Drepturile de proprietate si teoria contractelor

Drepturile de proprietate si teoria contractelor

Dreptul de proprietate implica dreptul de a incheia contracte privitoare la acea proprietate: de a o ceda sau de a face schimb de titluri de proprietate, in vederea obtinerii proprietatii altei persoane. Din nefericire, din devotament pentru dreptul de a incheia contracte, multi liberali sustin ca au valoare absoluta contractele in sine si, prin urmare, ca intr-o societate libera orice contract voluntar trebuie sa poata fi impus cu forta. Eroarea lor este de a nu realiza ca dreptul de a incheia contracte este derivabil exclusiv din dreptul la proprietate privata si, prin urmare, ca singurele contracte a caror respectare poate fi impusa cu forta (asadar, care pot fi garantate prin sanctiunea coercitiei legale) ar trebui sa fie cele in cazul carora esecul unei parti de a respecta prevederile contractuale implica un furt de proprietate de la cealalta parte contractanta. Pe scurt, respectarea unui contract n-ar trebui sa poata fi impusa cu forta decat atunci cand nerespectarea sa reprezinta un furt implicit de proprietate. Dar, lucrul acesta nu se poate intampla decat daca sustinem ca nu exista contracte a caror respectare sa poata fi impusa in mod valid cu forta decat atunci cand a avut deja loc un transfer de titlu de proprietate, asadar, atunci cand nerespectarea contractului inseamna ca proprietatea celeilalte parti contractante este retinuta de catre partea delicventa, fara consimtamantul ei (un [caz de] furt implicit). Iata de ce teoria liberala corecta a contractelor a caror respectare poate fi impusa cu forta a fost denumita teoria contractelor "bazata pe transferul de titluri" ("title-transfer" theory of contracts)¹.

Sa ilustram aceasta observatie. Sa presupunem ca Jones si Smith fac un contract, Smith inmanandu-i lui Jones 1000 $ la momentul actual, in schimbul unei polite a lui Jones, prin care acesta se declara de acord sa-i plateasca lui Smith 1100 $ peste un an. Acesta ar fi un contract tipic de credit. Ce s-a intamplat? Smith si-a transferat titlul sau de proprietate asupra sumei de 1000 $ in prezent, in schimbul acceptului lui Jones de a transfera acum un titlu [de proprietate] asupra sumei de 1100 $ peste un an. Sa presupunem ca, la scadenta corespunzatoaare, de acum peste un an, Jones refuza sa plateasca. De ce ar trebui ca legea liberala sa permita in acest caz impunerea cu forta a efectuarii acestei plati? Legea actuala (de care ne vom ocupa mai pe larg mai jos) spune, in linii mari, ca Jones trebuie sa plateasca cei 1100 $ deoarece el "a promis" ca va plati - si deoarece aceasta promisiune a creat in mintea lui Smith "anticiparea" faptului ca el va primi banii.

Noi afirmam insa ca simplele promisiuni nu constituie transferuri de titluri de proprietate; ca, desi este posibil ca respectarea promisiunilor cuiva sa fie un lucru moral, [totusi] functia legii (adica a violentei legale) nu este si nu poate fi, intr-un sistem liberal, de a impune moralitatea cu forta (in cazul de fata, de a impune respectarea promisiunilor.) [134] Teza noastra, in aceasta situatie, este ca Jones trebuie sa ii plateasca lui Smith 1100 $, deoarece el a convenit deja sa transfere titlul, iar neplata ar insemna ca Jones este un hot, ca el a furat proprietatea lui Smith. Pe scurt, transferul initial al celor 1000 $ de la Smith nu a fost absolut, ci conditionat, conditia fiind ca Jones sa plateasca cei 1100 $ dupa un an si, de aceea, neplata reprezinta un furt implicit de proprietate legitima de la Smith.

Sa cercetam, pe de alta parte, implicatiile teoriei contractelor bazate pe "promisiuni", sau pe "anticipari", care este dominanta in prezent. Sa presupunem ca A promite sa se casatoreasca cu B; B incepe sa faca planuri de casatorie, suportand costurile unei pregatiri de nunta. In ultima clipa, A se razgandeste, incalcand, prin urmare, acest asa-zis "contract". Care ar trebui sa fie rolul unei agentii legale de impunere a legii, in societatea libera? Logic, cei care cred neabatut in teoria contractelor bazata pe "promisiuni" ar trebui sa rationeze astfel: A i-a promis in mod voluntar lui B ca el sau ea se va casatori cu B; aceasta a creat o anticipare a casatoriei in capul lui B; de aceea contractul trebuie impus cu forta. A trebuie fortat sa se casatoreasca cu B.

Dupa cate stim noi, nimeni nu a impins atat de departe teoria bazata pe promisiuni. Casatoria silita este o forma atat de clara si de evidenta de sclavie involuntara incat nici un analist, ca sa nu mai vorbim de liberali, nu a impins logica teoriei bazate pe promisiuni pana in acest punct. Este limpede ca libertatea si sclavia coercitiva sunt total incompatibile; intr-adevar, ele sunt diametral opuse. Dar de ce sa nu o impinga cineva pana aici, daca toate promisiunile trebuie sa fie contracte, a caror respectare poate fi impusa cu forta?

O forma mai moderata a impunerii respectarii unor asemenea promisiuni de casatorie a fost, totusi, pusa in aplicare - si cu atat mai mult sustinuta teoretic - in cadrul sistemului nostru legal. Vechile procese pentru "incalcare de promisiune" ii sileau pe cei care isi incalcau promisiunile sa plateasca despagubiri beneficiarilor promisiunilor lor, adica sa le plateasca cheltuielile suportate datorita anticiparilor formate. Dar, cu toate ca aceasta practica nu ajungea pana la scalavia obligatorie, ea era la fel de nefondata. Intr-adevar, nu poate fi vorba de nici un fel de drept de proprietate asupra promisiunilor, sau asupra anticiparilor cuiva; acestea nu sunt decat stari psihice subiective, care nu implica transferul vreunui titlu, deci care nu implica niciun furt implicit. Prin urmare, respectarea lor nu ar trebui sa poata fi impusa cu forta si, cel putin in ultimii ani, procesele de "incalcare a promisiunilor" au incetat de a mai fi acceptate de tribunale. Observatia importanta este ca, desi impunerea silita a platii unor despagubiri nu este in nici un caz la fel de scandaloasa in ochii liberalului ca impunerea silita a prestarii serviciului promis, ea deriva din acelasi principiu lipsit de validitate.

Sa urmarim mai departe implicatiile tezei noastre, conform careia respectarea simplelor promisiuni sau anticipari nu ar trebui sa se poata impune cu forta. Motivul principal este ca sigurele transferuri valide de titluri de proprietate, intr-o societate libera, se refera la cazul in care proprietatea este, in fapt si conform naturii umane, alienabila de catre om. Toata proprietatea fizica pe care o detine cineva este alienabila, adica, ea poate fi - prin natura ei - instrainata, sau transferata, in posesia si sub controlul altei persoane. [135] Eu imi pot ceda sau vinde pantofii, casa, automobilul, banii, etc., unei alte persoane. Dar exista anumite lucruri vitale care, ca un fapt natural si prin natura omului, sunt inalienabile, adica nu pot fi - prin natura lor - alienate, nici macar in mod voluntar. Concret, o persoana umana nu-si poate aliena vointa, mai precis controlul asupra propriei sale minti si asupra propriului sau corp. Fiecare om detine controlul propriei sale minti si al propriului sau corp. Fiecare om detine controlul propriei sale vointe si al propriei sale persoane si este, daca imi este permisa aceasta expresie, "condamnat fara apel" sa posede aceasta proprietate inerenta si inalienabila. Deoarece vointa si controlul sau asupra persoanei proprii sunt inalienabile, urmeaza ca tot astfel sunt si drepturile de a controla acea persoana si acea vointa. Acesta este temeiul faimoasei pozitii adoptate prin Declaratia de Independenta [a SUA], conform careia drepturile naturale ale omului sunt inalienabile; aceasta inseamna ca ele nu pot fi cedate, nici macar daca persoana in cauza ar dori sa le cedeze.

