Institutia proprietatii: probleme generale

Institutia proprietatii: probleme generale

In terminologia romana lucrul(bunul) (res) avea un dublu inteles: un sens larg, desemnand tot ce se afla in natura, si un sens restrans, juridic, care desemna bunul, adica numai acele lucruri la care se refera un raport juridic.

In epoca clasica a aparut si cuvantul "patrimonium". Desi se pare ca romanii n-au lasat o definitie a patrimoniului, ei cunosteau aceasta notiune intr-un sens apropiat celui modern, adica totalitatea drepturilor si obligatiilor unei persoane care au o valoare economica, adica sunt evaluabile in bani.

Cea mai importanta clasificare a lucrurilor este "res in patrimonio" (lucrurile care sunt in patrimoniu) si "res extra patrimonium" (lucrurile care sunt in afara de patrimoniu)[1].

In ceea ce priveste conceptul de posesiune, aceasta este o stare de fapt constand in stapanirea materiala a unui lucru, stapanire care se bucura de protectie juridica.

Din punct de vedere istoric, institutia posesiunii a aparut in epoca veche in legatura cu atribuirea in folosinta cetatenilor a domeniului public, denumit "possessio". La inceput aceasta stapanire era privita numai ca o stare de fapt, neocrotita de drept, dar de la sfarsitul secolului IV i.e.n., odata cu inmultirea conflictelor ce priveau atribuirea parcelelor din "ager publicus", posesiunea a inceput sa se bucure de ocrotire juridica prin aparitia interdictelor care constituiau instrumente de protectie puse la indemana posesorilor fara ca acestia sa fie proprietari.

Elementele posesiunii sunt: "animus" si "corpus".

"Animus" este intentia sau vointa de a pastra un lucru pentru sine si a se comporta ca un proprietar ("animus domini").

"Corpus" consta in totalitatea actelor materiale prin care se realizeaza stapanirea asupra unui lucru, de exemplu luarea lucrului, daca acesta este mobil sau instalarea, patrunderea, daca lucrul este imobil.

Posesiunea se dobandeste prin intrunirea cumulativa a ambelor elemente si se pierde prin pierderea unuia sau a ambelor elemente.

Proprietatea. Formarea proprietatilor quiritare

Romanii au cunoscut proprietatea privata inca din epoca regalitatii. Acumularile realizate pe plan social si economic au dus la destramarea treptata a proprietatii colective a gintii si la aparitia proprietati private. Alaturi de proprietatea privata a aparut si proprietatea colectiva a statului care purta, in principal, asupra lui ager publicus si asupra sclavilor publici.

In epoca veche, proprietatea quiritara (a cetatenilor romani)[2], numita dominum ex iure quiritium era reglementata cu mare precizie, individualitatea sa, in raport cu alte figuri juridice, fiind foarte clar conturata. Dominum es iure quiritium se crea in mod solemn, se transmitea prin forme solemne si tot cu forme solemne se reclama in justitie. Reglementarea exclusivista si formalista a proprietatii, abundenta de formule si simboluri, au facut din proprietatea quiritara o institutie accesibila numai cetatenilor romani; de altfel, proprietatea quiritara, in sens literar, inseamna proprietatea cetatenilor.

Pamanturile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de proprietate privata. Cu toate acestea, domeniul public era exploatat de catre anumite persoane particulare. Sub pretextul ca ager publicus apartine poporului, patricienii care detineau puterea in stat si-au insusit intinse suprafete de pamant, pe care le exploatau ca adevarati proprietari. De altfel, spre sfarsitul republicii intregul ager publicus din Italia s-a transformat in veritabila proprietate quiritara. Astfel au luat nastere latifundiile, care au dus la adancirea prapastiei dintre bogati si saraci, la ruinarea micilor producatori si la cresterea numarului proletarilor, situatie care s-a rasfrant si asupra vietii politice si juridice a Romei sclavagiste. Intr-un cuvant, generalizarea proprietatii quiritare sub forma latifundiilor a stat la originea prabusirii republicii si a determinat instaurarea imperiului[3].

Reglementarea proprietatii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de cea a proprietatii private evoluate care era accesibila tuturor persoanelor, se aplica tuturor lucrurilor si se transmitea in principiu, printr-un simplu acord d vointa.

