Bunurile proprii ale sotilor: Bunurile dobandite inainte de casatorie sau prin mostenire

Daca, de regula, bunurile dobandite in timpul casatoriei sunt prezumate a fi bunuri comune, prin art. 31 C.fam. se determina sase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecaruia dintre cei doi soti.

a) Categoriile bunurilor proprii

• Bunurile dobandite inainte de casatorie [art. 31 lit. a) C.fam.]

Fata de prevederile art. 30 C.fam., potrivit carora sunt considerate bunuri comune cele dobandite in timpul casatoriei, categoria bunurilor prevazute in art. 31 lit. a) C.fam. se intelege a fi formata din bunuri proprii, chiar daca legea nu ar fi prevazut in mod expres aceasta. Pe linia aceluiasi rationament, sunt bunuri proprii si cele dobandite dupa desfacerea sau incetarea casatoriei, desi textul art. 31 C.fam. nu se refera la ele. Chiar daca bunurile au fost dobandite inainte de casatorie sau dupa desfacerea acesteia de catre soti impreuna, ele se califica tot ca proprii, dreptul sotilor asupra lor fiind acela de proprietate comuna pe cote‑parti, si nu in devalmasie[1].

• Bunurile dobandite prin mostenire, legat sau donatie [art. 31 lit. b) C.fam.]

Ratiunea pentru care legiuitorul a inteles sa confere acestei categorii de bunuri caracterul de bunuri proprii este, in cazul mostenirii legale, legatura de rudenie sau de casatorie dintre mostenitor si cel care lasa mostenirea, imprejurare strict perso­nala, iar in cazul legatelor sau al donatiilor, caracterul lor intuitu personae, ele fiind efectuate in considerarea persoanei gratificate.

Astfel cum s‑a precizat in literatura juridica[2], vointa dispunatorului ca bunul sa fie comun nu trebuie sa fie neaparat expresa, ea putand fi si tacita, dar neindoielnica.

Vointa dispunatorului prin care acesta a inteles ca bunurile donate sa devina comune ambilor soti poate fi dovedita cu orice mijloc de proba, inclusiv prin martori sau prezumtii. In lipsa unor asemenea dovezi, bunul va fi considerat, in temeiul art. 31 lit. b) C.fam., bun propriu al sotului gratificat[3]. In general, contributia parintilor la achizitionarea unor bunuri in timpul casatoriei este considerata a fi o donatie in favoarea exclusiva a copilului lor, daca nu s‑a specificat expres ca s‑a dorit gratificarea ambilor soti .

In privinta darurilor de nunta, in practica judiciara s‑a decis ca ele urmeaza a fi considerate bunuri comune ale sotilor, cu motivarea ca sunt dobandite in timpul casa­toriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun, necesar sotilor la inceputul casatoriei[5]. In doctrina s‑a exprimat si parerea contrara, in sensul ca bunu­rile donate, indiferent de momentul primirii lor, trebuie considerate bunuri proprii, daca dispunatorul nu a prevazut ca ele vor fi comune.

In ceea ce ne priveste, apreciem ca problema ridicata trebuie privita nuantat. Atunci cand, cu ocazia sarbatoririi casatoriei, se fac de catre participanti daruri obisnuite, ele, intr‑adevar, se prezuma a fi facute ambilor soti, in ideea enuntata deja, a constituirii minimului patrimonial necesar in casnicie. Ar fi excesiv sa se pretinda, in astfel de imprejurari, precizari exprese, in sensul ca darul se efectueaza in consi­derarea numai a unuia sau a ambilor soti. Daca insa este vorba de bunuri avand valori ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale sotului care le primeste, neputandu‑se presupune, numai datorita momentului la care donatia a avut loc, ca vointa donatorilor a fost de a‑i gratifica pe ambii soti.

In cazul donatiilor efectuate prin inscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui testament, vointa dispunatorului – data fiind forma solemna a actului – va fi cea care va stabili si natura de bun comun sau propriu.

Practic, pot aparea in aceasta privinta urmatoarele situatii:

‑ liberalitatea a fost facuta ambilor soti cu mentiunea expresa ca bunul sa devina comun, ipoteza care nu comporta discutii;

‑ liberalitatea este facuta ambilor soti, insa fara mentiunea expresa ca bunul sa devina comun, cand bunul va fi comun in devalmasie[7], desi s‑a exprimat si parerea ca bunul ar fi, in aceasta situatie, proprietate comuna pe cote‑parti a sotilor ;

‑ liberalitatea a fost facuta numai unuia dintre soti, dar cu mentiunea ca bunul sa devina comun, caz in care bunul va fi considerat comun;

‑ liberalitatea este facuta unuia dintre soti fara nicio alta mentiune, cand bunul va fi propriu, dar celalalt sot va putea dovedi ca vointa tacita a dispunatorului a fost ca bunul sa devina comun[9].

• Bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii [art. 31 lit. c) C.fam.]

‑ Bunurile de uz personal. Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz perso­nal trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) Bunul sa fie dobandit de unul dintre soti. Se poate intampla ca bunul sa apar­tina unuia din soti, dar sa fie folosit de celalalt, situatie in care bunul poate fi consi­derat aparent ca fiind propriu al aceluia care il foloseste. Bunaoara, obiectele de imbracaminte feminina mostenite de sot, dar folosite de sotia acestuia, nu vor putea fi considerate ca bunuri proprii ale sotiei, ci vor fi bunuri proprii ale sotului in temeiul art. 31 lit. b) C.fam. In consecinta, trebuie precizat ca, daca, in general, destinatia bunului si folosinta lui efectiva sunt in masura sa ne ofere criteriul de baza in deter­minarea caracterului de bunuri proprii in sensul art. 31 lit. c) C.fam., uneori, totusi, este nevoie si de alte criterii, ca, de exemplu, acela al modului de dobandire.

b) Bunul va fi considerat propriu al celui care il foloseste, indiferent de modul de dobandire, in afara de cazul in care modul de dobandire il aseaza intr‑o alta categorie din cele enumerate in art. 31 C.fam., astfel cum am aratat mai sus. Deci, bunul va fi propriu chiar daca a fost procurat cu mijloace comune. Daca unul dintre soti a contri­buit cu munca sa la achizitionarea unui bun propriu al celuilalt sot, el are impotriva acestuia din urma un drept de creanta fundamentat pe imbogatirea fara just temei[10].

c) Bunul trebuie sa aiba destinatia uzului personal si sa fie efectiv folosit de unul dintre soti[11]. Singura, destinatia dupa natura bunului nu este suficienta pentru cali­ficarea acestuia ca propriu, fiind necesara si folosinta efectiva a bunului de catre unul dintre soti.

Obiectele de lux, datorita valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar daca indeplinesc toate conditiile aratate mai sus. Chestiunea nu trebuie insa absolutizata, ci avuta in vedere intotdeauna situatia de fapt, nivelul de viata al sotilor in functie de care valoarea bijuteriilor etc. poate sau nu parea disproportionata.

Accentuand in mod excesiv caracterul de bunuri comune al bijuteriilor, consi­de­rate obiecte de lux cu o valoare deosebita, s‑a ajuns la concluzia[12], eronata socotim noi, ca bijuteriile oferite de parinti sau de rudele apropiate ale unuia dintre sot celuilalt sot sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricaruia dintre acestia sunt bunuri comune, daca donatia a fost facuta cu ocazia nuntii. In primul rand, se impune a se observa ca aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumita persoana (si nu in comun de catre ambii soti), nu sunt cadouri facute ambilor soti, chiar cu ocazia nuntii, ci unuia dintre ei. Pe de alta parte, nu putem accepta nici ideea ca astfel de bunuri sunt „destinate sa formeze inceputul patrimoniului comun al sotilor”. Cu atat mai mult, opinam noi, daca bijuteriile sunt donate cu ocazia nuntii de catre parinti, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.

‑ Bunurile destinate exercitarii profesiei. Sunt considerate astfel de bunuri cele destinate exercitarii efective a profesiei unuia dintre soti, ca: uneltele pentru inde­plinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictura sau sculptura etc.

‑ Situatia pluralitatii de profesiuni. Daca unul dintre soti exercita doua sau mai multe profesiuni, bunurile destinate exercitarii lor trebuie considerate bunuri proprii, chiar daca o profesiune este principala si alta secundara sau una este permanenta, iar alta temporara, afara daca ele nu sunt destinate exercitarii unor indeletniciri cu totul vremelnice[13].

‑ Situatia profesiunilor succesive. Intr‑o prima parere[14], de mai larga audienta, s‑a apreciat ca, in cazul mai multor profesiuni exercitate succesiv, vor fi considerate bunuri proprii toate bunurile destinate realizarii profesiei, cu conditia sa nu se fi dovedit ca sotul a abandonat definitiv una din ele. Urmeaza deci a se cerceta in concret situatia sotului cu mai multe profesiuni, pentru a se evita ca acesta, in cazul revenirii la profesia anterioara, sa fie pus in situatia de a nu o mai putea exercita.

