Legalitatea interceptarii si inregistrarii audio si video a declartiilor invinuitului si inculpatului

Legalitatea interceptarii si inregistrarii audio si video a declartiilor invinuitului si inculpatului

Potrivit art.6 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului invinuitul ori inculpatul are dreptul la tacere in timpul procesului penal ; orice ascultare, interceptare a invinuitului, inculpatului provocata prin informator in conditiile in care acestia au ales dreptul la tacere constituie o incalcare a acestui drept, arata Curtea Europeana a Drepturilor Omului in decizile sale;

Interceptarea conversatiilor poate fi ilegala sub aspectul lipsei de autorizare dar si al caracterului conversatiei ; valoarea probatorie a inregistrarii unei conversatii depinde de: caracterul liber al exprimarii, de inexistenta amenintarilor, a provocarilor, a promisiunilor, sau a altor mijloace interzise de lege a fi folosite in scopul de a se obtine probe  ; conversatiile inregistrate trebuie sa fie legale, normale, neprovocate, in conditii de libertate de exprimare neviciate prin promisiuni, amenintari, violente, influenta unor substante care anihileaza vointa etc. pentru ca altfel afecteaza dreptul la tacere. Chiar in baza unei autorizatii legale de interceptare, este important a se verifica daca recunoasterile invinuitului sau inculpatului au fost facute voluntar, serios, neindoielnic, precis, neexistand nici o capcana sau determinare a acestuia sa vorbeasca in sensul de marturisire(recunoastere) se arata in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In cauza Allan contra Regatului Unit, Curtea Europeana a Drepturilor Omului Sectia IV-a prin Hotararea din 5 noiembrie 2002 a statuat o serie de cerinte si aprecieri legate de dreptul la tacere si dreptul la un proces echitabil reglementate de art. 6 din Conventie[3] astfel. In cazul cand invinuitul sau inculpatul reclamant a fost interceptat contrar dreptului sau la tacere, trebuie analizata  posibilitatea lui reala de a contesta autenticitatea probelor[4] (obtinute prin interceptarea convorbirilor sale), si de a se opune la folosirea lor  conform principiului contradictorialitatii, in masura in care recunoasterile reclamantului in cursul conversatiilor sale au fost facute voluntar, ca o expresie a realitatii, neexistand nici o capcana sau alta activitate prin care sa determine asemenea marturisiri, calitatea probei, inclusiv faptul daca imprejurarile in care a fost obtinuta marturisirea genereaza indoieli asupra certitudinii sau acuratetii ei

 Cat priveste privilegiul impotriva auto incriminarii sau dreptul la tacere, Curtea reitereaza ca acestea sunt in general recunoscute de standardele internationale, care le leaga de continutul procedurii echitabile. Scopul lor este sa il protejeze pe acuzat de actiunile necorespunzatoare ale autoritatilor si astfel, sa se evite erorile judiciare. Dreptul la absenta auto-incriminarii vizeaza, in primul rand, respectarea vointei persoanei acuzate de a pastra tacerea si presupune ca, in cauzele penale, acuzarea sa faca dovada impotriva acuzatului, fara a obtine probe prin metode coercitive sau opresive impotriva vointei acuzatului.[6] In examinarea chestiunii daca procedura de interceptare si folosire a interceptarii, a vizat insasi existenta privilegiului impotriva auto-incriminarii, Curtea examineaza natura si gradul obligatiilor, existenta oricarei protectii relevante in cadrul procedurilor si modul in care au fost utilizate materialele astfel obtinute."[7] In cauza Allan contra Regatului Unit, "Curtea aminteste ca inregistrarea reclamantului la sediul politiei si in penitenciar, facuta cand el se afla in compania complicelui sau (la alte infractiuni), prietenei sale si a informatorului politiei, precum si marturia informatorului constituie principalele probe ale acuzarii impotriva sa. Curtea observa, in primul rand, ca materialele obtinute prin inregistrarile audio si video nu sunt ilegale, in sensul ca nu sunt contrare dreptului intern. De asemenea, nu exista nici un indiciu ca recunoasterile facute de reclamant in discutiile cu complicele sau si cu prietena sa nu ar fi fost voluntare, in sensul ca ar fi fost constrans sau pacalit sa le faca. Intr-adevar, reclamantul admite ca era constient de posibilitatea de a fi inregistrat la sediul politiei. Curtea aminteste si faptul ca avocatul reclamantului a contestat admisibilitatea probelor, iar instantele s-au pronuntat dupa ce au analizat indeaproape chestiunea. Prin urmare, Curtea nu este convinsa ca utilizarea materialelor privindu-i pe complice si pe prietena sunt contrare cerintelor procesului echitabil conform art. 6 paragraful 1.

