Incheierea tratatelor internationale -  principala modalitate de aparitie a normelor dreptului international

Notiuni generale privind tratatul international

Dreptul tratatelor, institutie de baza a dreptului international, joaca un rol esential in existenta ca atare a acestuia.

Tratatul international reprezinta principalul mijloc prin care statele isi manifesta astazi vointa de a crea raporturi juridice.

Rezultat al acordurilor dintre state, tratatul international reprezinta temelia insasi a dreptului international, scheletul pe care se cladeste intregul sistem de relatii din cadrul comunitatii internationale. Mai ales in perioada actuala, el constituie principala cale de aparitie si dezvoltare a dreptului, sursa si forma sub care apar normele si regulile pentru toate ramurile dreptului international.

F Tratatul international F regim juridic F definitie

Practica tratatelor internationale este la fel de veche ca si existenta insasi a comunitatilor statale. Extinderea si diversificarea societatii internationale, aprofundarea si amplificarea relatiilor economice si politice dintre state au determinat cresterea importantei si rolului tratatelor, acestea ajungand sa reglementeze toate domeniile colaborarii dintre state.

Sub imperiul acestei dezvoltari a tratatului international, atat din punctul de vedere al tehnicii de incheiere, care s-a perfectionat continuu, cat si din punctul de vedere al problematicii din ce in ce mai diversificata ce formeaza obiectul tratatelor internationale, a avut loc codificarea dreptului tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor

Este reglementat in doua documente internationale de referinta - Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986).

Prima dintre acestea, calificata sugestiv drept un "Tratat al tratatelor, este considerata a fi cea mai importanta Conventie de codificare adoptata in cadrul ONU. Conventia reprezinta un instrument de codificare a regulilor cutumiare existente, continand insa si prevederi noi, expresie a dezvoltarii progresive a dreptului international in materie, constituind principalul izvor al dreptului tratatelor. Ea a intrat in vigoare in 1980, cand s-a intrunit numarul de ratificari necesare. Pentru tarile care au ratificat Conventia, dispozitiile acesteia sunt obligatorii, dar ea reprezinta si pentru statele care nu sunt inca parti un ghid de urmat, fiind o sinteza a unor practici indelungate, un drept comun al tratatelor. In preambulul acesteia se afirma ca regulile dreptului international cutumiar vor continua sa carmuiasca chestiunile nereglementate de dispozitiile sale.

Prevederile acestei conventii se aplica numai tratatelor incheiate intre state si numai celor incheiate in forma scrisa.

Conventia se aplica exclusiv tratatelor incheiate de state dupa intrarea sa in vigoare.

Potrivit art. 5, dispozitiile Conventiei se aplica oricarui tratat care este actul constitutiv al unei organizatii internationale, precum si oricarui tratat adoptat in cadrul unei organizatii internationale, sub rezerva unor reguli pertinente ale acesteia.

Pentru reglementarea tratatelor incheiate intre state si organizatii internationale sau intre organizatii internationale, se aplica Conventia de la la Viena din 1986.

Definitia tratatului

Un tratat international este un act juridic care se incheie intre subiecte de drept international in scopul de a crea efecte juridice intr-un domeniu al relatiilor dintre ele si care este supus dreptului international.

Potrivit Conventiei din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul este definit ca "un acord incheiat in forma scrisa intre state si guvernat de dreptul international, care  este consemnat fie intr-un singur instrument, fie in doua sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lui particulara".

Pentru ca un document international sa poata fi denumit tratat, el trebuie sa intruneasca anumite elemente definitorii pentru un tratat international:

fiind un act juridic - incheierea lui se face, ca in cazul oricarui act juridic, in scopul de a produce efecte juridice;

efectele vizeaza un raport international;

se incheie intre state si / sau celelalte subiecte ale dreptului international, in aceasta calitate;

este guvernat de dreptul international.

In Conventia de codificare a dreptului tratatelor, mai este mentionata si cerinta de a fi fost incheiata in scris.

F conditii de validitate F vicii de consimtamant F definitie

Aceste elemente definitorii trebuie sa fie intrunite in mod cumulativ pentru a ne afla in prezenta unui tratat international, lipsa uneia singure fiind de natura sa compromita aceasta calitate, indiferent de ceea ce partile ar conveni sau cum l-ar califica.