‑ Situatia profesiunii comune a sotilor. In aceasta privinta s‑a impus, atat in lite­ratura de specialitate, cat si in practica judiciara, parerea ca bunurile nu sunt comune, ci proprii, sub forma coproprietatii in cote‑parti, egale pentru ambii soti[15].

Oricare dintre soti insa va putea dovedi ca are o cota mai mare din aceste bunuri, tinand seama de contributia sa la achizitionarea lor, sau ca anumite bunuri sunt in intregime proprii daca, de pilda, au fost dobandite inainte de incheierea casatoriei sau prin donatie[16].

• Bunurile dobandite cu titlu de premiu sau de recompensa, manuscrisele stiin­tifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii, precum si alte asemenea bunuri [art. 31 lit. d) C.fam.]

Aceasta categorie de bunuri este considerata a fi proprie in virtutea caracterului excep­tional al muncii care le‑a creat, care reclama un efort deosebit si calitati intelec­tuale aparte.

O prima grupa o constituie premiile si recompensele. In interpretarea practicii judiciare[17] si a doctrinei , aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au acelasi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acorda pentru merite deosebite. Tot astfel va fi si situatia recompenselor, care sunt premii acor­date pentru merite deosebite, regasindu‑se, de exemplu, in cazul inventiilor.

In literatura juridica mai veche[19] s‑a exprimat si opinia ca, intr‑o viitoare regle­men­tare legala, aceasta categorie de bunuri ar trebui inclusa in bunurile comune. Nu achiesam la acest punct de vedere, motivat tocmai de caracterul deosebit al acestor bunuri, care isi are izvorul in efortul personal al sotului care le‑a obtinut, fiind rezul­tatul unor creatii si activitati ce exced cadrului celor obisnuite.

O a doua grupa din cadrul acestei categorii o constituie manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii.

Caracteristica comuna tuturor acestor bunuri este aceea ca sunt rezultatul unei acti­vi­tati exceptionale, care materializeaza capacitatea creatoare, artistica, literara sau stiin­tifica a unuia sau altuia dintre soti. Asa cum s‑a precizat in literatura de specia­litate, nu este vorba aici de insasi opera de creatie intelectuala ori de drepturile cu caracter per­sonal nepatrimonial, caci diviziunea in bunuri proprii si comune regle­mentata in Codul familiei are in vedere exclusiv categoria drepturilor patrimoniale. Astfel de bunuri la care se refera textul sunt numai lucrurile materiale in care s‑a materializat opera de creatie intelectuala, fiindca, asa cum a stabilit practica fostului Tribunal Suprem[20], sumele dobandite pentru realizarea operelor literare, artistice, stiin­tifice si altor opere de creatie intelectuala constituie bun comun, si nu bun propriu al celui care l‑a realizat.

Desi aceasta opinie este, cum am aratat, impartasita de doctrina si de practica judiciara, in ceea ce ne priveste consideram ca sumele de bani primite pentru opere de creatie intelectuala, de orice natura ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere, si nu bun comun. O astfel de activitate nu poate fi asimi­lata, in opinia noastra, cu activitatea obisnuita al carei rezultat sa fie considerat bun comun. Tocmai caracterul exceptional al acestei activitati, strict legata de capaci­tatea, de talentul si de efortul deosebit al aceluia care creeaza, pledeaza pentru a consi­dera contravaloarea baneasca a activitatii de creatie bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii numai a lucrurilor in care s‑a incorporat creatia intelectuala nu aduce autorului nicio recompensa sau niciun stimulent material, de vreme ce sumele de bani si orice fel de recompensa vor fi socotite bun comun. Facem aceasta afir­matie in considerarea faptului ca incadrarea remuneratiei de autor intr‑o categorie sau alta are consecinte deosebite, mai ales in eventualitatea impartirii bunurilor sotilor ca urmarea desfacerii, a incetarii sau a desfiintarii casatoriei, situatie in care, acceptand opinia dominanta, ajungem la a‑i acorda sotului celui care a creat opere de acest gen avantaje materiale cu privire la care nu a avut niciun merit.

Eseu: Politica regionala a Uniunii Europene - oportunitati pentru Romania Referat: Dezvoltarea autosustinuta a comunitatii prin identificarea si utilizarea eficienta a resurselor

• Indemnizatia de asigurare si despagubirea pentru pagubele pricinuite per­soanei [art. 31 lit. e) C.fam.]

Sumele de bani incasate ca urmare a asigurarii contractuale sau prin efectul legii sunt bunuri proprii, fiind destinate sa repare pagube exclusiv personale, sa refaca capacitatea de munca sau sa asigure existenta persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. La fel sunt considerate si despagubirile cuvenite sotului care a suferit un delict civil.

