Analiza de doctrina privind notiunea si natura juridica a drepturilor si libertatilor fundamentale

Analiza de doctrina privind notiunea si natura juridica a drepturilor si libertatilor fundamentale

Constitutionalismul si drepturile omului

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului sunt nu numai o realitate, ci si finalitatea intregii activitati umane. Drepturile si libertatile omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice, dar mai ales practice, reprezinta un domeniu important in preocuparile fiecarui stat, precum si in ale comunitatii umane internationale.

Definirea drepturilor fundamentale ale cetatenilor (a libertatilor cetatenesti sau a libertatilor publice, cum mai sunt deseori numite) a preocupat si preocupa intens literatura juridica. Asemenea preocupari au fost si sunt numeroase, pentru ca drepturile si libertatile cetatenesti au o importanta aparte si s-au impus in viata oamenilor si a societatii.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind in ultima instanta facultati ale subiectelor raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime.¹

Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni. Caracterizarea drepturilor fundamentale ca fiind drepturi esentiale pentru cetatean poate fi semnalata inca din primele lucrari marcante in acest domeniu. Ea apare clar exprimata de JJ. Rousseau in celebrul ,,Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii intre oameni'. In acest discurs, JJ. Rousseau sublinia ca depturile omului sunt daruri esentiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge in nici un fel.²

Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constitutie si care sunt determinante pentru statutul juridic al cetateanului.

Datorita importantei lor, drepturile fundamentale sunt inscrise in acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale. Inscrierea in Constitutie este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Odata selectate pe criteriul valoric, ca fiind esentiale intr-o anumita etapa istorica, li se confera o forma si o ocrotire juridica aparte. Inscrise in Constitutie, li se recunoaste caracterul de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru ocrotirea si exercitarea lor.

Putem defini drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.³

Sub aspect international, drepturile omului sunt definite ca fiind drepturi subiective individuale, esentiale pentru existenta, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea si libera dezvoltare a fiintei umane, consacrate si garantate prin normele dreptului international public.

Vom observa ca se folosesc frecvent termenii ,,drept' sau ,,libertate'. Astfel, Constitutia utilizeaza termenul ,,drept' atunci cand consacra dreptul la viata (art. 22), dreptul la aparare (art.24), dreptul la informatie (art. 31) etc. In schimb, Constitutia foloseste termenul ,,libertate' atunci cand reglementeaza libertatea constiintei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea intrunirilor (art. 36) etc. Terminologia constitutionala, desi astfel nuantata, desemneaza o singura categorie juridica, si anume dreptul fundamental. Astfel vazute lucrurile, vom observa ca, juridiceste, dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept. Nu exista deosebiri de natura juridica, suntem deci in prezenta unei singure notiuni juridice. Nuantarea terminologica are cel putin doua explicatii. O explicatie este de ordin istoric. La inceput, in catalogul drepturilor umane au aparut libertatile, ca exigente ale omului in opozitie cu autoritatile publice, iar aceste libertati nu presupuneau din partea celorlalti decat o atitudine generala de abtinere. Evolutia libertatilor, in contextul mai larg al evolutiei politice si sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un continut si semnificatii juridice complexe. Mai ales in raport cu autoritatile statale, drepturile omului au implicat si obligatii corelative, macar de aparare. In timp, aceste libertati au trebuit nu numai proclamate, ci si promovate si mai ales protejate, garantate. Putem deci constata ca astazi, intre drept si libertate exista o sinonimie din punct de vedere juridic. Cea de-a doua explicatie tine de expresivitatea si frumusetea limbajului juridic, care valorifica insa si sensul initial si, desigur, traditia.

Necesitatea clasificarii, a unei ordini in gruparea si enumerarea drepturilor fundamentale, a aparut numai dupa ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaratii de drepturi si, mai ales, prin constitutii. In literatura de specialitate s-au realizat multe clasificari, formulate in epoci diferite, avand ca suport conceptii si legislatii diferite.

Cea mai autorizata clasificare, pentru vremea sa, se considera cea data de Pellegrino Rossi, in timpul cand in Franta se fonda invatamantul dreptului constitutional. Astfel, el distingea trei categorii de drepturi:

-private;

-publice;

-politice.