Elementele esentiale ale tratatului

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

- subiectele sau partile tratatului, care trebuie sa fie subiecte de drept international ;

- vointa partilor, trebuie sa fie liber exprimata pentru ca tratatul sa fie valabil, in caz contrar ridicandu-se problema nulitatii sau a anularii tratatului.

- obiectul tratatului, care trebuie sa fie posibil si licit.

Potrivit Conventiei privind dreptul tratatelor, sunt vicii de consimtamant care pot afecta vointa partilor:

- incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate. Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o incalcare a unor dispozitii interne ale statului, de regula constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat, "deplinele puteri"). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a tratatului, Conventia o restrange la cazurile in care "violarea a fost vadita si priveste o regula de importanta fundamentala a dreptului sau intern" (art.46).

- eroarea. Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului daca este vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat in mod esential consimtamantului statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). In practica, eroarea a fost invocata in special in probleme de delimitare a frontierelor.

- dolul. Un stat poate invoca nulitatea tratatului daca consimtamantul sau a fost obtinut "in urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri"(art. 49).;

- coruperea reprezentantului unui stat. Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimtamant atunci cand actele de corupere au fost evidente si in masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui reprezentant. (art. 50).;

- constrangerea unui stat sau a reprezentantului sau. Constrangerea exercitata asupra reprezentantului statului, in cazul in care este constatata, lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrangerea se refera la "acte sau amenintari" indreptate impotriva reperezentantului statului, ca individ si nu in calitatea sa de organ al statului.

Conventia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrangerea exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). In dreptul international clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor intre state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand -Kellogg din 1928 a scos razboiul in afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international..

F denumire F clasificare F incheierea tratatelor F fazele incheierii

Denumirea si clasificarea tratatelor internationale

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord incheiat intre state este cea de "tratat". Acordurile pot sa fie incheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

- dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

- dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.;

- dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminaaa (de exemplu, tratatele de pace);

- dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate inchise;

- dupa calitatea partilor contractante: tratate incheiate numai de state, tratate incheiate intre alte subiecte de drept international;

- dupa continutul material: tratate -contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) si tratate - lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

Incheierea tratatelor internationale

Consideratii introductive

Incheierea unui tratat international reprezinta o operatiune complexa, cuprinzand toate fazele si momentele de desfasurare si finalizare a negocierilor, concretizate intr-un text convenit intre statele participante.

In cadrul mecanismului general de aparitie a tratatelor, procedura de incheiere constituie un aspect esential, ea reprezentand calea prin care un tratat se formeaza si capata valoare juridica.

Tratatele internationale se incheie pe baza unei proceduri complexe, cu aplicarea a doua categorii de reguli - de drept international si de drept intern.

Una dintre trasaturile definitorii ale tratatului international este tocmai faptul ca acesta este guvernat de regulile dreptului international, si aceasta apare logic pentru ca este incheiat de subiecte de drept international si susceptibil de aplicare in ordinea juridica internationala.

Proiect: Certificat de garantie termopane, tamplarie pvc Eseu: Vanzarea dupa greutate, numar sau masura

Sunt insa anumite momente in incheierea unui tratat cind dreptul international trimite la dreptul intern al statelor.

Probleme precum modul de exprimare a consimtamantului unui stat de a se lega printr-un tratat, organele competente si limitele in care acestea pot actiona, nu pot fi reglementate de dreptul international ci de dreptul intern al statului respectiv.

Fazele incheierii tratatelor

F negocierea

Elaborarea si perfectarea tratatelor internationale reprezinta un proces complex, ce se desfasoara pe parcursul mai multor faze, in cadrul carora intervin diferite autoritati ale statului. Aceste faze se refera la activitati succesive care au loc, de negociere a tratatului, de exprimare a consimtamantului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat si de intrare in vigoare a tratatului. Sunt deci faze ale incheierii unui tratat international: negocierile pentru convenirea textului tratatului;  autentificarea textului convenit; exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat; schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare

A. Negocierea este prima faza in procesul de elaborare a oricarui tratat international.

Negocierea reprezinta procedura directa de formare a tratatelor, in cadrul careia organele imputernicite de catre state poarta un dialog in urma caruia rezulta intelegerea care ia forma unui tratat international.

Negocierile trebuie sa se desfasoare cu respectarea principiilor dreptului international, in special egalitatii tuturor statelor participante si dreptului de a participa la discutarea problemelor si adoptarea solutiilor.

