Izvoarele dreptului
international public
Asa cum se cunoaste de la teoria
generala a dreptului precum si din aproape toate ramurile de drept studiate,
exista numeroase opinii doctrinare, aproape in fiecare dintre ramurile
dreptului in care se poarta discutii asupra acelor izvoare care se
pot accepta ca atare respectiv acele alte surse de dezvoltare a ramurii in
cauza care pot ori dimpotriva nu pot fi considerate izvoare de drept.
Discutia aceasta nu are caracter pur teoretic ci profunde implicatii
practice nu numai asupra dezvoltarii fiecarei ramuri de drept in
parte ci si asupra activitatii practice. Lucrurile nu
difera nici in cazul dreptului international public, unde exista
numeroase opinii in acest sens.
Izvorul de drept nu
este altceva decat forma de manifestare pe care o imbraca o norma
juridica, mijlocul de exprimare al acestuia.
Literatura juridica este unanima asupra
imprejurarii, ca doua dintre ele sunt considerate ca fiind izvoare de
drept de catre totalitatea teoreticienilor dreptului international
public, indiferent de tara din care provin acestia. Este cazul tratatului
respectiv al cutumei.
Tratatul este considerat ca fiind izvorul principal de
drept international public. Fara a intra in detalii asupra
definirii tratatului pentru ca acest lucru priveste un alt capitol
ulterior al lucrarii, trebuie sa precizam ca atat ca si
domenii, cat si numeric daca se doreste o astfel de definire,
tratatul este principalul izvor de drept. Practic nu exista domenii ale
dreptului international public in care sa nu se fi incheiat
macar o intelegere internationala, un tratat in limbaj
comun. Prevederile acestui acord, indiferent de denumirea pe care o poarta,
constituie norme ale dreptului international public, implicand asumarea de
obligatii pe plan international, posibilitatea de a avea drepturi
corelative, ca atare de a stabili norme cu caracter obligatoriu pentru statele
participante la acel acord international Este deci evident rolul de izvor,
de drept al unui asemenea acord
Legea sau alt act normativ intern nu poate
constitui un izvor al dreptului international public intrucat el
reflecta acordul de vointa al statelor, acord liber exprimat pe baza
consensului la care partile au ajuns in urma unor negocieri
internationale. Doar tratatul international acopera aceste
deziderate. In acelasi timp, trebuie ca acest acord international
sa aiba la baza relatiile de putere existente intre statele
semnatare, in baza prerogativelor pe care fiecare stat suveran si
independent le are in relatiile internationale. In lipsa acestui
factor de putere, acordul international poate apartine altor domenii
ale dreptului - acord de comert international, chiar o conventie
care face parte din dreptul civil - cazul unui contract de
vanzare-cumparare a unui imobil intre doua state, cu scopul
edificarii unei reprezentante diplomatice. Ca atare, acest specific
al dreptului international public, determina si specificitatea
acestui izvor de drept.
Cel mai important dintre aceste tratate este Carta
Organizatiei ,Natiunilor Unite, cuprinzand practic fundamente ale
dreptului international public, ale raporturilor si
activitatii internationale a statelor lumii. Este greu sa
facem aprecieri asupra numarului de tratate existente in lumea
contemporana dar autorul susmentionat face referiri la circa 50.000
tratate incheiate intre 1500 i.Hr. si 1975. Alti autori dau cifre
diferite, dar consideram ca nu aceste date statistice sunt relevante
decat eventual pentru a proba rolul tot mai mare pe care il au tratatele in
lumea contemporana.
Ceea ce este esential din punctul de vedere al
tratatului ca izvor de drept este ca pe de o parte serveste la
aparitia unor noi norme juridice, deci la dezvoltarea dreptului
international public prin codificarea unor noi domenii ale acestuia, pe de
alta parte sprijina procesul de innoire, de perfectionare al
acestuia prin inlocuirea normelor invechite care nu mai corespund noilor
conditii din lumea contemporana sau precizarea normelor cutumiare
existente sau in curs de formare. Tot sub acest aspect nu trebuie sa
uitam nici alte avantaje ale normelor cuprinse in tratate. Ele fiind
scrise, proba, dovada lor este mult mai usor de facut iar prin mecanismele
specifice tratatelor, interpretarea acestora se face in mod uniform si
clar pentru toti participantii la relatiile internationale.
