Forme ale raspunderii juridice

In stabilirea formelor raspunderii juridice in literatura juridica s-au propus diferite criterii, cum ar fi: 'natura, gravitatea si rezultatul daunator al incalcarii obligatiilor prevazute de lege' . Natura si importanta sociala a interesului lezat prin fapta ilicita, pe de o parte, si particularitatile definitorii ale conduitei ilicite din punctul de vedere al normei juridice incalcate si al interesului social lezat, pe de alta parte .

Delimitarea naturii juridice a oricarei forme de raspundere este determinata de norma, mai precis de dispozitia normei juridice incalcate. Norma juridica incalcata ii confera raspunderii juridice o anumita forma: constitutionala, civila, penala etc. Alt criteriu nu poate fi pentru ca nu exista raspundere juridica in afara normei juridice. in ultima analiza, raspunderea juridica este un raport de drept, deci o relatie sociala reglementata de norma juridica .

Temeiul nasterii raportului juridic il constituie faptul juridic.

Pentru aparitia oricarui raport juridic este necesar sa fie intrunite imprejurarile prevazute in ipoteza normei juridice ale carei dispozitii instituie regula de conduita in virtutea careia se naste raportul juridic in afara normei juridice. Faptul juridic, impreuna cu norma juridica, constituie premisele raspunderii juridice, iar toate impreuna, luate ca judecati, alcatuiesc un silogism. De aceea pentru a reclama o raspundere juridica este mai intai necesar a se stabili existenta unui fapt juridic si natura lui: infractiune, delict civil, abatere disciplinara etc. Se considera ca exista cel putin urmatoarele forme de raspundere juridica: raspundere constitutionala, raspundere administrativa, raspundere disciplinara, raspundere penala, raspundere civila, raspundere comerciala, raspundere materiala, raspundere patrimoniala a membrilor cooperatori, raspundere familiala.

De unele forme de raspundere ca cea constitutionala, comerciala sau familiala, literatura juridica nu aminteste sau, aducandu-le in discutie, lucrarile de ramura nu le denumesc.

Raspunderea Guvernului in fata Parlamentului, raspunderea Presedintelui tarii, a deputatilor, toate acestea reprezinta o raspundere constitutionala.

Codul familiei dispune decaderea din drepturile parintesti sau, mai precis spus, decaderea din ocrotirea parinteasca, precizand ca 'daca sanatatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor parintesti, prin purtarea abuziva sau prin neglijenta grava in indeplinirea indatoririlor de parinte, ori daca educarea, invatatura sau pregatirea profesionala a copilului nu se face in spirit de devotament fata de Romania' (art. 109 si 110 Codul familiei). Literatura juridica considera ca: 'Dupa natura lor, adica dupa ramura de drept careia ii apartin, sanctiunile pe care legea o prevede pentru neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a ocrotirii parintesti se deosebesc in sanctiuni de dreptul familiei, sanctiuni de drept civil, sanctiuni de drept administrativ si sanctiuni de drept penal' , sau doctrina vorbeste, in lipsa unei reglementari precise, de decaderea creditorului din dreptul de intretinere.

1. Particularitati ale raspunderii penale

Realizarea ordinii de drept penal are loc de regula prin conformare, adica prin adoptarea de bunavoie sau de teama pedepsei, a conduitei pretinse destinatarilor ei de normele dreptului penal. Exista totusi un anume numar de cazuri, in care membrii societatii nu se conformeaza exigentelor legii penale si savarsesc infractiuni. In aceasta situatie, realizarea ordinii de drept este posibila numai prin constrangere, adica prin aplicarea sanctiunilor prevazute de normele incalcate fata de cei ce au savarsit faptele interzise.

Realizarea prin constrangere a ordinii de drept penal, ca de altfel a ordinii de drept in general, are loc intr-un cadru juridic determinat si anume in cadrul unor raporturi juridice de constrangere. in cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la raspundere penala a faptuitorului, judecata ei, in cazul in care este dovedit vinovat de savarsirea infractiunii, sanctionarea lui potrivit legii, precum si executarea sanctiunii aplicate. De aceea, raportul juridic penal de conflict poate fi numit si raport juridic de raspundere penala, ca mijloc de realizare a ordinii de drept penal.

Constrangerea juridica penala are loc, nu in mod direct, nemijlocit ci indirect, mijlocit si anume prin intermediul raspunderii juridice, in speta raspunderii penale. Savarsirea infractiunii nu are ca urmare imediata sanctiunea prevazuta de aceasta norma, ci raspunderea faptuitorului prin infractiunea savarsita. Numai ca urmare a constatarii raspunderii penale intervine sanctiunea de drept penal respectiva.

Raspunderea penala ca forma a raspunderii juridice, poate fi definita ca fiind insasi raportul juridic penal de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii intre stat, pe de o parte, si infractor, pe de alta parte, raport complex al carei continut il formeaza dreptul statului, ca reprezentant al societatii, de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta prin infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate, in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii.

Ca fenomen juridic, ea exprima 'legatura dintre fenomenul' infractional si persoana careia i se atribuie realizarea fenomenului (V. Dongoroz) dand continut specific raportului dintre aceasta persoana si determinand incidenta pedepsei sau masurii educative respective. Raspunderea penala constituie alaturi de infractiune si pedeapsa una din institutiile fundamentale ale dreptului penal.

Elementele specifice raspunderii penale sunt:

A) Raspunderea penala poate fi angajata numai prin faptele ilicite declarate de lege infractiuni, adica prin acea categorie de fapte care prezinta o doza de pericol social cantitativ superioara oricaror altor fapte din sfera ilicitului juridic (contraventii, delicte civile etc. ). Mai este necesar ca faptele concrete savarsite sa invedereze atat pericolul social, cat si importanta materiala a infractiunii - calitati in absenta carora, chiar daca ele intrunesc formal conditiile unei infractiuni, raspunderea penala devine inoperanta.

B) Temeiul obiectiv al raspunderii penale este conduita ilicita caracterizata si definita prin lege ca infractiune. Infractiunea fiind o fapta in reprimarea careia este interesata intreaga societate, raspunderea penala la randul ei se infatiseaza ca o raspundere fata de intreaga societate.

C) Data fiind aceasta particularitate a raspunderii penale, satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infractionala nu il absolva pe infractor de pedeapsa prevazuta de lege. Ca regula generala, actiunea penala se promoveaza din oficiu si nu poate fi stinsa prin conventia partilor. Exceptie fac doar infractiunile pentru care legea prevede in mod expres ca urmarirea si judecarea lor se fac numai la plangerea partii vatamate. Daca prin infractiune s-a cauzat victimei un prejudiciu material, interesele ei privind repararea acestui prejudiciu vor fi satisfacute pe calea raspunderii civile si nu in cadrul raspunderii penale, care se fondeaza pe ideea de sanctionare si nu pe cea de reparatiune.

D) Sanctiunea penala are ca obiectiv fundamental preventia generala si speciala. Atingerea acestei finalitati este asigurata prin lege care, reglementand cazurile si conditiile de aplicare a pedepsei penale, stabileste modalitatile si posibilitatile concrete de individualizare si de diferentiere a ei. Criteriile principale in raport cu care se aplica pedeapsa sunt: gravitatea faptei savarsite, in conditiile concrete ale cazului dat si persoana infractorului.

E) Pentru interventia raspunderii penale este suficient sa se produca o incalcare a dreptului obiectiv in conditiile in care legea stabileste consecintele penale pentru asemenea incalcari; nu este neaparat necesar ca prin fapta infractionala sa se violeze concomitent si un drept subiectiv.

Pentru angajarea raspunderii penale, cu exceptia infractiunilor de rezultat, producerea unui prejudiciu material prin fapta ilicita nu numai ca nu este necesara, dar este irelevanta. in unele cazuri, fapta nici nu este apta sa produca un asemenea prejudiciu.. Este vorba de intreaga categorie a infractiunilor- formale, cum ar fi: infractiunile de injurie, calomnie, defaimare etc, si la infractiunile tentate sau la actele preparatorii ale unor infractiuni.