Sau, dupa cum arata Williamson Evers, apararile filosofice ale drepturilor omului "se bazeaza pe faptul natural ca fiecare persoana este proprietara propriei sale vointe. A lua niste drepturi, cum sunt cele de proprietate si cel de libertate contractuala, care se bazeaza pe proprietatea de sine absoluta asupra vointei - si a intrebuinta apoi aceste drepturi derivate pentru a distruge propriul lor fundament, nu este valid din punct de vedere filosofic."²

Rezulta de aici faptul ca, in lumina teoriei liberale, contractele de sclavie voluntara nu pot fi impuse cu forta. Sa presupunem ca Smith face urmatoarea intelegere cu o corporatie numita Jones: Smith va asculta pentru tot restul zilelor sale de toate ordinele pe care doreste sa i le dea Corporatia Jones, in orice conditii. Asadar, conform teoriei liberale, nimic nu-l poate impiedica pe Smith sa faca aceasta intelegere, sa se supuna Corporatiei Jones si sa asculte de ordinele [136] acesteia pe termen indefinit. Problema survine atunci cand, la o data ulterioara, Smith se razgandeste si decide sa plece. Oare i se va impune sa isi respecte promisiunea voluntara pe care a facut-o in prealabil? Pozitia noastra - care din fericire este sustinuta de legile actuale - este ca promisiunea lui Smith nu a fost un contract valid, deci nu a fost un contract a carui respectare sa se poata impune cu forta legii. In intelegerea lui Smith nu exista nici un transfer de titluri, deoarece controlul de catre Smith asupra propriului sau corp si asupra propriei sale vointe este inalienabil. Deoarece controlul acesta nu poate fi alienat, intelegerea nu a fost un contract valid - si de aceea el nu trebuie sa poata fi impus cu forta. Intelegerea facuta de Smith a fost o simpla promisiune, despre care se poate sustine ca el are obligatia morala sa o respecte, dar care nu trebuie sa aiba un caracter de obligativitate legala.

De fapt, impunerea cu forta a promisiunii ar fi o actiune la fel de coercitiv-sclavagista ca si casatoria silita, despre care am vorbit mai sus. Dar oare n-ar trebui ca Smith sa-i plateasca daune Corporatiei Jones, estimate in functie de anticiparea serviciilor sale de o viata, pe care le-a achizitionat Fundatia Jones? Din nou, raspunsul trebuie sa fie negativ. Smith nu este un hot implicit; el nu a retinut nici un titlu legitim de proprietate al Corporatiei Jones, deoarece el isi pastreaza in permanenta titlul de proprietate asupra propriului sau corp si asupra propriei sale persoane.

Ce se intampla cu sperantele naruite ale Corporatiei Jones? Raspunsul trebuie sa fie acelasi ca si in cazul mirelui sau al miresei dezamagiti. Viata este intotdeauna incerta si riscanta. Unii oameni sunt mai capabili, altii sunt mai putin capabili ca "antreprenori", adica pentru a anticipa viitoarele actiuni umane si evenimente din lume. Viitorarea mireasa sau viitorul mire, sau Corporatia Jones, sunt cei carora le revine, in cazul de fata, cuvenita asumare a riscului; daca anticiparile lor sunt inselate, ei bine, atunci ei s-au dovedit anticipatori slabi in acest caz - si isi vor aminti de experienta prin care au trecut atunci cand vor mai avea de-a face in viitor cu Smith, sau cu incalcatorul angajamentului de casatorie.

Daca simplele promisiuni sau anticipari nu pot fi impuse cu forta, aceasta fiind posibil numai in cazul contractelor care transfera titluri de proprietate, putem acum vedea cum se aplica aceste teorii divergente ale contractului la un important caz concret: oare au voluntarii care dezerteaza din armata dreptul de a fi total amnistiati pentru actiunea lor, la fel ca si dezertorii inregimentati cu forta? Fiind impotriva inregimentarii, deoarece reprezinta o forma de sclavagism coercitiv, liberalii nu au nici o ezitare cand este vorba de a cere exonerarea completa a inregimentatilor cu forta care dezerteaza. Dar ce se intampla cu voluntarii, care s-au inrolat de buna voie in armata (lasand deoparte cazul acelora care s-au inrolat numai pentru ca aceasta era singura alternativa la inregimentarea coercitiva)? Riguros vorbind, adeptul teoriei "promisiunilor" ar trebui sa sustina atat pedepsirea dezertorilor, cat si reincadrarea lor silita in cadrul fortelor armate. Adeptul teoriei transferurilor de titluri, dimpotriva, sustine ca fiecare om are dreptul de a-si controla propriul corp si propria vointa, deoarece el detine acest control inalienabil prin natura lucrurilor; si ca, de aceea, inrolarea n-a fost decat o simpla promisiune, care nu poate fi impusa cu forta, deoarece orice om are dreptul de a se razgandi [137] oricand, in ce priveste dispozitia corpului si cea a vointei sale. Astfel, deosebiri in aparenta mici si absconse la nivelul teoriei contractelor pot implica si implica diferente esentiale la nivelul politicilor publice.

In America zilelor noastre, cu exceptia izbitoare a fortelor armate, oricine are dreptul de a-si parasi slujba, indiferent ce promisiune sau "contract" a incheiat in prealabil.³ Din nefericire, insa, desi tribunalele refuza sa impuna executarea serviciilor personale specifice prevazute intr-o intelegere cu angajatul (pe scurt, refuza sa-l condamne pe angajat la sclavie), ele ii interzic acestuia sa presteze un serviciu similar catre un alt patron, pe durata intelegerii. Daca cineva a semnat o intelegere de a lucra ca inginer pentru ARAMCO pe durata urmatorilor cinci ani si in acest interval isi paraseste slujba, tribunalele ii interzic de a mai lucra pentru un patron similar pe durata perioadei ramase din cei cinci ani. Ar trebui sa fie limpede, de acum, ca aceasta interdictie de a lucra nu este decat la un pas distanta de sclavia silnica nemijlocita - si ca ea ar trebui sa fie complet nepermisa intr-o societate liberala.

Oare in aceste conditii patronii nu mai au nici o putere asupra celor care se razgandesc? Bineinteles ca au. Daca doresc, ei se pot intelege voluntar sa alcatuiasca o "lista neagra" cu angajatii nestatornici si sa refuze de a-i mai angaja. Intr-o societate libera ei au tot dreptul sa procedeze astfel; dreptul pe care nu il au este de a intrebuinta violenta pentru a-l impiedica pe muncitor sa lucreze in mod voluntar pentru altcineva. Ei mai dispun de un mijloc permisibil. Sa presupunem ca Smith, in momentul in care incheie intelegerea sa de ascultare voluntara pe viata cu Compania Jones, primeste in schimb 1.000.000 $, ca remuneratie pentru serviciile anticipate de la el. Este limpede ca, in acest caz, Corporatia Jones nu a transferat titlul de proprietate asupra celor 1.000.000 $ in mod absolut, ci conditionat de prestarea serviciilor de o viata. Smith are dreptul absolut de a se razgandi, dar [daca o face] el nu mai are dreptul de a pastra cei 1.000.000 $. Daca ii pastreaza, devine un devalizator al proprietatii Corporatiei Jones; prin urmare, el trebuie silit sa restituie cei 1.000.000 $, cu dobanda. Intr-adevar, titlul de proprietate asupra banilor a fost si a ramas alienabil.

