Elemente de teoria generala a obligatiilor

Elemente de teoria generala a obligatiilor

In conceptia primitiva romana obligatia este "un drept asupra unei persoane" (jus in personam), fiind conceputa dupa chipul si asemanarea dreptului de proprietate, care in aceeasi conceptie era "un drept asupra lucrului" (jus in rem).

Se cunosc doua definitii celebre ale obligatiei, prima este cea data de jurisconsultul Paul: "Obligationum substantia non in eo consist, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostrum faciat sed utalium nobis abstringat ad dandum aliquit ver faciendum vel prestandum" - natura obligatiei nu consta in faptul ca un lucru devine al nostru sau ne este constituita o servitute, ci in faptul ca cineva e constrans a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a indeplini o prestatie[1].

In acest context celebrul jurisconsult ne infatiseaza si unele elemente ale obligatiei aratand ca natura ei se defineste prin termenii: dare, facere, prestare[2].

Termenul de dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plati o suma de bani.

Prin facere, intelegem obligatia de a face orice pentru creditor, ca de pilda o prestatiune de servicii, sau chiar de a nu face.

Prestarea desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru[3].

In vocabularul juridic modern, cuvantul prestatiune, derivand din prestare, desemneaza obiectul fiecarei obligatii.

Institutele lui Justinian definesc obligatia astfel: "Obligatio est juris vinculum quo necessitate ad stringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis jura" adica obligatia este o legatura de drept, prin care cineva este constrans sa faca ceva potrivit legilor cetatii noastre. Definitia este luata dintr-un text clasic[4] care nu poate fi precizat; ea este defectuoasa pentru ca prezinta numai aspectul pasiv - situatia debitorului, constrangerea la care este supus - quo necessitate ad stringimur - fara sa se aminteasca despre dreptul creditorului de a pretinde o plata. Ceea ce interesa pe juristii romani era ceea ce se obliga debitorul nu si pentru ceea ce se obliga, daca a primit in prealabil lucrul din cauza caruia s-a obligat.

Obligatia este o restrangere a libertatii unei persoane. Cand cineva se obliga, inseamna ca se obliga sa faca sau sa nu faca ceva, sau sa se abtina de la o actiune. Daca n-ar fi tinut de aceasta obligatie, ar avea libertatea desavarsita de a face sau a nu face. Pe de alta parte, in definitie nu se precizeaza ca obligatia intr-un stadiu evoluat presupune datoria juridica de a face, si nu numai constrangerea de a plati.

Analizand definitiile obligatiei date de Justinian si Paul, cercetatorii obligatiei au pareri diferite in catalogarea elementelor obligatiei. Astfel unii autori analizand izvoarele si documentele privind obligatia, au ajuns la concluzii ca elementele obligatiei ar fi: creditorul, debitorul si obiectul, astfel aparand spre diferenta de alti autori, trei elemente ale obligatiei. Altii autori analizand definitiile obligatiilor, au facut o alta clasificare a elementelor in subiecti, obiectul si constrangerea, astfel aparand tot trei elemente. La alti autori apar patru elemente: creditor, debitor, obiectul si constrangerea sau sanctiunea.

In orice obligatiune distingem doua persoane: creditorul, adica acela care are dreptul sa ceara ceva - reus credendi - si debitorul - reus debendi - acela care trebuie sa indeplineasca ceva. Intregul raport se numeste: OBLIGATIE. Din punct de vedere al creditorului se numeste CREANTA, iar din punct de vedere al debitorului se numeste DATORIE.

Creditorul este subiectul activ, caci are dreptul sa pretinda o plata. Debitorul este subiectul pasiv, intrucat el urmeaza sa faca o plata, la nevoi chiar prin constrangere.

In conceptia lui C. St. Tomulescu obligatiile sunt de mai multe feluri: dupa izvorul lor, dupa obiect, dupa sanctiune si dupa persoanele care participa la un raport juridic.

