Istoria dreptului romanesc - dreptul la proprietate, dreptul in obstile satesti, legea romaneasca (jus valachicum)

Istoria dreptului romanesc

Referitor la forma acestor acte, s-a constatat ca ea difera, de ce proprie dreptului roman, finndca, vanzarea se facea ca o urmare a consimtamantului. Acel consimtamant care genera pentru vanzator obligatia de a preda lucruri si a garanta pentru evictiune si vicii, iar pentu cumparator obligatia de a plati pretul.

Din textul contrctelor respective, rezulta insa ca, in Dacia, actele utilizate in vederea realizarii operatiunii juridice a vanzarii, aveau mai multe parti:

O declaratie de cumparare

O clauza referitoare la pret

Clauze distincte, privind garantia pentru vicii si garantia pentru evictiune

O declaratie a garantului

Asadar, putem conchide (examinand cele 4 contracte), ca daca in dreptul roman toate efectele vanzarii decurgeau din simpla intelegere a partilor cu privire obliect si pret, in schimb in dreptul daco-roman era necesara cate o clauza speciala pentru declansarea fiecarui efect in parte.

De asemenea se poate constata ca pentru vanzare au fost realizate 2 acte distincte:

Mancipatiunea

Contractul consensual de vanzare

Dupa cum se stie, pentru valabilitatea mancipatiunii, erau necesare anumite conditii:

Partile sa aiba cetatenie romana

Obiectul vanzarii sa fie un lucru roman

Prezenta a 5 martori

Aceasta era insotita de rostirea unei formule solemne

Lipsa unei singure conditii, ducea la nulitatea actului, or in cazul respectivelor contracte de vanzare, nu este intrunita nici una dintre aceste conditii.

Ceea ce atesta cu prisosinta ca mancipatiunea s-a folosit in dreptul daco-roman ca o tehnica juridica noua creata pentru a rezolva in mod functional contractele privind transmiterea proprietatii prin vanzare.

De aceea, daca analizam clauzele cuprinse in aceste acte ca pe un tot unitar, vom constata ca ne aflam in fata unor institutii juridice noi, in structura carora elementele de drept roman au dobandit o functionalitate originala. In acest sens se poate afirma ca mancipatiunea unita cu simpla intelegere a partilor constituie punctul de plecare spre vanzarea consensuala translativa de proprietate.

Cu privire la forma vanzarii, s-a remarcat ca actele sunt semnate nu numai de martori, cum prevedea dreptul roman, pentru actele redactate in forma obiectiva, ci si de parti(redactare in forma subiectiva), iar uneori chiar si de garanti.

In dreptul daco-roman, actele sunt semnate si de catre martori si de catre parti, ceea ce ne indica o forma intermediara intre cea obiectiva si cea subiectiva, sau pur si simplu tranzitia de la forma obiectiva la forma subiectiva.

Ca actele cuprinse in tablitele cerate din Transilvania au o fizionomie aparte originala, rezultata din impletirea elementelor de drept roman si de drept autohton, este deci o realitate.

Formularea lor este expresia unei sinteze realizate prin utilizare unor elemente de tehnica juridicaextrem de variate, in scopul satisfacerii intereselor specifice ale partilor.

Aceste acte de drept daco-roman care au asimilat elemente comune, atat din dreptul civil, cat si din dreptul gintilot, cat si din cel cutumiar al autohtonilor )geto-dacilor) au corespuns realitatii vietii sociale din Dacia Traiana din sec al 2-lea. Ipso-facto necesitatii incheierii unor acte intre locuitori cu un statut juridic diferit.

Faptul ca in Dacia cetatenii romani si peregrinii incheiau intre ei acte juridice, care contineau elemente de drept roman si autohton, atesta nu numai tendinta spre unificare a celor 2 sisteme juridice diferite (roman is geto-dac), ci si procesul ireversibil al estomparii (dispatiei capacitatilor care decurgeau din conditia juridica diferita a persoanelor din societatea civila a Daciei Romane)

Putem spune ca desi normele dreptului roman is institutiile juridice romane au fost preluate s iadoptate de autohtoni, totusi aceste nu au putut inlocui cu totul vechile obiceiuri juridice ale dacilor. Mai mult decat atat, normele de drept local au exercitat la randul lor o influenta vadita asupra dreptului roman, mai ales in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si a generalizarii principiului bunei credinte.