Sa consideram un caz in aparenta mai dificil. Sa presupunem ca un binecunoscut actor de cinema accepta o intelegere de a aparea la un anumit teatru, la o anumita data. Dintr-un motiv oarecare, el nu apare. Oare trebuie actorul silit sa apara, la data fixata sau la una ulterioara? Cu siguranta ca nu, deoarece aceasta ar constitui sclavie silnica. Oare trebuie el cel putin fortat sa-i compenseze pe proprietarii teatrului, care anticipau aparitia lui? Din nou nu, deoarece intelegerea nu era decat o promisiune cu privire la vointa sa inalienabila, pe care are dreptul sa si-o modifice [138] oricand. Altfel spus, deoarece actorul de teatru nu a primt inca numic din proprietatea posesorilor teatrului, el nu a comis nici un furt impotriva acestora (sau impotriva altcuiva) si, de aceea, nu poate fi silit sa plateasca despagubiri. Faptul ca proprietarii teatrului este posibil sa fi facut planuri si investitii considerabile, in virtutea anticiparii ca actorul isi va respecta angajamentul, poate fi o imprejurare nefericita pentru ei, dar riscul pe care si l-au asumat le apartine. Proprietarii teatrului n-ar trebui sa se astepte ca actorul sa fie fortat sa plateasca pentru lipsa lor de prevedere si pentru carentele lor antreprenoriale. Proprietarii sunt penalizati pentru ca si-au pus prea multa incredere in actor. Se poate considera ca este mai moral sa-ti respecti promisiunile decat sa ti le incalci, insa orice impunere coercitiva a unui astfel de cod moral, deoarece trece dincolo de interzicerea furtului si a vatamarii fizice, constituie in sine o invazie a drepturilor de proprietate ale actorului, fiind, prin urmare, nepermisa intr-o societate liberala.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Din nou, bineintles, daca actorul primeste o plata in avans de la proprietarii teatrului, atunci pastrarea de catre el a banilor, fara a-si respecta partea sa de contract, ar constitui furt implicit de la proprietari, asadar actorul ar trebui silit sa inapoieze banii.

In atentia utilitaristilor socati de consecintele acestei doctrine, trebuie sa oservam ca multe, daca nu toate problemele pot fi cu usurinta surmontate in societatea liberala, prin solicitarea de catre beneficiarul promisiunii a unei polite de executare (performance bond) din partea celui ce face promisiunea, la incheierea intelegerii initiale. Pe scurt, daca proprietarii teatrului doresc sa evite riscul neprezentarii [actorului], ei ar putea refuza sa semneze intelegerea, cu exceptia cazului in care actorul ar fi dispus sa semneze o polita de executare, pentru cazul de neprezentare. Deoarece banii sunt, bineinteles, alienabili si deoarece un astfel de contract ar indeplini criteriul nostru de transferabilitate a titlurilor de proprietate, contractul rezultat ar fi perfect valid si susceptibil de impunere cu forta [in caz de nerespectare]. Intr-adevar, actorul ar declara: "In cazul in care nu voi aparea pe scena teatrului X la data cutare, transfer prin prezenta, la data respectiva, suma de ___, catre proprietarii teatrului." Nerespectarea politei de executare va constitui, asadar, furt implicit de proprietate de la posesorii teatrului. Prin urmare, daca acestia nu solicita o asigurare de executare ca parte a intelegerii, atunci ei trebuie sa sufere consecintele.

Intr-adevar, A.W.B. Simpson a aratat intr-un important articol ca politele de executare constituiau regula in Evul Mediu si in prima parte a perioadei moderne, nu doar in cazul serviciilor personale, ci in acela al tuturor contractelor, inclusiv al vanzarilor de pamant si al datoriilor monetare.⁴ Aceste polite de executare au evoluat pe piata, transformandu-se in polite penale, sau de penalizare, voluntar create, prin care [139] contractantul se obliga, de obicei, ca in caz ca nu-si platea datoria, sau nu-si indeplinea obligatiile contractuale la timp, sa plateasca de doua ori suma datorata. Aceasta penalizare contractata in mod voluntar servea drept stimulent pentru respectarea contractului. Astfel, daca A se angaja sa vanda o parcela de pamant in schimbul unui pret monetar stabilit cu B, fiecare dintre parti se obliga sa achite o anumita suma in caz de nerespectare a obligatiei sale, de obicei dublul valorii stabilite prin intelegerea contractuala. In cazul unei datorii banesti, numite "polita baneasca obisnuita", cineva care avea o datorie de 1.000 $, in caz ca nu isi achita datoria fata de creditor pana la o anumita data, se angaja sa ii plateasca acestuia din urma 2.000 $. (Sau, mai precis, obligatia de a plati 2.000 $ era conditionata de [ne]plata de catre datornic a sumei de 1.000 $ pana la o anumita data, de unde sintagma "polita penala conditionata".) In exemplul de mai sus, al contractului de prestare a unui anumit serviciu, sa presupunem ca neprezentarea actorului l-ar costa pe proprietarul teatrului 10.000 $ pagube; in cazul acesta, actorul ar semna, sau ar "executa" o polita penala de indeplinire a datoriei, declarandu-se de acord sa plateasca 20.000 $ catre proprietarul teatrului, in caz de neprezentare pe scena. Prin acest tip de contract proprietarul teatrului este protejat si nu se iveste nici o impunere fortata necuvenita, a unei simple promisiuni. (Desigur ca penalizarea stabilita de comun acord nu trebuie sa fie dublul valorii estimate; ea poate fi orice suma acceptata de catre partile contractante. Dublarea sumei a devenit traditionala in Europa medievala si cea a modernitatii timpurii.)

In articolul sau, Simpson rectifica interpretarea istorica dominanta a dezvoltarii dreptului contractual modern: interpretarea conform careia asa numita teorie assumpsit - conform careia impunerea cu forta a executarii contractelor se intemeiaza pe o simpla promisiune, fie ea si neinsotita de garantii - ar fi fost necesara pentru furnizarea unui sistem viabil de impunere cu forta a respectarii contractelor, in plus fata de conceptele rudimentare despre drepturile de proprietate ale sistemului de common law. Intr-adevar, Simpson arata ca dezvoltarea ideii de assumpsit, in Anglia secolelor al XVI-lea si al XVII-lea, nu a fost rezultatul unei nou-aparute atentii acordate lumii contractelor comerciale, ci, mai curand, un substitut al politei penale de executie, aflate in declin rapid, dupa ce servise timp de secole in mod adecvat nevoile mediilor de afaceri. Intr-adevar, Simpson subliniaza faptul ca polita de executie se dovedise un instrument remarcabil de flexibil pentru manevrarea contractelor si intelegerilor complexe si, deopotriva, a celor simple. In acelasi timp, ea era suficient de specifica pentru a oferi protectie impotriva fraudei si suficient de usor executabila pentru [a asigura] comoditatea tranzactiilor comerciale. Mai mult, pe durata sutelor de ani in care a fost intrebuintata, aproape nici un creditor nu a simtit nevoia sa actioneze [debitorul] in judecata la tribunal pentru a obtine "despagubiri" (printr-un "inscris contractual"), deoarece "despagubirile" fusesera stabilite inaintea [incheierii] contractului insusi.

