Dreptul public roman

Dreptul public roman

In varful ierarhiei administratiei centrale se afla imparatul care era si comandantul suprem al armatei, desemna reprezentantii sai in provincii, numea guvernatorii acestora si fixa marimea impozitelor. In domeniul civil, imparatul era sursa dreptului. Pentru a-si indeplini atributiile si a-si ranssite ordinele, el era ajutat de o administratie centrala divizata in birouri conduse de cate un sef subrdonat questorului palatului.

Teritoriul statului roman era impartit in provincii care, in timpul imparatului Diocletian, au fost grupate in dioceze. Din punct de vedere al organizarii administrative, se distingeau trei tipuri juridice de cetati[1]:

• Cetatile peregrine, care se repartizau, in functie de statutul lor fata de Roma, in: cetati tributare (plateau tribut, fiind supuse Romei), cetati libere (teoretic, erau autonome, dar, in fapt, drepturile lor fusesera concesionate printr-un act unilateral al Romei; unele erau scutite de tribut), cetati libere federate (incheiasera un tratat cu Roma de pe picior de egalitate);
• Municipiile erau cetati care s-au format pe baza unei comunitati peregrine preexistente, careia Roma ii acorda fie dreptul roman, fie dreptul latin, in functie de conditiile istorice in care a fost acordat dreptul.
• Coloniile erau cetati noi, intemeiate prin aducerea de coloni pe pamanturile luate cetatilor sau popoarelor invinse, care adopta in integralitate dreptul roman. Coloniile erau infiintate printr-o hotarare a senatului roman care stabilea locurile ce urmau a fi ocupate, numarul colonistilor, intinderea teritoriilor ce urmau a fi impartite, suprafata fiecarui lot in parte[2].

Organizarea institutionala depindea de statutul fiecarei cetati. Astfel, cetatile peregrine si-au pastrat magistratii si legile lor specifice, in timp ce, in municipii si colonii, institutiile erau copiate dupa cele ale Romei. Corpul civic (populus), repartizat in curii si reunit in comisii, alege magistratii care sunt adevaratii conducatori ai cetatii: doi questori ce se ocupa de problemele financiare, doi edili care reglementeaza si controleaza aprovizionarea cu alimente, organizarea si functionarea pietelor, drumurile, constructiile etc. si doi magistrati insarcinati cu infaptuirea Justitiei. Magistratii sunt ajutati de un senat local (ordinul decurionilor), format din fosti magistrati si notabili locali bogati care au in sarcina toate serviciile municipale.

Delicte publice si delicte private. In dreptul roman, materia delictelor a cunoscut o evolutie extrem de complexa, in cadrul careia s-au format numeroase categorii de institutii juridice. Astfel, s-a conturat notiunea delictului, s-au fixat sensurile sale, precum si regimul juridic propriu fiecarui delict. Intr-un sens general, delictele erau considerate de romani ca fapte ilicite, sanctionate prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau foarte variate si puteau genera consecintele cele mai diverse, de la prejudicii materiale la vatamarea sau uciderea unor persoane.

In epoca veche, delictele erau clasificate in doua categorii: publice si private[3].

Delictele private nu se inscriau in sfera obligationala si aveau identitate proprie, fiind judecate dupa procedura civila si sanctionate cu amenda catre victima (despagubiri), fata de cele publice care erau judecate dupa procedura penala de catre instante speciale si erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenda.

Delicte publice (infractiuni). Cele mai multe infractiuni si-au gasit initial reglementarea in dreptul roman. Tradarea intereselor republicii sau orice alte semne de impotrivire la adresa imparatului (proferarea de injurii, mutilarea statuilor) erau considerate sacrilegii, iar vinovatii erau condamnati la moarte prin aruncare in cusca animalelor salbatice, bunurile fiindu-i confiscate si copiii decazuti din dreptul de mostenire si obligati sa duca o viata de mizerie. In dreptul roman se facea deosebire intre omorul comis cu intentie si cel savarsit din greseala. In cazul omorului din culpa, pretorul obliga pe infractor sa predea un tap familiei celui ucis pentru ca animalul sa fie sacrificat in cadrul unei ceremonii religioase destinata sa-l purifice pe cel care a gresit[4].