Cat priveste generalizarea acestui principiu al bunei credinte, aceasta s-a datorat indeosebi noii conceptii despre lume si despre viata pe care a adus-o noua religie pe care dacii au cunoscut-o si adoptat-o ca propria lor religie inca din epoca apostolilor.

Tablitele cerate atesta nu numai aplicarea dreptului roman si a celui cutumiar in Dacia, ci si o imagine concreta asupra unor aspecte ale relatiilor juridice din Dacia Romana si anume:

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

1.     Ponderea contractelor consensuale, care este o forma mai evoluata in sistemul roman de obligatii

2.     Existenta unui sclavaj domestic

3.     O serie de particularitati in folosirea pe baza de contract la exploatarile miniere a unor oameni liberi

4.     Folosirea de terti care sa actioneze nomine domini (in numele stapanului) la incheierea de contract

5.     Un cuantum al dobanzii care atinge maximul de 12%

6.     Introducerea unor clauze de penalizare conventionala in caz de dol a lunei parti contractante

Dreptul la proprietate

S iin societatea daco-romana, dreptul la proprietate a fost una dintre institutiile juridice fundamentale. Acest drept de proprietate a fost exercitat in 3 forme principale:

Proprietatea quiritara

Proprietatea provinciala

Proprietatea peregrina

Proprietatea quritara a fost exercitata doar de cetatenii romani. In virtutea acelui ius italicum, ei puteau exercita asupra unor terenuri din Dacia proprietatea quritara, pamantul fiind asimilat uc cel al Italiei, cetatenii romani nu plateau astfel taxe si impozite pentru aceste proprietati.

De dreptul de proprietate provinciala aplicate numai solului s-au bucura numai locuitorii liberi ai Daciei, intrucat conform traditiei romane, pamantul cucerit devenea ager publicus (pamant public), autohtonii nu-l puteau folosi decat ca posesiune si uzufruct.

Multa vreme, pamanturile Daciei s-au aflat intr-o dubla proprietate:

Proprietatea suprema

Proprietatea subordonata

Proprietatea suprema - era recunoscuta de catre provinciali prin aceea ca plateau un impozit financiar. In provincii a fost cunoscuta s iinstitutia prescriptio temporis ca o forma a uzucapiunii, in baza careia, posesia timp de 10 ani pentru cei prezenti si 20 de ani pentru cei absenti, facea ca actiunea intentata de reclamant sa duca la respingerea actiunii de revendicare.

Locuitorii liberi idn Dacia au exercitat s iproprietatea peregrina, care se aplica altor bunuri, exceptand solul. Acest drept de proprietate a fost creat de jus gentium (dreptul gintilor), datorita faptului ca peregrinii, parteneri de comet ai romanilor, nu se bucurau de jus commerci, si ca atare nu puteau exercita proprietatea qvritara.

Cu introducerea fictiunii ca ei sunt cetateni romani, peregrinilor le-au fost acordate si actiunile cu privire la furt, la paguba cauzata pe nedrept. Referitor la institutiile juridice din Dacia, istoricii dreptului romanesc au remarcat s ifaptul ca obligatiile si in special cele contractuale au fost supuse unui regim juridic extern extrem de complex rezultat din impletirea unor elemente de drept civil, de drept al gintilor si de drept autohton.

Forma, elementele si efectele contractului de vanzare, locatiunea, asocierea sau imprumutul, care s-au aplicat frecvent in Dacia, ne indica faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman ua fost deviate de la menirea lor originala, fiindca noile conditii de viata au patruns o serie de functii si de finalitati noi.

Institutia familiei

In conformitate cu dreptul roman, si in Dacia regimul juridic al persoanelor a fost reglementat in functie de statutul social, de care beneficia persoana respectiva.