Dupa cum scrie Simpson, "din punctul de vedere al creditorului, exista avantaje evidente asociate contractelor care stabilesc in avans penalizarea, indeosebi atunci cand alternativa o reprezinta estimarea pagubelor de catre jurii."⁵

[140] Dar cum se explica declinul politei penale? Motivul este ca tribunalele au inceput sa refuze impunerea executarii acestor obligatii. Din diverse motive, poate din "umanitarism" gresit inteles, sau din considerente mai sinistre, legate de privilegii speciale, tribunalele au inceput sa-si manifeste dezaprobarea fata de rigoarea legii, fata de faptul ca, pana atunci, se dedicasera impunerii obligatiilor contractuale pana la capat. Intr-adevar, polita insemna ca "pentru orice nerespectare a prevederilor [debitorul] pierde toata penalizarea".⁶ Initial, pe durata perioadei elizabetane, tribunalele oficiale (Courts of the Chancery) au inceput sa intervina in vederea usurarii situatiei datornicului (the obligor), in cazurile de "extrema dificultate". Pana la inceputul secolului al XVII-lea, aceasta usurare a fost extinsa la toate situatiile in care datornicul era lovit de nenoroc si in care acesta platea suma contractata cu putin timp mai tarziu; in astfel de cazuri, el nu trebuia sa plateasca decat suma pricipala (suma contractata), plus ceea ce considera tribunalul ca reprezinta "despagubiri rezonabile", anuland, in felul acesta, obligativitatea de a plati penalizarea stabilita de comun acord. Interventia s-a extins in continuare in anii urmatori, pana cand, in cele din urma, in anii 1660 si la inceputul anilor 1670, asa-numitele Chancery Courts au scos pur si simplu platile de penalizari in afara legii cu totul, indiferent de contract, cerand raului datornic numai sa achite suma principala plus costul dobanzii, precum si "despagubiri rezonabile" apreciate de catre tribunalul oficial insusi, de regula de catre un juriu. Regula aceasta a fost rapid adoptata de tribunalele sistemului de common law in cursul anilor 1670, fiind apoi formalizata si reglementata prin statute, la inceputul sec. al XVIII-lea. Fireste ca, odata ce penalitatile asigurate prin polite nu mai erau impuse de catre tribunale, institutia politei penale de executie a disparut in scurt timp.

Nefericita suprimare a politei de executare a fost rezultatul unei teorii gresite a impunerii prevederilor contractuale, pe care o adoptasera in prealabil tribunalele: anume, ca obiectivul impunerii cu forta ar fi compensarea creditorului (the obligee) pentru nerespectarea contractului de catre debitor, adica, de a-l face sa se bucure de acelasi nivel de bunastare de care s-ar fi bucurat in absenta incheierii contractului.⁷ In secolele anterioare, tribunalele apreciasera ca prin "compensatie" se intelege intrebuintarea fortei pentru impunerea politei penale; in aceste conditii, a devenit apoi relativ usor ca tribunalele sa se razgandeasca - si sa decida ca pentru compensatie erau suficiente "despagubirile" estimate de ele insele, indepartand "asprimea" penalizarilor stipulate in mod voluntar. Teoria impunerii cu forta a obligatiilor contractuale n-ar fi trebuit sa aiba nimic de-a face cu "compensatia"; obiectul ei ar fi trebuit sa fie intotdeauna utilizarea fortei in vederea impunerii respectarii drepturilor de proprietate si protectia impotriva furtului implicit asociat nerespectarii contractelor care transfera titluri de proprietate alienabila. Apararea drepturilor de proprietate - si doar apararea acestor drepturi: aceasta este sarcina firmelor de impunere cu forta [a respectarii contractelor].

Simpson descrie cu acuitate [141] "tensiunea dintre aceste doua idei. Pe de o parte, avem ideea ca adevarata functie a institutiilor contractuale este de a garanta, atat cat este cu putinta, respectarea intelegerilor incheiate [de ex. impunerea cu forta a respectarii politelor penale]. Pe de alta parte, avem ideea ca este suficient ca aparatul legal sa asigure o compensatie pentru pierderile suferite datorita nerespectarii intelegerilor." Ultimul punct de vedere impune restrictii severe asupra entuziasmului cu care se solicita indeplinirea obligatiilor; mai mult, in cazul contractelor pentru servicii personale (ca acela al actorului din exemplul de mai sus), "se asociaza o valoare pozitiva dreptului de a incalca prevederile contractuale, cata vreme partea care le incalca este obligata sa achite [doar] compensatia.⁸

Ce se poate spune despre contractele privitoare la cadouri? Oare trebuie ele sa fie susceptibile de impunere legala cu forta? Din nou, raspunsul difera in cazul ca s-a facut o simpla promisiune, de cazul in care, in cadrul intelegerii, a avut loc un transfer efectiv de titluri de proprietate. Evident, daca A ii spune lui B "iti donez prin prezenta 10.000 $", atunci titlul de proprietate asupra sumei respective a fost transferat si cadoul este susceptibil de impunere cu forta; de asemenea, A nu mai poate solicita banii inapoi la o data ulterioara, ca si cum ar fi dreptul sau. Pe de alta parte, daca A spune "iti promit sa-ti dau 10.000 $ peste un an", atunci avem de a face cu o simpla promisiune, ceea ce in dreptul roman se numea nudum pactum, asadar ea nu poate fi legitim impusa cu forta.⁹ Beneficiarul trebuie sa-si asume riscul nerespectarii promisiunii de catre donator. Dar daca, dimpotriva, A ii spune lui B: "consimt sa-ti tranfer prin prezenta 10.000 $ la data de peste un an", atunci avem de-a face cu un transfer declarat al unui titlu de proprietate la o data viitoare si el ar trebui sa poata fi impus cu forta.

Sa accentuam faptul ca nu este vorba aici numai de un joc de cuvinte, chiar daca aceasta impresie poate fi lasata de unele cazuri particulare. Intr-adevar, se pune intotdauna intrebarea cheie: oare a avut loc un transfer de titluri de proprietate alienabila, sau n-a fost acordata decat o promisiune? In primul caz, intelegerea este susceptibila de impunere cu forta, deoarece nelivrarea proprietatii transferate constituie [142] furt; in ultimul caz, nu exista decat o promisiune, care nu constituie transfer de titluri de proprietate: o promisiune care poate fi moralmente obligatorie, dar care nu impune nici o obligatie legala celui care a facut-o. Hobbes nu facea doar un joc de cuvinte atunci cand scria, pe buna dreptate:

"Cuvintele singure, daca se refera la timpul viitor si contin o promisiune goala [nudum pactum], nu sunt suficiente pentru a semnala un dar gratuit si, de aceea, nu creeaza nici o obligativitate. Intr-adevar, daca se refera la timpul viitor, ca de exempu maine voi da, [cuvintele] semnaleaza faptul ca nu am dat inca [nimic] si, in consecinta, ca dreptul meu inca nu este transferat, ci ramane [al meu] pana cand il voi transfera, printr-o alta actiune. Dar, daca se refera la timpul prezent sau trecut, ca de exemplu cuvintele am dat sau dau acum spre livrare maine, atunci este vorba de cedarea azi a dreptului meu de maine.. Exista o mare diferenta intre semnificatiile cuvintelor.intre am hotarat ca lucrul acesta sa fie maine al tau si am hotarat sa ti-l dau maine: intr-adevar, in cazul primului mod de exprimare, cuvintele am hotarat indica promisiunea unui act prezent al vointei; dar in al doilea caz, am hotarat indica promisiunea unui act viitor al vointei; si - de aceea - primele cuvinte, referindu-se la prezent, transfera un drept viitor, iar cele din urma, referindu-se la viitor, nu transfera nimic."¹⁰

Sa aplicam acum cele doua teorii la o intelegere privitoare la un simplu cadou, mai degraba decat la un schimb. Un bunic ii promite nepotului sau sa-i plateasca cheltuielile pe durata colegiului; dupa un an sau doi de colegiu, bunicul, fie pentru ca sufera pierderi in afacerile sale, fie din alt motiv, decide sa-si revoce promisiunea. Pe baza promisiunii, nepotul a suportat diverse cheltuieli, in vederea carierei sale la colegiu si a renuntarii la alte ocupatii. Ar trebui, oare, ca el sa poata impune cu forta respectarea promisiunii bunicului, printr-o actiune legala?