O infractiune asemanatoare cu delapidarea era infractiunea de peculat - sustragere de bunuri din averea publica, sanctionata la inceput cu expulzarea sau munca in mine, mai tarziu cu condamnarea la galere, confiscarea bunurilor sau chiar moartea.

Un mare accent punandu-se pe aparatul administrativ extrem de dezvoltat si complex al Romei, insulta unui functionar public era cosiderata la fel de grava ca si jignirea adusa imparatului. Daca faptuitorul folosea si violente asupra functionarului aflat in timpul serviciului sau daca insultele priveau fapte ale functionarului in legatura cu serviciul, pedeapsa era intotdeauna moartea. Foarte importanta era la inceput probitatea morala si corectitudinea magistratilor, motiv pentru care judecatorii care primeau mita erau condamnati la moarte. Mai tarziu, cand coruptia a luat o mare amploare, s-a permis magistratilor sa primeasca daruri, insa in limitele unei anumite sume anuale. Cu confiscarea averii erau pedepsiti cei care practicau jocuri de noroc si proxenetii (ulterior, acestia erau exilati sau codamnati la munca in mine).

La romani, adulterul sotului se pedepsea cu o amenda numai daca acesta aducea o concubina in locuinta conjugala, pierzandu-si in acelasi timp dreptul de a mai cere tragerea la raspundere a sotiei pentru adulter. In cazul femeii adulterine, dreptul de a cere condamnarea acesteia apartinea sotului, familiei acestuia si, intr-o vreme, chiar persoanelor straine de familie; mai tarziu, acest drept a fost recunoscut numai sotului si membrilor familiei si, in final, numai sotului.

In materia pedepselor, initial, Legea celor XII table aducea o recunoastere a legii talionului, prevazand ca cel care a rupt o mana sau un picior altuia fara sa ajunga la o intelegere cu victima trebuie sa sufere un rau asemanator (Si membrum rupsit, ne cum eo pacit, taleo, esto). Ulterior, pedepsele au cunoscut o diversificare si o cruzime uimitoare: cei condamnati la moarte erau mai intai loviti cu vergelele, apoi decapitati sau aruncati de pe stanca tarpeiana, ori erau inchisi intr-un sac si aruncati in mare sau arsi de vii, crucificati, aruncati in custile animalelor salbatice. Mai tarziu s-a introdus taierea cu sabia si spanzuratoarea. In timpul domniei lui Nero, cruzimea supliciilor a ajuns la paroxism: se faceau torte din corpurile omenesti unse cu pacura, condamnatii erau dati hrana pestilor sau aruncati animalelor salbatice. O alta practica barbara a fost introdusa de Tiberius: pentru ca un vechi obicei roman interzicea trimiterea la moarte a fetelor virgine, acesta a poruncit sa fie violate de calau inainte de executie. Un alt obicei care impiedica executarea pedepsei era refugiul condamnatului la altarul sau in templul unui zeu. O solutie pentru a-l obliga pe condamnat sa paraseasca refugiul s-a gasit insa si in acest caz: erau adusi copiii si rudele acestuia si torturati sub ochii celui care se pusese sub protectia zeilor[5].

Ca si grecii, romanii foloseau pedepse diferite pentru sclavi si pentru oamenii liberi; chiar si cetatenii liberi erau pedepsiti diferit, in functie de pozitia lor in societate. De exemplu, in cazul furtului flagrant, daca hotul prins asupra faptului era om liber, era batut cu vergile si atribuit victimei ca sclav de catre magistrat; daca era sclav, era ucis.

Tot in dreptul roman isi au originea cele mai multe imprejurari care inlatura caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea, nebunia.

In dreptul roman, complicii si instigatorii erau asimilati cu autorii, deseori primind aceeasi pedeapsa. Erau pedepsiti atat cei care dadeau un ajutor material la comiterea infractiunii, cat si cei care dadeau sfaturi, directive sau incurajari (ajutor moral). Daca, in vederea savarsirii infractiunii, copiii sau sclavii erau folositi ca instrumente (de exemplu, stapanul isi indemna sclavul sa fure sau sa ucida), cel care raspundea era stapanul, copilul sau sclavul fiind absolviti de raspundere.