Clasificare obligatiilor dupa izvoare: obligatii contractuale, delictuale, cvasicontractuale si cvasidelictuale. Obligatiile contractuale si delictuale sunt acelea care se nasc respectiv din contract si din delict. Expresiile de cvasicontract si cvasidelict sunt faurite de autorii greci din epoca postclasica din doua expresii romane: quasi ex contractu (ca si dintr-un contract) si quasi ex delicto (ca si dintr-un delict).

Cvasicontractul poate fi definit ca un fapt voluntar si licit producator de efecte juridice, de exemplu gestiunea de afaceri, administrarea bunurilor cuiva fara a fi insarcinat de proprietar. Cvasidelictul este un fapt ilicit din care se nasc obligatii, de exemplu aruncarea pe fereastra a unor lucruri in strada.

Clasificarea obligatiilor dupa obiect: obligatii divizibile si indivizibile. Obligatia este indivizibila cand are de obiect un lucru care nu poate fi impartit, de exemplu obligatia de a preda un cal; in cazul invers, de exemplu obligatia de a plati o suma de bani, obligatia este numita divizibila.

Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune: obligatii civile si naturale. Orice obligatie sanctionata cu o actiune se numeste  obligatie civila. Obligatiile naturale sunt acele obligatii nesanctionate printr-o actiune. Aceasta inseamna ca creditorul nu poate cere ca debitorul sa execute obligatia. Dar daca totusi, debitorul a executat de buna voie, daca a platit in cunostinta de cauza , el nu poate cere in urma sa i se restituie ceea ce a platit; daca se cere restituirea, creditorul poate sa-i opuna o exceptio. Din cauza lipsei unei actiuni drept sanctiune, obligatia naturala nu este considerata de jurisconsultii romani ca o adevarata obligatie.

Clasificarea dupa persoanele care participa  la raportul juridic: obligatii conjuncte si coreale. In cazul obligatilor conjuncte functioneaza principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor. Astfel daca sunt mai multi creditori, fiecare dintre ei va putea pretinde numai partea sa din creanta, iar daca sunt mai multi debitori, fiecare dintre ei va putea fi tinut numai pentru partea sa din datorie. Obligatiile coreale sau solidare se definesc prin aceea ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta, dupa cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi retinut pentru intreaga datorie. Atunci cand sunt mai multi creditori, corealitatea este activa, iar cand sunt mai multi debitori, corealitatea este pasiva.

Adstipulatio si adpromissio. Exista un caz de pluritate de subiecte cand creditorii si debitorii nu sunt pe picior de egalitate. Putem distinge doua situatii:

1) cand un creditor accesor se alatura creditorului principal printr-o stipulatie, avem ceea ce se numeste adstipulatio (stipulatia alaturata), iar creditorul accesor se numeste adstipulator (Gaius 3.110). Adstipulator putea sa-l urmareasca pe debitor atunci cand, din anumite motive, creditorul principal nu putea face acest lucru;

2) adpromissio este actul in baza caruia un debitor accesor se alatura debitorului principal. Debitorul accesor numit adpromissor, promite prin stipulatiune ceea ce a promis si debitorul principal. Rolul debitorului accesor este acela de a-l pune pe creditor la adapost de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului principal.

Stingerea obligatiilor

Proiect: Certificat de garantie termopane, tamplarie pvc Eseu: Vanzarea dupa greutate, numar sau masura

Aparute ca forma judiciara a raporturilor patrimoniale dintre doua persoane determinate, obligatiile dispar in momentul valorificarii intereselor pe care acele raporturi le presupune. Modurile de stingere a obligatiilor se clasifica in voluntare si nevoluntare.

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor presupune o manifestare de vointa din partea creditorului si a debitorului, pe cand modurile nevoluntare nu presupun o asemenea manifestare de vointa. Modurile voluntare sunt: plata, darea in plata, novatiunea, compensatiunea, remiterea de datorie.