F depline puteri F autentificarea

Ele se poarta de regula la nivelul diplomatilor, fiind rare cazurile in care sunt implicati direct ministrii afacerilor externe sau sefii de stat. De obicei, alaturi de agentii diplomatici participa si delegati tehnici. Pentru a putea negocia textul unui tratat international, persoanele sau delegatiile respective trebuie sa fie abilitate in acest sens, abilitare ce rezulta din documente ce emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat. Aceste documente, denumite "depline puteri", reprezinta, potrivit Conventiei privind dreptul tratatelor, "documentul emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai multe persoane imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamantul statului de a fi legat prin tratat sau pentru a indeplini orice alt act cu privire la tratat".

Nu au nevoie sa prezinte depline puteri seful statului, seful guvernului si ministrul afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la incheierea unui tratat; sefii misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat care se incheie intre statul acreditant si statul acreditar; reprezentantii acreditati ai statelor la o conferinta internationala sau pe langa o organizatie internationala ori pe langa un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat in aceasta conferinta, organizatie sau organ (art. 7 din Conventie).

Cadrul negocierilor difera in raport de caracterul tratatelor. Astfel, in timp ce la tratatele bilaterale initiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, in cazul tratatelor multilaterale, pe baza unui acord preliminar al statelor interesate se convoaca conferinta reprezentantilor.

Elaborarea tratatelor bilaterale are loc prin punerea de acord a proiectelor prezentate de fiecare parte, prin adoptarea unanima a textului tratatului.

Pentru tratatele multilaterale textul se elaboreaza in cadrul unei conferinte sau organizatii internationale, fara a avea la baza un proiect de tratat si se adopta de regula cu o majoritate de doua treimi.

B. Odata adoptat textul final al tratatului, el trebuie sa fie autentificat.

Autentificarea are rolul de a dovedi ca textul stabilit este autentic si definitiv si poate avea loc prin diferite metode: semnarea sau parafarea textului, semnarea actului final al Conferintei, includerea textului intr-o rezolutie a Adunarii Generale a ONU sau a altei organizatii internationale, ori intr-o anexa a acesteia.

Participarea la negocieri creeaza dreptul statelor participante de a deveni parti la tratat, drept exclusiv in cadrul tratatelor bilaterale; care poate apartine, in cazul tratatelor multilaterale restranse, si altor state prin vointa partilor; drept care apartine tuturor statelor in cazul tratatelor multilaterale generale, care au o vocatie de universalitate.

Statele care au participat la negocieri au numai dreptul, nu si obligatia de a deveni parti, exercitarea acestui drept tinand de vointa lor suverana.

F Exprimarea consimtamantului F Mijloace juridice F libera alegere a mijloacelor

C. Aceasta vointa se materializeaza in exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratat.

Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul dintre urmatoarele mijloace juridice: semnare, ratificare, aderare, aprobare sau acceptare.

Plasata in cadrul procesului de incheiere a tratatelor internationale, exprimarea consimtamantului de a deveni parte la tratate consta in operatiunea diplomatico-procesuala de a deveni participant la un tratat, reprezinta definitivarea acordului de vointa al partilor, stabilirea deci a momentului in care tratatul dobandeste forta juridica.

Conventia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor cuprinde, in partea a II-a, intitulata "Incheierea si intrarea in vigoare a tratatelor", o enumerare a acestor moduri sau cai de exprimare a consimtamantului de a fi legat prin tratate: semnarea, schimbul de instrumente care constituie un tratat, ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea sau oricare alt mod care va fi fost convenit (art. 11).

Enumerarea pe care o face Conventia de codificare, plecand de la opiniile exprimate in literatura de specialitate si de la practica statelor in domeniul modurilor de exprimare a consimtamantului, demonstreaza evolutia care s-a produs in aceasta materie.

Astfel, Conventia stabileste mai multe momente ale evolutiei acestei institutii, incepand cu ratificarea si aderarea - procedee traditionale, continuand cu aprobarea si acceptarea - mijloace destul de recent folosite in practica statelor pentru a exprima consimtamantul de a se lega printr-un tratat, cu schimbul instrumentelor constituind tratate - procedeu cat se poate de nou si de lipsit de formalism, cu posibilitatea ca un tratat sa poata intra in vigoare pe baza simplei semnari si culminand cu prevederea ca acest consimtamant poate fi exprimat si pe alte cai pe care partile le stabilesc.

