Dreptul international public ca sistem

DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC CA SISTEM

Scurt istoric

Istoria dreptului international public se confunda cu istoria omenirii, a societatilor care s-au perindat pe diverse meleaguri si in diverse epoci. Este greu sa facem o afirmatie categorica asupra unei date certe sau aproximative, care sa exprime data sau perioada concreta in care putem afirma ca dreptul international exista. Este, de fapt, acelasi raspuns care se da la intrebarea cand a aparut dreptul ca si fenomen social. Nu putem face decat supozitii asupra perioadei aproximative in care aceasta ramura a dreptului s-a format, la inceput timid, ca o practica curenta, tot mai extinsa in timp si spatiu, ingloband tot mai multe popoare si civilizatii, iar mai tarziu, ca norme scrise, cu caracter obligatoriu, fenomen care este similar insasi formarii si afirmarii dreptului in general, a tuturor ramurilor sale principale.

Putem afirma ca dreptul international public si-a inceput procesul de formare odata cu aparitia primelor formatiuni statale-embrionare, la inceput, in baza relatiilor care s-au cladit intre ele, relatii de colaborare economica si sociala sau dimpotriva, de conflicte, mai mult sau mai putin violente, inclusiv razboaie.

In decursul istoriei dreptului international si al doctrinei sale au fost folosite, pentru desemnarea acestei ramuri, diferite denumiri.

In prima faza, a fost folosit termenul de "jus gentium" (dreptul gintilor)[1], termen care fusese preluat din dreptul roman, care insa nu corespundea notiunii actuale de drept international public, deoarece el cuprindea mai mult norme referitoare la relatiile dintre cetatenii romani, decat norme ale relatiilor dintre state.

In secolul al XVII-lea, unii autori incep sa foloseasca, pentru aceasta ramura de drept, denumirea de "jus inter gentes" (dreptul intre popoare).[2]

Din secolul al XVIII-lea, s-a incetatenit termenul de drept international, care se divide in doua ramuri, si anume: dreptul international public, care reglementeaza relatiile dintre state, si dreptul international privat, care reglementeaza raporturile de drept civil ce iau nastere intre persoanele fizice sau juridice din state diferite.

Definitia dreptului international public

In literatura juridica de specialitate, s-au dat mai multe definitii, unele bazandu-se pe elementele formale care au fost desprinse din analiza continutului notiunii lor care definesc aceasta ramura de drept, altele, pe baza altor elemente. Iata cateva dintre ele:

● "Dreptul international public reprezinta ansamblul principiilor si normelor juridice create de catre state, pe baza acordului lor de vointa - exprimat in tratate sau cutume - in scopul de a reglementa raporturile lor reciproce, precum si raporturile lor cu alte entitati internationale si, in primul rand, cu organizatiile internationale".[3]

● "Dreptul international public reprezinta ansamblul de norme juridice care guverneaza functionarea societatii internationale  intr-o anumita etapa istorica".[4]

● "Dreptul international-public este totalitatea normelor juridice create pe baza acordului dintre state suverane si egale in drepturi, expresie a vointei intregului popor in statele socialiste sau a claselor conducatoare ale statelor, chemate sa reglementeze relatiile de colaborare sau de lupta dintre state si celelalte subiecte ale sale, in vederea asigurarii pacii si a coexistentei pasnice a statelor cu sisteme social-politice deosebite, a caror respectare se face fie in mod liber, fie prin constrangerea exercitata de catre state in mod individual sau colectiv".[5]

Demn de mentionat este faptul ca o definitie trebuie sa fie cat mai concisa, clara, fara posibilitatea de a fi interpretata in diverse feluri si sa cuprinda acele elemente esentiale care o fac specifica si definesc ramura juridica in cauza in raport, inclusiv cu alte ramuri ale dreptului.

Constatam, deci, ca cele mai importante elemente ale dreptului international public ar fi:

dreptul international public este un ansamblu de reguli juridice.

