Natura juridica a participatiei

Natura juridica a participatiei

In materia participatiei penale in literatura de specialitate s-au conturat doua opinii cu privire la natura juridica a participatiei: teza monista sau a unitatii de infractiune, a complicitatii - delict unic si teza pluralista sau a autonomiei participatiei penale, a complicitatii - delict distinct.

Teza monista sau a unitatii infractionale, a complicitatii - delict unic[1]. Expresie a scolii clasice, conceptia monista considera ca actele participantilor nu au autonomie proprie, ele nu reprezinta infractiuni distincte ci elemente ale aceleiasi infractiuni. Actele de participatie, oricare ar fi numarul si modalitatea lor, formeaza o unitate care constituie chiar fapta prevazuta de legea penala, unica, ce s-a savarsit. Pluralitatea de infractori nu contrazice si nu afecteaza unitatea faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat si o pluralitate de efort. Cu alte cuvinte participatia nu este o forma de infractiune ci o forma de savarsire a unei singure infractiuni de mai multe persoane, avand de a face cu o unitate de infractiune si o pluralitate de infractori, de aici si deosebirea intre participatie si pluralitatea de infractiuni.

Participatia penala se caracterizeaza prin doua trasaturi esentiale: o pluralitate de faptuitori si o singura fapta, deci o unitate infractionala obiectiva. Aceasta unitate obiectiva, fiind o trasatura reala, se rasfrange asupra tuturor faptuitorilor sub aspectul calificarii faptei, al determinarii timpului si locului savarsirii acesteia, al urmarilor sale. Unitatea obiectiva nu aduce atingere situatiei subiective a fiecarui participant in functie de contributia lor la comiterea faptei. Contributia fiecarui participant are caracterul de antecedent cauzal al faptei savarsite, aceste contributii regasindu-se toate, intr-o masura mai mica sau mai mare, in continutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din aceasta caracterizare se naste consecinta ca principial, adica privita in mod abstract, fapta savarsita este rezultatul activitatilor conjugate ale tuturor faptuitorilor si deci, tratamentul juridic trebuie sa fie, pe planul individualizarii legale, similar, diferentierile urmand sa fie facute in concret, cu ocazia individualizarii judiciare. Ca un corolar al acestui tratament juridic similar rezulta ca toate cauzele obiective (reale) care au ca efect inlaturarea sau excluderea raspunderii penale vor opera deopotriva si simultan pentru toti faptuitorii (de exemplu, lipsa pericolului social, lipsa unui element constitutiv al infractiunii, abrogarea incriminarii, prescriptia actiunii penale, amnistia etc.). Dimpotriva cauzele subiective (personale) vor opera numai asupra faptuitorilor care au fost afectati de ele, si asta pentru ca asemenea cauze nu privesc fapta ci individul (de exemplu, eroarea de fapt, betia, minoritatea faptuitorului etc.).

Cu toate acestea fapta savarsita poate fi calificata in mod diferit fata de participanti, in baza unor texte legale  diferite ale Codului penal. Astfel, in caz de furt autorul poate fi tras la raspundere penala pentru forma calificata a acestei infractiuni, in timp ce complicele poate sa raspunda numai pentru forma simpla a infractiunii de furt. Aceasta deosebire sub aspectul incadrarii juridice a faptei nu influenteaza unitatea de infractiune datorita caracterului de antecedent cauzal al contributiei fiecarui participant, diferentierile fiind de ordin calitativ.

In sfarsit, teoria unitatii infractionale are la baza si un alt fundament ce apare ca o necesitate obiectiva si logica. Fapta savarsita in participatie prezinta un grad de pericol social crescut datorita sanselor sporite de reusita, de a inlatura eventualele obstacole, de a ascunde urmarile delictului. De aceea participatia apare in conceptia unitatii infractionale ca o circumstanta agravanta ce permite aplicarea unei pedepse mai grele in caz de nevoie. Dimpotriva, un tratament juridic mai sever nu ar fi justificat in cazul in care fiecare actiune a faptuitorilor ar fi considerata delict distinct.[2]

Teza monista este conceptia care sta la baza reglementarii institutiei participatiei penale in Codul penal roman. Se pot aduce ca argumente prevederile acestui act normativ. In primul rand unitatea de infractiune rezulta din definitia data participatiei de art. 23. Apoi art. 27 prevede ca participantii se pedepsesc cu aceeasi pedeapsa prevazuta de lege pentru autor. Din modul in care art. 28 stabileste felul in care opereaza circumstantele reale asupra participantilor rezulta ca toate activitatile lor trebuie apreciate numai prin fapta unica la care au inteles sa contribuie. Legatura indisolubila a formelor de participatie cu fapta penala savarsita si inexistenta unei independente juridice a acestora rezulta si din art. 30, care face din impiedicarea savarsirii faptei o cauza de nepedepsire. In sprijinul tezei moniste se pot aduce ca argumente si alte texte de lege, din reglementarea altor materii, cum ar fi art 131 alin 4, care prevede ca fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor chiar daca plangerea prealabila a fost introdusa sau se mentine numai fata de unul dintre ei. Un alt exemplu este dat de reglementarea indivizibilitatii de catre Codul de procedura penala, si anume ca exista indivizibilitate atunci cand la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane.