Din perspectiva teoriei noastre, a transferului de titluri de proprietate, nepotul nu are nici un drept asupra proprietatii bunicului, deoarece bunicul si-a pastrat in permanenta titlul de proprietate asupra banilor sai. O simpla promisiune goala nu poate conferi nici un titlu, dupa cum nu-l poate conferi nici vreuna din anticiparile subiective ale beneficiarului promisiunii. Costurile suportate de catre nepot reprezinta propriul sau risc antreprenorial, pe care se cuvine sa-l suporte. Pe de alta parte, desigur ca daca bunicul ar fi transferat un titlu de proprietate, atunci acesta ar fi in posesia nepotului si acesta din urma ar trebui sa aiba posibilitatea sa isi reclame proprietatea pe cale juridica. Un astfel de transfer ar fi intervenit daca bunicul ar fi scris: "Prin prezenta iti transfer tie (nepotului) suma de 8000 $", sau: "Prin prezenta iti transfer suma de 2000 $ la fiecare dintre urmatoarele date: 1 septembrie 1975, 1 septembrie 1976, etc."

Conform teoriei bazate pe anticipari a contractelor, pe de alta parte, exista doua alternative posibile: nepotul are fie un drept legal constrangator asupra [proprietatii] bunicului, datorita simplei promisiuni [a acestuia din urma], fie [143] un drept la acoperirea de catre bunic a costurilor suportate in virtutea anticiparii ca promisiunea sa va fi indeplinita.¹¹

Sa presupunem, insa, ca declaratia initiala a bunicului n-a fost o simpla promisiune, ci un schimb conditionat: de exemplu, ca bunicul a acceptat sa plateasca in intregime costurile de scolarizare ale nepotului, cu conditia ca nepotul sa-i prezinte un raport saptamanal despre situatia sa la invatatura. In acest caz, conform teoriei noastre, bazate pe transferul de titluri [de proprietate], bunicul a operat un transfer conditionat de titluri, convenind sa transfere un titlu viitor, cu conditia ca nepotul sau sa indeplineasca anumite servicii. Daca nepotul indeplineste efectiv aceste servicii si continua sa le indeplineasca, atunci suma necesara platii scolarizarii este proprietatea sa si trebuie ca el sa aiba dreptul legal sa incaseze acesti bani de la bunicul sau.¹²

Conform teoriei propuse de noi, ar fi frauda actionabila in justitie? Da, deoarece frauda constituie neefectuarea unui transfer de proprietate asupra caruia s-a cazut de acord in mod voluntar. Prin urmare, frauda constituie furt implicit. Daca, de exemplu, A ii vinde lui B un pachet, despre care A spune ca in interior contine un radio, dar pachetul contine numai niste fier vechi, atunci A a luat banii lui B fara a indeplini conditiile - livrarea unui radio - asupra carora s-a cazut de acord in vederea unui asemenea transfer. Prin urmare, A a furat proprietatea lui B. Acelasi lucru se poate spune despre nerespectarea oricarei garantii referitoare la un produs [comercializat]. Daca, de exemplu, vanzatorul afirma ca in interiorul unui anumit pachet sunt continute 5 uncii din produsul X si lucrurile nu stau asa, atunci vanzatorul a incasat banii fara a indeplini conditiile contractuale; el a furat, efectiv, banii cumparatorului. Sa repetam inca o data ca respectarea garantiilor referitoare la produse ar fi impusa de lege nu doarece ele sunt "promisiuni", ci deoarece descriu una dintre entitatile prinse in contractul incheiat de comun acord. Daca entitatea nu este asa cum a descris-o vanzatorul, atunci s-a petrecut o frauda si, prin urmare, un furt implicit.¹³

Ar fi permisibile legi ale falimentului intr-un sistem legal liberal? Evident ca nu, deoarece legile falimentului impun eliberarea debitorului de [144] anumite datorii voluntar contractate si, prin aceasta, incalca drepturile de proprietate ale creditorului. Debitorul care refuza sa isi achite datoria a furat proprietatea creditorului. Daca debitorul are capacitatea de a plati, dar isi ascunde posesiunile, atunci actiunea sa de furt este, evident, agravata de o actiune de frauda. Dar, chiar si daca debitorul insolvabil nu are capacitatea de a plati, el inca a furat proprietatea creditorului, incalcand intelegerea de livrare a bunului acestuia din urma. Rolul sistemului legal ar trebui sa fie de a impune efectuarea platii de catre datornic, de exemplu prin colectarea ei fortata din venitul viitor al acestuia, pana la acoperirea datoriei, la care se adauga despagubiri si dobanda pentru datoriile neplatite. Legile falimentului, care elibereaza de datorii, sfidand drepturile de proprietate ale creditorilor, ii acorda practic debitorului un permis de furt. In epoca premoderna, un debitor nesolvabil era tratat in general ca un hot si era silit sa plateasca pe masura ce isi incasa veniturile. Fara indoiala, penalizarea prin incarcerare depasea cu mult o pedeapsa proportionala si era, prin urmare, excesiva; dar, cel putin, vechile cutume legale atribuiau responsabilitatea celui caruia ii apartinea: debitorului - caruia i se cerea indeplinirea obligatiunilor sale contractuale si efectuarea transferului de proprietate datorat creditorului-proprietar.

Un istoric al legilor americane ale falimentului, desi favorabil acestor legi, a recunoscut ca ele incalcau drepturile de proprietate ale creditorilor: "Daca legile falimentului s-ar baza pe drepturile legale ale persoanelor individuale, n-ar exista nici o posibilitate de eliberare a datornicilor de plata datoriilor lor atata vreme cat traiesc, sau cata vreme ar continua sa existe proprietatile lor..Creditorul are drepturi care nu trebuie incalcate nici daca situatia de faliment este cauzata de imprejurari nefavorabile. Drepturile sale [asupra debitorului] fac parte din proprietatea sa."¹⁴

In apararea legilor falimentului, economistul utilitarist ar putea raspunde ca, odata ce legile acestea au fost adoptate, creditorul stie ce i se poate intampla, ca el isi asigura o compensatie pentru riscul suplimentar, practicand dobanzi mai ridicate si ca, de aceea, actiunile intreprinse in virtutea legii falimentului n-ar trebui considerate ca o expropriere a proprietatii creditorului. Este adevarat ca creditorul cunoaste legile in avans si ca el va solicita o rata mai ridicata a dobanzii, pentru a compensa riscul rezultat. Numai ca sus-pomenitul de aceea nu rezulta de aici. Indiferent de anticipari si avertismente, legile falimentului continua sa constituie violari si - prin urmare - exproprieri ale drepturilor de proprietate ale creditorilor. Exista tot felul de situatii pe [145] piata in care viitoarele victime pot avea posibilitatea sa ia anumite masuri, in vederea minimizarii raului care le afecteaza de pe urma furtului institutionalizat. Furtul nu este cu nimic mai moral sau mai legitim datorita acestor laudabile masuri.