Cat priveste utilizarea inregistrarilor discutiilor purtate cu informatorul politiei, Curtea retine ca daca dreptul la tacere si privilegiul impotriva auto-incriminarii au in primul rand rolul de protectie impotriva actiunilor necorespunzatoare ale autoritatilor si a obtinerii probelor prin metode coercitive sau opresive, contrar vointei acuzatului, sfera dreptului nu se limiteaza la cazurile in care s-au produs in acest fel suferinta acuzatului ori acesta a fost facut sa sufere in mod direct in orice fel. Acest drept, pentru care Curtea a retinut ca se afla in centrul notiunii de proces echitabil, serveste in principiu pentru a proteja libertatea unei persoane chemata sa aleaga intre a raspunde sau nu la intrebarile politiei. Aceasta libertate de alegere este  subminata in cazul in care, suspectul alegand sa pastreze tacerea in timpul interogatoriilor, autoritatile recurg la subterfugiul obtinerii de marturii de la suspect ori de alte declaratii incriminatoare pe care nu au putut sa le obtina in timpul interogatoriilor, iar aceste marturisiri sau declaratii sunt prezentate ca probe in proces.

Aprecierea, in acest caz, a masurii in care subminarea dreptului la tacere se constituie intr-o violare a art. 6 din Conventie depinde de imprejurarile cazului individual. Anumite orientari in acest sens pot fi gasite in jurisprudenta canadiana. In prezenta cauza, Curtea noteaza ca, la interogatorii, conform sfaturilor avocatului, reclamantul a ales in mod constant sa pastreze tacerea. Un arestat, informator de lunga durata al politiei, a fost plasat in celula acestuia in scopul de a obtine informatii de la el privind implicarea in savarsirea infractiunii de care era suspectat. Probele prezentate la proces denota ca informatorul, a fost instruit de politie sa-l determine sa faca marturisiri, astfel ca, probele decisive in acuzare obtinute pe aceasta cale nu au fost facute in mod spontan, voluntar, ci ele au fost determinate de intrebarile persistente ale informatorului care, sub indrumarea politiei, a canalizat discutia spre imprejurarile infractiunii, aspect care poate fi privit ca echivalentul functional al interogatoriului, in absenta oricarei protectii care exista in cazul unui interogatoriu formal din partea politiei, incluzand prezenta unui avocat si avertizarile obisnuite. Daca este adevarat ca nu a existat vreo relatie speciala intre reclamant si informator si nu s-a identificat nici un factor direct de coercitie, Curtea considera ca reclamantul a fost subiectul unor presiuni psihologice, care au influenta asupra caracterului "voluntar" al afirmatiilor facute de reclamant informatorului: el era un suspect intr-un caz de omor, aflat in detentie si sub presiunea directa a interogatoriilor politiei privind omorul, astfel incat era susceptibil sa fie convins de informator, cu care a impartit aceeasi celula mai multe saptamani, sa faca anumite confidente. In aceste imprejurari informatiile obtinute prin utilizarea in acest mod a informatorului pot fi privite ca fiind contrare dreptului acuzatului la tacere si privilegiului impotriva auto-incriminarii. Prin urmare, sub acest aspect, art.6 paragraful 1 din Conventie a fost violat."

In legislatia Romaniei sunt unele reglementari ce vizeaza si alte aspecte legate de dreptul la tacere. Astfel in art. 68 alin. 1 din Codul de procedura penala se arata: "Este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe." Dupa cum se observa, legiuitorul interzice obtinerea de probe, inclusiv recunoasterea, marturisirea, prin promisiuni sau indemnuri, efectuate direct sau prin intermediar cum ar fi informatorul, prietenul, ruda etc[8]. Conform art. 197 alin. 1 din Codul de procedura penala, incalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal, deci si ale art. 68 din Codul de procedura penala sunt sanctionate cu nulitatea actului, numai atunci cand s-a adus o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea acelui act. Este o aplicare a principiului ca nimeni nu poate fi tinut a lucra in propria sa paguba, nemo tenetur se detegere, de aceea singura recunoastere a inculpatului nu constituie o dovada contra acestuia.

Credem ca poate fi socotita incalcarea dreptului la tacere atunci cand invinuitul, inculpatul de pilda:

a fost determinat sa se auto-incrimineze;

a fost determinat sa ia asupra lui vinovatia unei alte persoane din motive pecuniare;

a fost determinat sa ia asupra lui vinovatia pentru a salva o ruda apropiata;

a fost provocat sa se laude cu ceea ce nu a facut sau sa exagereze ce a facut alterand adevarul.[10]

Din cele expuse, socotim ca ascultarea martorului, invinuitului, inculpatului si aprecierea ca proba a marturisirii precum si a recunoasterii trebuie facute in conditiile respectarii dreptului la tacere, dreptului la aparare si a celorlalte drepturi si libertatii prevazute de lege pentru invinuit sau inculpat dar si pentru martor, parti vatamate, parti civile, familiile acestora si societatii in general. De asemenea asa cum am aratat este necesara prevederea in mod expres a extinderii dreptului la tacere si in cazul faptuitorului.