S-ar putea aduce contraargument legal art. 144 C. pen, care dispune ca prin savarsirea unei infractiuni se intelege savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau tentativa, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Asadar se poate afirma in baza acestui text ca modalitatile de participare la comiterea unei infractiuni consumate ori a unei tentative echivaleaza, fiecare in parte, cu savarsirea acelei infractiuni, reprezentand deci tot atatea infractiuni distincte, autonome, aflate in concurs. Pe de lata parte articolul analizat poate primi si o alta semnificatie. Plasat in afara capitolului consacrat participatiei el nu caracterizeaza si explica aceasta institutie, ci doar arata care este sensul ce trebuie dat expresiei "savarsirea unei infractiuni". In sens contrar, art. 23 care defineste participatia arata ca participanti sunt persoanele care contribuie la savarsirea faptei, deci fapta ramane unica. Mai mult chiar, conform teoriei pluraliste complicele ar trebui pedepsit chiar daca actele sale au ramas fara urmari, or, in sistemul legal in vigoare, complicitatea neurmata de executare nu se pedepseste. In concluzie nu se poate afirma ca legiuitorul roman a adoptat teoria complicitatii - delict distinct.

Daca s-ar conferi caracter autonom actelor participantilor s-ar ajunge si la alte dificultati de aplicare a legii. In cazul in care un complice, dupa savarsirea actului de complicitate, se alatura activitatii autorului si efectueaza impreuna cu el acte care fac parte din latura obiectiva a infractiunii, ar reuni in persoana lui doua infractiuni distincte si s-ar aplica regulile concursului de infractiuni. Or, potrivit cadrului legal in vigoare pentru existenta unui concurs sunt necesare cel putin doua fapte penale distincte, doua continuturi infractionale distincte, iar nu o singura latura obiectiva. Lipsa de independenta a actelor de participatie este data si de situatia nerealizarii mandatului instigatorului. Astfel, daca acesta a intentionat sa participe prin determinare la savarsirea unei talharii, iar autorul a savarsit o infractiune de aceeasi natura, dar care nu reprezinta decat o parte din continutul infractiunii la care a fost instigat, si anume infractiunea de furt, va raspunde ca participant la infractiunea efectiv savarsita. Dar teza pluralista ar crea probleme si in legatura cu prescriptia si amnistia. Daca actul de participare ar fi comis la un anumit moment iar cel de autorat la un altul, am vorbi de mai multe termene de prescriptie determinate de momentele actelor de contributie, fapt imposibil atata timp cat art. 122 C. pen. arata ca termenele de prescriptie se socotesc de la data savarsirii infractiunii, indiferent daca fapta a fost comisa de o singura persoana sau in cooperare. Mai mult, art. 123 stabileste ca intreruperea cursului prescriptiei produce efecte fata de toti participantii la infractiune, chiar daca actul de intrerupere priveste numai pe unii dintre ei. La fel si in situatia amnistiei.

Teoria clasica, potrivit careia, in caz de participatie exista o singura infractiune de care raspund toti cei care au contribuit la savarsirea ei, domina doctrina penala si reprezinta fundamentul teoretic care sta la baza reglementarii institutiei participatiei in cele mai multe dintre codurile penale contemporane. Totusi legea penala romana nu este consecventa tezei moniste in mod absolut. Astfel, reglementarea participatiei improprii reprezinta o abatere de la teoria unitatii de infractiune din moment ce participantii raspund cu forme de vinovatie diferite. In sens contrar se considera ca fapta ramane unica in materialitatea ei intrucat s-a produs o singura urmare socialmente periculoasa, o singura modificare in campul relatiilor sociale, adica s-a incalcat aceeasi relatie sociala ocrotita de norma penala. Tot in sprijinul tezei pluraliste, practica judiciara a decis ca participantii la infractiunea de pruncucidere (art. 177 C. pen.) nu vor raspunde pentru aceasta infractiune ci pentru infractiunea de omor calificat (art. 174 raportat la 175 lit. d C. pen.). De asemenea, o serie de infractiuni reglementate in partea speciala a Codului penal roman sunt, in mod obiectiv si subiectiv, acte de participatie (instigare sau complicitate) la alte infractiuni: incercarea de a determina marturia mincinoasa - art. 261, inlesnirea evadarii - art. 270, proxenetismul - art. 329, tainuirea - art. 221 si favorizarea - art. 264.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Cele doua teorii se diferentiaza, in principal prin felul de a privi in sine participatia, dar ele ajung, pe cai diferite, la concluzii foarte apropiate, mai ales sub aspectul tratamentului juridic. In ambele situatii exista un element unic de referinta - rezultatul ilicit produs - dar pedepsele ce se aplica participantilor sunt diferite pentru fiecare, in raport cu aspectele obiective si subiective ale contributiei fiecaruia la savarsirea faptei.