In consecinta, ratiunea ce face ca aceste sume sa fie bunuri proprii consta in aceea ca prin ele se repara pagube intim legate de persoana celui vatamat[21].

• Valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare [art. 31 lit. f) C.fam.]

Prin prevederea de la art. 31 lit. f) se evita confuziunea intre grupa bunurilor proprii si aceea a bunurilor comune, facandu‑se aplicarea subrogatiei reale cu titlu universal la celelalte categorii de bunuri enumerate in acelasi text.

Potrivit art. 31 lit. f) C.fam., devin bunuri proprii: bunurile dobandite in schimbul altor bunuri proprii, sumele incasate ca pret al vanzarii unor bunuri proprii, creantele pretului de vanzare a unor bunuri proprii, sulta obtinuta in caz de schimb al unui bun propriu, bunurile cumparate din sumele obtinute ca pret din vanzarea unor bunuri proprii, indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii, despa­gu­birile datorate pentru daunele cauzate unor bunuri proprii.

Desigur, enumerarea de mai sus nu are caracter exhaustiv.

b) Dovada bunurilor proprii

Prin instituirea prezumtiei de comunitate a bunurilor dobandite de soti in timpul casatoriei, legiuitorul a rasturnat sarcina probei, intrucat „calitatea de bun comun nu trebuie dovedita” [art. 30 alin. (3) C.fam.], ceea ce ne indreptateste la concluzia ca, in cazul in care unul dintre soti sustine ca un anumit bun este propriu, trebuie sa faca si dovada in acest sens. Prezumtia de comunitate avand un caracter iuris tantum, dovada contrara, respectiv a calitatii de bun propriu, este admisibila prin orice mijloc de proba (art. 5 din Decretul nr. 32/1954).

In ceea ce ne priveste, consideram ca este in afara de orice indoiala faptul ca, prin dispozitia analizata, legiuitorul a voit sa faciliteze dovada, intre soti, a calitatii de bun propriu, inlaturand unele restrictii existente in dreptul comun, de vreme ce toate bunurile dobandite de acestia stau sub semnul prezumtiei de comunitate. Stabilirea intelesului art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu trebuia facuta, in opinia noastra, printr‑o interpretare strict literala si rigida a termenilor utilizati, ci avand in vedere atat normele dreptu­lui probator comun, cat si cele privitoare la existenta specifica a categoriilor de bunuri proprii, stabilite de legiuitor, cu care se interfereaza in mod necesar.

In privinta acelor bunuri a caror calitate de bunuri proprii rezulta din fapte juri­dice stricto sensu, prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu aduc nicio derogare dreptului comun, caci faptele juridice se pot dovedi si in dreptul comun prin orice mijloc de proba.

Libertatea deplina in materie de proba se pastreaza si cu privire la acele bunuri a caror calitate de a fi proprii unuia din soti izvoraste din principiul subrogatiei reale [art. 31 lit. f) C.fam.]. Aceasta substituire de bunuri, care are drept scop conservarea valorica a patrimoniului propriu al fiecarui sot, se infatiseaza tot ca un fapt juridic stricto sensu, a carui dovada este permisa prin orice mijloc de proba.

Nu mai putin se cuvine a se observa disocierea facuta si in literatura juridica intre dovada acestei substituiri valorice, pe de‑o parte, si dovada actelor juridice prin intermediul carora astfel de bunuri se dobandesc sau se instraineaza, pe de alta parte. Imprejurarea ca din cuprinsul inscrisului ce atesta actul juridic prin care bunul a fost dobandit rezulta ca bunul este comun sau ca pretul a fost platit de ambii soti nu constituie un impediment in administrarea oricarui mijloc de proba pentru a se dovedi ca bunul este propriu ca urmarea subrogatiei reale, chiar daca inscrisul este autentic[22].

Dovada actului juridic de dobandire sau de instrainare nu se poate face insa decat in conditiile dreptului comun.

Daca dobandirea bunurilor este legata de indeplinirea unor solemnitati cerute ad validitatem, nu se pune problema dovedirii aparte a caracterului propriu al bunului, daca actul juridic in sine nu a fost intocmit potrivit legii, fiindca nu s‑a realizat conditia prealabila dobandirii acestora.

Atunci cand legiuitorul admite ca, intre soti, dovada ca un bun este propriu se poate face prin orice mijloc de proba, el se refera, neindoielnic, si la marturisire.