Reglementarea pe articole a fiecaruia dintre aceste mijloace se face, insa, incepand cu cele mai noi si mai putin formaliste (semnarea, schimbul instrumentelor constituind tratatul) si abia apoi sunt tratate mijloacele traditionale, (ratificarea si aderarea) aceasta poate si pentru a evoca faptul ca aceste mijloace traditionale au inceput sa-si piarda din importanta.

Retine atentia expresia "orice alt mijloc convenit" folosita in conventie, nu numai pentru a preciza ca enumerarea pe care o face nu este exhaustiva, ci mai ales pentru a intelege ca in acest domeniu libertatea partilor este deplina, acestea putand sa se lege printr-un tratat, fie prin unul dintre mijloacele enumerate, fie in oricare alt mod asupra caruia se vor pune de acord.

Principala caracteristica a exprimarii consimtamantului de a se lega printr-un tratat este larga libertate a statelor in alegerea mijloacelor juridice.

Folosirea unuia sau altuia dintre mijloacele de exprimare a consimtamantului de a deveni parte la un tratat, depinde de hotararea statelor respective, cele mai multe tratate prevazand expres in textul lor mijloacele ce vor fi folosite pentru ca statele sa devina parti.

In practica, statele recurg cand la un procedeu, cand la altul, in raport si de prevederile legislatiei lor interne, dar luand in considerare si o serie de factori precum obiectul tratatului, nivelul la care se incheie, imprejurarile concrete de fapt etc.

Asadar, aceasta libertate de a alege un mod de exprimare a consimtamantului sau altul pentru incheierea unui tratat, nu este nelimitata, statele trebuind uneori sa tina cont de anumite cerinte care nu pot fi ignorate.

Mijloacele juridice prin care statele devin parti la tratate au un caracter complex, de drept intern si de drept international.Manifestarea de vointa prin care un stat devine parte la un tratat consta in acte dintre care, unele se desfasoara pe planul dreptului intern, altele pe plan international, iar altele au valoare atat de drept intern cat si de drept international. Actele interne constituie temeiul si punctul de plecare in formarea actului international, iar in cadrul acesteia din urma, se finalizeaza decizia din actul intern, conferindu-i statului calitatea de parte la tratat.

Decizia statului de a deveni parte la tratat se ia in cadrul ordinii sale juridice interne si in conformitate cu dreptul intern, de catre organele statului investite cu astfel de atributii.

Aceasta decizie nu duce la dobandirea calitatii de parte la tratatul respectiv decat dupa ce intervine un act de drept international, adica organele statului competente sa reprezinte statul in relatiile internationale procedeaza la schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, deci la comunicarea pe plan international a exprimarii consimtamantului statului de a se lega prin tratatul respectiv.

Manifestarea de vointa a statului de a deveni parte la un tratat constituie un act unilateral de vointa, indiferent de modalitatea in care se exprima aceasta vointa.

In raport de hotararea statelor parti, exprimarea consimtamantului de a deveni parte la tratat se va face prin semnare, semnare urmata de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare.

F semnarea

a) Semnarea tratatelor

Semnarea reprezinta actul prin care reprezentantul unui stat, imputernicit in acest sens semneaza tratatul din partea acelui stat.

Semnarea are o functie dubla - mijloc de autentificare a textului tratatului sau mijloc de exprimare a consimtamantului statului de a deveni parte la tratat.

Autentificarea textului convenit ca rezultat al negocierilor poate avea loc, pe langa semnare, prin semnare ad referendum (provizorie, pana la confirmare), prin parafarea textului, sau in alt mod pe care partile l-au convenit. Pentru tratatele multilaterale, autentificarea poate avea loc prin semnarea actului final al conferintei sau adoptarea unei rezolutii a organizatiei care consemneaza in anexa textul tratatului adoptat.

Functia semnaturii ca mod de exprimare a consimtamantului de a se lega printr-un tratat trebuie sa rezulte in mod expres din tratat, din deplinele puteri sau alte manifestari ale statelor in cursul negocierilor.