Teza pluralista, a autonomiei participatiei penale, a complicitatii - delict distinct a fost fundamentata pentru prima oara, in anul 1895, la Congresul Uniunii Internationale de Drept Penal ce s-a desfasurat la Linz, Austria. Ea a fost imbratisata si la cel de al VII-lea Congres de Drept Penal tinut la Atena (Grecia) in 1957, in timpul caruia, discutandu-se situatia juridica a instigatorului unei persoane iresponsabile, s-a ajuns la concluzia, consemnata in rezolutia sectiei I, ca "cel care determina la comiterea unei infractiuni pe un executant iresponsabil de savarsirea ei, este autor mediat".[3]

In esenta, teza pluralitatii infractionale sustine ca in cazul participatiei penale exista o pluralitate de fapte, determinate de numarul participantilor. Cu alte cuvinte, cati participanti au contribuit la savarsirea faptei, tot atatea infractiuni comise vor exista, distincte dar conexe. Desi se ajunge in final la un singur rezultat ilicit, participantii nu savarsesc o singura infractiune care apare ca rezultat al eforturilor lor comune, ci o pluralitate de infractiuni, fiecare participant fiind tinut sa raspunda ca autor al unei fapte distincte, izolata din ansamblul in care fapta se integreaza, ca si cum nu ar exista ceilalti faptuitori. Participatia apare astfel ca un concurs de infractiuni distincte.

Sustinatorii acestui punct de vedere au considerat ca punand in acest fel problema sunt de acord cu principiile moderne ale dreptului penal, care aduc in prim plan infractorul cu caracteristicile si responsabilitatea sa proprie, caruia trebuie sa i se individualizeze pedeapsa in functie de gradul de anti-socialitate pe care il prezinta. Ceea ce trebuie luat in considerare la definirea participatiei, afirma sustinatorii tezei pluraliste, este infractorul, caci infractiunea nu este altceva decat ocazia de a-l prinde, de a-l descoperi.[4] Pe de alta parte, iresponsabilitatea autorului nu justifica schimbarea calitatii de instigator sau complice in cea de autor, deoarece nici subiectiv si nici obiectiv nu exista vreo deosebire intre a determina sau a ajuta un iresponsabil la comiterea unei infractiuni, sau a face acelasi lucru fata de o persoana responsabila. Din punct de vedere subiectiv, in ambele cazuri, participantul cunoaste activitatea autorului, prevede rezultatele ei, si cu buna stiinta indeamna sau contribuie la comiterea sa pentru atingerea rezultatelor vizate. Din punct de vedere obiectiv, participantul desfasoara aceleasi activitati materiale sau intelectuale indiferent daca determina sau ajuta un iresponsabil ori o persoana cu discernamant.

In spiritul scolii pozitiviste se gaseste si teoria psihologica in materia participatiei, elaborata de Scipio Sighele. Teoria explica manifestarile infractionale colective pornind de la forma cea mai simpla a participatiei, respectiv participatia a doua persoane - perechea criminala. Intr-un asemenea cuplu exista intotdeauna o persoana puternic inclinata spre crima (criminalul innascut), iar, pe de alta parte, o persoana lipsita de vointa sau cu vointa slaba, usor de controlat, dirijat si supus. Concluzia analizei asupra perechii criminale este extinsa apoi asupra infractiunilor savarsite in participatie de o multime, un grup de faptuitori. Astfel participatia penala devine intotdeauna o circumstanta agravanta. Teoria este criticata pentru ca exagereaza prin generalizare.[5]

Consecintele teoriei unitatii infractionale. Ca urmare a adoptarii tezei moniste de catre Codul penal roman decurg o serie de consecinte juridice astfel:

intre participanti exista o solidaritate activa. Fapta fiind indivizibila nu poate fi considerata ca existenta sau prevazuta de legea penala pentru unii participanti, iar pentru ceilalti nu. Tocmai de aceea achitarea unui participant pe motiv ca fapta nu s-a comis ori nu este prevazuta de legea penala are putere de lucru judecat pentru toti participantii. In cazul pronuntarii separate a unor solutii contradictorii, se va folosi calea revizuirii pentru a inlatura contrarietatea solutiilor;

cand fapta este infractiune, nu abatere, instigarea, complicitatea, tainuirea si favorizarea la aceasta vor constitui participatie la infractiune sau infractiunea de tainuire si favorizare, iar nu abateri;