Plata. La romani stim ca nu era destul ca cineva sa plateasca pentru a scapa de legaturile unei obligatii. Vorbim in special de epoca primitiva, motivul pentru care plata nu era suficienta este ca obligatiunea pe care ai contractat-o printr-un contract formal, nu se putea desfiinta printr-un simplu act material oricare ar fi importanta acelui act material, si printr-o formalitate la fel cu aceea de care partile s-au servit in momentul facerii obligatiunii; o formalitate la fel, in sens invers celei intrebuitate pentru nasterea obligatiunii.

Darea in plata (datio in solutum).  Creditorul nu poate fi silit sa primeasca alt lucru decat cel datorat. Daca insa creditorul este de acord, debitorul se poate elibera printr-o alta prestatie, transferand de pilda, proprietatea asupra unui sclav in locul sumei de bani datorate. De exemplu, datorez 10.000, dar in loc de 10.000 dau un sclav pe care creditorul il primeste. Eu n-am platit, nu am executat obiectul obligatiei, n-am plati ceea ce m-am angajat, am platit altceva.

In dreptul clasic s-a discutat daca prin darea in plata se stinge obligatia de plin drept (ipso iure) sau pe cale de exceptie (exceptiones ope).

Proculienii  au sustinut ca obligatia se stinge pe cale de exceptie, intrucat nu s-au respectat toate conditiile pe care le reclama plata ca mod de stingere a obligatiilor. Sabinienii, dimpotriva, au sustinut ca obligatia se stinge ipso iure, solutii adoptate si de catre Justinian.

In materie civila, darea in plata este operatia juridica prin care debitorul executa catre creditorul sau o alta prestatie decat aceea la care s-a obligat la incheierea raportului juridic obligational.

Novatiunea. Se numeste novatiune translatiunea continutului unei obligatiuni vechi intr-o obligatiune noua nascuta dintr-o stipulatiune noua. Datorez unui vanzator un pret pentru un sclav vandut; convin ca obligatiunea mea din acest contract de vanzare sa dispara si sa fie inlocuita printr-o noua obligatiune nascuta dintr-un contract verbal. Obligatiunea mea veche rezultand din vanzare dispare si in locul ei ia nastere o obligatiune noua nascuta printr-un contract verbal nou. Alt exemplu de novatiune: datorez lui Primus care ma roaga ca ceea ce-i datorez lui sa-i platesc lui Secundus. Si atunci intervine un contract verbal intre Secundus si mine care stinge obligatiunea mea veche fata de Primus si o inlocuieste cu o obligatiune noua fata de Secundus. In ambele cazuri, conditiile puse de texte sunt realizate, fiindca este vorba de o translatiune sau transfuziune a unei obligatiuni vechi si inlocuirea ei cu o obligatiune noua. Efectul produs de novatiune, adica stingerea obligatiunii vechi si inlocuirea ei cu o obligatiune noua este o operatie care la romani se face mecanic. Ce intelegem prin aceasta? Desigur ca partile cand fac o asemenea novatiune inteleg si ele ca obligatiunea sa se stinga, sa fie inlocuita prin cea noua. Dar chiar daca ele n-ar intelege asa, efectul tot s-ar produce, pentru ca exista la romani un principiu pe care l-am mai intalnit, ca nu se poate ca un continut a unui raport juridic sa figureze in acelasi timp intr-o forma si in alta. Odata ce un raport juridic s-a nascut intr-o anumita forma, nu se poate ca acest continut al raportului juridic sa mai figureze si intr-o alta forma fara sa se schimbe cea dintai.

Prin urmare efectul novatiunii este mecanic, ori de cate ori cineva vrea sa stipuleze de la altcineva sa dea un lucru, care deja este cuprins intr-o obligatiune anterioara, prin nasterea acestei obligatiuni noi se stinge cea veche.