F) Raspunderea penala se intemeiaza intotdeauna pe culpabilitatea autorului faptei ilicite, deci este subiectiva. De aceea, pentru interventia ei nu este indeajuns ca o fapta penala sa se fi consumat in mod obiectiv, ci este necesar ca fapta sa se fi savarsit cu vinovatie. Gradul de culpabilitate sau vinovatie constituie unul din criteriile principale de stabilire si individualizare a sanctiunilor penale aplicabile faptuitorului.

G) Raspunderea penala este personala si limitata, ceea ce inseamna ca ea vizeaza numai persoana autorului faptei infractionale si se refera in mod exclusiv la fapta efectiv comisa.

Executarea sanctiunii penale are de asemenea un caracter strict personal, legea neadmitand ca cel condamnat penal sa fie substituit printr-o alta persoana la executarea condamnarii. Daca decesul condamnatului intervine in timpul executarii pedepsei, aceasta, ramanand fara obiect, va inceta, caci sanctiunea penala si consecintele ei negative nu sunt transmisibile mostenitorilor.

H) O ultima particularitate a raspunderii penale pe care o retinem se refera la dovada culpabilitatii faptei ilicite. in domeniul acestei raspunderi exista prezumtia de nevinovatie a infractorului, prezumtie instituita prin lege si care poate fi rasturnata numai prin proba contrarie, care cade in sarcina acuzarii.

Principiile raspunderii penale

Raspunderea penala, ca modalitate de realizare a dreptului penal, este guvernata de anumite principii.

Principiile dreptului penal se pot grupa in jurul celor trei institutii fundamentale ale dreptului penal si anume infractiunea, raspunderea penala si sanctiunile de drept penal. Principiile generale care fundamenteaza dreptul penal se rasfrang si asupra institutiei raspunderii penale datorita conexiunii celor trei institutii si a tuturor reglementarilor cu caracter penal.

Principiile raspunderii penale sunt urmatoarele: infractiunea este singurul temei al raspunderii penale; legalitatea raspunderii penale; fara vinovatie nu exista raspundere penala; personalitatea raspunderii penale; unicitatea raspunderii penale; individualizarea raspunderii penale;inevitabilitatea raspunderii penale si promptitudinea raspunderii penale.

. Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale

Raspunderea penala se naste in cadrul raportului juridic penal. Nasterea insasi a raspunderii juridice coincide cu momentul nasterii raportului juridic. La originea nasterii oricarui raport juridic sta un fapt sau un act juridic. Faptul ce sta la baza nasterii raportului juridic penal si implicit al raspunderii penale este infractiunea.

Potrivit acestui principiu, consacrat in art. 17 alin. 2, Codul penal, numai infractiunea genereaza raspunderea penala. Infractiunea, ca temei al raspunderii penale, reprezinta un fenomen complex, in structura caruia se reunesc elemente de natura materiala (fapta ce prezinta pericol social - temeiul obiectiv al raspunderii penale) si morala (vinovatia - temeiul subiectiv al raspunderii penale); in lipsa acestora, infractiunea si, deci, raspunderea penala, nu exista. Pana la dovedirea vinovatiei persoanei, constatata pe calea unei hotarari judecatoresti definitive, persoana se prezuma nevinovata; opereaza prezumtia de nevinovatie ca o garantie a libertatii persoanei. Prin savarsirea unei infractiuni ca temei al raspunderii penale, se intelege, in sensul articolului 144 Cod penal, fapta consumata, tentativa incriminata, precum si cooperarea la savarsirea faptei, in una din formele de participatie -coautorul, instigarea sau complicitatea .

Trebuie verificat, de asemenea, daca nu exista vreo situatie sau imprejurare care inlatura caracterul penal al faptei si sa se constate ca toate elementele constitutive ale unei anumite infractiuni sunt realizate in mod concret.

. Legalitatea raspunderii penale

In dezvoltarea principiilor fundamentale ale dreptului penal s-a aratat ca in sfera acestora se inscrie cu precadere principiul legalitatii incriminarii, a pedepsei si a celorlalte sanctiuni de drept penal. Raspunderea penala, ca institutie fundamentala a dreptului penal, este guvernata si ea de principiul legalitatii , in sensul ca drepturile si obligatiile ce constituie continutul raspunderii penale se intemeiaza pe lege, care stabileste cadrul legal in baza caruia se realizeaza raspunderea penala.

Legalitatea raspunderii penale este asigurata pe mai multe cai. In primul rand, legalitatea raspunderii penale se asigura prin reglementarea precisa prin lege a infractiunii ca temei al raspunderii penale. Legalitatea raspunderii penale se asigura, in al doilea rand, prin stabilirea de catre lege a sistemului de sanctiuni penale, a limitelor generale si speciale a diferitelor sanctiuni penale si a criteriilor dupa care aceste sanctiuni se individualizeaza. Aplicarea si executarea sanctiunilor se face in conformitate cu legea; Codul penal si Legea privind executarea pedepselor[7] stabilesc in dispozitiile lor toate conditiile de aplicare si executare a sanctiunilor.

Legalitatea raspunderii penale este menita sa dea forta si fermitate legii penale in raport cu infractiunile ca manifestari antisociale deosebit de grave in sfera faptelor ilicite si sa inlature, in acelasi timp, posibilitatea unor abuzuri in activitatea de realizare a legii penale. Altfel spus, legalitatea raspunderii legitimeaza represiunea penala dar o tine, in acelasi timp, sub control, prin instituirea unui cadru normativ complet si precis in care aceasta se va realiza.

Raportul dintre necesitatea represiunii penale si intensitatea sau limitele acesteia depinde de multi factori, dar el exprima intotdeauna si gradul de civilizatie si implicit de democratie la care s-a ajuns intr-un anumit stat.

. Fara vinovatie nu exista raspundere penala

O fapta materiala, oricat ar fi de periculoasa pentru societate, prin prisma urmarilor pe care le produce, nu poate atrage raspunderea penala, nici chiar in ipoteza ca este prevazuta de legea penala, decat in masura in care a fost savarsita cu vinovatie. Temeiul raspunderii penale este infractiunea, ori infractiunea nu poate exista fara vinovatie.

Neexistand infractiune, nu exista nici raspundere penala. Pentru existenta unei anumite infractiuni si implicit a raspunderii penale pe care savarsirea acelei infractiuni o incumba, este necesar a se constata nu existenta in general a uneia din formele de vinovatie prevazute in Codul penal, ci existenta acelei forme de vinovatie expres sau implicit cerute in textul de incriminare a faptei antisociale care, intr-un caz dat, reprezinta temeiul concret al raspunderii penale. Lipsa formei de vinovatie anume ceruta de lege echivaleaza cu lipsa unui element constitutiv al infractiunii, motiv pentru care actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau exercitarea acesteia este impiedicata.

Consacrarea principiului dupa care nu poate exista raspundere penala fara vinovatie tine de insasi esenta dreptului penal modern. Pornind de la natura, rolul si functiile pe care diferitele sanctiuni penale ce se aplica le au, este greu de justificat recurgerea la asemenea sanctiuni in raport cu acele persoane care, in mod permanent sau temporar, din motive diverse, sunt lipsite in mod obiectiv de capacitatea intelectuala necesara pentru a distinge intre bine si rau, intre social si antisocial ori nu sunt stapane pe actiunile lor. Fata de asemenea persoane care prezinta un pericol obiectiv pentru societate, pentru valorile sociale ocrotite prin normele dreptului penal, se poate dispune o masura de siguranta cu caracter medical, dar numai daca au savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Aceste masuri, prin natura lor, exprima in mai mica masura aspectul de constrangere pe care il presupune raspunderea penala si in mai mare masura preocuparea societatii de a-i proteja pe cei in cauza, prin acordarea unui tratament medical adecvat, si de a se autoproteja.