Trebuie, totusi, mentionat ca nu toate regulile au caracter juridic. Mai exista asa-numitele reguli de curtoazie internationala, care sunt intalnite, in special, in practica internationala si consulara;

■ dreptul international public este o creatie a subiectelor sale, mai exact, a statelor ca subiecte primare, si a organizatiilor internationale guvernamentale;

■ normele juridice internationale sunt create pe baza acordului de vointa al subiectelor de drept international;

■ normele juridice internationale sunt stabilite fie pe cale conventionala (prin tratate internationale), fie pe calea cutumei internationale;

■ dreptul international public este respectat de subiectele sale pe baza principiului bunei-credinte, ceea ce nu exclude, totusi, in mod exceptional, constrangerea exercitata de catre aceste subiecte in mod individual sau colectiv.[6]

Asa cum spuneam mai sus, dreptul international public reprezinta ansamblul de norme juridice care guverneaza functionarea societatii internationale intr-o anumita etapa istorica. Societatea internationala este alcatuita din state, carora li se alatura organizatiile internationale interguvernamentale, precum si alte entitati, care fie tind spre statalitate, fie a caror calitate de subiecte de drept international este inca in dezbatere. Specific societatii internationale, este caracterul descentralizat, care are in vedere:

● lipsa unui organ suprastatal cu atributii legislative;

● lipsa unor organe cu atributii de urmarire a executarii normelor;

● lipsa unui sistem de organe judecatoresti.

Din acest motiv, atunci cand se vorbeste despre societatea internationala, din punct de vedere al dreptului international public, ea este caracterizata ca un "sistem juridic, structurat pe orizontala".[7]

Prin urmare, ca si o consecinta a acestui fapt, dreptul international public este considerat, la randul sau, un "drept de coordonare".[8]

Obiectul dreptului international public

Obiectul dreptului international public este reprezentat de ,,relatiile dintre subiectele dreptului international (state, organizatii internationale guvernamentale, popoare care-si exercita dreptul la autodeterminare), relatii care sunt diverse: politice, economice, militare, financiare, stiintifice, culturale, diplomatice, consulare, etc. precizam ca nucleul obiectului dreptului international este reprezentat de relatiile dintre state ca subiecte primare".[9]

Atunci cand tratam aspectele referitoare la obiectul dreptului international public, este evident ca, similar si celorlalte ramuri ale dreptului, ne referim la raporturile sociale care iau nastere intre subiectii (statele) acestei ramuri, raporturi care sunt reglementate prin norme juridice specifice. Rezulta ca, spre deosebire de dreptul intern, raporturile sociale reglementate de dreptul international public nu sunt raporturi "interne", din interiorul statului, ci dimpotriva, raporturi "externe", adica ceea ce numim in limbajul nostru zilnic, relatiile internationale ale statelor. Deci, prima concluzie este logica si se desprinde cu usurinta din cele expuse mai sus, si anume ca nu fac parte din sfera de reglementare a dreptului international public relatiile sociale care privesc persoanele fizice ori juridice din cadrul statelor.

La fel de logic si de evident mai este faptul ca relatiile dintre state si cei care nu au personalitate juridica internationala nu cad sub incidenta dreptului international public.

"In esenta, dreptul international public reglementeaza competentele, drepturile si obligatiile subiectelor dreptului international in relatiile lor reciproce".[10]

Dreptul international public ca sistem

,,Nevoia de sistem este atat de importanta, incat in afara acestei idei nu se poate legifera, nici in dreptul intern, nici in dreptul international.

Pentru dreptul international public, ca si pentru dreptul intern al statelor, sistematizarea reclama recursul la anumite categorii, tipare si modele, destinate sa usureze exprimarea normativa, atat din punct de vedere al continutului dreptului, cat si cu privire la forma exterioara de prezentare a acestuia".[11]

Organizarea dreptului international public ca si sistem a aparut abia in secolul al XIX-lea.