intre participanti exista si o solidaritate pasiva, intrucat plangerea prealabila facuta sau mentinuta impotriva unui participant este considerata ca fiind indreptata impotriva tuturor participantilor;

data comiterii infractiunii este data consumarii sale sau a ramanerii ei in forma de tentativa pedepsibila, oricare ar fi momentul contributiilor participantilor. Din acest motiv data consumarii este si momentul de la care incepe sa curga termenul de prescriptie si de la care se va aplica actul de amnistie sau gratiere pentru toti participantii, indiferent cand a avut loc contributia fiecaruia. Tot astfel, daca actele de participatie au avut loc sub imperiul unei legi, iar executarea actiunii (inactiunii) de catre autor sub imperiul unei alte legi (noi), se va aplica tuturor legea de la momentul executarii si consumarii infractiunii, deoarece actele de participatie au capatat semnificatie penala doar de la momentul savarsirii infractiunii de catre autor;

in ipoteza in care legea noua dezincrimineaza fapta (abolitio criminis), infractiunea pierzandu-si caracterul infractional, rezulta ca si actele de participatie pierd relevanta penala chiar daca au fost comise sub imperiul legii vechi incriminatoare. Daca insa legea noua este doar o lege penala mai favorabila, aceasta nu se aplica si contributiilor aflate sub imperiul legii vechi mai severe intrucat nu ne gasim in fata unei situatii tranzitorii, fapta in care se inglobeaza toate formele de participatie fiind savarsita sub legea noua. Unica situatie in care activitatea unui participant va beneficia de legea penala mai favorabila este cea prevazuta de art. 29 C. pen., respectiv in cazul instigarii neurmate de executare. Deoarece fapta, la care instigatorul a inteles sa determine pe autor, nu s-a comis, ea apare ca o fapta penala de sine statatoare si nu un act de participatie, ceea ce explica regimul juridic distinct stabilit de lege pentru o asemenea situatie. Insa desistarea autorului nu are acelasi efect deoarece nu transforma instigarea intr-o infractiune sui generis, fiind doar o cauza de nepedepsire a autorului. Din aceleasi motive nici impiedicarea producerii rezultatului nu va duce la aplicarea legii penale mai favorabile pentru instigarea prevazuta de art. 29 C. pen., afara de cazul in care impiedicarea este opera instigatorului insusi;

intreruperea prescriptiei fata de un participant are efecte fata de toti ceilalti. Situatia este identica si pentru amnistie si gratiere (exceptie face gratierea individuala);

cand efectele amnistiei sau gratierii sunt conditionate de marimea prejudiciului produs prin infractiune, instanta nu il va putea imparti intre participanti pentru ca sa le-o poata aplica, deoarece prejudiciul cauzat se datoreaza actelor comune, si nu actului separat al fiecarui participant;

locul savarsirii infractiunii este acela unde s-a comis actul de executare. Daca executarea s-a comis in Romania iar actul de participatie in strainatate, infractiunea se considera savarsita la noi in tara. Daca actul de participatie s-a produs la noi iar executarea in strainatate, participantul va fi sanctionat la noi daca fapta autorului a fost constatata printr-o hotarare definitiva;

exista o solidaritate a raspunderii civile a inculpatilor pentru infractiunile prejudiciabile produse. In baza acestei solidaritati oricare dintre participanti poate fi obligat sa acopere integral prejudiciul incercat de victima in urma comiterii infractiunii;

o proba care tine de infractiune, daca este invocata in favoarea unui participant, poate fi invocata si de catre ceilalti, iar daca este in defavoarea unuia poate fi opusa si celorlalti;

unitatea de infractiune reiese si din aceea ca nu este posibila participarea la vreuna din formele participatiei. Astfel, complicitatea sau instigarea la un act de complicitate sau instigare nu sunt posibile, ci vor fi considerate acte de complicitate sau instigare la infractiunea comisa de autor. De asemenea, daca participantul comite si elemente constitutive ale laturii obiective apartinand infractiunii, calitatea de participant se absoarbe in cea de autor, participantul urmand sa raspunda doar pentru fapta sa in calitate de autor. Asadar nu este posibila nici coexistenta celor doua calitati: autor - participant;

tuturor participantilor li se aplica aceeasi pedeapsa si intre aceleasi limite legale prevazute pentru infractiunea comisa de ei, cu exceptia cazului in care au participat majori impreuna cu minori responsabili penal, iar asta deoarece minorilor li se pot aplica masuri educative sau pedepse reduse la jumatate fata de majori. Ceea ce este identica pentru toti participantii este doar individualizarea legala a pedepsei. Pentru individualizarea judiciara se va tine cont de particularitatile obiective si subiective ale contributiilor fiecarui participant, putand ajunge la pedepse concrete diferite.