Remiterea de datorie.  Remiterea de datorie consta in renuntarea la datorie consimtita de catre creditor de comun acord cu debitorul. Remiterea de datorie poate interveni cu titlu gratuit ca o donatie, constituire de dota facute de creditor debitorului. In vechiul drept roman remiterea de datorie se facea prin forme solemne inverse decat cele prin care respectiva obligatie a fost contractata.

Confuziunea. Confuziunea inseamna renumirea asupra aceleiasi persoane a calitatilor incompatibile, in acest caz, de creditor si debitor. O asemenea stare de lucruri se produce, de pilda, cand creditorul devine mostenitorul debitorului sau viceversa. In asemenea cazuri executia devine imposibila si obligatia se stinge "de plin drept".

Concursul a doua cazuri lucrative. Are loc cand un creditor devine, printr-un titlu gratuit, proprietar al unei prestatii care-i era deja datorata cu un alt titlu gratuit. De pilda lugatarul care a dobandit printr-o donatie lucrul ce i-a fost lasat ca legat, pierde dreptul de a mai cere respectand lucrul de la mostenitor.

Moartea naturala si cea civila. Unele obligatii se sting de pilda prin moartea victimei, cum este cazul injuriei; injuria avand un caracter strict personal nu atinge si pe mostenitori, care nu vor fi indrituiti sa intenteze, dupa moartea victimei, actiunea de injurie impotriva delicventului. La randul sau moartea civila (capitus deminutio) stinge in conformitate cu regulile dreptului civil datoriile contractate de persoana in cauza. De pilda, cele contractate de o persoana inaintea adrogarii ei se sting dupa ce a fost adrogata.

Garantiile personale in dreptul roman

Romanii au cunoscut atat garantiile personale, cat si garantiile reale, ca mijloace juridice destinate sa il puna la adapost pe creditor fata de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului. Garantiile personale sunt mijloace juridice prin care debitorului principal i se alatura unul sau mai multi debitori accesori, numiti de garanti. Spre deosebire de sistemul corealitatii pasive in care toti debitorii sunt pe picior de egalitate, in cazul garantiilor personale avem un debitor principal si unul accesor.

Garantiile reale sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie anumite lucruri debitorului sau, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept de ipoteca, iar daca, la scadenta, debitorul nu-si executa obligatia, creditorul se poate despagubi valorificand lucrul atribuit.

In ciuda faptului ca garantiile reale dau creditorului o mai mare siguranta, romanii au continuat sa utilizeze in paralel garantiile personale.

Garantiile din materia obligatiilor nu trebuie confundate cu garantiile personale ce intervin in materia procedurala.

Institutia garantiilor a fost creata in interesul creditorilor pentru a avea siguranta ca isi vor valorifica drepturile de  creanta la scadenta. Garantiile cele mai vechi sunt garantiile personale si prezentau un caracter formalist, de unde si denumirea d garantii personale formale.

La inceput, romanii, pentru a realiza garantia personala s-au folosit de contractul verbal.

Creditorii, in scopul de a fi ocrotiti de insolvabilitate eventuala a debitorilor au intrebuintat trei forme verbale distincte, dupa cum urmeaza: sponsio, fidepromissio, fideiussio.

Sponsio era forma originala de garantie personala, formata prin intrebare si raspuns. Sponsio constituia garantia speciala accesibila numai cetatenilor romani si avea loc in modul urmator: se incheia in primul rand obligatiunea generala intre creditor si debitorul principal sub forma unui sponsio. Apoi creditorul intreba pe debitorul accesor daca consimte acelasi lucru. Creditorul intreba: Idem dari spodes? (Promiti acelasi lucru?), iar garantul raspundea: Spondeo (Promit). Tragem concluzia ca si garantia se realiza tot printr-un contract verbal (sponsio) ca si obligatiunea. Aceasta garantie apare inca din epoca veche a dreptului roman, romanii considerau ca verbul spondeo are vocatia speciala de a atrage favoarea zeilor lor, strainii nu puteau garanta in forma lui sponsio.