Atunci cand nu stabileste consimtamantul de a fi legat printr-un tratat, fiind supusa ratificarii, acceptarii sau aprobarii, semnarea creeaza obligatia, pentru statul semnatar de a nu comite acte care ar priva tratatul de obiectul si scopul sau, pana cand statul isi anunta intentia de a nu-l ratifica. Semnarea nu creeaza obligatia de ratificare a tratatului.

b)       

F ratificarea F aprobarea

Ratificarea tratatului

Ratificarea reprezinta acceptarea formala a tratatului de catre organul de stat care, din punct de vedere constitutional, are in mod exclusiv competenta de a incheia tratate.

Ratificarea este fie prevazuta in mod expres de tratat, fie statele participante au convenit la negocieri ca tratatul sa fie supus ratificarii sau semnarea sa se faca sub rezerva ratificarii, rezerva exprimata la negocieri sau in deplinele puteri.

Ratificarea este un act intern care se efectueaza, diferit de la stat la stat, de catre Parlament, de catre seful statului sau de catre seful statului cu aprobarea prealabila a Parlamentului. Ea presupune existenta unei semnaturi a reprezentantului respectiv, dar ratificarea nu confirma semnatura ci este un act de sine statator.

Ratificarea se acorda fata de intregul text al tratatului (cu exceptia tratatelor multilaterale la care se pot formula rezerve) si in mod neconditionat.

Multa vreme ratificarea a constituit regula, vorbindu-se chiar de existenta unui "principiu" al ratificarii tratatelor. Actualmente a incetat sa mai fie un principiu general, regula ratificarii trebuind confirmata, ea nu se poate deduce.

Fiind un act de drept intern, Constitutia si legile interne stabilesc domeniile pentru care este necesara ratificarea, avand in vedere criteriul importantei domeniului de relatii ce constituie obiectul tratatului.

In multe sisteme de drept, ratificarea reprezinta principalul mijloc prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratate, numai prin ratificare tratatele devenind perfecte si obligatorii.

Art. 14 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileste cazurile in care exprimarea consimtamantului unui stat de a fi legat printr-un tratat are loc prin ratificare:

"a) cand tratatul prevede ca acest consimtamant se exprima prin ratificare;

b) cand este stabilit pe alta cale, ca statele participante la negociere convenisera asupra cerintei ratificarii;

c) cand reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificarii, sau

d) cand intentia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificarii rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau ori a fost exprimata in cursul negocierii."

Ratificarea este un act liber, neexistand o obligatie juridica pentru un stat de a ratifica tratatul semnat de reprezentantul sau, afara daca s-a angajat prin tratat sa semneze ori sa ratifice un anumit tratat sau categorie de tratate.

c) Aprobarea tratatelor

Procedura aprobarii tratatelor s-a dezvoltat in ultimele decenii, vizand tratatele incheiate in domeniile economice si tehnice. Cresterea ritmului si cerintele colaborarii internationale au determinat inlocuirea pentru aceste domenii a procedurii formaliste a ratificarii, cu una mai flexibila - aprobarea de catre guvern a tratatelor respective. Se realizeaza prin aprobare o examinare mai expeditiva a dispozitiilor unor tratate. In raport de legislatia fiecarui stat se supun aprobarii tratatele care nu implica un angajament politic major sau nu se refera la domenii esentiale ale exercitarii suveranitatii.

F acceptare F aderare

d) Acceptarea tratatelor.

Aceasta procedura este prevazuta in unele tratate, in raport de continutul tratatului fiind echivalenta fie cu ratificarea fie cu aprobarea.

Adoptarea denumirii de acceptare are aceeasi finalitate - asigurarea unui instrument cu un caracter mai putin formal decat ratificarea.

e) Aderarea la un tratat international.

Aderarea este acea procedura prin care un stat, care nu a participat la negocierile pentru incheierea unui tratat, isi exprima consimtamantul de a se angaja prin aceasta. Este o procedura ce permite extinderea tratatului la state care nu au participat la negociere si care devin astfel parti la tratat, susceptibila de aplicare numai la tratatele multilaterale.

In general, tratatele multilaterale generale sunt deschise tuturor statelor, cele ce nu le semneaza in termenul prevazut, putand sa adere la ele. La tratatele multilaterale restranse, aderarea altor state este permisa, de regula, numai cu acordul tuturor partilor contractante.

Aderarea, ca mijloc de exprimare a consimtamantului de a se lega printr-un tratat are aceeasi valoare juridica ca si ratificarea.