Putem spune ca sistemul de organizare al dreptului international public cuprinde "o forma interna", care se refera la organizarea continutului acestuia in ramuri ale acestuia si in institutii juridice, si o "forma externa", care este reprezentata de catre izvoarele dreptului.[12]

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Ramurile dreptului international public au aparut ca urmare a codificarii acestuia, o codificare inceputa in secolul al XIX-lea, si care se continua si in prezent. Astazi, putem identifica urmatoarele ramuri ale dreptului international public:

Dreptul diplomatic;

Dreptul consular;

Dreptul tratatelor;

Dreptul international fluvial;

Dreptul marii;

Dreptul international aerian;

Dreptul international spatial;

Dreptul international al drepturilor omului;

Dreptul international umanitar al conflictelor armate;

Dreptul international penal;

Dreptul organizatiilor internationale.

Dreptul international diplomatic

Dreptul diplomatic reprezinta totalitatea normelor juridice, care guverneaza statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept international care se refera la organizarea, sarcinile, competenta si statutul organelor pentru relatiile externe.[13] Este reglementat de Conventia cu privire la relatiile diplomatice, care a fost adoptata la Viena in anul 1961.

Dreptul consular

Dreptul consular reprezinta totalitatea normelor si regulilor care reglementeaza relatiile consulare, organizarea si functionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare si a personalului acestora.[14] A fost reglementat prin Conventia cu privire la relatiile consulare din 1963, de la Viena.

Dreptul tratatelor

Dreptul tratatelor cuprinde normele juridice internationale cere reglementeaza relatiile dintre state si organizatii interguvernamentale, cu privire la incheierea tratatelor, intrarea lor in vigoare, efectele si rezervele la tratate, incetarea si interpretarea tratatelor.[15] A fost codificat prin Conventia de la Viena din anul 1969 si prin Conventia asupra dreptului tratatelor dintre state si organizatiile internationale sau dintre organizatiile internationale de la Viena, 1986.

Dreptul international fluvial

Dreptul international fluvial reprezinta ansamblul normelor cutumiare si conventionale si a institutiilor juridice, parte componenta a dreptului international public, care reglementeaza libertatea de navigatie pe anumite fluvii si alte activitati ale statelor in acest domeniu, precum si actiunile de protejare a apelor acestor fluvii impotriva poluarii. Este reglementat de Conventia privind regimul cailor de navigatie de interes international, adoptata in anul 1921, la Barcelona.

Dreptul marii

Dreptul marii este ansamblul normelor de drept international (conventionale si cutumiare) care reglementeaza regimul juridic al spatiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state in folosirea acestor spatii si a resurselor lor. Este codificat de Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii, de la Montego-Bay, din Jamaica, in anul 1982.

Dreptul international aerian

Dreptul international aerian cuprinde normele juridice care reglementeaza folosirea de catre oameni a spatiului aerian, statutul juridic al aeronavelor si regulile referitoare la circulatia aeriana. Este codificat de Conventia de la Chicago, adoptata in anul 1944.

Dreptul international spatial

Dreptul international spatial este ansamblul de norme juridice create de state pentru reglementarea relatiilor dintre el si alte subiecte ale sale, relatii ce iau nastere ca urmare a explorarii si folosirii spatiului extraatmosferic si a corpurilor ceresti. A fost codificat de Tratatul spatial, adoptat in anul 1967.

Dreptul international al drepturilor omului

Dreptul international al drepturilor omului este alcatuit din totalitatea normelor juridice internationale care reglementeaza protectia fiintei umane.[16] Aceasta ramura s-a dezvoltat foarte mult dupa cel de-al doilea Razboi Mondial si face subiectul a numeroase tratate de specialitate. Sistemul de protectie a drepturilor omului este fundamentat pe Carta internationala a drepturilor omului. Aceasta cuprinde cinci documente, dintre care cel mai important este Declaratia Universala a Drepturilor Omului, din anul 1948.