O alta clasificare, des intalnita, este cea care prezinta drepturile fundamentale sub doua grupe: egalitatea civila si libertatea individuala.

Paul Negulescu impartea libertatile publice in doua categorii, si anume: in libertati primordiale sau primare si libertati secundare sau complementare.

Caracteristic pentru literatura juridica dinaintea celui de-al doilea razboi mondial este faptul ca in clasificarea drepturilor nu se cuprindeau nici drepturile social-economice si, cu unele exceptii, nici drepturile politice, caci, plecand de la faptul ca Declaratia Franceza a Drepturilor Omului si Cetateanului din 1789 nu vorbea nimic despre ,,drepturile politice', se pare ca in conceptia autorilor acesteia, nu erau socotite drepturi, ci modalitati de exercitare a unei functii. Intre timp s-au impus noi aspecte privind clasificarea drepturilor cetatenesti.

Astfel, unii autori le clasifica in drepturi individuale si drepturi colective. In categoria drepturilor colective sunt incluse: dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul la liberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere in sindicate, egalitatea nationala, egalitatea intre sexe etc., adica unele drepturi care prin sensul si posibilitatea de exercitare rezida in apartenenta la un grup social. In grupa drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea constiintei.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Explicatii interesante cu privire la drepturile individuale si colective da Theodor C. Van Boven, care pleaca de la constatarea in sensul careia, in fapt, Declaratia Universala a Drepturilor Omului a plasat individul si personalitatea sa la un nivel superior sferei nationale si Internationale. La baza acestui fapt a stat ideea esentiala ca fiecare fiinta umana trebuie sa poata beneficia de sanse depline si egale pentru a-si dezvolta personalitatea, respectand drepturile altuia si pe ale colectivitatii in ansamblu. Pe parcurs, preocuparile au mers spre drepturile colective, care sunt prin excelenta drepturi ale minoritatilor si au ca obiect apararea si dezvoltarea caracteristicilor lor si dreptul popoarelor la autodeterminare, altfel spus, dreptul de a-si determina liber statutul lor politic si de a urma liber dezvoltarea lor economica, sociala si culturala.⁵

Alti autori clasifica drepturile dupa cum sunt dobandite de la nastere ori drepturi care pot fi exercitate de la o anumita varsta (dreptul la vot, dreptul la incheierea unei casatorii) sau dupa cum sunt drepturi absolute (opozabile erga omnes) sau drepturi relative (opozabile, de exemplu, numai statului).

Tudor Draganu, plecand de la constatarea ca o clasificare trebuie realizata ,,prin aplicarea unui criteriu care sa fie in acelasi timp unitar si substantial', iar un asemenea criteriu este scopul urmarit, considera ca pot fi identificate urmatoarele grupe de drepturi: drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane si a vietii ei private fata de orice ingerinta ilegala din afara; drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltarii materiale sau culturale a cetateanului; drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea participarii cetateanului la conducerea statului; drepturi care pot fi exercitate de cetateni, la alegerea lor, atat in vederea asigurarii dezvoltarii lor materiale sau culturale, cat si in scopul participarii la conducerea de stat.

Ion Deleanu propune si un alt criteriu de clasificare, pornind de la triada structurii fiintei umane: fiinta bio-psiho-sociala. Ar exista astfel:

a) drepturi si libertati care ocrotesc fiinta umana ca valoare in sine, ca entitate bio-psihica;

b) drepturi care ocrotesc fiinta umana ca ,,persoana', ca relatie sociala sau ca ,,molecula sociala'.⁶

constitutionale. In aceasta categorie includem: dreptul de petitionare, dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica.⁷

2. Teorii privind natura juridica a drepturilor fundamentale

In literatura juridica se arata ca drepturile fundamentale ale cetatenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective, nici prin natura lor, si nici prin obiectul lor. Aceste drepturi isi justifica pe deplin existenta ca o categorie distincta de celelalte drepturi prin importanta economica, sociala si politica pe care o au.