. Personalitatea raspunderii penale

In baza acestui principiu nu poate fi tras la raspundere penala decat cel care a savarsit in mod direct, nemijlocit infractiunea, ca autor al acesteia, sau cel care a participat indirect la savarsirea ei, in calitate de instigator sau complice.

Existenta principiului rezulta insa in mod implicit si dintr-o serie de prevederi cuprinse in Codul penal. Astfel, in articolul 2 Codul penal se mentioneaza ca pedepsele 'se aplica infractorilor', iar in articolul 28, alineatul 1, Cod penal se precizeaza ca circumstantele privitoare la persoana unui participant nu se rasfrang asupra celorlalti. In articolul 72 Cod penal, enumerandu-se criteriile generale de individualizare a pedepselor, se mentioneaza ca la stabilirea si aplicarea pedepselor se va tine seama, printre altele, si de persoana infractorului. Spre deosebire de alte ramuri de drept, in penal raspunderea nu poate fi angajata decat pentru fapta proprie deoarece, in materie penala, scopul raspunderii nu este restabilirea situatiei anterioare stabilirii faptei ilicite cum ar fi, de exemplu, in dreptul civil, pe de o parte pentru ca in multe cazuri acest lucru nici nu este posibil, iar pe de alta parte, pentru ca raspunderea penala nu-si poate realiza finalitatea decat in raport cu persoana celui care a savarsit infractiunea. Este motivul pentru care in procesul concret de tragere la raspundere penala este necesar sa existe certitudinea ca cel invinuit sau inculpat a savarsit infractiunea, lucru ce trebuie dovedit prin probele admise de lege.

. Principiul unicitatii raspunderii penale f'non bis in idem ')

Acest principiu implica ideea ca savarsirea unei infractiuni atrage o singura data raspunderea penala pentru fapta comisa, prin aplicarea unei singure pedepse principale si complementare, daca este cazul, sau a unei singure masuri educative. Nu este posibil ca infractorul sa fie tras de mai multe ori la raspunderea penala pentru aceeasi fapta. Odata cu executarea pedepsei sau a altei sanctiuni, aplicate faptuitorului, raspunderea penala s-a stins fara a mai putea fi invocata din nou in temeiul aceleiasi infractiuni. Chiar in cazul in care o persoana a savarsit o infractiune in strainatate, ineriminata si de legea romana, si a executat pedeapsa pentru acea fapta in tara straina, durata care s-a executat se va deduce din pedeapsa stabilita de instanta romana, in cazul in care aceasta a pronuntat o pedeapsa mai aspra, urmand a se executa restul de pedeapsa ce a mai ramas la concurenta limitei aplicate in tara.

Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o fapta antisociala savarsita, alaturi de raspunderea penala sa fie angajata si o alta forma a raspunderii juridice. Sunt multe situatii in practica judiciara in care raspunderea penala coexista cu raspunderea civila, spre exemplu in cazul unor infractiuni ce produc prejudicii materiale, ori cu raspunderea disciplinara in ipoteza in care in cadrul raporturilor de munca se comite o fapta ilicita ce intruneste atat elementele unei infractiuni, cat si pe cele specifice unei abateri de la regulile ce apartin dreptului muncii.

In dreptul procesual penal si in practica judiciara acest principiu este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat.

Principiul 'non bis in idem' nu exclude posibilitatea ca pentru o infractiune sa i se aplice, celui care a savarsit-o, mai multe sanctiuni penale, dar numai in masura in care aceste infractiuni se cumuleaza din ratiuni diferite si daca ele au functii diferite. Asa de exemplu, pedepsele principale pot fi insotite de pedepse complimentare ori de o pedeapsa accesorie; de asemenea, alaturi de o pedeapsa poate fi aplicata si o masura de siguranta.

. Principiul individualizarii raspunderii penale

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Ideea de individualizare strabate intreaga reglementare a raspunderii penale si vizeaza, pe de o parte, sa evalueze in mod just gradul de pericol social abstract sau concret al infractiunilor si in raport cu aceasta evaluare sa stabileasca si represiunea necesara, represiune ce se reflecta in sistemul de sanctiuni care se aplica, in natura si durata sau cuantumul acestor sanctiuni. Individualizarea raspunderii penale nu este insa legata numai de fapta, ci si de faptuitor. Desigur ca, prin raspunderea penala, se urmareste apararea valorilor sociale prevazute in articolul 1 Cod penal impotriva infractiunilor dar, in acelasi timp, pentru realizarea acestui obiectiv, pentru prevenirea infractiunilor, trebuie sa se tina cont si de personalitatea celor care au savarsit infractiuni, in caz contrar sanctiunile ce se aplica nerealizandu-si scopul.

Individualizarea raspunderii penale se realizeaza in mai multe etape:

a) individualizarea legala care este realizata de legiuitor prin fixarea unor pedepse diferite ca natura sau marime in raport cu gradul de pericol social abstract pe care-l prezinta fiecare tip de infractiune.

b) individualizarea judiciara, care este realizata in principal de catre instantele de judecata dar la care contribuie nemijlocit si celelalte organe judiciare in cadrul procesului penal. in aceasta etapa, tinand cont de anumite criterii stabilite de lege, instanta de judecata individualizeaza raspunderea penala in sensul ca alege una din sanctiunile pe care legea le prevede si dozeaza aceasta sanctiune intre limitele fixate de lege, tinand seama atat de pericolul social concret al faptei, cat si de periculozitatea faptuitorului.

c) individualizarea administrativa se realizeaza in cursul executarii pedepselor si presupune diferentieri in ceea ce priveste regimul de executare a pedepselor si a celorlalte sanctiuni de drept penal.

O justa individualizare a raspunderii penale in toate etapele mentionate reprezinta o premisa a eficientei luptei impotriva fenomenului infractional si in apararea ordinii de drept. Cu cat sistemul de sanctiuni prevazut de lege si modul de executare a acestora este mai diversificat, cu atat exista mai multe posibilitati de individualizare a raspunderii penale. Existenta unor criterii riguroase de individualizare bazate pe o investigare stiintifica a fenomenului infractional si a contextului social in care aceasta se inscrie inlatura arbitrariul si faciliteaza o politica penala adecvata.

. Principiul inevitabilitatii raspunderii penale

Acest principiu releva ideea ca savarsirea unei infractiuni atrage cu necesitate raspunderea penala. Aceasta raspundere juridica trebuie sa intervina pentru sanctionarea celui vinovat, pentru restabilirea ordinii publice tulburate si asigurarea sentimentului de liniste si siguranta a grupului social. in dreptul procesual penal s-a stabilit principiul oficialitatii actiunii penale, potrivit careia organele competente actioneaza obligatoriu din oficiu pentru tragerea la raspundere penala a infractorului, fara a exista posibilitatea de a renunta la actiunea penala. De regula, in procesul penal, actiunea penala se pune in miscare din oficiu, cu exceptia unui numar restrans de cazuri, cand este necesara plangerea prealabila a persoanei vatamate pentru declansarea procesului penal. Daca raspunderea penala este inevitabila trebuie sa se mentioneze ca exista anumite cazuri de inlaturare a raspunderii penale cand faptuitorul este exonerat de raspunderea penala, desi temeiul acesteia - infractiunea - exista. Aceste cauze sunt prevazute in titlul VII al partii generale a Codului ca, amnistia art. 119 Cod penal, prescriptia art. 121 Cod penal, lipsa plangerii prealabile si impacarea partilor art. 131 Cod penal. Acestora li se alatura, avand o natura juridica asemanatoare, desistarea si impiedicarea producerii rezultatului art. 22 Cod penal, impiedicarea savarsirii faptei art. 30 Cod penal. Cu acelasi efect se pot aminti si unele cauze speciale de nepedepsire ca cele prevazute in art. 260 alin. 2 - retragerea marturiei mincinoase, art. 255 alin. 3, denuntarea din partea mituitorului etc.