Articolul 2 din Decretul nr. 32/1954, in intelesul pe care l‑am aratat mai sus, ii priveste nu numai pe soti, ci si pe cei care le infatiseaza drepturile, adica pe succe­sorii lor universali sau cu titlu universal, pe mostenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare si pe creditorii chirografari, in afara de situatia in care invoca un drept propriu.

Relativ la modalitatile procedurale de administrarea probelor, nu credem ca legiui­torul a voit sa aduca vreo derogare prin prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, astfel ca aceasta se va face de catre instantele judecatoresti cu respectarea prevede­rilor art. 189 C.proc.civ.[23]

Concluzionand, aratam ca, in privinta dovedirii, intre soti, a calitatii de bun pro­priu are loc o interferenta si, totodata, un impact intre reglementarea din dreptul comun in materie de probatiune si prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, pre­cum si intre cele care alcatuiesc regimul juridic al bunurilor sotilor. Neclaritatile textului legal fac, in mod necesar, interventia legiuitorului intr‑o viitoare modificare legislativa.

In raporturile dintre soti si terti. Determinarea calitatii de bun propriu se poate pune nu numai in raporturile dintre soti, ci si intre soti si terte persoane ori numai intre alte persoane.

Tertele persoane, atat in raporturile dintre ele, cat si in raporturile lor cu sotii, vor putea face dovada calitatii de bun propriu prin orice mijloc de proba, intrucat, in mod obiectiv, ele nu poseda inscrisurile pe care sotii le‑au intocmit in acest sens.

Test de evaluare

Intrebari:

Care bunuri intra in categoria celor comune ale sotilor si cum  se determina acestea?

Venitul obtinut din munca este considerat a fi bun comun sau propriu al fiecaruia dintre soti?

Care este egimul juridic al constructiilor edificate de soti pe terenul unuia dintre ei?

Care sunt sanctiunile aplicabile actelor juridice incheiate cu nerespectarea prevederilor art. 35 din Codul familiei?

Care sunt categoriile de bunuri proprii ale sotilor. Enumerare.

Raspunsuri:

1. In principiu, prezumtia de comunitate se aplica oricaror categorii de bunuri, daca au fost dobandite de soti in timpul casatoriei, cu exceptia acelora care sunt consi­derate de lege bunuri proprii. Pentru determinarea continutului notiunii de bunuri comune se folosesc trei criterii care izvorasc din prevederile art. 30 alin. (1) si art. 31 C.fam., si anume:

a) bunul sa fie dobandit de soti sau de unul dintre ei;

b) dobandirea bunului sa fi avut loc in timpul casatoriei;

c) bunul sa nu faca parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31 C.fam.

Pentru ca aceste criterii sa devina functionale, se cuvin lamurite cateva notiuni implicate in continutul lor: notiunea de dobandire; calitatea de sot a dobanditorului legata de timpul casatoriei; data sau momentul dobandirii si modul in care bunurile devin comune.

a) Notiunea de dobandire. Intrucat Codul familiei foloseste, fara nicio alta precizare, notiunea de „doban­dire”, urmeaza sa intelegem ca vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat in patrimoniul sotilor prin oricare din modurile de dobandire reglementate de legea civila, indiferent daca au fost achizitionate de unul sau de ambii soti si indiferent de natura bunului.

Bunurile vor fi considerate comune numai daca au fost dobandite prin acte juri­dice oneroase, caci cele dobandite prin mostenire, legat sau donatie sunt, in temeiul dispozitiilor art. 31 lit. b) C.fam., bunuri proprii, afara de cazul in care dispunatorul nu a precizat ca acele bunuri urmeaza sa fie comune.

In acord cu opinia exprimata in literatura de specialitate, consi­deram ca, de vreme ce, potrivit legii, in notiunea de bun se includ si creantele, acestea devin bunuri comune, daca sunt dobandite in timpul casatoriei, si proprii, daca sunt doban­dite in afara acesteia.

Concluzionand, asadar, prin dobandire se intelege obtinerea, sub semnul prezum­tiei de comunitate, de catre oricare din soti sau de ei impreuna, a unui drept patrimo­nial, real sau de creanta, in temeiul legii, al unui act sau fapt juridic.

b) Calitatea dobanditorului. Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezulta din prevederile art. 30 alin. (1) C.fam., acelea ce sunt dobandite fie de catre soti impreuna, fie de catre oricare dintre soti, singur.

Despartirea in fapt a sotilor nu face sa inceteze comunitatea matrimoniala, asa incat vor fi considerate bunuri comune si acelea achizitionate in astfel de perioade. Faptul ca unul dintre soti nu a contribuit cu nimic la achizitionarea unor bunuri in perioada despartirii in fapt va fi luat in considerare la stabilirea partii din bunurile comune ce se cuvine fiecarui sot.

