Institutiile juridice la geto-daci

INSTITUTIILE JURIDICE LA GETO-DACI

Etnogeneza poporului roman poate fi inteleasa mai usor prin analiza elementelor fundamentale ale organizarii politice si ale institutiilor juridice in mod cronologic. In epoca prestatala relatiile sociale ale geto-dacilor au fost reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, respectate de bunavoie de membrii societatii (practicarea juramantului pe zeitati).

Normele de drept ale tribului aveau o dubla sarcina: a) prevenirea oricarei incalcari prin mijloace pasive, prin simpla prezenta; b) interventia activa, cand normele erau incalcate, cand un individ sau mai multi primejduiau siguranta tuturor.

Vladimir Hanga, in Istoria dreptului romanesc. Dreptul cutumiar, subliniaza ca "paralel cu aparitia si consolidarea statului are loc procesul de formare si dezvoltare cutumiara a institutiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima si cea mai importanta forma de manifestare a regulilor de drept". Procesul trecerii de la societatea gentilica la organizarea politica, incheiat in vremea lui Burebista, a reprezentat un salt calitativ ce a determinat profunde transformari economice, sociale, organizatorice, politice. Teritoriul era impartit in unitati administrative, cele mai importante fiind cetatile. Administratia locala avea in frunte dregatori insarcinati cu organizarea si controlul activitatilor economice si fiscale si dregatori militari, insarcinati cu realizarea si supravegherea sistemului de aparare.

Statul geto-dac a avut un sitem legislativ alcatuit din legi scrise, elaborate de autoritatea centrala a statului, respectiv de rege (care pretindea ca i-au fost inspirate de zei), legi care purtau atat pecetea regelui, cat si a marelui preot. In acest fel, legile erau intarite de autoritatea de stat propriu-zisa si de catre autoritatea religiei, iar teama de zei asigura respectarea legilor.

Inegalitatea de avere, proprietatea privata au generat stratificarea sociala care, la randul ei a determinat aparitia si componenta institutiilor juridice.

In ceea ce priveste institutia proprietatii, principala forma de proprietate a constituit-o proprietatea asupra pamantului care era fie proprietatea colectiva a obstei teritoriale asupra terenurilor arabile, padurilor, pasunilor etc., fie proprietate privata. In cadrul obstei, pamantul era impartit in loturi care erau atribuite in folosinta individuala fiecarei familii, pe termen de un an, urmand ca in anul urmator sa fie redistribuite, prin sistemul tragerii la sorti. In domeniul privat, marii proprietari erau nobilii daci (tarabostes), care detineau nu numai mari proprietati de pamant, ci si mine de aur, argint sau sare.

Capacitatea juridica a persoanelor era diferentiata in raport cu pozitia sociala a acestora. Astfel, nobilii se bucurau de o capacitate juridica deplina, putand deveni chiar regi si preoti, in timp ce populatia de rand avea o capacitate juridica mai restransa. In ceea ce priveste situatia sclavilor (confirmati de Strabon in "Geografia"), acestia erau lipsiti de drepturi civile si politice.

In ceea ce priveste dreptul geto-dac in materia obligatiilor si contractelor, datorita faptului ca nu s-au pastrat textele vechilor legi, nu exista nici o informatie cu privire la institutiile juridice. Odata cu extinderea relatiilor sclavagiste, intensificarea schimburilor comerciale si a circulatiei monedei au implicat, in mod cert, existenta unor norme corespunzatoare obligatiilor si contractelor.

Cu privire la familie exista informatii contradictorii, motiv pentru care se considera ca dacii au cunoscut cele doua forme de casatorie : poligamia si monogamia, cetatenii instariti practicand poligamia, iar cei de rand monogamia[1]. Pe masura accentuarii diferentierilor sociale, din necesitatea transmiterii succesiunii fara pericolul divizarii excesive si a continuitatii valorificarii patrimoniului familiei de catre urmasii directi, s-a generalizat monogamia. Casatoria se incheia prin cumpararea femeii de catre barbat de la parintii acesteia. Din consemnarile lui Pomponius Mela aflam ca fetele erau fie scoase la licitatie publica, fie vandute, pretul variind in functie de cinstea si frumusetea fetei. In situatia in care nu erau cumparate, fetele trebuiau sa-si cumpere sotul. Femeia primea o dota in vederea sustinerii sarcinilor matrimoniale, termenul de zestre" avand origine geto-daca bine stabilita. Un accent deosebit se punea pe fidelitatea femeilor, cele vinovate de adulter fiind pedepsite cu moartea. Pozitia inferioara a femeii, careia ii reveneau toate sarcinile gospodariei, si subordonarea acesteia fata de sot este reflectata si de obiceiul getilor de a sacrifica sotia pe mormantul barbatului, ca o expresie a unei puteri maritale ce se prelungea si dincolo de moarte. Descendenta copiilor s-a stabilit in primul rand dupa tata, familia fiind patriliniara si patrilocala. Puterea tatalui asupra copiilor avea caracteristicile unui drept de proprietate, acesta putand sa-i vanda ca sclavi. Dupa moartea mamei, copiii ramaneau in familia tatalui, fiind ingrijiti de mama vitrega.

Puterea judecatoreasca era incredintata preotilor. Regii geto-daci, in calitatea lor de conducatori ai statului, erau sefii supremi ai Justitiei, impletind activitatea politica si juridica cu cea religioasa[2]. Dupa moartea lui Burebista, marele preot Deceneu, cu care acesta impartise puterea, ajunge rege. Conform marturiilor antichitatii si din primele secole d. Chr., Comosicos, care era vicerege si mare pontif, avea si atributii judecatoresti, impartind poporului dreptate la scaunul sau de judecata".

Dreptul penal cuprindea norme de o deosebita asprime, menite sa vegheze la apararea statului si a proprietatii private. Incalcarea interdictiilor religioase (sacrilegiile), a celor stabilite de autoritatea centrala, consumul de vin si carne (care erau interzise de cler) constituiau infractiuni deosebit de grave, fiind pedepsite cu moartea. Sistemul judiciar mai pastra elemente specifice organizarii gentilice : razbunarea sangelui (in cazurile de vatamare corporala) si duelul judiciar, ca mijloc de transare a litigiilor. Duelul judiciar era folosit si in caz de recasatorire a vaduvelor, cei care doreau sa le ia de sotie chemand la lupta sufletul celui mort"[3].