Cutuma. Azi, al doilea izvor de drept international
public ca si importanta, cutuma a constituit a pentru multa
vreme cea mai importanta daca nu unicul izvor. Intr-adevar, in
perioadele istorice antice, cand scrisul nu era inca apanajul decat unei
minoritati iar traditiile se perpetuau pe cale orala, practica,
obiceiul a constituit singurul mod in care dreptul in general si, dreptul
international public in special, s-au dezvoltat, s-au impus prin norme
juridice unanim acceptate.
Definirea cutumei este cea unanim acceptata de
teoreticienii dreptului, ca fiind o practica generala, relativ
stabila in timp, cu o anumita continuitate si vechime, implicand
recunoasterea caracterului obligatoriu al normelor de conduita
prevazute. Deci, exista doua elemente indispensabile si
fara care cutuma nu poate exista ca si izvor de drept. Primul
element este cel obiectiv constand intr-o practica generala, stabila
si relativ indelungata in timp. Al doilea element esential este
unul subiectiv, respectiv intentia statelor de a considera normele de
conduita prescrise de aceasta practica ca fiind obligatorii,
nerespectarea lor, determinand responsabilitatea internationala a
statului in cauza. Aceste elemente sunt de altfel cuprinse intr-o definire
succinta si in Statutul Curtii Internationale de
Justitie, art. 38 pct. b, ca fiind dovada unei practici generale,
acceptate ca drept. Apreciem ca se impun totusi cateva precizari.
Practica generala implica nu numai un obicei local, restrans la un
anumit teritoriu si care intereseaza doar un numar restrans de
state, ci trebuie. sa fie vorba despre o practica generalizata
acceptata de majoritatea statelor participante la relatiile
internationale. Aceasta practica poate consta intr-o activitate
- actiune sau dimpotriva inactiune. Este o solutie pe care
o impartasim impreuna cu alti autori consacrati.
Imprejurarea ca aceasta practica generalizata trebuie
sa se perpetueze in timp, este si ea importanta dar
fara a avea ponderea pe care o are prima caracteristica sau mai
ales elementul volitional la care ne-am referit mai sus.
Unii autori, atat din tara cat si
din strainatate, .sunt inclinati sa aprecieze ca
alaturi de cele doua izvoare enumerate mai sus, dreptul
international are si alte izvoare de drept. Inainte de a porni la o scurta analiza a lor, trebuie
sa facem precizarea ca dupa opinia noastra, nu se poate
discuta de acest caracter de izvor de drept atunci cand ne referim la aceste
elemente, motivele fiind cele pe care le vom prezenta in continuare. In analiza
lor, acesti autori pornesc de la acelasi text la care am facut
referire mai sus respectiv la art. 38 din Statutul Curtii Internationale
de Justitie, care afirma ca, in solutionarea diferendelor ce ii
sunt supuse, Curtea tine cont de conventiile internationale,
cutuma internationala, principiile generale de drept recunoscute de
natiunile civilizate, hotararile judecatoresti si
doctrina specialistilor celor mai calificati ai diferitelor state.
Dupa opinia noastra, acest text nu are nicio legatura cu
izvoarele de drept international public. In primul rand pentru ca nu
se refera la acest lucru ci se face referire la acele elemente de care
Curtea va tine seama in darea unor hotarari. A interpreta acest text
ca fiind o referire expresa la izvoarele dreptului international
public, constituie, dupa opinia noastra, o depasire
flagranta insasi a intentiei statelor semnatare la
adoptarea acestui statut. Dar nici daca vom analiza separat celelalte
elemente, in afara tratatelor respectiv cutumei, ele nu vor rezista criticilor
care li se pot aduce. Sa nu uitam faptul ca norma juridica
internationala reflecta un acord de vointa manifestat
expres sau tacit de catre statele participante la raporturile
internationale. Ne punem intrebarea, in ce masura principiile,
hotararile judecatoresti si mai ales doctrina reflecta
o asemenea intentie si vointa a statelor in cauza.
Si acest lucru cu atat mai mult cu cat intalnim formulari ambigui ca
natiuni civilizate, specialistii cei mai calificati, etc. Sunt
toate elemente subiective care nu pot fi luate in calcul atunci cand vorbim
despre norme juridice care si in cazul dreptului international public
trebuie sa aiba aceleasi caracteristici ca normele dreptului
intern - sa fie clare, sa nu poata fi interpretate la bunul plac
al fiecaruia, sa fie aplicabile tuturor subiectilor de drept,
etc. Tocmai datorita acestor imperfectiuni precum si faptului
ca aceste elemente, inclusiv hotararile judecatoresti
pronuntate de instantele internationale nu se pot impune tuturor
subiectilor dreptului international public, nu se pot constitui
izvoare de drept.