Deoarece numai casatoria genereaza prezumtia de comunitate, in cazul concu­bi­na­jului aceasta nu functioneaza, ceea ce inseamna ca bunurile dobandite de con­cubini vor deveni proprietatea fiecaruia, in proportia in care au contribuit la achi­zitionarea lor.

c) Momentul dobandirii

In cazul drepturilor de creanta, in virtutea carora se poate pretinde transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, din perspectiva caracterului de bun comun sau propriu, problemele se complica, atat in literatura juridica, cat si in practica judiciara exprimandu‑se pareri diferite, uneori iremediabil divergente.

Intr‑o prima opinie, s‑a sustinut ca simpla dobandire a unui drept de creanta mar­cheaza momentul in care bunul a intrat in comunitate, chiar daca dreptul de proprie­tate asupra bunului ce alcatuieste obiectul acelei creante este dobandit ulterior..

Intr‑o alta opinie, s‑a sustinut, fara nicio distinctie, ca, de vreme ce in dreptul nostru orice bun, inclusiv dreptul de creanta, poate deveni comun, din momen­tul in care dreptul de creanta, avand ca obiect transmiterea dreptului de pro­prie­tate asupra unui lucru, a intrat in patrimoniul unuia dintre soti, bunul respectiv devine comun..

In fine, s‑a mai sustinut ca dreptul de creanta si, respectiv, dreptul de proprietate intra in comunitate succesiv, in momente diferite, bunurile dobandite astfel deve­nind, prin efectul legii, bunuri comune..

Aceste opinii ofera, dupa cum cu usurinta se poate observa, solutii numai pentru ipoteza in care ambele momente, atat cel al nasterii dreptului de creanta, cat si cel al dobandirii, pe baza acestuia, a dreptului de proprietate se situeaza in timpul casatoriei, cand ambele vor fi, evident, bunuri comune, sau in afara ei, cand ambele vor fi bunuri proprii. Exista, insa numeroase situatii cand dreptul de creanta, avand ca obiect transmiterea  unui drept de proprietate, este dobandit de unul din soti inainte de incheierea casatoriei, iar dreptul de proprietate asupra acelui lucru se dobandeste in timpul acesteia sau invers.

2. Opinia dominanta in literatura juridica este aceea potrivit careia, venitul din munca este bun comun al sotilor, in sprijinul ei aducandu‑se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 si 31 C.fam., din care prezentam mai jos pe cele mai importante.

Daca salariul ar fi considerat bun propriu, in virtutea art. 31 lit. f) C.fam. orice s‑ar dobandi cu acesta ar trebui considerat tot bun propriu, ceea ce nu poate fi admis, avand in vedere ca el este destinat, in principal, sustinerii sarcinilor casatoriei. Pe cale de consecinta, castigul din munca ar trebui considerat bun comun nu numai dupa ce a fost incasat, ci si atunci cand se prezinta sub forma unei creante neincasate.

Intr‑o alta opinie se face distinctie intre salariul neincasat, cand exista doar un drept de creanta in patrimoniul sotului angajat, si salariul incasat, care constituie un bun de afectatiune, din el putandu‑se achizitiona atat bunuri comune, cat si bunuri proprii.

A existat si o alta parere, in sensul ca salariul constituie bun propriu de afec­ta­tiune, facandu‑se precizarea ca dispozitiile Codului muncii si cele ale Codului fami­liei nu se pot aplica concomitent, ci numai succesiv. Dupa cum se poate constata, ultimele doua opinii au la baza aceleasi rationa­mente, intre ele existand doar deosebiri de nuanta.

In ceea ce ne priveste, consideram ca se impune distinctia intre salariul neincasat, cand el apare ca un drept de creanta, iar regimul aplicabil lui este guvernat in exclu­sivitate de normele dreptului muncii, si regimul juridic al salariului incasat, cand acesta se evidentiaza ca un drept real de proprietate. In aceasta a doua faza se observa tendinta autorilor, chiar si a acelora care au sustinut ca salariul este bun propriu, precum si a practicii judiciare, de a considera ca salariul este guvernat de prezumtia de comunitate instituita de Codul familiei, fiind, asadar, bun comun.

Nu putem ignora ceea ce s‑a aratat in literatura de specialitate si in practica judiciara, anume ca din salariu se pot dobandi atat bunuri proprii, cat si bunuri comune, asa incat, ceea ce ii determina in ultima instanta caracterul este actul de afectare, destinatia sa economica. Impartasim astfel parerea ca, nici dupa ce a fost incasat, salariul nu devine, ipso facto, bun comun, pastrandu‑si caracterul de bun propriu pana in momentul in care din el s‑au achizitionat bunuri care pot fi comune sau proprii.