Potrivit art. 15 din Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, aderarea are loc: cand tratatul prevede expres ca anumite state sau categorii de state pot sa adere la el; cand un stat care nu avea dreptul de a deveni parte la tratat, potrivit dispozitiilor sale, este ulterior invitat sa devina parte; cand toate partile au convenit ulterior ca acest consimtamant va putea fi exprimat de catre acest stat pe calea aderarii.

Statele care participa la negocieri si incheie tratatul sunt cele care, in mod firesc, au si dreptul de a fixa conditiile in care este posibila aderarea la acest tratat, inserand in acest scop, o clauza speciala, fie in chiar textul tratatului, fie intr-un instrument separat. Acest drept decurge din principiul potrivit caruia statele, in virtutea suveranitatii lor, sunt libere sa determine statele cu care inteleg sa stabileasca legaturi conventionale. Desi acest principiu nu este la adapost de orice critici, statele mai putin dezvoltate considerand ca nu ar cadea sub incidenta sa tratatele multilaterale generale, practica urmata nu este uniforma, multa vreme ea avand un caracter discriminatoriu si excluzand unele tari de la participarea la astfel de tratate.

D. Schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

Decizia luata de catre organul de stat competent de a angaja statul respectiv trebuie sa fie adusa la cunostinta celeilalte parti contractante.

In lipsa acestei comunicari, decizia respectiva nu produce efecte pe plan international.

Continutul acestor instrumente si organele competente sa le semneze sunt stabilite de dreptul intern al fiecarui stat.

Dupa ce a avut loc intocmirea instrumentelor de ratificare (aprobare, acceptare, aderare) acestea se schimba in cazul tratatelor bilaterale, instrumentele de ratificare aprobare, acceptare sau aderare la tratatele internationale multilaterale se depun la depozitar, care poate fi unul sau mai multe state sau o organizatie internationala, desemnat de catre statele negociatoare prin tratat sau pe alta cale.

In cazul acordurilor, conventiilor si intelegerilor incheiate la nivel guvernamental, aprobarea lor se notifica pe cale diplomatica celeilalte parti sau depozitarului.

Efectul juridic al schimbului, depunerii sau notificarii instrumentelor de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare consta in stabilirea momentului in care a fost exprimat consimtamantul statului de a fi legat prin tratat, a momentului in care statul devine parte la respectivul tratat.

Incheierea tratatelor in Romania

Potrivit dispozitiilor constitutionale si ale Legii nr.590 din 2003, incheierea tratatelor internationale in numele Romaniei este de competenta Presedintelui statului. Presedintele poate sa imputerniceasca in acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai Romaniei. Pe baza acestei imputerniciri guvernul poate sa ia masuri in vederea initierii si negocierii tratatelor internationale in numele statului.

La randul sau, guvernul poate negocia si semna tratatele incheiate la nivel guvernamental si aproba incheierea de conventii, acorduri si alte intelegeri la nivel departamental. Pentru aceste acorduri, imputernicirile se dau de catre guvern, prin ministerul afacerilor externe, care elibereaza in acest scop deplinele puteri.

Tratatele semnate in numele Romaniei se supun ratificarii prin lege, de catre Parlament. De asemenea, se supun ratificarii tratatele semnate la nivelul guvernului, care se refera la: colaborarea politica si militara; cele care fac necesara adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor in vigoare; cele care implica un angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre Parlament.

Aceeasi procedura se aplica in cazul aderarii, pentru aceleasi cxategorii de tratate. Denuntarea tratatelor respective urmeaza aceeasi procedura.

Tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate mai sus,  sunt supuse aprobarii prin hotarare guvernamentala. Guvernul il informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte intelegeri internationale pe care le aproba.

Acordurile si intelegerile cunoscute sub denumirea de "acorduri in forma simplificata" se incheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot incheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale in acest domeniu, in colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe. Acordurile in forma simplificata nu impun - prin continutul lor - ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre Guvern.

F rezerve F tipuri F conditii

Rezervele la tratate

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional in dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a campului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. In cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definita in Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si avand un caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, in ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa indeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie):

a) rezervele sa fie exprimate in forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state - parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte in mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor sa nu fie in mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a inregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic in care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. In dreptul international modern conditia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.

In practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi interne, in vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie insotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.