Ca urmare a aplicarii acestui regim juridic, casatoria unui cetatean roman cu o peregrina avea ca efect decaderea celui cu statut mai inalt in pozitia inferioara.

Si in Dacia, succesiunea se realiza prin testament, sau fara testament. Pentru peregrini insa, forma de testament utilizata era cea orala.

In Dacia Romana aflam de asemenea cazuri in care un cetatean roman putea sa aiba ca mostenitor un peregrin. Desi autohtonii nu se bucurau de jus commerci, ei aveau totusi un asa zis drept pasiv, in virtutea caruia puteau incheia acel testamenti factio pasiva , prin care veneau astfel la succesiunea cetatenilor romani.

Dreptul in obstile satesti

Membrii obstei incheiau diverse tranzactii intre ei sub forma de contract, prin simplul consimtamant al partilor. In cadrul obstei satesti, instatele de judecata pentru diferitele pricii in civile sau penale au fost organele obstei satesti, adica Adunarea Megiesilor, constituita din acei oameni buni si batrani, care au avut ca sarcini specific juridice, dar si militare.

In epoca organizarii prestatale, in justitie se mentin de obicei normele traditionale privin cunoscuta istanta de judecata a oamenilor buni si batrani, si probele cu "juraturi".

Ca element nou apare insa competenta de judecata a cnezilor, in perioada sec 4-9, s-au pastrat insa unele probe care s-au aplicat timp de secole in practica juridica romaneasca. Pentru rezolvarea diferendelor privitoare la hotare, au fost folosite ca probe juramantul cu brazda si conjuratorii (care depuneau marturii pentu stabilirea faptelor si uneori dadeau si hotarari).

Ambele probe au avut o larga aplicare in tarile romane, in timpul Evului Mediu. Dar odata cu unirea, mai multor obsti satesti in uniuni de obsti sub forma de cnezate s ivoievodate au aparut insa si noi norme de drept. In legatura cu dreptul de proprietate, trebuie mentionat faptul ca in aceasta perioada (sec 4-9), sporeste proprietatea personala. Familiile valorifica terenuri agricole, sau extind suprafetele cultivate prin defrisari sau deseleniri scotand astfel aceste proprietati de sub regimul devalmas

Obstea pastreaza insa dreptul ei superior asupra familiei, asa incat ia masurile necesare pentru a evita ca proprietatile personale ale acesteia sa treaca in stapanirea unor persoane din tara obstei. Astfel, in locul normei, care interzicea cu desavarsiremembrilor obstei instrainarea unor parti idn teritoriul obstei, intervine o modificare sub forma dreptului protimis, care in caz de instrainare acorda rudelor celui ce instraina si celorlalti membri ai obstei preferinta la cumparare si facultatea de rescumparare a instrainarilor facute cu nerespectarea regulilor protimisului.

Legea romaneasca ( jus valachicum)

In sistemul juridic al obstilor s-a putut constata atat o continuitate a dreptului cutumiar, propriu populatiei autohtone. Continuitatea romana in domeniul dreptului este indicata ata de cuvintele de origine latina, cat si de termenii de rudenie, care dovedesc acelasi lucru in materie de familie.

De-a lungul secolelor, intre elementele celor 2 drepturi al populatiei autohtone si al romanilor cuceritori, s-a produs o sinteza fericita, care avea sa contribuie la nasterea celui jus valachicum de sorginte daco-romana.

Dat fiind faptul ca aplicarea normelor sistemului juridic roman a fost asigurata nu pron forta de constrangere a statului, ci a obstei in totalitatea ei, a facut ca acestea sa fie transformate din reguli de drept scris in norme juridice cutumiare. Asa se si explica faptul ca jus valachicum este prin excelenta un drept cutumiar (consuetidinar).

Acest jus valachicum a preluat normele juridice ale comunitatilor vicinale si indeosebi acele norme care asigurau un minim de echitate sociala, absolut necesara temeluirii oricarui sistem de drept si mentinerii ordinii statale.

