Drept
Dreptul romanesc in epoca fanariotaDREPTUL ROMANESC IN EPOCA FANARIOTA Institutiile dreptului privat O evolutie deosebita cunosc institutiile dreptului civil in perioada regimului fanariot, perioada in care izvoarele bizantine isi pierd din influenta, in schimb sunt preluate si adaptate o serie de principii si institutii proprii codurilor burgheze. Persoane. In perioada de destramare a feudalismului, conditia juridica a persoanelor nu era mult diferita fata de epoca anterioara. Membrii clerului si-au pastrat aproape in intregime pozitia privilegiata. In ultima faza a feudalismului, orasenii capata o pozitie tot mai proeminenta, elaborandu-se legiuiri care sa le reglementeze drepturile; mestesugarii aveau organizatii proprii cu epitropi si regulamente. Taranii liberi, mosneni in Tara Romaneasca si razesi in Moldova, isi mentin in general pozitia sociala in fata asalturilor marii boierimi asupra proprietatii lor. Prin reformele lui Constantin Mavrocordat, din 1746 in Tara Romaneasca si 1749 in Moldova, dependenta personala a fost abolita, producatorii directi devenind persoane libere sub raportul capacitatii de drept, desfiintandu-se legarea lor de pamantul pe care il lucrau si dreptul stapanului de a dispune de persoana lor. Legea recunostea capacitatea de drept a clacasului, limitand doar capacitatea de exercitiu prin interzicerea parasirii mosiei. In Transilvania, mai multe patente si ordonante succesive au contribuit la modificarea situatiei iobagimii cu intentia de ameliorare a raporturilor ei cu stapanii domeniilor. Prin doua acte normative, din 1783 si 1785, imparatul Iosif al II-lea a luat masuri hotaratoare pe calea desfiintarii dependentei personale prin consacrarea libertatii oricarui iobag de a se casatori, a invata si exercita arte si meserii, precum si de a dispune de bunurile proprietatea sa. Capacitatea juridica a femeilor continua sa fie mult redusa, iar participarea lor la viata publica exclusa. Bunuri. La baza reglementarii dreptului de proprietate au stat atat legiuiri ample cu caracter de cod (Calimach, Caragea), cat si legiuiri speciale (conturi, urbarii, hrisoave), manuale juridice si unele norme bizantine. Codul Calimach definea bunurile ca fiind tot ce nu este persoana si slujeste spre intrebuintarea oamenilor si puteau fi publice sau private. Dupa natura lor, bunurile erau clasificate in: trupesti si netrupesti, miscatoare si nemiscatoare, fungibile si nefungibile, principale si accesorii etc. Dobandirea bunurilor putea fi originala (ocupatiunea, destelenirea) sau derivata (mostenirea donatia). Obligatii si contracte. Codul Calimach si Codul Caragea dezvolta o adevarata teorie a obligatiilor, prin receptarea celor mai noi reglementari in materie. Sunt tratate intr-o forma sistematica numeroase aspecte privind izvoarele obligatiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esentiale ale contractelor si elementele specifice fiecarui contract. Potrivit Codului Calimach, izvoarele obligatiilor sunt: legea, tocmeala (contractul) si vatamarea adusa cuiva (delictul)[1]. Ca si in perioada anterioara, dovada obligatiilor se putea face prin orice mijloace, insa incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea capata o preponderenta tot mai mare actele scrise intocmite de oficialitati. Garantiile obligatiilor puteau fi personale (cu interventia chezasilor) sau reale (prin zalogiri, de obicei pamanturi). Neindeplinirea obligatiilor atragea raspunderea civila, al carei caracter personal se accentueaza. Dezvoltarea relatiilor capitaliste si necesitatea crearii conditiilor favorabile pentru libera circulatie a marfurilor, au dus la desfiintarea dreptului de precumparare si rascumparare, el urmand sa fie aplicat numai la proprietatile devalmase ale taranilor. Cazurile de neglijenta sau usurinta in indeplinirea obligatiilor ori de prejudicii cauzate cu intentie atrageau raspunderea delictuala. Executarea putea fi facuta nu numai asupra bunurilor, ci si asupra persoanelor, care uneori erau obligate sa-si achite datoria prin munca. Stingerea obligatiilor se putea face nu numai prin compensatie, ci si prin plata, dar puteau interveni si novatiunea, confuziunea ori disparitia obiectului contractului. Materia contractelor este amplu reglementata atat in Codul Calimach, cat si in Legiuirea Caragea, punandu-se accent in special pe vanzare, inchiriere, arenda, schimb, depozit, comodat, mandat, sechestru, chezasie, zalog. Contractele se clasifica, dupa forma lor, in scrise si nescrise, iar, dupa efecte, se impart in unilaterale si bilaterale. Cu privire la conditiile de existenta si validitate a contractelor, pentru prima data in legislatia noastra, referindu-se la capacitate ca element esential al contractului, Codul Calimach afirma ca: 'tot omul se socoteste vrednic de a-si castiga drituri'[2], dar in conditiile legii. Aceasta prevedere ne arata ca, pe de o parte, se recunoaste principiul egalitatii tuturor in fata legilor, dar, pe de alta parte, legislatia in ansamblul sau restrange capacitatea persoanelor. Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuia sa fie lipsit de sila (teama) sau viclesug (dol), iar obiectul contractului trebuia sa fie in comert (patrimonial)[3] Codul Caragea introduce, pentru prima oara, principiul cauzei licite, astfel incat un contract nu se putea incheia in mod valabil impotriva dispozitiilor legii si bunelor moravuri[4]. Ca urmare a nivelului relativ ridicat la care care ajunsesera relatiile marfa-bani, contractul de vanzare-cumparare este deosebit de amanuntit reglementat in ambele coduri. Definind actul de vanzare-cumparare, Codul Calimach arata si elementele lui: acordul de vointa, un obiect aflat in comert si un pret[5]. Actele de vanzare-cumparare continua sa aiba ca obiect principal pamantul, contribuind astfel la extinderea latifundiilor. Un element nou in definirea actului il introduce Legiuirea Caragea si anume posibilitatea primirii in schimb a unui alt obiect, cu conditia ca pretuirea lui sa se fi facut in bani[6]. Cauzele de nulitate ale contractelor de vanzare-cumparare erau enumerate in Pravilniceasca condica: viciile de consimtamant izvorate din incapacitate sau utilizarea fortei, eroarea asupra materiei lucrului cumparat sau lipsa de publicitate a actului[7]. Modalitatile de incheiere ale actului de vanzare-cumparare erau prevazute expres in Manualul lui Donici. Vanzarea se putea incheia fie in forma scrisa, fie in forma orala; imobilele si robii se puteau vinde numai prin contract scris[8]. Prin preluarea unor reguli de drept roman, s-a admis 'stricarea vanzarii' atunci cand pretul reprezenta mai putin de jumatate din valoarea reala a lucrului (leziunea).
In aceasta perioada creste amploarea contractului de locatiune, a fortei de munca si a bunurilor imobiliare destinate exercitarii comertului. De asemenea, o importanta crescuta o prezinta arendarea atat de mosii, cat si de munti, mine, venituri, etc. Codul Calimach defineste mandatul ca fiind tocmeala prin care cineva primeste asupra sa o treaba poruncita de altul in numele aceluia spre purtare de grija. Datorita importantei banului in economia de schimb si in acumularea primitiva a capitalului, dintre contractele reale, de un interes deosebit se bucura si contractul de imprumut, cu privire la care Pravilniceasca Condica sau Mica rinduiala juridica, intocmita in 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar intrata in vigoare cinci ani mai tarziu, prevedea forma scrisa si prezenta a trei martori, pentru ca debitorul sa nu poata tagadui inscrisul prin care este mentionat imprumutul. Cu toate ca dobanda legala era fixata la 10% cu interzicerea anatocismului (dobanda la dobanda) si a cametei, imprumuturile camataresti luasera o mare amploare in epoca. Contractele de schimb au aceeasi valoare ca si in perioada precedenta, in timp ce donatiile nu mai au aceeasi amploare ca in perioada feudalismului dezvoltat. Familia. Familia isi pastreaza caracterul ei traditional, copiii parasind casa parinteasca dupa casatorie, cu exceptia celui mai mic, ce mostenea, de regula, caminul[9]. Libertatea casatoriei era mult ingradita, prin faptul ca actul era, in genere, hotarat de parinti, desfacerea logodnei atragea sanctiuni canonice si juridice, iar deosebirile de rang social sau de confesiune religioasa afectau si ele libertatea casatoriei. Dreptul penal Dreptul penal in perioada fanariota se caracterizeaza printr-o puternica nota de conservatorism, mostenita din legiuirile anterioare[10], insa, treptat, sunt introduse elemente noi, reformatoare. Infractiunile (vinile) continuau sa fie clasificate in mari si mici. Textele nu defineau insa in mod explicit infractiunile, ci se refereau doar la categoriile de infractori: talhari, furi, palstografi, haini etc. Pedeapsa capitala a cunoscut o evidenta regresie in aplicarea ei, fiind inlocuita din ce in ce mai des cu pedepsele privative de libertate (ocna, temnita). Pana la Regulamentele Organice s-a realizat trecerea treptata de la pedepsele expiatorii (cele care urmareau ispasirea vinei) la pedepsele educative (care urmareau reeducarea faptuitorului). Dintre pedepsele pecuniare, confiscarea averii a fost interzisa tacit de catre Criminaliceasca Condica din Moldova, prin omisiune. Se aplicau si pedepse accesorii, de exemplu degradarea civica a celor condamnati pentru