Inevitabilitatea raspunderii penale are, mai ales in planul preventiei generale, cat si a celei speciale, un impact deosebit. in general, se recunoaste ca inevitabilitatea raspunderii penale are un rol preventiv mai mare decat raspunderea insasi. intr-adevar marea majoritate a celor tentati a savarsi infractiuni, avand reprezentarea faptului ca vor fi descoperiti si in mod inevitabil vor trebui sa raspunda, se abtin de la comiterea lor.

Forta acestui principiu sta mai putin in dispozitiile legii cat mai ales in devotamentul, maiestria si probitatea profesionala a celor chemati sa aplice dispozitiile legii penale, sa traga la raspundere pe cei care savarsesc infractiuni. Inevitabilitatea raspunderii penale presupune descoperirea tuturor infractiunilor, identificarea celor care le-au savarsit si probarea in acelasi timp a activitatilor infractionale. Cu cat criminalitatea reala se apropie cifric de cea descoperita si tradusa injustitie, cu atat acest principiu este respectat si implicit inseamna ca starea de legalitate in materie penala este o realitate.

. Promptitudinea raspunderii penale

Cu cat raspunderea penala este mai prompt angajata, cu atat finalitatea ei si a legii penale, in general, va fi mai bine realizata. Principiul presupune descoperirea infractiunilor si a infractorilor cat mai aproape de momentul savarsirii, desfasurarea riguroasa dar operativa a urmaririi penale, a judecatii si punerea de indata in executare a pedepselor sau a celorlalte sanctiuni ce s-au aplicat.

Promptitudinea in activitatea de descoperire a infractiunilor si a infractorilor, in aplicarea si punerea in executare a sanctiunilor penale are valente educative deosebite in raport cu cei ce sunt trasi la raspundere penala. Aceasta promptitudine are un ecou pozitiv si in constiinta opiniei publice intr-un dublu sens. In primul rand, cei care au fost victime ale infractiunilor gasesc o satisfactie in promptitudinea cu care cei vinovati au fost sanctionati, iar potentialele victime vad in aceasta promptitudine o intarire a sentimentului de siguranta.

Pentru cei predispusi la savarsirea de infractiuni promptitudinea in activitatea de tragere la raspundere penala, ca si inevitabilitatea acestei raspunderi reprezinta un puternic mijloc de descurajare.

. Prescriptia raspunderii penale

Potrivit acestui principiu se inlatura raspunderea penala, prin trecerea unui anumit interval prevazut de lege, de la data savarsirii infractiunii sau a hotararii definitive de condamnare, fara ca infractorul sau condamnatul sa fi fost supus raspunderii penale sau executarii pedepsei stabilite in hotararea definitiva pronuntata. Prescriptia raspunderii penale este prevazuta in art. 122 Cod penal si a executarii pedepsei in art. 125 Cod penal (a se vedea 'Cauzele care inlatura raspunderea penala' si 'Cauzele care inlatura executarea pedepselor').

Durata si etapele raspunderii penale

Durata sau perioada de existenta a raspunderii penale nu formeaza obiectul unei reglementari exprese in legislatia noastra penala. In literatura juridica, problema momentului care marcheaza inceputul, respectiv sfarsitul raspunderii penale, nu a fost abordata direct, ci numai indirect prin intermediul discutiilor care s-au purtat cu privire la momentul nasterii si stingerii raportului juridic, de care raspunderea este organic legata.

In delimitarea celor doua momente care marcheaza inceputul si sfarsitul raspunderii penale ne putem folosi de dispozitiile legii penale care reglementeaza situatiile ce dau nastere, respectiv inlatura raspunderea penala. Vorbind de momentul care marcheaza inceputul raspunderii penale, in varianta sa pur abstracta, ca o expresie a raportului juridic penal de conformare, fara indoiala ca acesta coincide cu momentul in care norma de incriminare intra in vigoare. Momentul in care aceasta raspundere inceteaza coincide cu momentul in care norma de incriminare iese din vigoare, isi inceteaza activitatea.

Considerand raspunderea penala ca o relatie sociala institutionalizata juridic in raport cu faptele antisociale, infractionale, savarsite si fata de cei care le-au savarsit, in mod justificat se poate aprecia ca aceasta raspundere inceteaza in momentul in care ultimele consecinte, pe care cel care a savarsit infractiunea este obligat sa le suporte ca subiect pasiv al raspunderii, se sting. Acest moment coincide cu momentul in care intervine reabilitarea, de regula, dupa trecerea unui interval de timp de la data executarii pedepsei sau a altei sanctiuni penale aplicate.

Nu intotdeauna momentul incetarii raspunderii penale coincide cu momentul in care a intervenit reabilitarea. in multe cazuri, raspunderea penala inceteaza din momente obiective, cum ar fi moartea persoanei care a savarsit infractiunea sau dezincriminarea acesteia. Alteori, raspunderea penala este inlaturata din alte considerente intemeiate si precis reglementate de lege, cum ar fi lipsa plangerii prealabile sau retragerea acesteia, impacarea partilor, amnistia, prescriptia etc. Delimitarea cat mai exacta a acestor momente prezinta nu numai un interes teoretic, ci si unul practic, avand in vedere ca pe intreaga perioada de existenta a raspunderii penale exista o serie de drepturi si obligatii, atat pentru persoana fizica care a savarsit infractiunea, cat si pentru organele specializate ale statului, implicate in realizarea constrangerii penale, in etape si forme precis stabilite de lege.

Pe durata sa de existenta, raspunderea penala parcurge urmatoarele etape in realizarea sa:

a) O prima etapa pe care o parcurge raspunderea penala este cuprinsa intre momentul savarsirii infractiunii si cel al inceperii urmaririi penale. in aceasta etapa, organele judiciare competente intreprind actiuni in vederea identificarii faptei si faptuitorului, pentru a se edifica daca fapta are caracter penal si daca exista temei pentru raspunderea penala. Actele realizate de organele competente in aceasta etapa poarta denumirea de acte premergatoare.

b) Din momentul inceperii urmaririi penale si pana la terminarea acesteia, raspunderea penala parcurge o noua etapa si realizarea ei in aceasta etapa se face in conditii si forme amanuntit reglementate de normele dreptului procesual penal. Desi drepturile persoanei sunt garantate si prezumtia de nevinovatie se pastreaza, in aceasta etapa statul, prin organele competente, in cazurile si conditiile expres prevazute de lege, poate exercita primele forme ale constrangerii pe care raspunderea penala le presupune, cum ar fi: retinerea sau arestarea, sechestrul penal sau dispunerea provizorie a unor masuri de siguranta care sunt in esenta sanctiuni penale. Dupa cum se observa, in aceasta etapa, drepturile si obligatiile pe care raspunderea penala le presupune se contureaza, imbraca forme concrete.

c) Raspunderea penala parcurge o noua etapa din momentul terminarii urmaririi penale si a sesizarii instantei de judecata si pana in momentul in care hotararea de condamnare, sau prin care se pronunta alta solutie, ramane definitiva, in aceasta etapa dreptul de a pedepsi al statului, initial abstract, devine un drept concret care se materializeaza in sanctiunea concret aplicata in cauza prin hotararea de condamnare. Momentul in care hotararea de condamnare ramane definitiva reprezinta un punct final atat in ceea ce priveste constatarea existentei raspunderii penale, cat si in ceea ce priveste forma pe care raspunderea o imbraca, forma materializata intr-o anume sanctiune sau pedeapsa de o anumita natura si precis determinata ca intindere sau marime.

d) Etapa urmatoare a raspunderii penale incepe, de regula, din momentul in care hotararea de condamnare ramane definitiva sau, mai precis spus, din momentul inceperii executarii pedepsei sau a sanctiunii penale si dureaza pana ce aceasta sanctiune a fost executata efectiv, sau considerata executata in temeiul legii.

e) Ultima etapa pe care o parcurge raspunderea penala este cuprinsa intre momentul terminarii executarii pedepsei si momentul in care intervine reabilitarea care face sa dispara antecedenta penala si toate celelalte consecinte ale condamnarii. Desi in aceasta etapa raspunderea nu mai imbraca forme concrete, ea continua sa existe atat sub forma unor interdictii pe care persoana care a fost condamnata le suporta chiar dupa executarea sanctiunii penale, cat si sub forma asistentei pe care respectiva persoana trebuie sa o primeasca de la societate, asa-zisa asistenta postpenala care are menirea sa faciliteze o reintegrare sociala deplina.