In legatura cu natura juridica a drepturilor fundamentale exista mai multe teorii. Cea mai raspandita teorie a fost si este inca teoria drepturilor naturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J.Rousseau ). In aceasta teorie se considera ca libertatile publice ar avea o natura deosebita de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetateanul le dobandeste in calitatea de om, sunt opozabile statului si nu sunt stabilite deci prin legi, contracte etc. Blackstone, calificand drepturile fundamentale ca absolute, le deosebea de alte drepturi care erau creatiunea societatii, deoarece ele derivau din legile naturii si erau anterioare acestora din urma.

O alta teorie a fost teoria individualista (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski). Astfel, A. Esmein fundamenteaza aceasta diferentiere gasind ca sursa oricarui drept este in individ, pentru ca acesta singur este o fiinta reala, libera si responsabila. El denumeste drepturile fundamentale libertati necesare, cele mai necesare dintre toate.

In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natura juridica intre drepturile individuale si celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creatie a dreptului obiectiv. Totusi, Jellinek face o distinctie pornind de la diferenta dintre notiunea de putere juridica si cea de posibilitate juridica. Astfel, drepturile obisnuite ar contine in ele atat o posibilitate juridica, cat si o putere juridica, in timp ce drepturile publice ar fi puteri de vointa create exclusiv de lege, care nu presupun si o activitate naturala garantata de lege.

Prezinta interes si alte teorii. Astfel, daca J. Renauld arata ca drepturile fundamentale ar desemna trasaturile esentiale ale statutului juridic al fiintei umane, Phillip Braud arata ca libertatile publice pot fi considerate ca obligatii in sarcina statului, ca limitari aduse competentei sale, care lasa sa subziste o sfera de autonomie individuala.

Ca o trasatura generala a multor teorii in privinta naturii juridice a drepturilor omului este aceea ca nu exista nici o deosebire de natura juridica intre drepturile fundamentale si celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.

Desi se pleaca de la o baza comuna, si anume categoria drepturilor subiective, concluziile difera.

Astfel, drepturile si libertatile fundamentale sunt considerate de unii autori elemente ale capacitatii de folosinta a cetatenilor. Aceasta sustinere nu poate fi primita, pentru ca in dreptul constitutional, capacitatea juridica nu se divide in capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu.

Intr-o opinie, plecandu-se de la teza ca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective si ca aceste drepturi si obligatii nu pot exista decat in cadrul unui raport juridic concret, se considera ca acest raport juridic concret este cetatenia ca raport juridic intre persoana fizica, membru al societatii date si stat, in calitate de reprezentant juridic al societatii, iar drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor constituie tocmai continutul acestui raport juridic, drepturile cetateanului fiind obligatii pentru stat, iar indatoririle cetateanului fiind drepturi ale statului.

Bineinteles ca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat ca impreuna cu indatoririle ar forma continutul raportului juridic de cetatenie, pentru simplul motiv ca cetatenia nu este un raport juridic.

Putem retine ca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective si, impreuna cu celelalte drepturi subiective si cu indatoririle corelative, ele formeaza statutul juridic al cetateanului.

3. Consacrarea si protectia drepturilor omului

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cele doua pacte internationale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internationale admit existenta unor limitari, a unor restrangeri in legatura cu exercitiul drepturilor si libertatilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli sta chiar in conceptul de libertate. De altfel, chiar Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului (Franta, 1789) arata prin art. 4 ca: ,,Libertatea consta in a putea face tot ce nu dauneaza altuia. De asemenea, exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu are alte limite decat cele care asigura celorlalti membri ai societatii sa se bucure de aceleasi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decat de lege'.

De asemenea, din cele doua pacte internationale rezulta, pentru legislatiile interne, posibilitatea limitarii sau restrangerii exercitiului unor drepturi si libertati. In pacte, asemenea prevederi nu sunt grupate intr-un text unic. Ele se regasesc formulate la anumite drepturi si libertati, in functie de continutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezulta ca limitarile si restrictiile sunt posibile daca: sunt expres prevazute de lege; sunt necesare intr-o societate democratica pentru a proteja securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea sau morala publica, drepturile si libertatile celorlalti etc.; sunt proportionale cu cauza care le-a determinat.