Ca si alte institutii ale dreptului roman, proprietatea quiritara tinea d domeniul dreptului civil si avea un caracter exclusiv. De asemenea proprietatea avea un caracter exclusiv si perpetuu.

Caracterul exclusiv. Trasatura definitorie a proprietatii quiritare este data de caracterul ei exclusiv. In virtutea acestui caracter, proprietatea quiritara  apartinea numai cetatenilor, putand fii dobandita numai prin anumite acte de drept civil, si se aplica numai la lucrurile mancipi.

Proiect: Certificat de garantie termopane, tamplarie pvc Eseu: Vanzarea dupa greutate, numar sau masura

Caracterul absolut. Dreptul de proprietate quiritara nu cunostea vreo ingaduire. Astfel sclavul putea fi vandut sau ucis. Tot ce se afla deasupra sau dedesubtul unui teren apartinea proprietarului; pantele sau cladirile nu puteau fi concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritara putea fi exploatat fara limite. Totusi, Legea celor XII Table prevede obligatia de a se lasa o limita in inaltime de cinci picioare intre proprietati. Aceasta limita pare a avea natura unei servituti publice care apasa asupra proprietatilor private.

Caracterul perpetuu. Proprietatea quiritara nu se pierdea prin trecerea timpului si nici nu putea fi revocata. De altfel, dreptul de proprietate quiritara, ca principal drept real, nu se putea stinge prin trecerea timpului, ci se consolideaza, spre deosebire de drepturile personale, drepturi care in momentul valorificarii se sting.

Proprietatea quiritara s-a exercitat in epoca clasica, pastrandu-si unele din vechile caractere si dobandind altele noi. In epoca veche proprietate quiritara, ca si institutie civila, era supusa unor forme atat de rigide, incat Gaius spunea ca existau numai doua posibilitati: fie sa ai proprietate romana, fie sa nu ai proprietate deloc. In epoca clasica insa, odata cu extinderea imperiului si statornicirea unor intense relatii cu peregrinii, ratiuni de ordin economic i-au determinat pe romani sa recunoasca si strainilor un drept de proprietate. Intrucat peregrinii nu puteau utiliza modurile civile de transmitere a proprietatii, s-au servit de traditiune. Cu timpul, acest mod de dobandire a proprietati, mult mai convenabil decat cel de drept civil, a inceput sa fie utilizat si in raporturile dintre cetateni. Initial, cetatenii foloseau traditiunea numai in scopul transmiterii lucrurilor nec mancipi. Mai tarziu, dupa ce lucrurile mancipi si-au pierdut vechea importanta, cetatenii utilizau traditiunea si in vederea transmiterii unor astfel de lucruri. Cu toate ca, in asemenea cazuri, puteau apare unele complicatii, constatam ca in epoca clasica proprietatea quiritara tinde sa devina mai flexibila si sa piarda unele din caracterele prin care se delimita atat de clar in raport cu alte forme de stapanire individuala[4].

Proprietatea pretoriana ale carei principii se vor generaliza in dreptul postclasic, s-a aplicat, la origine, intr-un singur caz. Este cazul transmiterii proprietatii asupra unei res mancipi prin traditiune. In conformitate cu exigentele dreptului civil, proprietatea nu trecea asupra lui accipiens, deoarece formele privind transmiterea proprietatii asupra lucrurilor mancipi nu fusesera respectate. In aceasta situatie, tradens, care ramanea in continuare proprietar, putea sa intenteze impotriva lui accipiens actiunea in revendicare pentru a reintra in posesiunea lucrului[5]. Aceasta practica venea insa in conflict cu principiul bunei credinte, care s-a impus tot mai mult, catre sfarsitul republicii. Fata de stadiul evolutiei ideilor juridice se considera ca este inechitabil ca accipiens sa nu dobandeasca proprietatea asupra lucrului, desi fusese de buna credinta si platise pretul. Pe de alta parte, traditiunea, era un mod de transmitere a proprietatii extrem de practic, intr-o epoca de inflorire a tranzactiilor comerciale.