Fideipromissio este o forma de garantie creata ulterior, in scopul de a da si peregrinilor posibilitatea de a garanta. Garantia se forma tot prin intrebare si raspuns, dar verbul spondeo era inlocuit cu fidepromitto (promit cu lealitate).

De remarcat situatia garantilor era foarte grea. Creditorul putea sa ceara plata datoriei fara sa se adreseze debitorului principal pentru a-i restitui ce-i platise. Cand erau multi garanti, fiecare era retinut pentru plata integrala, in solidum, fara sa ceara cogarantilor partea lor contributiva.

Fata de acest sistem profund inechitabil, exprimand interesele de clasa ale patricienilor, debitorii plebei au reactionat, si dupa o lupta indelungata, au reusit sa impuna patru legi prin care s-a venit in sprijinul garantilor.

Potrivit Legii Furia de Sponsu, in momentul scadentei, datoria urma sa se imparta intre toti garantii in viata, indiferent daca erau sau nu solvabili. Pe aceasta cale, consecintele insolvabilitatii unor garanti erau suportate de catre creditor si nu de catre garantii solvabili (daca din trei garanti unul era insolvabil, creditorul valorifica numai doua treimi din creanta).

Legea Publilia prevedea ca garantul care s-a obligat prin forma lui sponsio are dreptul de a se intoarce impotriva debitorului principal, daca aceasta din urma nu-i remite ceea ce a platit creditorului pentru el.

Legea Appuleia se aplica atat garantilor obligati prin sponsio, cat si celor obligati prin fidepromissio, si a introdus noi raporturi intre cogaranti. Acestia fiind obligati solidar, oricare dintre ei putea fi urmarit pentru intreaga datorie. Garantul dispunea si de o actiune prin care le cerea  cogarantilor partea lor contributiva.

Legea Cicereia prevede obligatia in sarcina creditorului de a face o declaratie privind numarul garantilor si valoarea datoriei.

In dreptul clasic a fost introdusa o noua garantie, fideiussio, intrucat vechile garantii devenisera potrivnice intereselor.

Garantii reale

Constau din afectarea unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului in scopul garantarii unei creante. Atribuirea poate avea mai multe forme dupa cum urmeaza:

- transferul dreptului de proprietate la fiducie;

- remiterea posesiunii lucrului ca la gaj;

- crearea unui drept real special ca in cazul ipotecii;

- preluarea datorie cuiva fara vreun interes ca in cazul intercesiunii.

In momentul in care a fost inlocuita executarea asupra persoanelor cu executarea asupra bunurilor s-au creat conditiile de aparitie a garantiilor reale. Garantiile reale erau superioare celor personale deoarece creditorii titulari ai unui drept real - spre deosebire de cei chirografari care nu avea u decat simplul drept de creanta - aveau urmatoarele avantaje:

a) creditorii chirografari sunt expusi riscului insolvabilitatii creditorului. Patrimoniul debitorului este gajul lor comun. Daca bunurile debitorului nu vor putea acoperi datoriile, fiecare creditor nu va putea obtine decat o parte din valoarea creantei sale.

Creditorii titulari ai unui drept real au un drept de preferinta asupra pretului lucrurilor debitorului care sunt afectate drepturilor reale si care constituie gajul lor special.

b) creditorii chirografari trebuie sa sufere instrainarea fara rea credinta, a bunurilor debitorului. Ceilalti creditori au un drept de urmarire contra tertului dobanditor (achizitor), chiar daca bunurile au fost instrainate de catre debitor, caci aceste bunuri sunt si raman supuse unui drept real al creditorului.

c) creditorii chirografari pentru a-si realiza creantele lor trebuie sa vanda in bloc patrimoniul debitorului care sufera din aceasta cauza infamia. Ceilalti creditori au dreptul de a vinde numai bunurile speciale supuse dreptului lor real.