Dreptul international umanitar al conflictelor armate

Reprezinta ansamblul normelor de drept international, de sorginte cutumiara sau conventionala, destinat a reglementa problemele survenite in situatii de conflict armat international. Se imparte in dreptul international umanitar sau Dreptul de la Geneva si in dreptul conflictelor armate sau Dreptul de la Haga.

Dreptul international umanitar cuprinde regulile prin care se urmareste realizarea protectiei victimelor conflictelor armate: raniti, bolnavi, naufragiati, prizonieri, persoane civile, populatie civila, etc. Este codificat, in principal, de cele patru Conventii de la Geneva din 1949.

Dreptul conflictelor armate reglementeaza relatiile dintre participantii la un conflict armat, cu privire la declansarea acestuia, metodele si mijloacele de lupta, regimul ocupatiei militare, incetarea ostilitatilor, etc.[17] Principalele reguli sunt cuprinse in conventiile adoptate la conferintele de pace de la Haga, din 1899 si 1907, si in Conventia privind protectia bunurilor culturale, din 1954, adoptata tot la Haga.

Dreptul international penal

Dreptul international penal reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza raspunderea penala pentru infractiunile internationale. Este reglementat de Statutul Curtii Penale Internationale, adoptat in anul 1998, la Roma.

Dreptul organizatiilor internationale

Acest drept este constituit din normele tratatelor internationale de constituire a organizatiilor cuprinse in tratatele multilaterale incheiate intre state. Este codificat de Conventia asupra dreptului tratatelor dintre state si organizatii internationale sau dintre organizatiile internationale, adoptata la Viena, in anul 1986.

Pentru a incheia aceasta descriere a formei interne a sistemului de organizare a dreptului international public, trebuie sa aducem in prim-plan si amanunte despre institutia juridica.

"Institutia juridica de drept international public reprezinta o grupare de norme juridice internationale, care reglementeaza o categorie de relatii internationale, legate intre ele prin continutul lor".[18]

Este momentul sa incepem sa vorbim despre forma externa a sistemului de organizare a sistemului de drept international public, si anume, despre izvoarele dreptului international public.

Izvoarele dreptului international public

Exista mai multe definitii ale termenului de izvor de drept international public, dintre care amintim:

● Izvoarele dreptului international public sunt mijloace juridice prin care se exprima normele acestui drept.[19]

● Prin izvor al dreptului international, se intelege acea forma prin care se exprima normele acestui drept, create pe baza acordului de vointa a subiectelor sale, si care le atribuie un caracter obligatoriu.[20]

Art. 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie face referire la izvoarele dreptului international in urmatoarea formulare:

"1. Curtea, a carei misiune este de a solutiona, conform dreptului international, diferendele care-i sunt supuse, va aplica:

a)     conventiile internationale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de catre statele in litigiu;

b) cutuma internationala, ca dovada a unei practici generale acceptate ca reprezentand dreptul;

c)   principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate;

d) hotararile judecatoresti si doctrina specialistilor celor mai calificati ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.

2. Prezenta dispozitie nu aduce atingere dreptului Curtii de a solutiona o cauza ex aequo et bono, daca partile sunt de acord cu aceasta."

Tratatul international este considerat ca fiind izvorul cel mai important al dreptului international public, mai ales datorita faptului ca exprima consimtamantul expres al statelor, cu privire la normele sale, precum si din punctul de vedere al frecventei si stabilitatii.

Normele consacrate prin tratatele generale si particulare au forta juridica obligatorie pentru statele parti. Foarte important de stiut este faptul ca izvoare ale dreptului international public pot fi numai tratatele licite.

"Un tratat este ilicit daca, prin obiectul si scopul sau, contravine unei norme imperative de drept international sau daca a fost incheiat cu vicierea consimtamantului unui stat".[21]

Tratatele pot fi bilaterale, multilaterale si particulare. Numarul acestora a crescut foarte mult dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

Cutuma internationala poate fi definita ca "o practica generala constanta, relativ indelungata si repetata a statelor si considerata de ele ca avand forta juridica obligatorie".[22] Este cel mai vechi izvor al dreptului international public.