Numarul de etape pe care le parcurge raspunderea penala in realizarea sa este relativ, pentru ca este stabilit conventional. Am optat pentru etapele descrise pentru a facilita stabilirea unei legaturi care exista intre aceste etape si atributiile ce revin diferitelor organe judiciare in efortul comun necesar in lupta impotriva fenomenului infractional, prin mijloace care se circumscriu institutiei raspunderii penale.

Formele raspunderii penale

In cadrul raportului juridic penal, raspunderea penala se realizeaza in forme si modalitati diferite, in functie de natura infractiunii savarsite, de pericolul ei social, de periculozitate si particularitatile infractorului.

Raspunderea penala presupune drepturile si obligatiile corelative ale subiectilor raportului juridic penal. Aceste drepturi si obligatii sunt reglementate de normele dreptului penal, dar si de normele dreptului procesul penal, deoarece insusi raportul juridic penal se realizeaza prin mijlocirea altui raport juridic, respectiv prin intermediul raportului juridic procesual penal. Asadar, de-abia la sfarsitul procesului penal se definitiveaza raportul juridic penal.

In contextul drepturilor si obligatiilor corelative pe care subiectii raportului juridic penal le au in procesul tragerii la raspundere penala, dominant apare dreptul statului ca reprezentant legitim al societatii de a aplica o sanctiune celui care a savarsit infractiunea sau fapta prevazuta de legea penala si de a-l constrange sa o execute. Dreptul statului de a aplica sanctiunea si a o pune in executare este, in acelasi timp, si o obligatie pentru ca statul este dator sa asigure, prin mijloacele disponibile, un climat de deplina siguranta civila colectiva si individuala. Prevederea in lege a sanctiunilor penale, aplicarea si punerea lor in executare prin intermediul organelor de stat competente dau substanta institutiei raspunderii penale, o transforma dintr-o abstractiune in realitate, operationala si eficienta.

Raspunderea penala ca institutie centrala a dreptului penal este strans legata de institutia infractiunii si de reglementarile care fixeaza statutul infractorului si reflecta in evolutia sa istorica diferite concepte care au fundamentat, din punct de vedere teoretic si practic, reactia statala si sociala in raport cu infractiunea si infractorul. Este motivul pentru care materia raspunderii reprezinta terenul celor mai numeroase demersuri si cautari in vederea identificarii unor mijloace eficiente si de prevenire si combatere a fenomenului infractional in ansamblul sau. Rezultatul demersurilor intreprinse s-a materializat mai ales in perfectionarea sistemului sanctiunilor penale si a modului de executare a acestora.

Individualizarea raspunderii penale

Individualizarea este, in primul rand, un principiu al raspunderii penale. Individualizarea raspunderii penale, privita sub alt aspect, reprezinta o adevarata institutie de drept penal care se integreaza in institutia mai larga a raspunderii penale.

Individualizarea raspunderii penale se realizeaza prin sistemul de sanctiuni adoptat la un anumit moment dat, sistem care cuprinde un ansamblu de sanctiuni ce nu reprezinta altceva decat mijloacele considerate eficiente in contextul reactiei sociale in general, si al represiunii penale in special, in raport cu evolutia fenomenului infractional si cu nevoile de aparare sociala.

In stabilirea sistemului de sanctiuni penale si in reglementarea lui se pleaca de la anumite premise. Stabilirea cadrului legal ce guverneaza individualizarea raspunderii penale se face in raport de fenomenul infractional in ansamblu, dar si a unor elemente care se evidentiaza in cadrul fenomenului, cum ar fi dinamica pe genuri de infractiuni, tipologia infractiunilor si a infractorilor, efectul de raspuns al celor care suporta consecintele unor sanctiuni penale sau reactia celorlalte persoane, a opiniei publice fata de aceste sanctiuni. Individualizarea corespunzatoare a raspunderii penale este, in acelasi timp, expresia unei politici penale juste, axata pe ideea de echilibru intre aspiratia de libertate si demnitate a fiintei umane si nevoia reprimarii manifestarilor antisociale care fac imposibila realizarea acestei aspiratii. Este evident ca o politica penala justa este de natura sa contribuie substantial la asigurarea unui climat social care sa favorizeze o realizare armonioasa atat a intereselor particulare, cat si a celor publice in care fiecare dintre doua categorii de interese se sustin reciproc.

Individualizarea raspunderii penale porneste de la criterii foarte generale ce caracterizeaza elementele fenomenului infractional in ansamblul sau, dar trebuie sa ajungi la criterii concrete pentru individualizarea raspunderii penale a fiecarui infractor in parte, tinand cont de trasaturile si elementele ce caracterizeaza fiecare infractiune savarsita.

Raspunderea penala si individualizarea raspunderii penale trebuie permanent subordonate ideii de recuperare, de resocializare a celor care dovedesc un comportament deviant in raport cu conduita prescrisa de normele penale.

Problemele ce tin de realizarea raspunderii penale angajeaza in primul rand statul, prin organele sale specializate in activitatea de prevenire si combatere a fenomenului infractional, dar efortul in aceasta directie trebuie sustinut de societate in ansamblul ei.

Individualizarea raspunderii penale strabate urmatoarele etape in realizarea sa: etapa individualizarii legale si etapa individualizarii judiciare.

A) Individualizarea legala a raspunderii penale

Individualizarea legala a raspunderii penale este realizata de legiuitor in insusi momentul elaborarii sau, mai precis, al adoptarii legii.

Individualizarea raspunderii penale in aceasta etapa presupune, in primul rand, stabilirea sistemului de sanctiuni aplicabile celor care savarsesc infractiuni sau fapte prevazute de legea penala. Aceste sanctiuni au temeiuri si finalitati diferite. Odata cu stabilirea sistemului de sanctiuni se stabilesc si limitele generale ale acestora. Legiuitorul stabileste pedepsele ce pot fi aplicate pentru fiecare infractiune prevazuta in partea speciala a Codului penal sau in legile speciale nepenale cu dispozitiuni penale, precum si limitele speciale ale acestora. Pedepsele astfel stabilite reflecta gradul de pericol abstract al faptelor incriminate care, in principiu, difera de la infractiune la infractiune.

In cadrul individualizarii legale se stabilesc regulile de care trebuie sa se tina cont in cazul unor situatii tipice. Asa de exemplu, articolul penal care incrimineaza furtul prevede pentru aceasta infractiune inchisoare sau amenda. Cand a stabilit aceasta pedeapsa, legiuitorul a avut in vedere ipoteza in care faptuitorul este major, nu a mai fost condamnat, nu a mai savarsit alte infractiuni, a actionat in calitate de autor si a dus activitatea infractionala pana la capat. De la aceasta situatie tipica sunt multe cazuri in care fapta a ramas in forma tentativei, infractorul este minor, infractorul este recidivist etc. Toate acestea sunt situatii atipice care presupun un regim diferentiat de sanctionare si care este intotdeauna stabilit de lege.

Individualizarea legala propriu-zisa a raspunderii penale se limiteaza la stabilirea categoriilor de sanctiuni penale si a limitelor acestora acolo unde acest lucru este posibil.

Individualizarea legala este prima etapa care jaloneaza cadrul normativ in limitele caruia se realizeaza individualizarea raspunderii penale in ansamblul ei.

B) Individualizarea judiciara a raspunderii penale

Individualizarea judiciara este cea de-a doua etapa in realizarea individualizarii raspunderii penale. Realizarea acestei etape este atributul instantei de judecata, dar contributia celorlalte organe judiciare, a aparatorului si, in general, a tuturor celor implicati in desfasurarea procesului penal, este extrem de importanta.

