Notiunea dreptului de proprietate

NOTIUNEA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Codul civil, defineste proprietatea in art. 480 astfel: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si de a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege". Aceasta definitie a fost criticata din doua puncte de vedere. Astfel, in primul rand, in loc sa clarifice natura dreptului de proprietate, textul de lege se limiteaza doar la o enumerare a atributelor acestui drept , enumerare care nu este completa. In al doilea rand, in loc sa evidentieze caracterele exclusiv si perpetuu al dreptului de proprietate, se insista asupra caracterului absolut care, luat ad litteram, este antijuridic si antisocial. S-a considerat ca aceste critici sunt excesive, relevandu-se ca "nu credem sa fie o greseala de a defini un drept prin atributele sale, dimpotriva o astfel de definitie este adesea mai clara, prin caracterul ei realist decat de definitie care se refera la natura abstracta a unui drept.

Textul nu este la adapost de critica si datorita faptului ca legiuitorul nu deosebeste expres dreptul de proprietate de alte drepturi reale, adica nu-l diferentiaza pe proprietar de alte persoane care exercita unele din atributele dreptului de proprietate (uzufructuarul, superficiarul). Desi sintagma utilizata de legiuitor "in mod exclusiv si absolut" evidentiaza plenitudinea atributelor proprietarului, literatura de specialitate a completat definitia legiuitorului civil de la 1864, subliniind ca proprietarul exercita atributele juridice ale dreptului de proprietate in putere proprie si in interes propriu, avand astfel o pozitie speciala in raport cu orice alta persoana ce exercita unele din aceste atribute pe temeiul altor drepturi reale.

Prin urmare dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept real ce confera titularului dreptului sau, persoana fizica ori persoana juridica, atributele de posesie, de folosinta si de dispozitie asupra unui lucru pe care le exercita in mod exclusiv si absolut in putere proprie si in interes propriu.^[2]

Sensul juridic al proprietatii

Dispozitiile legale folosesc termenul de proprietate in sensuri deosebite. De asemenea, autorii si chiar vorbirea curenta se refera la aceste sensuri diferite.

Astfel, termenul de proprietate poate fi inteles in sens larg, si anume, ca se aplica tuturor drepturilor, de exemplu, proprietatea imobiliara si proprietatea mobiliara, proprietatea unui uzufruct, proprietatea unei creante si proprietatea intelectuala sau proprietatea incorporala. In acest sens, a fi proprietar inseamna a detine ceva in mod exclusiv si de a-i da destinatia dorita, de a-l folosi dupa destinatia sa ori dupa interesul propriu avut. Astfel termenul de proprietate nu este folosit, in majoritatea cazurilor, cu semnificatia proprie, adica de drept real, exclusiv, absolut si perpetuu.

Termenul de proprietate are si un inteles restrans, propriu, si anume proprietatea corporala, adica purtand asupra bunurilor corporale, mobile si imobile, deci proprietatea ca drept real exclusiv, absolut si perpetuu^[3] . In acest sens, proprietatea este folosita de art. 41 si art. 135 din Constitutie ori de Codul civil in titlul II intitulat "Despre proprietate"

Termenul de proprietate mai poate fi inteles in sens de obiect al dreptului de proprietate, desemnand bunul asupra caruia poarta dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate este un drept atat de complet, incat se confunda cu bunul asupra caruia se exercita. In acest sens, art. 585 Cod civil se refera la acela a carui proprietate este pe marginea unei ape curgatoare, art. 589 Cod civil care se refera la privirea asupra proprietatii vecinului, art. 614 Cod civil care se refera la linia de despartire a celor doua proprietati ori art. 620 Cod civil care se refera la faptul proprietarilor de a stabili pe proprietatea lor ori in folosul lor o servitute^[4] .

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Sensul economic al dreptului de proprietate

Prin proprietate in sens economic, se intelege raportul de apropriere (insusire) de catre oameni a bunurilor materiale pentru trebuintele lor fizice si spirituale, ca o conditie fundamentala a existentei oricarei societati umane. Proprietatea ca raport social de productie, face parte din baza economica si este legata de existenta societatii^[5] .

Ca raport social-economic real, proprietatea se caracterizeaza prin urmatoarele: reprezinta o apropriere, o insusire a unui bun fizic sau a unuia incorporal; subiectul, titularul ei exercita atributele sale prin putere proprie, el supunandu-se doar legilor adoptate democratic; el isi realizeaza atributele in interesul sau^[6] .

Proprietatea ca realitate sociala si juridica

Proprietatea are o existenta reala. Proprietatea poate fi individuala sau privata si publica. Doctrinele social-economice sustin, dupa caz, o pondere pentru fiecare din aceste feluri de proprietate.

Potrivit unor doctrine, proprietatea are un continut social-economic in raport de caracterul oranduirii sociale. Se mai distinge proprietatea asupra mijloacelor de productie si cea asupra obiectelor de consumatie^[7] .

Scurt istoric privind evolutia dreptului de proprietate

Proprietatea a fost perceputa de oameni, inca din momentul in care au iesit din starea primitiva, ca ceva absolut necesar vietii.

La inceput, omul nu a putut trai, iar mai pe urma progresa, decat apropriindu-si bunurile ce-l inconjurau.

Societatea primitiva nu permitea decat aproprierea fructelor si a productelor. Ulterior, odata cu evolutia societatii, s-a admis si apropiatiunea individuala a bunurilor si a uneltelor de munca. Forma juridica care corespunde notiunii de economie, sociale, generale de apropriere este proprietatea.

Asadar, proprietatea este un drept ce poarta asupra lucrurilor res. In vremurile indepartate, proprietatea purta asupra uneltelor de vanatoare, a vesmintelor, a produselor necesare intretinerii.

Mai tarziu, au ajuns sa fie obiecte de proprietate si bunurile funciare, iar dupa putina vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care de-a lungul timpului au impus interventia statului pentru a le reglementa proprietatea.

De la viata de trib in care oamenii erau reuniti in mici grupuri nomade, in care proprietatea avea forma colectiva si se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat catre faza proprietatii familiale in care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, iar mai tarziu in interiorul familiei, treptat, individul a cautat sa posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalti. S-a ajuns astfel la proprietatea individuala.

Se poate spune deci ca istoria dreptului de proprietate se confunda cu cea a civilizatiei omenesti^[8] .

In dreptul roman, proprietatea era denumita dominium ex jure quiritium si reprezenta o plena in re potestas. Ingradirile proprietatii erau putine si se numeau servituti. Ulterior, in evul mediu, dreptul de proprietate a fost marginit, micsorat prin diferite concesiuni si restrictii. Astfel, in cazul terenurilor exista dominium eminens ce apartinea seniorului si dominium utile concedat de acesta. Proprietatea era deci divizata.

In secolul al XVIII-lea, proprietatea in forma ei absoluta si exclusiva a fost tot mai mult criticata.

Codul civil francez a adoptat forma romana a proprietatii individuale, absolute si exclusive. Aceasta forma a fost adoptata si de codul civil roman din 1864^[9] .

Ulterior, s-au adus tot mai multe ingradiri dreptului de proprietate, astfel ca acesta a dobandit un caracter social, avand continutul aratat mai inainte