Moduri de dobandire a proprietatii

Cea mai importanta clasificare a modurilor de dobandire a proprietatii este aceea care distinge intre modurile de drept natural sau al gintilor si modurile de drept civil.

In prima categorie intra ocupatia, traditia, accesiunea si specificatia, in timp ce, in cea dea doua categorie, intra mancipatiunea, "in iure cessio" uzucapiunea, adiudicatio si legea.

O alta clasificare a modurilor de dobandire a proprietatii este aceea a transmisiunilor cu titlu universal si a celor cu titlu de proprietar, primele presupunand transmiterea integrala sau numai a unei cote din patrimoniu, inclusiv a datoriilor, celelalte presupunand transmiterea numai a unor bunuri individuale.

Tot o clasificare romana este aceea care dobandeste intre modurile de dobandire a proprietatii quiritare asupra lucrurile mancipi (care cuprinde ocupatia, mancipatiunea, uzucapiunea, adiudicatio, legea si "in iure cessio") si, intre modurile de dobandire a proprietatii quiritare asupra lucrurilor "nec mancipi" (care cuprinde traditiunea, specificatia si accesiunea).

O clasificare des intalnita a modurilor de dobandire a proprietatii, dar care nu este romana, este cea care cuprinde modurile originare si modurile derivate. Primele confera o proprietate noua si deplina (exemplu: ocupatiunea), in timp ce celelalte presupun transmiterea proprietatii de la un proprietar mai vechi si, in consecinta drepturile noului proprietar vor fi limitate de drepturile detinute de vechiul proprietar, conform principiului "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet".

In categoria drepturilor reale asupra lucrului altuia intra:

a) Servitutile. Servitutile sunt drepturi reale (respectiv sarcini) care confera anumite prerogative asupra unor bunuri straine, fie in interesul unui fond determinat, fie in interesul unei persoane.

Primele se numesc servituti prediale sau reale, celelalte se numesc servituti personale.

Servitutile prediale sunt de doua feluri: rustice, cand imobilul dominant este un teren, si urbane, cand imobilul dominant este o cladire.

Imobilul dominant este cel in folosul caruia s-a constituit servitutea iar cel grevat cu o servitute se numeste imobil aservit.

Exemple de servituti prediale rustice: "iter" - dreptul de a trece prin fondul aservit calare sau pe jos, "via" - dreptul de a trece cu un car prin terenul altuia, aquaeductus - dreptul de a aduce apa prin tevi care trec prin fondul aservit etc.

Exemplu de servituti-urbane: ("cloaca") - dreptul de scurgere a apelor murdare, servitutile relative la lumina si vedere etc.

Servitutile personale sunt: "usus fructus", "usus", "habitatio" si "operae".

Dupa definitia lui Paul, "usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia" (uzufructul este dreptul de a te folosi de lucrul altuia si de a-i culege fructele pastrandu-i substanta). Titularul dreptului de uzufruct se numeste uzufructuar, iar proprietarul lucrului grevat de uzufruct se numeste nud proprietar.

- usus. Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia fara a-i culege fructele;

- habitatio - este dreptul de a locui in casa altuia;

- operae sevrorum. Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia;

b) Emfiteoza. Emfiteoza este un drept real nascut din contractul de emfiteoza in baza caruia imparatul  arendeaza un teren al sau necultivat unei persoane anumita emfiteot pentru a-l cultiva si a-i culege fructele in schimbul unei dari anuale numita "canon";

c) Conductio agri vectigalis. Constituie o arendare pe termen lung (peste 100 de ani) sau perpetua acordata de cetati unor particulari in vederea cultivarii terenurilor in schimbul unei sume de bani platita anual si numita "vectigal".

Spre deosebire de uzufructuar, dreptul lui conductor ager vectigalis poate fi cedat si transmis mostenitorilor; si,

d) Superficia. Superficia este dreptul acordat unei persoane de a se folosi pe veci sau pe termen lung de constructie ridicata pe terenul altuia in schimbul unei sume de bani anuala numita "salarium" platita proprietarului terenului. Dreptul de superficie putea fi transmis mostenitorilor, putea fi instrainat, putea fi grevat cu o servitute si mai tarziu cu o ipoteca. Titularul acestui drept se numea  superficiar.