Mai mult, acelasi argument utilitarist ar putea fi invocat [si] in favoarea unor delicte ca vatamarea corporala, sau talharia. In loc de a deplange delictele indreptate impotriva patronilor de magazine din anumite cartiere ale orasului, am putea atunci rationa (in calitate de economisti utilitaristi) dupa cum urmeaza: la urma urmelor, patronii de magazine au stiut de la bun inceput de ce se apuca. Inainte de a-si deschide magazinele, ei au stiut de ratele superioare ale delictelor din cartierul respectiv si au avut, prin urmare, posibilitatea de a-si ajusta in consecinta strategiile de asigurare si de desfasurare a afacerilor. Ar trebui, oare, sa spunem, drept urmare, ca talharirea proprietarilor de magazine n-ar trebui deplansa, sau chiar scoasa in afara legii?¹⁵

Pe scurt, delictul este delict si invaziile proprietatii sunt invazii ale proprietatii. De ce ar trebui acei proprietari prevazatori, care si-au luat in avans anumite masuri pentru a limita efectele delictelor care se prefigureaza, sa fie penalizati, prin privare de protectia legala a proprietatii lor legitime? De ce sa penalizeze legea virtutea prevederii?

Problema datornicilor care nu-si onoreaza datoriile poate fi privita si din alt unghi: creditorul, tinand seama de straduinta onesta a debitorului de a plati, poate decide in mod voluntar sa-l ierte de datorie, partial sau total. Este important sa subliniem aici faptul ca, intr-un sistem liberal, care apara drepturile de proprietate, fiecare creditor poate ierta numai pe propriul sau debitor, poate renunta numai la propriile sale drepturi de proprietate asupra datoriilor. Nu poate exista nici o situatie legala in care o majoritate de creditori sileste o minoritate sa "ierte", renuntand la drepturile ei proprii.

Iertarea voluntara a unei datorii poate surveni dupa ce datoria n-a fost onorata, sau ea poate fi incorporata in contractul initial de credit. In cazul acesta, A i-ar putea imprumuta acum lui B 1000 $, in schimbul a 10.000 $ in termen de un an, cu precizarea ca, in anumite imprejurari de nesolvabilitate inevitabila specificate, A sa-i ierte lui B datoria respectiva, partial sau total. Probabil ca A ar solicita o rata mai mare a dobanzii, pentru a compensa riscul suplimentar de neplata a datoriei. Dar elementul important este ca, in aceste cazuri legitime de iertare, stergerea datoriei a rezultat dintr-o intelegere voluntara: fie prin intelegerea initiala, fie dupa neonorarea datoriei, prin decizia creditorului in chestiune.

Iertarea voluntara capata statutul filosofico-legal de cadou, acordat debitorului de catre creditor. Un lucru destul de ciudat este ca, desi teoreticienii transferurilor de titluri privesc un asemenea cadou ca fiind o intelegere perfect legitima si valida in cazul transferului unui titlu de proprietate asupra unor bani de la un creditor la un debitor, doctrina legala contemporana a pus la indoiala validitatea unei astfel de intelegeri de a ierta, adica statutul ei de contract creator de obligativitate. Intr-adevar, conform teoriei actuale, un contract creator de obligativitate trebuie sa fie o promisiune data in schimbul unei "consideratiuni" [adica al unei garantii - n.tr.], iar in cazul iertarii, creditorul nu primeste nici o consideratiune in schimb. Dar principiul transferurilor de titluri [146] nu intampina nici o problema in legatura cu acordarea de iertare: "Actiunea creditorului de a renunta la un drept este de acelasi tip ca o actiune de transfer obisnuit. In ambele cazuri, actiunea reprezinta, pur si simplu, manifestarea consimtamantului posesorului acelui drept."¹⁶

O alta observatie importanta: conform modelului nostru, al transferurilor de titluri, o persoana ar trebui sa poata sa-si vanda nu doar intregul titlu asupra unei proprietati, ci si o parte din acea proprietate, pastrand restul pentru sine si pentru altii, carora le cedeaza sau le vinde partea respectiva a titlului de proprietate. Astfel, dupa cum am vazut mai sus, dreptul de copyright este justificat, in cadrul sistemului de common law, be baza ideii ca autorul sau editorul vinde toate drepturile asupra proprietatii sale, cu exceptia dreptului de a o vinde mai departe. Similar, ar fi valide si susceptibile de impunere cu forta contractele restrictive privitoare la proprietate, prin care, spre exemplu, un intreprinzator ar vinde unui cumparator toate drepturile asupra unei case si a unui teren, cu exceptia dreptului de a construi [pe terenul respectiv] o casa mai inalta decat o anumita limita stabilita, sau altfel decat conform unui anumit proiect. Singura rezerva este ca trebuie sa existe, la fiecare moment in timp, un proprietar sau un grup de proprietari pentru fiecare dintre drepturile asupra oricarei proprietati date. In cazul unui contract restrictiv, de exemplu, trebuie sa existe niste proprietari ai dreptului rezervat, de a construi o cladire inalta; daca investitorul insusi nu [mai] are acest drept, atunci [trebuie sa existe] cineva care a cumparat, sau care a primit acest drept. Daca dreptul rezervat a fost abandonat si nu mai exista nici o persoana in viata care sa il posede, atunci se poate considera ca proprietarul casei si l-a apropriat, prin apropriere originara [homeseading] si, de acum, el poate intreprinde construirea unei cladiri inalte. Pe scurt, contractele restrictive si alte restrictii nu pot sa fie pur si simplu asociate in perpetuitate proprietatii, incalcand, prin aceasta, dorintele tuturor detinatorilor aflati in viata ai acelei proprietati.

Aceasta rezerva exclude posibilitatea clauzelor de inalienabilitate perpetua, intelese ca un drept susceptibil de impunere cu forta legii. In conditiile existentei acestor clauze, un detinator de proprietate putea sa-si lase pamantul mostenire fiilor, sau nepotilor sai, cu restrictia ca nici un viitor proprietar al pamamtului nu putea vinde proprietatea in afara familiei (o prevedere tipica in Epoca Feudala). Dar aceasta ar insemna ca detinatorii aflati in viata nu si-ar putea vinde proprietatea; ei ar fi guvernati de mana moarta a trecutului. Dar toate drepturile, asupra oricarei proprietati, trebuie sa se afle in mainile unor persoane existente, aflate in viata. S-ar putea considera ca, pentru descendenti, este o obligatie morala sa pastreze proprietatea in familie, dar ea nu poate fi considerata o obligatie legala. Drepturile de proprietate nu trebuie sa le fie acordate decat celor vii si nu pot fi intrebuintate decat de catre ei.

Exista cel putin un caz in care modelul "anticiparilor bazate pe o promisiune" sufera de o grava contradictie, in functie de accentuarea partii din teorie referitoare la "promisiune", sau a celei referitoare la "anticipari". Este vorba de problema de drept daca "vanzarea anuleaza inchirierea". Astfel, sa presupunem ca Smith detine o bucata de pamant; el o inchiriaza pe cinci ani lui Jones. Dar acum Smith ii vinde pamantul lui Robinson. Este, oare Robinson obligat sa respecte termenii contractului de [147] inchiriere, sau poate el sa il dea pe Jones afara imediat? Conform teoriei promisiunilor, numai Smith a promis sa inchirieze pamantul; Robinson nu a facut o astfel de promisiune, deci el nu este obligat sa respecte intelegerea de inchiriere. Conform teoriei anticiparilor, intelegerea de inchiriere l-a facut pe Jones sa anticipeze ca pamantul va fi al lui vreme de cinci ani. Prin urmare, conform primei teorii, cumpararea anuleaza inchirierea, in vreme ce, conform modelului anticiparilor, acest lucru nu se poate intampla. Teoria transferurilor de titluri, pe de alta parte, evita problema aceasta. Conform modelului nostru, chiriasul Jones detine utilizarea proprietatii pe durata contractuala a intelegerii de inchiriere; lui Jones i-au fost transferati cinci ani de utilizare a respectivei proprietati. Prin urmare, Robinson nu poate anula intelegerea de inchiriere (evident, cu exceptia cazului in care anularea inchirierii in conditiile respective a fost expres prevazuta in clauzele contractului de inchiriere).