O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste intr-o maniera proprie, conform legilor interne.

Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate intre statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

Intre statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica in forma modificata prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:

fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice intre ele si statul rezervatar;

fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea intre ele si statul rezervatar a intregului tratat.

In majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntand la acestea pe masura ce isi acordeaza legislatia nationala la normele internationale.

F efecte in spatiu F in timp F asupra partilor

Efectele tratatelor

Efectele in spatiu

In principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din Conventia privind dreptul tratatelor). In anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin "clauza federala", teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. In mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la "clauza coloniala" in care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

Efectele in timp

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor. (art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar in ceea ce priveste actele sau faptele petrecute dupa momentul intrarii in vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta in textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor in vigoare, care este stabilit in dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea in vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta in textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa inceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

Efectele tratatelor asupra partilor

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa indeplineasca cu buna-credinta si intocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, intrucat doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept international.

Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamantul sau.

Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobandi drepturi in baza unor tratate la care nu sunt parti in urmatoarele conditii (art.36):

- daca partile unui tratat inteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state, sau tuturor statelor;

- daca statul tert consimte, fie in mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala in legatura cu un diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor, prevazute in Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.

In anumite conditii pot rezulta obligatii, in sarcina statelor, in baza unor tratate la care nu sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):

- daca partile unui tratat inteleg sa creeze o obligatie in sarcina unui stat tert;

- daca statul tert consimte, in mod expres si in scris la aceasta obligatie.

Prin indeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct intre statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentand unicul fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.

In practica internationala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale. Asemenea tratate, intrucat reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si in lipsa consimtamantului lor. Din aceasta categorie fac parte:

- tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);

- tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala (regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );

- tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor comunitatii internationale.

F Monism F dualism

Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna a statelor

Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre dreptul international si dreptul intern al statelor.

Teoria monista

Conform teoriei moniste - cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din momentul intrarii in vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia organelor legislative, chiar daca s-ar afla in contradictie cu o lege interna, situatie in care, actul normativ intern ar inceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizand rolul statului ca subiect de drept international. In cazul teoriei moniste - cu primatul dreptului intern asupra dreptului international, tratatul dobandeste forta juridica in masura in care aceasta ar fi prevazuta de legea interna, iar in caz de conflict intre norma interna si cea internationala, se da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista

Teoria dualista, care sustine distinctia neta intre cele doua sisteme de drept - intern si international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internationala in ordinea interna, acesta dobandind caracterul actului in care a fost transpus (lege interna). In prezent tendinta este de a da prioritate normelor internationale fata de normele interne, insa cele doua teorii subzista. Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui tratat in ordinea interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind determinata de modalitatea de receptare de catre fiecare stat a normelor dreptului international.

Teoriile monista si dualista in practica statelor

In unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile scandinave, pentru ca normele dreptului international sa aiba efect in ordinea juridica interna se procedeaza la "transformarea" normelor internationale - cuprinse in tratate - in norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internationale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).

Majoritatea statelor europene au prevazut in Constitutiile lor, recunoasterea normelor internationale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regaseste in Austria, in Italia, Franta si Germania. Constitutia Olandei prevede in plus, ca tratatele internationale la care statul este parte prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu primatul dreptului international).

Cadrul constitutional roman privind raportul dintre dreptul international si dreptul intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de catre Parlamentul Romaniei devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune in legatura cu prioritatea normelor internationale fata de cele interne, precizand doar, ca statul roman "se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna - credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte." In Conventia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul ca "un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau in executarea unui tratat", eliminand astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor interna pentru a nu respecta obligatiile internationale.

Art.20 din Constitutia Romaniei se refera la incidenta tratatelor in domeniul drepturilor omului asupra legislatiei nationale. In articolului mentionat se afirma obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce reglementeaza drepturile si libertatile cetatenilor in concordanta cu documentele internationale adoptate in acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate in domeniul drepturilor omului la care Romania este parte.

Singurul domeniu in care se prevede, in mod expres, prioritatea reglementarilor internationale fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare. In practica Curtii Constitutionale s-a sustinut, in mod repetat, ca "respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului in Romania nu este conditionata de revizuirea legislatiei nationale, fiind direct aplicabila, (n.n."self-executing") conf.art.11 din Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost inlaturata solutia necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne in vederea acordarii acesteia cu obligatiile internationale asumate." 