crime si fapte grave, dintre care boierii isi pierdeau rangul si dregatoria, fiind stersi din efectivele Arhondologiei (Condica oficiala a rangurilor boieresti). Codul Caragea a marcat un progres in dozarea pedepsei in functie de vina: omorul era pedepsit diferentiat, dupa cum era "cugetat" sau "necugetat". De asemenea, se pastreaza caracterul discriminatoriu al pedepselor, facandu-se diferentieri radicale, in functie de situatia sociala a infractorului. Astfel, boierii nu erau pedepsiti cu inchiderea la groapa ocnei, ci cu surghiunul la manastire. Puternicele influente europene au facut ca dreptul penal sa sufere transformari semnificative, prin introducerea de noi principii moderne: individualizarea raspunderii penale, implicand personalizarea pedepsei si excluderea raspunderii familiale; legalitatea incriminarii si a pedepsei; respectarea libertatii individuale, prin arestarea cu forme legale, cercetarea fara tortura si interzicerea detentiei preventive prelungite; aplicarea pedepsei dupa judecata, printr-o hotarare motivata; umanizarea pedepselor, prin excluderea pedepsei cu moartea si a pedepselor mutilante si prin "imblanzirea" sistemului penitenciar. Procedura de judecata Dreptul procedural din Tara Romaneasca si Moldova a suferit schimbari importante prin reforma judiciara a lui Constantin Mavrocordat. Acesta a acordat o atentie sporita procedurii scrise si organizarii arhivelor instantelor. Hotararea (carte de judecata) era redactata in doua exemplare, unul pentru arhiva judecatoriei, iar al doilea se inmana partii care castigase procesul. Si in Transilvania apar unele forme si acte procedurale noi, in deosebi sub forma unor proceduri speciale folosite in anumite categorii de procese. In aceasta perioada se accentueaza distinctia intre procesele civile si cele penale si se incearca atenuarea diferentierii intre procesele nobililor si cele ale nenobililor. Atat in procesele civile, cat si in cele penale se aplica una din cele doua forme procedurale: cea scrisa (solemna) si cea orala (sumara). Noua organizare judiciara introdusa de Alexandru Ipsilanti introduce un grad mai mare de formalism in procedura scrisa (actiune, jurnal de sedinte, hotarari, condici) si infiinteaza condicile in care se copiau hotararile in ordine cronologica, un exemplar fiind trimis, lunar, domnitorului spre verificare. Declinul dreptului cutumiar si progresele dreptului scris In perioada 1711-1821, legislatia scrisa dobandeste o importanta tot mai pronuntata fata de dreptul cutumiar, inmultindu-se numarul si categoriile scrierilor cu caracter normativ ce tind sa cuprinda si sa reglementeze cele mai diverse compartimente ale vietii sociale. Deoarece pravilele nu cuprindeau solutii pentru toate cazurile ivite in practica, in 1797, Alexandru Ipsilanti a infiintat Logofetia de obiceiuri, insarcinata sa culeaga normele de drept consuetudinar. Confruntati cu existenta unor sisteme legale multiple, spre sfarsitul sec. al XVIII-lea, domnii au luat primele masuri de unificare a acestora, infaptuind o reforma generala a normelor si procedurilor judiciare. Cele mai importante codificari au fost:
Testamentul trebuia facut cand omul este cu mintea intreaga; Testamentul trebuia sa se faca fara viclesug si fara pisma, atat din partea celui care il facea, cat si din partea celui care il intocmea; La intocmirea testamentului trebuiau avute in vedere rudele cu drept de mostenire; acestea nu puteau fi lipsite de acest drept pe motiv ca testatorul nu a fost ingrijit la nevoie sau ca au existat vrajbe intre dansii; incalcarea acestor dispozitii nu producea nici un efect deoarece rudele aveau dreptul la mostenirea lor legala; In diata trebuiau mentionate: zestrea sotiei, dupa foaia de zestre, darurile dinaintea nuntii si podoabele; datoriile testatorului, aratandu-se cui ii este dator; cheltuielile de inmormantare; cheltuielile cu pomenile pana la un an; alte milostenii si "sarindare". Restul mostenirii se impartea la mostenitori; Pentru a fi valabil, testamentul trebuia sa cuprinda numele testatorului, satul in care locuia, semnatura testatorului si a sapte sau cel putin trei martori.
[1] Art. 1150 din Codul Calimach. [2] Art. 29 din Codul Calimach. [3] Art. 1173 din Codul Calimach. [4] Legiuirea Caragea, II, 14. [5] Codul Calimach, editie critica, Bucuresti, 1958, XXVII, cap. 1410. [6] Legiuirea Caragea, editie critica, Bucuresti, 1955, p. 201. [7] Pravilniceasca condica, editie critica, Bucuresti, 1957, p. 161. [8] Legiuirea Caragea, III, 2, 6. [9] Istoria dreptului romanesc, sub redactia Ceterchi, I., vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, p. 504 si urm. [10] C. Voicu, op. cit., p. 239.
|