Exista o implicatie politica de maxima importanta a teoriei noastre bazate pe transferul titlurilor de proprietate, prin contrast cu teoria care se bazeaza pe promisiuni a contractelor valide si susceptibile de impunere cu forta legii. Ar trebui sa fie limpede ca teoria transferurilor de titluri elimina imediat din sfera justitiei toate variantele teoriei "contractului social", ca justificari pentru stat. Lasand deoparte problema istorica, de a sti daca vreun astfel de contract social a survenit vreodata, ar trebui sa fie limpede ca un contract social, indiferent daca e vorba de renuntarea hobbesiana la toate drepturile cuiva, de renuntarea lockeana la dreptul de auto-aparare, sau de oricare alta varianta, n-a fost decat o promisiune de comportament in viitor (privitoare la vointa viitoare), care n-a cedat nicicum vreun titlu asupra unei proprietati alienabile. Cu siguranta ca nici o promisiune trecuta nu poate fi constrangatoare pentru generatiile viitoare, pentru a nu-l mai pomeni pe cel care a facut efectiv promisiunea.¹⁷

Actuala lege a contractelor este o mixtura incoerenta intre abordarea bazata pe transferul de titluri si cea bazata pe promisiuni-si-anticipari, in care predomina modelul anticiparilor, sub influenta pozitivismului legal si a pragmatismului din secolele al XIX-lea si XX. Prin urmare, o teorie liberala a drepturilor de proprietate, bazata pe drepturile naturale, trebuie sa reconstituie legile contractului pe baza adecvata a transferurilor de titluri.¹⁸

1 De catre Williamson M. Evers, in "Toward a Reformulation of the Law of Contracts", Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 3-13. Lui ii sunt indatorat pentru posibilitatea de a folosi, in toata aceasta sectiune a cartii, excelentul sau articol, mai ales critica facuta acolo legilor si teoriilor existente in prezent si a celor din trecut, referitoare la contractele a caror respectare poate fi impusa cu forta.

2 Evers, "Law of Contracts", p. 7. Rousseau a pledat categoric impotriva validitatii oricarui contract de sclavie:

"Cand un om renunta la libertatea sa, el renunta la esenta omenitatii sale, la drepturi - si chiar la indatoririle sale de fiinta umana. Nu este posibila nici o compensatie pentru o asemenea renuntare completa. Ea este incompatibila cu natura umana si a-l priva pe om de libera sa voie insemna a-i priva actiunile de orice sanctiune morala. Pe scurt, conventia care situeaza una din parti in pozitia de autoritate absoluta, iar pe cealalta o obliga sa asculte fara discutie, este nefondata si absurda. Nu este oare limpede ca oridecateori putem cere totul nu datoram nimic? Acolo unde nu exista o obligatie mutuala, un schimb de datorii, trebuie sa fie, desigur, limpede ca actiunile celui aflat sub porunca inceteaza de a mai avea vreo valoare morala. Intr-adevar, oare cum se poate sustine ca sclavul meu are vreun "drept" fata de mine, de vreme de tot ce poseda el este proprietatea mea? Drepturile sale fiind ale mele, este absurd sa se vorbeasca despre acest obiect ca actionand vreodata in dezavantajul meu."

Sau, pe scurt, daca un om se vinde pe sine in sclavie, atunci stapanul, fiind stapan absolut, ar avea dreptul sa dispuna de fondurile cu care l-a "cumparat" pe sclav. Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, New York, Oxford University Press, 1948, p. 175.

3 Referitor la importanta proprietatii de sine si a libertatii vointei, ca fundament pentru actuala doctrina juridica, ce interzice impunerea fortata a executarii anumitor actiuni in vederea respectarii contractelor de servicii personale, a se vedea John Norton Pomeroy, Jr., si John C. Mann, A Treatise on the Specific Performances of Contracts, 3^rd ed., Albany, N.Y., Banks, 1926, sec. 310, p. 683.

4 A.W.B. Simpson, "The Penal Bond With Conditional Defeasance", Law Quarterly Review, July 1966, pp. 392-422.

5 Ibid., p. 415.

6 Ibid., p. 411.

7 Pentru o critica dezvoltata a conceptului de compensatie, a se vedea mai jos, pp. 203-6, 238-51, indeosebi critica lucrarii lui Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia.

8 Simpson arata in continuare ca, desi impunerea cu forta a asa-numitelor "penalitati in terrorem" private si stabilite voluntar de partile contractante, in favoarea "partii careia i se datoreaza un anumit serviciu" a disparut acum, statul si tribunalele sale insele uzeaza de aceasta metoda. Astfel, statul si tribunalele sale si-au arogat pentru uz propriu metodele de felul acesta, de exemplu prin solicitarea de cautiuni, eliberarea unor persoane pe baza de cautiune, sau aplicarea de penalizari pentru sfidarea tribunalului. Simpson, "Penal Bond", p. 420. Bineinteles ca diferenta este ca aceste penalizari datorate statului sunt unilaterale si corecitive, mai degraba decat stabilite in prealabil de comun acord cu debitorul. Nimic din toate acestea nu are menirea de a sugera ca tribunalele medievale erau perfecte; in particular, ele refuzau impunerea respectarii oricaror contracte referitoare la imprumuturi banesti cu dobanda, socotindu-le vinovate de "pacatul cametei".

9 Principiul legal roman era ca o "promisiune goala" (nudum pactum) nu poate constitui baza unei actiuni legale: Ex nudo pacto non oritur actio. Referitor la nudum pactum a se vedea John W. Salmond, Jurisprudence, ed. a 2-a, Londra, Stvens and Haynes, 1907, p. 318; Pherozeshah N. Daruvala, The Doctrine of Consideration, Calcutta, Butterworth, 1914, p. 98; si Frederick Pollock, Principles of Contract, ed. a 12-a, P. Winfield, ed., Londra, Stevens and Sons, 1946, pp. 119-20.

10 Thomas Hobbes, Leviathan, pt. 1, chap. 14 (italicele apartin autorului).

11 In stadiul actual, dreptul contractual este ambiguu cu privire la cazurile de felul acesta. Desi pana de curand promisiunile de acoperire a costurilor de scolarizare nu erau actionabile in justitie, in prezent este posibil sa se decida recuperarea cu forta de la bunic a costurilor suportate datorita anticiparii nepotului ca promisiunea va fi respectata. A se vedea Merton Ferson, The Rational Basis of Contracts, Brooklyn, Foundation Press, 1949, pp. 26-27; si Grant Gilmore, The Death of Contract, Columbus, Ohio State University Press, 1974, pp. 59 ff.

12 A se vedea Evers, "Law of Contracts", pp. 5-6. Pe de alta parte, dupa cum am vazut mai sus, nepotul nu ar trebui sa fie constrans sa-si indeplineasca serviciile, daca se razgandeste cumva, deoarece aceasta ar fi sclavie silnica. I s-ar impune, totusi, se ii restituie banii bunicului.

13 Conform sistemului legal mai vechi, actionarea in justitie a vanzatorului de bunuri mobile, sub acuzatia de inselaciune prin garantii false, era, intr-adevar, prin excelenta un caz de furt (tort), in sensul pe care l-am dat aici acestui termen. James Barr Ames, "The History of Assumpsit", Harvard Law Review 2, no. 1, 15 aprilie 1888, p. 8. Pentru o perspectiva diametral opusa, bazata pe teoria promisiunilor, a se vedea Roscoe Pound, Jurisprudence, St. Paul, Minn., West, 1959, pp. 111, 200; si Oliver Wendell Holmes, Jr., The Common Law, Howe ed., Cambridge, Mass., Belknap Press of Harvard University Press, 1963, p. 216.