Individualizarea judiciara reprezinta o prima adaptare a raspunderii penale la infractor privit ca o entitate reala, vie, si nu ca o abstractiune. Individualizarea judiciara este necesara in primul rand pentru ca o fapta se comite intotdeauna in anumite imprejurari sau circumstante. Aceste imprejurari sunt atat de diferite incat, din punct de vedere al matematicii morale si sociale, nici nu se pot concepe doua infractiuni, chiar si de aceeasi specie, absolut deopotriva ca gravitate. Numai daca este proportionala cu gravitatea infractiunii sau a faptei prevazute de legea penala, sanctiunea penala devine justa sau dreapta.

Dar, individualizarea judiciara a raspunderii penale trebuie facuta nu numai in raport cu gravitatea infractiunii, ci si in raport cu periculozitatea si particularitatile personalitatii infractorului. Pentru infractorii inraiti, pentru infractorii violenti si persistenti in criminalitate, pedeapsa trebuie sa fie mai aspra, in vreme ce pentru infractorii accidentali, mai putin periculosi, sanctiunea trebuie sa fie mai usoara. Intre infractori exista si alte deosebiri. Astfel, ei difera in raport cu mediul familial si social din care provin sau in raport cu posibilitatile lor intelectuale, nivelul de pregatire sau in raport cu alte elemente ce contureaza fiecare tip concret si unic de personalitate. Individualizarea judiciara a raspunderii penale trebuie sa tina cont de aceste elemente cat mai mult posibil.

Pentru a facilita si a garanta realizarea individualizarii judiciare a raspunderii penale, legea fixeaza anumite criterii de individualizare obligatorii pentru judecator. Aceste criterii sunt obligatorii dar, in acelasi timp, generale. Tinand cont de acestea, judecatorul trebuie sa aprofundeze individualizarea, apeland si la alte criterii in completarea si in spiritul cadrului normativ instituit prin lege.

2. Particularitati ale raspunderii civile

Raspunderea civila este una dintre cele mai importante manifestari concrete ale raspunderii juridice. De asemenea, raspunderea civila este o categorie fundamentala si, in acelasi timp, o institutie deosebit de larga si complexa a dreptului civil . De aceea, problema formularii unei definitii corespunzatoare si de maxima generalitate a notiunii de raspundere civila a fost si inca mai este o preocupare a doctrinei dreptului civil. Aceasta este explicatia faptului ca i s-au dat mai multe acceptiuni. Nu ne-am propus sa reproducem toate aceste definitii . O vom reda doar pe aceea dintre ele pe care o consideram mai reusita.

Raspunderea civila este o forma a raspunderii juridice care consta intr-un raport de obligatii in temeiul caruia o persoana este indatorata sa repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, in cazurile prevazute de lege, prejudiciul pentru care este raspunzatoare .

In acelasi timp, raspunderea civila este o institutie juridica alcatuita din totalitatea normelor de drept prin care se reglementeaza obligatia oricarei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuala sau contractuala ori pentru care este chemata de lege sa raspunda. Marea majoritate a acestor norme juridice isi au sediul in Codul civil.

Raspunderea civila prezinta numeroase caracteristici proprii care o particularizeaza in ansamblul raspunderii juridice. Precizam ca specificul raspunderii civile, care o face sa se deosebeasca principal fata de celelalte feluri ale raspunderii juridice, consta in indatorirea de reparare integrala a unui prejudiciu , obligatie care incumba autorului sau persoanei chemata de lege sa raspunda. In acest sens s-a afirmat ca in principiu 'a raspunde din punct de vedere civil inseamna, in fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu inseamna, in sens juridic, a raspunde din punct de vedere civil '.

Raspunderea civila delictuala si contractuala

Codul civil reglementeaza doua forme ale raspunderii civile, si anume: raspunderea delictuala si raspunderea contractuala. Acestea au numeroase puncte de interferenta in privinta conditiilor si a modalitatilor de realizare, respectiv a finalitatilor lor, dar se caracterizeaza si prin particularitati specifice, avand domenii de aplicare distincte.

Desi ambele raspunderi au ca temei obiectiv fapta ilicita, angajarea lor implica situatii de fapt diferite: in cazul raspunderii delictuale se cere ca prin conduita ilicita sa se nesocoteasca obligatii ce revin tuturor membrilor societatii, pe cand in cazul raspunderii contractuale se cere nesocotirea unor obligatii izvorate dintr-un contract preexistent intre victima si faptuitor.

Cele doua forme ale raspunderii civile se dovedesc si prin modul de stabilire al intinderii obligatiei de reparatiune. in cazul raspunderii contractuale, intinderea acestei obligatii se stabileste pe baza clauzelor contractului prin care partile pot conveni sa mareasca sau sa restranga cuantumul despagubirii. La raspunderea delictuala intinderea obligatiei de reparatiune se stabileste potrivit principiului repararii integrale.

Cel care raspunde delictual este tinut sa repare atat daunele previzibile, cat si daunele care in momentul faptei ilicite erau imprevizibile. Aceasta obligatie revine faptuitorului. Situatia debitorului contractual care nu-si indeplineste obligatiile asumate este insa mult mai usoara; el este obligat prin lege sa repare dauna efectiva si folosul nerealizat, dar nu raspunde fata de creditor pentru daunele imprevizibile la incheierea contractului. Legea creeaza insa debitorului contractual o situatie mai dificila decat celui care raspunde delictual, sub aspectul stabilirii culpei. Debitorul care nu-si respecta obligatiile contractuale este prezumat in culpa, in virtutea unei prezumtii legale care poate fi combatuta numai prin dovedirea fortei majore sau a cazului fortuit. In cazul responsabilitatii delictuale, legiuitorul adopta un punct de vedere diferit: victima trebuie sa dovedeasca culpa faptuitorului.

Criteriul de apreciere al culpei este, de asemenea, diferit la cele doua forme ale raspunderii civile. Culpa debitorului se apreciaza luand ca etalon tipul abstract al bunului proprietar, adica comportarea unei persoane de capacitate mijlocie. In domeniul responsabilitatii delictuale, criteriul de apreciere al culpei este, insa, mai sever: orice activitate individuala trebuie savarsita in asa fel incat sa nu se pricinuiasca altuia o paguba. Deci, sub acest aspect, situatia debitorului contractual pare mai usoara decat aceea a autorului unui delict civil.

Raspunderea juridica civila reprezinta o categorie fundamentala, o forma a raspunderii juridice, care consta intr-un raport juridic obligational, conform caruia o persoana are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este tinut raspunzator prin dispozitiile legale.

Prin raspundere juridica civila se intelege si totalitatea normelor de drept ce reglementeaza obligatia persoanelor de a repara prejudiciile cauzate prin nerespectarea unor dispozitii contractuale sau prin savarsirea de fapte extracontractuale ilicite, situatii pe care legea le reglementeaza ca antrenand raspunderea.

Dreptul civil distinge doua forme de raspundere civila: delictuala si contractuala,

aceste forme fiind consacrate expres de art. 1349 si 1350 N.C.civ.

Raspunderea delictuala

Institutia raspunderii civile delictuale are rolul de a asigura una dintre functiile generale ale dreptului, si anume functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii, materializandu-se intr-un instrument de garantare a principiilor dreptului civil, ca "idei calauzitoare pentru intreaga legislatie civila".

Raspunderea civila delictuala este o sanctiune specifica dreptului civil aplicata pentru savarsirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii si genereaza o serie de consecinte importante.

Noul Cod civil dispune ca orice persoana poate sa raspunda delictual, iar daca aceasta persoana are discernamant, va raspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligata sa le repare integral.

O persoana nu va raspunde insa doar pentru fapta proprie, ci si pentru fapta altuia, pentru lucruri, animale sau ruina edificiului, dupa caz.

Reglementarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte nu este prevazuta de Noul Cod civil, ci de legi speciale (de exemplu, Legea nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte).

Functiile raspunderii civile delictuale.

Organic legate de natura juridica a acestei institutii sunt functiile pe care ea le indeplineste. In acest sens, doctrina este unanima in nominalizarea acestor, respectiv functia social-preventiva si functia reparatorie. Astfel, constiinta ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii nu ramane nesanctionata, ci atrage dupa sine obligatia de dezdaunare, este de natura a indeplini o functie educativa si deci o functie de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

Functia reparatorie este materializata prin aceea ca, repararea prejudiciului reprezinta principalul scop al angajarii acestei forme de raspundere. Sub acest aspect, raspunderea civila delictuala poate fi considerata un mijloc de aparare a drepturilor subiective.

Raspunderea delictuala si raspunderea penala.

Raspunderea civila delictuala se poate cumula cu raspunderea penala, deoarece prima se intemeiaza pe ideea repararii prejudiciului, iar ceea de a doua pe ideea sanctiunii.

Raspunderea civila delictuala i-a nastere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, in timp ce raspunderea penala i-a nastere doar in momentul producerii unei infractiuni. Pe de alta parte, atat raspunderea civila delictuala, cat si raspunderea penala se intemeiaza pe vinovatie, dar in cazul raspunderii penale, intinderea raspunderii este conditionata de gradul de vinovatie a autorului.

Principiile raspunderii civile delictuale

Principiile sunt: principiul repararii integrale a prejudiciului, principiul repararii in natura a prejudiciului si principiul repararii prompte a prejudiciului. In ceea ce priveste principiul repararii prompte a prejudiciului, desi acesta se subsumeaza principiului repararii integrale, ca o conditie si un mijloc eficace de realizare a repararii integrale, opinam ca, in contextul in care, in Noul Cod Civil sunt acum incluse notiunile de drept comercial, cu atat mai mult se justifica aplicarea principiului repararii prompte, ca o aplicatie a principiului celeritatii, iar prevederea expresa este de natura a sublinia importanta materializarii acestui principiu.

Noul Cod Civil mentine prevederile Cod mentine prevederile Codului civil de la 1864 in materia conditiilor care trebuie intrunite pentru a fi angajata raspunderea pentru fapta proprie.

Pentru a se putea antrena atat raspunderea pentru fapta proprie, dar si cea pentru fapta altuia, raspunderea pentru animale, raspunderea pentru lucruri si edificii, este necesar, ca regula, a fi indeplinite o serie de conditii generale, si anume:

- existenta unei fapte ilicite;

- existenta unui prejudiciu;

- existenta unei legaturi de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu;

- existenta vinovatiei celui care a cauzat un prejudiciu ce se poate materializa in

intentie, neglijenta ori imprudenta.

Fapta ilicita.

O conditie necesara pentru angajarea raspunderii civile delictuale este existenta unei fapte ilicite.

Fapta ilicita poate fi definita ca fiind acea conduita a omului prin care se incalca normele dreptului obiectiv sau regulile de convietuire sociala, savarsite fara intentia de a produce efecte juridice impotriva autorului lor, efecte care totusi se produc in virtutea legii.

Fapta ilicita consta, asadar, intr-o actiune sau o inactiune prin care se produce un prejudiciu unei persoane ca rezultat al incalcarii drepturilor sale subiective sau a intereselor sale legitime.

Prejudiciul.

Prejudiciul, ca element esential al raspunderii delictuale, consta in rezultatul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite savarsita de o alta persoana ori ca urmare a "faptei" unui animal sau lucru, sau a ruinei edificiului pentru care este tinuta a raspunde o anumita persoana.

Asadar, nu se poate concepe raspundere delictuala daca nu s-a produs un prejudiciu.

Pe langa termenul de "prejudiciu", in legislatie si literatura de specialitate se mai folosesc urmatoarele sinonime: "prejudiciu", "paguba", "dauna".

Pentru ca instanta de judecata sa poata dispune repararea prejudiciului, acesta trebuie sa indeplineasca anumite conditii si anume, prejudiciul sa aiba un caracter cert si sa nu fi fost reparat inca.

Prima conditie, aceea ca prejudiciul sa fie cert, exprima ideea ca existenta prejudiciului trebuie sa fie neindoielnica si, totodata, sa poata fi evaluat in prezent. Prejudiciul actual este cert, adica s-a produs in totalitate pana la data cand se cere repararea lui, dar poate

fi cert si prejudiciul viitor daca este sigur ca se va produce si exista elementele necesare pentru a le determina intinderea.

Cu privire la prejudiciul viitor, art. 1385 alin.2 N.C.civ. arata ca: "Se vor putea acorda despagubiri si pentru un prejudiciu viitor daca producerea lui este neindoielnica". Pe langa acest aspect, alineatul (4) al articolului citat prevede si posibilitatea pierderii unei sanse de a obtine un avantaj odata cu prejudiciul produs. In acest caz prejudiciul va fi reparat in functie de probabilitatea producerii.

Cea de-a doua conditie, ca prejudiciul sa nu fi fost reparat inca, se justifica prin existenta principiului repararii integrale a prejudiciului mai sus enuntat. Astfel, prin angajarea raspunderii civile delictuale trebuie sa se ajunga la repunerea victimei (pe cat posibil) in situatia anterioara producerii prejudiciului si nu la o imbogatire fara justa cauza a acesteia.

Cu toate acestea, sunt situatii in care, fara a incalca conditia mai sus enuntata, victima isi pastreaza dreptul la despagubire din partea autorului faptei ilicite producatoare de prejudicii, chiar daca dauna suferita a fost acoperita total sau partial.

Legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.

Cu privire la legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, aceasta se

materializeaza in faptul ca prejudiciul este consecinta fireasca, efect al faptei ilicite, care reprezinta cauza.

Aceasta conditie reiese atat din dispozitii legale, dar este si subinteleasa, neputandu-se concepe obligarea unei persoane la plata unor despagubiri atata timp cat nu se poate dovedi ca fapta sa ilicita a produs prejudiciul pentru care s-ar pretinde despagubiri.

Asadar, raportul de cauzalitate trebuie inteles ca o legatura de la cauza la efect, unde fapta ilicita reprezinta cauza, iar prejudiciul este efectul, rezultatul faptei ilicite. Cat timp nu se poate stabili ca o fapta ilicita a produs un prejudiciu, nu se poate discuta de raspundere civila delictuala.

Mai mult, raportul de cauzalitate este si criteriul in functie de care se determina intinderea reparatiei datorate victimei, intrucat dreptul la reparatie poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neindoielnic consecinta directa a faptei ilicite.

Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, care nu se confunda cu greseala sau culpa (conditie subiectiva). Prin urmare, este posibil sa existe raport de cauzalitate si sa lipseasca culpa.

Vinovatia.

Necesitatea existentei vinovatiei este consacrata de art.1349 alin.3 N.C.civ.

Raspunderea civila a celui care a cauzat prejudiciul poate fi angajata, daca se intruneste conditia ca fapta ilicita sa se afle in legatura de cauzalitate cu prejudiciul produs, iar fapta ii fie imputabila autorului ei, adica autorul sa fi avut o vina atunci cand a savarsit-o.

In dreptul civil, spre deosebire de alte ramuri de drept, raspunderea va interveni indiferent de forma de vinovatie, iar prejudiciul va fi reparat integral in toate cazurile, chiar daca, in cazul existentei mai multor autori, acestia vor suporta prejudiciul proportional cu gravitatea vinovatiei fiecaruia.

O conditie esentiala de existenta a vinovatiei o reprezinta capacitatea delictuala (discernamantul), care consta in aptitudinea psihica a persoanei de a intelege semnificatia faptei sale si de a-isi reprezenta in constiinta rezultatul acesteia, lipsa acestei aptitudini ducand la inlaturarea raspunderii autorului pentru faptei ilicita cauzatoare de prejudiciu.