Pentru a se forma o cutuma, trebuie intrunite mai multe conditii legate de practica internationala. Cutuma trebuie sa intruneasca doua elemente principale: elementul material sau obiectiv si elementul subiectiv sau psihologic.[23]

Elementul material este constitut din mai multe componente, si anume: durata, uniformitatea si generalitatea practicii.

Durata practicii nu este prestabilita, atata timp cat se poate dovedi uniformitatea si aplicarea cu caracter de generalitate.

Uniformitatea este un element esential al cutumei internationale si este completata de generalitatea aplicarii acesteia.

Elementul subiectiv al cutumei mai poarta denumirea de opinio "iuris sive necessitatis".[24] "Opinio iuris" are semnificatia recunoasterii de catre state a caracterului obligatoriu al normei consacrate printr-o anumita practica.

Dupa cum am aratat mai sus, cutuma internationala ia nastere din practica statelor, in cadrul relatiilor lor reciproce. Aceasta practica internationala a statelor consta in intreprinderea unor actiuni, cat si in absenteismul acestora.

Sarcina probei privind existenta unei cutume revine, intr-un litigiu international, statului care o invoca. Cutumele internationale pot fi generale si locale.

Principiile generale de drept reprezinta ansamblul principiilor comune marilor sisteme juridice contemporane, susceptibile sa fie aplicate si in ordinea juridica internationala. Spre deosebire de acestea, principiile dreptului international reprezinta norme de aplicatie universala, cu un nivel de maxima generalitate si un caracter imperativ, ce dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre subiectele de drept international.[25]

Trebuie mentionat ca fiecare principiu dintre acestea trebuie interpretat in contextul celorlalte principii, deoarece exista o stransa legatura intre ele.

Alte izvoare ale dreptului international public:

● actele organizatiilor internationale;

● actele unilaterale ale statelor.

Actele unilaterale ale statelor se impart in urmatoarele categorii:

declaratia - act individual al unui stat, prin care acesta face cunoscuta altor

state pozitia lui asupra unei anumite situatii ori eventualele lui intentii de a actiona in viitor;

recunoasterea - constatarea sau acceptarea oficiala de catre un stat a unui

fapt, a unei situatii juridice noi, a unei reguli juridice, etc.;

protestul - refuzul expres de a recunoaste o anumita situatie de fapt, ca

producand anumite efecte juridice pentru statul de la care emana;

renuntarea - hotararea formala a unui stat de a abandona, in mod voluntar,

exercitiul unui drept sau privilegiu.

Neavand nicidecum pretentia de a epuiza acest subiect, am incercat doar sa sintetizez niste idei pe care alte persoane, mult mai bine pregatite decat mine, l-au dezbatut in lucrari de specialitate ample.

Intr-o societate in continua miscare si schimbare, dreptul international public sufera si el modificari si adaugiri. De aceea, sistematizarea este esentiala in acesta, cat si in cadrul dreptului, in general.

An de an apar si se dezvolta noi ramuri ale dreptului international public si toate acestea au nevoie de un sistem bine pus la punct care sa le reglementeze.

BIBLIOGRAFIE

Anghel, M., Ion, Dreptul Diplomatic si Consular, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1996;

Jarka, Onica, B., Brumar, C., Deteseanu D A., Drept international public - Caiet de seminar, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006;

Niciu, I., Martian, Drept international public, Vol. I, Edit. Chemarea, Cluj-Napoca, 1975;

Popescu, Dumitra, Nastase, A., Sistemul principiilor dreptului international, Edit. Academiei, Bucuresti, 1986;

Scaunas, Stelian Drept international public, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2007

Idem, Introducere in studiul dreptului international public si al Uniunii Europene, Edit. Burg, Sibiu, 2008;

Selejan Gutan Bianca Craciunean Maria, Laura, Drept international public, Edit. Hamangiu, Bucuresti, 2008