Dreptul romanesc, jus valachium a preluat si recunoscut si institutii juridice din perioada obstilor satesti, precum institutia "oamanilor buni si batrani", consfiintita de dreptul cutumiar.

Referindu-se la aceasta realitate, un cercetator avizat scria: " recunoasterea ca organ vicinal de conducere si jurisdictional a Institutiei Oamenilor Buni si Batrani, deci ai unui organ gerontocratic, desi in dreptul scris depasirea varstei era o cauza de incapacitate, reprezenta in fapt un omagiu adus unei institutii care avea la baza perfecta concordanta dintre drept si dreptate, dintre fapta si acordul comun proprii sistemului normativ popular"

In general, in societatea feudala romaneasca s-a pastrat s ivechea terminologie juridica, asa cum dovedesc termenii: tara, legea tarii, taran.

Inca inaite de formarea statelor romanesti (sec 14) , uniunile de obsti, campulungurile, cnezatele si voievodatele au fost denumite prin termenul generic de "tara", care avea sa se extinda de fapt si asupra statelor romanesti. De altfel lingvistii si istoricii ne spun ca: "aceasta pastrare consecventa a etimonului latinesc terra, mai ales cu sensul politic de tara, este o caracteristica a limbii romane, spre deosebire de alte limbi romanice"

La romani, prin cuvantul tara, s-a exprimat teritoriul unei formatiuni politice, iar prin cel de pamant, sensul material-economic al acesteia, adica terenurile ei cultivate si locuite.

Prin legea tarii, s-a denumit totalitatea regulilor de drept aplicata in viata juridica a statelor romanesti. Aceasta lege a tarii a purtat si titlul de obiceiul tarii, sau obiceiul pamantului, care tinut locul pentru multa vreme si de constitutie politica si de condica civila si criminala.

In documentele slavonesti ale epocii respective, legea tarii a fost tradusa prin Zakon Zemli (legea pamantului), iar obiceiul tarii prin "obiceai zemli", pe care Codul Civil din 1865 l-a restrans doar la cazurile in care legea scrisa incuviinta aplicarea lor. Acest drept al vlahilor il afla insa inainte de formarea statelor medievale romanesti (sec 14).

Prin legea unei tari, deci a unui teritoriu locuit de o populatie de acelasi neam, ea a avut un caracter local, si nu personal, cum a fost cazul popoarelor migratoare.

Aceasta lege a tarii a fost si ea supusa influentelor straine, cauzate de contactul romanilor cu popoarele migratoare sau a celor stabilite dincolo de spatiul geografic al romanilor. In documentele oficiale redactate in latineste, de cancelariile unor state in care romanii locuiau in enclave destul de numeroase, precum in sudul Poloniei, partile Galitiei, Ungaria, Slovacia, Moravia, ei au fost numiti vlahi. Intrucat, in viata lor interna ei se conduceau dupa norme juridice proprii, in respectivele documente, dreptul vlahilor este denumit jus valachicum, care era de fapt legea traditionala a tarii (cutuma). Acelasi jus valachicum a fost cunoscut si observat s ide vlahii din sudul Dunarii. In Banat si Transilvania lex vlahorum au fost obligati sa tina seama pana si de stapanitorii vremelnici ai acestor stravechi meleaguri romanesti.

Lex vlachorum sau jus valachicum sunt o marturie a continuarii aplicarii vechilor obiceiuri juridice.

Termenul de vlah, in sensul romanic, a fost folosit inainte de secolul 9, cand s-a incheiat procesul de formare al poporului roman.

In unele vechi documente romanesti de lima latina se face referinta expresa si la aplicarea unor obiceiuri ale lui jus valachicum. Desi nu sunt mentionate aceste obiceiuri juridice, totusi ni se precizeaza ca solutia este consacrata jure et ab antiqua lege huius terrae (solutie consacrata de drept si de vechea lege a acestui pamant).

Obiceiul este deci identificat cu vechea lege a pamantului, adica a neamului romanesc, care locuia pe acest pamant, iuxta morem si dupa consuetudinem terrae