Gajul. Ia nastere din contractul real de gaj: (contractus pignoris) si reprezinta transmiterea, prin traditiune, a posesiunii unui lucru de catre debitor creditorului care, la randul sau, se obliga sa retransmita posesia lucrului debitorului, daca acesta isi va executa obligatia la scadenta. Spre deosebire de "fiducia cu creditorul sau" unde creditorului garantat i se transmitea proprietatea lucrului, acum i se transmite doar posesia sa. Acesta reprezinta izvorul consecintei ca: in cazul in care debitorul plateste la scadenta datoria, pentru revendicarea lucrului are la indemana o actiune reala, astfel ca poate urmari lucrul in mainile oricui s-ar afla. In sens contrar, daca debitorul nu plateste la scadenta, creditorul nu poate instraina lucrul primit in gaj; de altfel el nu se poate folosi de lucrul respectiv deoarece daca s-ar folosi de el, se va face vinovat de "furtum usus" (furtul folosintei).

Ipoteca. Ipoteca reprezinta cea mai importanta forma a garantiei reale. In evolutia sa ipoteca a cunoscut patru faze:

A) dreptul de retentie: faza in cadrul careia proprietarul terenului arendat are dreptul sa retina de la arendas, in cazul neachitarii arendei la scadenta, a inventarului agricol desemnat prin termenii "invecta et illata", adica animalele manate si lucrurile aduse pe fond; dreptul de retentie nu putea fi exercitat daca inventarul agricol nu se mai afla pe teren si, a fortiori, daca se afla in mainile tertilor. Inconvenientele ce decurgeau din acest drept de retentie al latifundiarului:

a) proprietarul nu avea vreo actiune contra chiriasului daca acesta isi luase lucrurile de pe mosie sau din casa si le dusese in alta parte.

b) proprietarul nu avea vreo actiune reala sau personala contra tertului care ar fi dobandit lucrurile de la chirias. Tot ce se putea face era sa retina lucrurile pana la plata arendei.

Inconvenientele erau si mai mari cand era vorba de proprietarul unei mosii caci de data aceasta nu se mai putea recurge la retinerea lucrurilor, materialul de exploatare fiind pe mosie.

B) A doua faza: interdictul Salvian. Gratie acestui interdict, proprietarul terenului devenea la scadenta posesor al invecta et illata daca nu se platea arenda; interdictul Salvian facea posibila garantarea unei creante nu numai fara remiterea posesiunii unui lucru ci si a dreptului de retentie. Proprietarul pamantului arendat intra in posesiunea lucrurilor chiar daca cele invecta et illata fusesera luate de pe fond si duse in alta parte. Totusi, in cazul cand invecta et illata fusesera vandute proprietarul mosiei nu avea vreo actiune contra tertilor achizitori.

C) Actiunea serviana: creata de preotul Servius este a treia faza in evolutia ipotecii, faza in cadrul careia proprietarul creditor al arendei poate urmari inventarul agricol al debitorului oriunde si in mainile oricui s-ar afla.

D) Actiunea quasiserviana: constituie ultima faza in evolutia ipotecii; prin aceasta actiune ipoteca a depasit cadrul raporturilor dintre proprietar si arendas, fiind generalizata la toate raporturile dintre creditori si debitori in cazul in care cadeau de acord sa garanteze in acest mod respectivele creante. Spre deosebire de gaj, ipoteca prezinta avantajul ca lucrurile destinate garantarii creantei ramaneau cel putin pana la scadenta in posesia debitorului, care avea posibilitatea sa se foloseasca de ele, si eventual, sa garanteze cu ele si alte creante.

Din cadrul categoriilor de ipoteci (conventionala, tacita sau legala, testamentara, autentica), ne retine atentia cea autentica, aparuta in 472e.n., in timpul imparatului Leon, care presupunea anumite forme de publicitate, cum ar fi intocmirea unui act public sau a unui act privat dar subscris de trei martori; o astfel de ipoteca avea prioritate fata de altfel de ipoteci, chiar constituite la o data anterioara.