14 F. Regis Noel, "A History of the Bankruptcy Clause of the Constitution of the United States of America", Washington, disertatie de doctorat, Catholic University of America, 1920, pp. 187, 191. Noel continua prin a afirma ca drepturile creditorului trebuie sa treaca in urma "politicilor publice", a "binelui comun" si a "drepturilor de maxima importanta ale comunitatii", indiferent ce vor fi insemnand acestea. Citat de Lawrence H. White, "Bankruptcy and Risk", manuscris nepublicat, p. 13.

15 Ii datorez acest exemplu dr. Walter Block.

16 Ferson, The Rational Basis of Contracts, p. 159. Referitor la consecintele absurde ale actualei teorii a contractelor, respectiv la punerea in discutie a validitatii iertarii voluntare, a se vedea Gilmore, The Death of Contract, p. 33.

17 Dupa cum afirma Rousseau, "Chiar daca un om se poate aliena pe sine insusi, el nu-si poate aliena copiii. Ei s-au nascut liberi, libertatea lor le apartine si nimeni in afara de ei nu are dreptul sa dispuna de ea. deoarece a priva pe altul de libertate este contrar ordinii naturale si reprezinta o extensie abuziva a drepturilor tatalui." Rousseau, in Barker, ed., Social Contract, pp. 174-75. Cu patruzeci de ani inaintea lui Rousseau, la inceputul anilor 1720, autorii englezi liberali John Trenchard si Thomas Gordon, in Cato's Letters - care au avut o larga influneta in formarea mentalitatii coloniilor americane - scriau dupa cum urmeaza:

"Toti oamenii se nasc liberi; libertatea este un cadou pe care il primesc de la Insusi Dumnezeu; ei nu pot renunta la libertatea lor prin consimtamant, desi este posibil sa o piarda comitand delicte. Nimeni nu poate. renunta la viata si libertatile, religia sau proprietatile ce revin posteritatii sale, care se va naste la fel de libera cum s-a nascut si el - si nu va putea fi nicicand hotarnicita de aceasta intelegere rea si ridicola."

Cato's Letters, no. 59, in D.L. Jacobson, ed., The English Libertarian Heritage, Indianapolis, Indiana, Bobbs-Merrill, 1965, p. 108.

18 Actuala cerinta sa existe o "consideratie" pentru ca o promisiune sa fie susceptibila de impunere cu forta legii reprezinta o insertie filosofic neclarificata a principiului transferului de titluri, in legea contractelor. A se vedea [148] Edward Jenks, The History of the Doctrine of Consideration in English Law, Londra, C.J. Clay and Sons, 1892, cap. 3. Contractele, intelese ca promisiuni susceptibile de a fi impuse cu forta, au patruns in dreptul englez pe calea dreptului canonic al Bisericii si al dreptului comercial cutumiar, precum si, dupa cucerirea normanda, pe calea doctrinei asa numitului assumpsit. Assumpsit impunea cu forta respectarea unor "promisiuni", chipurile implicite, de pilda ale unor hangii si carutasi obisnuiti, de a accepta clienti. Referitor la assumpsit a se vedea Jenks, History of Doctrine of Consideration, pp. 124-25; si James Barr Ames, "History of Assumpsit", in Selected Readings on the Law of Contracts, New York, Macmillan, 1931, pp. 37-40.

Dreptul englez dinaintea cuceririi normande functiona pe baza drepturilor de proprietate si a transferurilor de titluri. In esenta, toate datoriile erau considerate o cautiune pentru o anumita multime de bunuri mobiliare. O problema care se ridica in cazul acestui aranjament este ca oamenii nu se pot intelege acum sa asigneze titluri asupra unor bunuri [disponibile] la date viitoare; drept urmare, creditorii nu aveau o legatura cu bunurile viitoare ale debitorilor, daca acestia din urma nu aveau bani sa plateasca la scadenta. Mai mult, accentul pus exclusiv pe detinerea fizica a proprietatii respective insemna ca notiunea de "titlu" de proprietate era deosebit de defectuoasa in Anglia dinaintea cuceririi normande. Asfel, dupa ce se incheia un contract de vanzare, vanzatorul nu avea dreptul, conform cenceptiei acestea, sa actioneze in justitie pentru obtinerea pretului banesc (deoarece acest pret nu reprezentase o posesiune tangibila anterioara a vanzatorului si, de aceea, nu putea fi privit ca o cautiune), desi cumparatorul putea initia o actiune pentru livrarea bunurilor. Aceste deficiente primitive ale teoriei contractelor dinaintea cuceririi explica, in parte, de ce a putut castiga teren modelul promisiunilor. Dar a se vedea si declinul obligatiunilor penale descris mai sus, pp. 139-40. A se vedea Robert L. Henry, Contracts in the Local Courts of Medieval England, Londra, Longmans, Green, 1926, pp. 238-41, 245. A se vedea de asemenea Jenks, History of the Doctrine of Consideration, pp. 115-18; Frederick Pollock, "Contracts", Encyclopedia Britannica, ed. a 14-a, 1929, vol. 6, pp. 339-40; Ames, "The History of Assumpsit", pp. 55-57; Ferson, The Rational Basis of Contracts, p. 121; si indeosebi Evers, "Law of Contracts", pp. 1-2.

Pentru diverse perspective asupra datoriilor similare cu cea din Anglia dinaintea cucerurii normande, provenite din alte culturi, a se vedea Max Gluckman, The Ideas in Barotse Jurisprudence, New Haven, Connecticut, Yale University Press, 1965, pp. 177, 182-83, 198; John D. Mayne, Treatise on Hindu Law and Usage, ed. a 11-a, N.C. Aiyar, ed., Madras, Higginbothams, 1953, pp. 395-447; Daruvala, The Doctrine of Consideration, p. 270; si E. Allan Farnsworth, "The Past of Promise: An Historical Introduction to Contract", Columbia Law Review 69, no. 4, aprilie 1969, p. 587.

Immanuel Kant, spre deosebire de numerosi filosofi utilitaristi si pragmatici, a incercat sa deduca teoria contractului pe temeiul transferurilor, mai degraba decat pe acela al promisiunilor. Immanuel Kant, The Philosophy of Law: An Exposition of the Fundamental Principles of Jurisprudence as the Science of Right, Edinburgh, T. and T. Clark, 1887, p. 101. Din nefericire, insa, pozitia lui Kant are doua neajunsuri majore. In primul rand, el presupune ca transferurile voluntare de proprietate trebuie sa se desfasoare intr-un cadru aliniat la vointa generala a societatii civile. Dar libera alegere si o asemenea aliniere civica sunt inerent contradictorii. Iar in al doilea rand, Kant a subliniat ca, pentru a fi voluntare, contractele trebuie sa se bazeze pe acordul starilor mentale subiective ale partilor contractante. Dar cum pot tribunalele sa determine starile mentale subiective ale partilor contractante? Pentru o teorie liberala a contractelor este cu mult mai bine sa se afirme ca, daca doua parti actioneaza in vederea transferului unor titluri si nici una dintre ele nu este supusa vreunei violente fizice, atunci contractul se dovedeste prin aceasta a fi voluntar, consensual si valid. Pe scurt, consimtamantul ambelor parti se determina prin observarea actiunilor in conditii non-coercitive. A se vedea Hallock v. Commercial Insurance Co., 26 N.J.L. 268, 1857; William Anson, Principles of the English Law of Contract, ed. a 2-a, 1882, p. 13; si Samuel Williston, "Mutual Assent in the Formation of Contracts", Selected Readings on the Law of Contracts, New York, Macmillan, 1931, pp. 119-27.