Capacitatea delictuala este aptitudinea cuiva de a avea constiinta faptelor sale, adica puterea de a discerne intre ceea ce este permis si nepermis, licit si ilicit (ceea ce se numeste factor intelectiv).

Asadar, capacitatea delictuala este o conditie a existentei vinovatiei.

Pana la aparitia Noului Cod Civil problema capacitatii delictuale nu a fost suficient reglementata de lege, existand multe carente. Astfel, prin art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 se instituie o prezumtie relativa de lipsa de discernamant pentru minorul ce nu a implinit varsta de 14 ani. Fiind o prezumtie relativa, poate fi rasturnata prin proba contrara -daca se dovedeste ca minorul a actionat cu discernamant in momentul savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Observam ca este mentinuta prezumtia legala de lipsa a discernamantului pentru minorul mai mic de 14 ani instituita de Decretul nr. 32/1954, se afirma prezumtia de existenta a discernamantului minorului cu varsta intre 14 -18 ani si se asimileaza, alaturi de minorului sub 14 ani, si interzisul judecatoresc, in categoria persoanelor care se prezuma ca nu au capacitate delictuala.

Astfel, reclamantului ii revine sarcina rasturnarii prezumtiei relative de lipsa a discernamantului persoanei puse sub interdictie pentru a putea angaja raspunderea civila delictuala si nu trebuie ca interzisul sa rastoarne prezumtia ca avea discernamant la momentul savarsirii faptei ilicite pentru a se exonera.

Concluzii

Deosebita complexitate a vietii sociale modeme nu ar fi posibila fara o largire a raspunderii la toate nivelurile.

Comportamentul persoanei este supus permanent unor aprecieri si reactii din partea societatii organizate. Aceasta apreciere, desi pare spontana si se manifesta in fiecare caz in parte, este institutionalizata cu ajutorul normelor sociale menite sa modeleze comportamentul individului, dirijand activitatea lui in directia dorita de ordinea sociala existenta.

Raspunderea implica sanctionarea unei atitudini alese de individ, in cazul unei neconcordante intre conduita lui si normele sociale instituite.

Specificul raspunderii juridice, in comparatie cu alte forme ale raspunderii: morala, etica, civica, religioasa, consta in faptul ca ea se refera la obligatia de a raspunde pentru incalcarea normei de drept. Putem afirma astfel, ca raspunderea juridica este principalul garant al legalitatii, avand un rol covarsitor in mentinerea ordinii si echilibrului social.

Nu trebuie uitat insa ca, in mana unor regimuri totalitare, raspunderea juridica se poate metamorfoza intr-o extrem de perfida si periculoasa arma de nimicire a opozitiei politice, o arma impotriva careia nu exista aparare.

Totusi, in dorinta excluderii posibilitatii arbitrarului si ilegalitatilor, raspunderea juridica are la baza nu numai o apreciere sociala, de ex. opinia publica, , ci se intemeiaza pe o constatare oficiala facuta, de regula de catre organisme investite legal cu atributii determinate.

Asa cum reiese din cele aratate in cuprinsul lucrarii, cu toate ca raspunderea juridica prezinta o serie de particularitati specifice ce-i configureaza personalitatea, in raport cu celelalte forme ale raspunderii sociale, ea se regaseste intr-o permanenta interdependenta si influentare reciproca cu toate acestea, fiecare forma a raspunderii sociale actionand asupra celorlalte forme.

Ca rezultat al interactiunii lor, se formeaza nivelul general al raspunderii sociale. Influenta reciproca a diferitelor forme ale raspunderii sociale se manifesta nu numai pe planul constiintei ei, uneori, si in cumulul, alternanta sa inlocuirea unor feluri de sanctiuni cu altele, in urma incalcarii normelor de drept.

Dintre toti factorii sociali care concura la realizarea concordantei formelor de raspundere sociala cu cerintele obiective, un rol important indeplineste dreptul atat prin actiunea sa preventiva - prescrierea comportamentelor conforme cu interesele societatii prin stabilirea drepturilor si obligatiilor tuturor participantilor la raporturile juridice - cat si prin aplicarea sanctiunilor in cazul nerespectarii normelor juridice.

Indicatii bibliografice

¤ Monografii

1. Gheorghe Bobos - 'Teoria generala a dreptului,' Editura Dacia, 1994.

2. Mircea Costin - 'Raspunderea juridica in dreptul RSR' Editura Dacia, Cluj

Napoca, 1974.

3. M. Eliescu - 'Raspunderea civila delictuala,' Editura Academiei, Bucuresti, 1972.

4. N. Popa - 'Teoria generala a dreptului,' Editura Actanul, Bucuresti 1996.

M. Djuvara - 'Teoria generala a dreptului (Enciclopedie juridica), ' Bucuresti

6. C. Stotescu, C. Barsan - 'Drept Civil - Teoria generala a obligatiilor' Editura AII, Bucuresti 1992.

7. Ioan Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa - 'Raspunderea civila' Editura Stiintifica, Bucuresti 1970.

8. Matei Basarab - 'Drept Penal - Partea generala,' Editura AII, Bucuresti 1992.

9. V. Dongoroz - 'Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman,' Editura Academiei, Bucuresti, 1971.

10. I. Oancea - 'Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman.' I. Tanoviceanu - 'Curs de Drept Penal'

11. Ioan Santai - 'Dreptul administrativ si stiinta administratiei,' Editura Risoprint, Cluj Napoca, 1999.

12. Valentin I. Prisacaru - 'Contencios administrativ roman.'

13. I. Iovanas - 'Dreptul administrativ si elemente ale stiintei administratiei' Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

14.V. G. Tarhon - 'Raspunderea patrimoniala a personalului administrativ' Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

1 A. Negoita - 'Dreptul administrativ si elemente de stiinta administrativa,' Editura Tub, 1991.

16. V. Gilescu, A. Iorgovan - 'Dreptul administrativ si stiinta administratiei,' Editura Tub, voi. II.

17.Stanciu D. Carpenaru - 'Drept comercial roman' Editura AII, Bucuresti 199 18.Ioan Gliga - 'Drept financiar ' Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 197

19.V. I. Cimpeanu - 'Dreptul muncii,' Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. 20. Gheorghe Lupu, Vasile Lupu - 'Fundamentul si finalitatea raspunderii.'

21. A. L. Sine - 'Probleme fundamentale ale Statului si Dreptului socialist roman, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

22. Ioan Albu - 'Dreptul familiei' Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 197

23. Liviu Pop - 'Raspunderea civila.'

24. O. S. Iofe -'Raspunderea in dreptul civil sovietic' Editura Stiintifica, Bucuresti.

2 V. Dongoroz, G. Danescu, E. Tomorung - 'Probleme juridice in psihiatrie" Editura medicala, Bucuresti 1973.

26. Popa Carmen. Teoria generala a dreptului. Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001;

27. Popa Carmen. Introducere in drept . Elemente de drept public si privat. Editura Universitatii "Lucian Blaga" Sibiu.2002

¤Acte normative

Legea nr. 23/1969.

Decretul nr. 673/198

♦ Constitutia Romaniei din 1991;

♦ Noul Cod Civil republicat in 15 iulie 2011;

♦ Codul Civil roman;

♦ Noul Cod de procedura civila -15 februarie 2013;

♦ Legea nr. 105 /1992;

♦ Decretul lege nr. 32 /1954

♦ Legea nr. 187/2003;

♦ Decretul lege nr. 122/1990 ;

♦ Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 ;

¤Site-uri consultate:

1. https://www.crispedia.ro/Plata_nedatorata
2. https://www.stiucum.com/drept/drept-general/Raspunderea-juridica33817.php
3. https://legeaz.net/dictionar-juridic/obligatia-de-a-da-de-a-face-sau-a-nu-face  vizualizat 09. 04.2013
4. https://www.euroavocatura.ro/dictionar/2667/Fapt_juridic
5. https://www.dreptonline.ro/dictionar_juridic/dictionar_juridic.php
6. https://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_civil_republicat_2011_noul_cod_civil.php