Desi in legatura cu remuneratia autorilor se aplica aceleasi reguli, se impun totusi anumite precizari determinate de specificul dreptului de autor.

Potrivit prevederilor art. 31 lit. d) C.fam., manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum si alte asemenea creatii sunt bunuri proprii, in considerarea efortului si calitatilor legate strict de persoana celui care le‑a creat. Din momentul valorificarii lor se nasc anumite drepturi patri­moniale cu privire la care se pune problema incadrarii lor in categoria bunurilor proprii sau comune.

Opinia dominanta in literatura de specialitate, impartasita si de o parte a practicii (inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem), este aceea ca remuneratia cuvenita autorilor pentru operele de creatie intelectuala constituie bun comun al ambilor soti, daca a fost incasata in timpul casatoriei, chiar daca opera a fost realizata inainte de incheierea ei, dupa cum remuneratia incasata dupa desfacerea casatoriei constituie bun propriu, chiar daca opera a fost realizata in timpul ei.

In cazul despagubirilor datorate autorului pentru folosirea fara drept a operei, momentul in care acestea devin comune este cel al nasterii dreptului de creanta respectiv..

De lege ferenda, consideram ca remuneratia pentru opere de creatie intelectuala, de orice natura ar fi, trebuie considerata bun propriu al celui care realizeaza astfel de opere. O atare activitate nu poate fi asimilata, in opinia noastra, cu oricare alta activitate obisnuita al carei rezultat – salariul – este considerat bun comun. Tocmai caracterul exceptional al acestei activitati, strict legata de calitatile, talentul si efortul deosebit al celui care creeaza opere de acest fel, pledeaza pentru considerarea remu­neratiei dreptului de autor ca bun propriu.

3. Regula ce urmeaza a se aplica in aceasta chstiune nu va fi cea izvorata din prevederile art. 492 si 494 C.civ. sau, cel putin, nu in intregime aceasta, ci aceea a regimului comunitatii, care are prioritate, astfel ca, de principiu, indiferent caruia dintre soti ii apartine terenul asupra caruia s‑a construit, daca acea constructie a fost edificata de soti in timpul casatoriei, ea va deveni bun comun in devalmasie al sotilor. Data fiind insa complexitatea situatiilor de fapt, regula enuntata urmeaza a fi aplicata cu anumite nuantari:

a) In situatia in care, unul dintre soti construieste cu mijloace comune pe terenul pro­prietatea celuilalt sot, cu acordul acestuia, sotul proprietar al terenului nu va deveni si proprietar al constructiei, ci aceasta va fi bun comun in devalmasie al ambilor soti. Sotul constructor avand un drept de superficie, sotul proprietar al tere­nului ramane pe mai departe proprietar asupra acestuia, dar dreptul sau de proprietate este grevat de dreptul de folosinta al celuilalt sot.

b) Daca unul dintre soti ridica o constructie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mij­loace comune, dar fara consimtamantul sau chiar impotriva vointei sotului pro­prie­tar al terenului, sotul constructor va fi considerat constructor de rea‑credinta, in sensul art. 494 C.civ., iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.

c) Constructia edificata de soti impreuna, cu mijloace comune, pe terenul pro­prietatea unuia dintre ei, va fi, evident, bun comun al sotilor, sotul neproprietar asupra terenului avand un drept de superficie, respectiv drept de proprietate comuna in devalmasie asupra constructiei si un drept de folosinta asupra portiunii din teren aferenta constructiei.

d) In cazul in care unul dintre soti ridica acea constructie cu mijloace proprii, pe terenul proprietate a celuilalt sot, cu consimtamantul acestuia, constructia va fi bun propriu al sotului constructor, care este titularul unui drept de superficie ce greveaza dreptul de proprietate asupra terenului, al carui titular ramane, pe mai departe, celalalt sot.

e) Daca o constructie este edificata de unul din soti cu mijloace proprii pe terenul celuilalt sot, dar fara consimtamantul acestuia sau chiar impotriva vointei sale, sotul constructor este de rea‑credinta, nedobandind dreptul de superficie si urmeaza a se aplica dispozitiile art. 494 C.civ.

f) Cand constructia este edificata de catre unul din soti cu mijloace proprii pe terenul proprietate comuna a ambilor soti, daca a existat si consimtamantul celuilalt sot, constructia ramane bun propriu al sotului constructor. Daca nu a avut si consim­tamantul celuilalt sot sau a construit chiar impotriva vointei acestuia, sotul construc­tor are numai drepturile izvorate din art. 494 C.civ.