De asemenea, din pacte rezulta ca limitarile trebuie sa fie exclusiv in vederea favorizarii binelui general intr-o societate democratica si ca anumite restrictii legale pot fi impuse pentru membrii fortelor armate si politiei. In fine, pactele internationale stabilesc ca exercitiul drepturilor si libertatilor comporta obligatii si responsabilitati speciale.⁹

Articolul 4/2 al Pactului International privind drepturile civile si politice, ca si articolul 12/3 al Conventiei Europene si articolul 27 al Conventiei Americane enunta un numar de drepturi care trebuie sa fie respectate in orice imprejurare, chiar in caz de pericol pentru existenta natiunii, de situatie de urgenta: dreptul la viata; dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; dreptul de a nu fi adus in stare de sclavaj sau servitute; libertatea de gandire, religie sau constiinta; interzicerea discriminarii numai pe motiv de rasa, culoare, sex, limba, religie sau origine sociala. Sunt norme care protejeaza valorile inalienabile ale persoanei umane; statele nu pot deroga de la ele nici in situatii exceptionale.

Constatam ca alte drepturi si libertati pot face obiectul restrictiilor si limitarilor, prin lege si pentru ratiuni bine determinate (dreptul de a-si parasi tara si de a reveni, dreptul de a-si manifesta religia sau credinta, libertatea de expresie, de reuniune, de asociere).

Pentru realizarea unor drepturi este necesara crearea unui ansamblu de conditii materiale, politice si sociale care nu sunt reunite in toate tarile in aceeasi masura.

Intrucat beneficiarii normelor privind drepturile si libertatile omului sunt persoanele, aplicarea acestor norme nu este subordonata principiului reciprocitatii. Obiectivul urmarit este acela de a atinge cel mai inalt grad de aplicare posibil, in fiecare din statele parti, si nu de a reduce drepturile omului la nivelul minim de aplicare, daca unul sau altul din state se situeaza la un asemenea nivel redus. De aceea, un stat nu poate sa invoce restrictii sau limitari aplicate in alte state, pentru a restrange sau limita drepturile si libertatile acordate persoanelor aflate pe teritoriul sau sub jurisdictia sa.

Cele doua pacte privind drepturile omului cuprind ca prevedere comuna clauza potrivit careia faptul ca aceste pacte nu prevad sau nu recunosc un drept fundamental nu poate fi invocat drept pretext pentru a adopta restrictii sau derogari de la asemenea drepturi acordate prin lege, alte conventii sau cutume.¹⁰

Constitutia Romaniei, receptand aceste reglementari internationale, foloseste un procedeu simplu si eficient, si anume, exprimarea tuturor acestora intr-un unic articol. Astfel, art. 49 permite restrangerea exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti, dar numai ca exceptie si, desigur, numai conditionat. Potrivit textului mentionat, restrangerea se poate infaptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai daca se impune, dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii publice, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei penale, prevenirea unei calamitati naturale ori a unui sinistru deosebit de grav. Altfel spus, Constitutia limiteaza chiar legea de restrangere doar la anumite situatii clar definite si de o incontestabila importanta. Aceste situatii nominalizate de art. 49 implica apararea unor valori sociale si umane care, prin rolul lor, pot legitima masuri de natura celor mentionate. In fine, art. 49 impune inca alte doua conditii, care, desigur, sunt cumulative, si anume, ca restrangerea sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si sa nu aduca atingere existentei dreptului sau a libertatii.

I.Muraru,S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 159

J. J. Rousseau, Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni, Editura Stiintifica, 1958, citat de I.Muraru, S.Tanasescu in lucrarea Drept constitutional si institutii politice.

I. Muraru, S. Tanasescu, op.cit.

C. L. Popescu, Protectia internationala a drepturilor omului, Editura All Beck, 2001.

Theodor C.Van Boven, ,,Les criteres des distinctions des droits de l'homme", citat de I. Muraru, S. Tanasescu in lucrarea ,,Drept constitutional si institutii politice".

I. Diaconu, ,,Drepturile omului in dreptul international contemporan", Editura Lumina Lex, 2001, pag. 51

I. Muraru, S. Tanasescu, op. Cit

A. Esmein, ,,Elements de droit constitutionnel francais et compare", Paris, citat de I. Muraru, S. Tanasescu in lucrarea ,,Drept constitutional si institutii politice".

I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., pag. 198-199

I.Diaconu, op. cit., pag. 53-57