F suspendare F incetarea aplicarii

Suspendarea si incetarea tratatelor

Conventia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si conditiile in care un tratat poate sa fie suspendat sau in care inceteaza aplicarea lui.

Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite clauze ale tratatului, in timp ce incetarea aplicarii unui tratat este definitiva si vizeaza intregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate partile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.

Suspendarea sau incetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau poate sa intervina independent de vointa acestora.

Suspendarea sau incetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor

Incetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

- daca a fost incheiat pe durata determinata;

- ca urmare a manifestarii unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare sau retragere, daca aceste modalitati sunt expres prevazute in textul tratatului sau sunt acceptate de catre toate celelalte state-parti;

- in mod tacit, ca urmare a incheierii intre acelasi parti a unui nou tratat avand acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.

Incetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

- ca urmare a incalcarii substantiale a tratatului de catre una din parti;

- ca urmare a imposibilitatii de a indeplini obligatiile asumate de catre un stat datorita intervenirii unor conditii exceptionale.

Incetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor

Intervine in situatii care fac imposibila executarea lor:

- ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca subiecte de drept international ( caducitatea tratatului);

- ca efect al schimbarii fundamentale a imprejurarilor, care au determinat incheierea tratatului, daca aceasta afecteaza in mod esential baza consimtamantului statului exprimat la data incheierii tratatului (incetarea tratatului);

- ruperea relatiilor diplomatice si consulare si razboiul (incetare sau suspendare);

- constatarea nulitatii unui tratat (incetarea tratatelor).

Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de incetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:

- in cazul in care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata in vigoare in momentul incheierii sale, sau aparuta ulterior;

- in cazul in care se constata un viciu de consimtamant care a afectat acordul de vointa al partilor in momentul incheierii tratatului.

Conventia de la Viena prevede doua tipuri de nulitate - aboluta si relativa - avand regimuri juridice distincte.

a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamant a fost viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de catre acelasi stat. (art.45) Se sanctioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamant rezultand din: incalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a incheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

b) Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamant rezultand din constrangerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de catre orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de catre o instanta internationala. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

F interpretare

Interpretarea tratatelor

Prin interpretarea tratatului international se intelege operatiunea prin care se urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat in cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretarii il reprezinta textul tratatului Scopul interpretarii este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a partilor in vederea unei aplicari corecte a tratatului.

Tipuri de interpretare

Entitatile competente sa interpreteze un tratat international sunt :

- pe plan international - statele parti la tratat, instantele jurisdictionale sau arbitrare si organizatiile internationale ;

- pe plan intern - organele executivului, de regula ministerele afacerilor externe.

Interpretarea realizata de partile unui tratat are o forta superioara fata de alte interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Partile pot sa includa in textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Daca in cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, partile pot sa incheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurand uniformitatea aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizatiile internationale sunt competente sa interpreteze dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.

Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul international si de Curtea Internationala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta obligatorie numai pentru partile care au supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instantei internationale.

Reguli de interpretare

Conventia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, stabilind o regula generala de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor autentificate in mai multe limbi (art.33).

Regula generala consta in obligativitatea interpretarii unui tratat cu buna-credinta, potrivit sensului obisnuit ce urmeaza a fi atribuit termenilor tratatului, in contextul lor si in lumina obiectului si a scopului tratatului.

a) Regula interpretarii tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internationale (pacta sunt servanda).

b) Interpretarea termenilor tratatului in contextul lor, presupune analiza acestora in contextul intregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si anexele, precum si luarea in considerare a oricaror acorduri, instrumente sau practici in legatura cu tratatul, intervenite intre parti cu prilejul incheierii acestuia sau ulterior.

c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi inteles intr-un sens special numai daca se stabileste ca aceasta a fost intentia partilor.

Alaturi de aceste reguli generale, in interpretarea unui tratat se poate recurge - daca este necesar - si la mijloace complementare, indeosebi la lucrarile pregatitoare si la imprejurarile in care a fost incheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat in doua sau mai multe limbi, textul are aceeasi valoare in fiecare dintre aceste limbi, in afara de cazul in care partile au convenit sa acorde prioritate unuia dintre texte, in caz de divergenta. In situatia in care din comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde in cea mai mare masura obiectului si scopului tratatului.