4. La inceput, s‑a admis doar ca actele de dispozitie privind terenurile si construc­tiile incheiate de unul dintre soti fara consimtamantul expres al celuilalt sunt lovite de nulitate, fara sa se precizeze natura acestei nulitati.

S‑a acreditat apoi teza nulitatii relative si partiale a unui astfel de act juridic, in sensul ca sotul al carui consimtamant a lipsit la incheierea actului poate sa‑l confirme, iar, in caz contrar, instrainarea sau grevarea ramane valabila in limita cotei ce se cuvine sotului care a incheiat actul.

Intr‑o alta opinie, care a beneficiat de cea mai larga sustinere (probabil si ca urmare a adoptarii ei de catre fostul Tribunal Suprem), s‑a acreditat ideea nulitatii relative si integrale a actelor de dispozitie incheiate cu incalcarea dispozitiilor art. 35 alin. (2) partea finala din Codul familiei, cu motivarea, in esenta, ca este vorba despre „o nulitate de protectie” a sotului care nu si‑a exprimat consimtamantul, singurul in masura sa invoce dispozitiile art. 35 alin. (2) C.fam., putand insa si sa confirme expres sau tacit actul juridic.

Alti autori au sustinut si teza nulitatii absolute.

In ceea ce ne priveste, consideram ca un act juridic incheiat cu incalcarea dispo­zi­tiilor art. 35 alin. (2) C.fam. este lovit de nulitatea absoluta. Argumentele pe care ne sprijinim ideea sunt, cel putin in parte, altele decat cele exprimate in literatura juridica.

Legiuitorul nu numai ca a preferat regimul comunitatii de bunuri in devalmasie a sotilor celui al separatiei de bunuri, dar i‑a conferit un caracter imperativ prin regle­mentarile consacrate, impunandu‑l ca atare. Literatura juridica este unanima in a considera ca prevederea din art. 30 alin. (1) C.fam. este numai o dispozitie de principiu ce se realizeaza prin celelalte reglementari privind raporturile patrimoniale dintre soti cuprinse de art. 30‑36 C.fam. In aceste conditii, dispozitia din art. 30 alin. (2) C.fam., prin care se instituie sanctiunea nulitatii absolute pentru orice conventie contrara comunitatii de bunuri, priveste toate actele juridice incheiate cu incalcarea oricareia din dispozitiile ce organizeaza comunitatea matrimoniala. Daca nulitatea instituita prin art. 30 alin. (2) C.fam. vizeaza orice conventie incheiata intre soti, intre acestia si terte persoane, prin care se eludeaza dispozitiile relative la comu­nitatea matrimoniala, nu ar exista motive ca aceasta sanctiune sa nu se aplice conventiilor incheiate cu incalcarea prevederilor art. 35 alin. (2) partea finala din Codul familiei.

Pe de alta parte, acceptand teza nulitatii relative, actiunea in anulare a sotului nepar­­ticipant la incheierea actului juridic apare ca inadmisibila dupa regulile consa­crate in materia nulitatilor. In plus, avand in vedere ca, de cele mai multe ori, o asem­enea actiune se intenteaza dupa desfacerea casatoriei (cand relatiile dintre soti sunt deteriorate), daca s‑ar accepta ca este vorba de nulitate relativa, termenul de prescriptie ar fi, in majoritatea situatiilor, implinit.

Desigur, problema sanctiunilor aplicabile in cazul depasirii mandatului tacit reciproc nu trebuie limitata numai la domeniul specific al reglementarilor din Codul familiei, fiind necesar a se avea in vedere si sanctiunile de drept penal, in cazul savarsirii infractiunilor de furt intre soti si de abuz de incredere.

5. Sunt bunuri proprii ale fiecaruia dintre soti urmatoarele:

• Bunurile dobandite inainte de casatorie [art. 31 lit. a) C.fam.]

• Bunurile dobandite prin mostenire, legat sau donatie [art. 31 lit. b) C.fam.]

• Bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii [art. 31 lit. c) C.fam.]

• Bunurile dobandite cu titlu de premiu sau de recompensa, manuscrisele stiin­tifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii, precum si alte asemenea bunuri [art. 31 lit. d) C.fam.]

• Indemnizatia de asigurare si despagubirea pentru pagubele pricinuite per­soanei [art. 31 lit. e) C.fam.]

• Valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare [art. 31 lit. f) C.fam.]

Bibliografie:

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucuresti, 2006.

I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucuresti, ed. a VIII-a