Continutul constitutiv al infractiunii

CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII

1. Notiuni

Continutul constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in norma de incriminare cu privire la actul de conduita interzis pe care le indeplineste faptuitorul ori devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta.

Are o sfera de cuprindere mai restransa decat continutul juridic al infractiunii care poate cuprinde si alte conditii privitoare la alte elemente ale infractiunii.

Componenta esentiala a continutului constitutiv, actiunea faptuitorului, interzisa prin norma penala, este cercetata sub doua aspecte: obiectiv si subiectiv.

2. Latura obiectiva

Structura laturii obiective:

Elementul material

Urmarea imediata

Legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea imediata.

Anumite conditii, cerinte esentiale cu privire la elementul material.

Elementul material - desemneaza actul de conduita interzis prin norma de incriminare.

Este elementul esential al oricarei infractiuni daca avem in vedere ca infractiunea este fapta periculoasa, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvant, expresie ce arata actiunea/inactiunea interzisa, este asa numitul "verbum regens'.

a)        Actiunea - desemneaza o atitudine a faptuitorului prin care face ceva, ce legea penala ordona sa nu se faca. (se realizeaza prin acte materiale ca lovire, luare, distrugere, ucidere; prin cuvinte ca la infractiunea de insulta, calomnie; prin scris la denuntare calomnioasa, falsificare, contrafacere etc)

b)    Inactiunea - desemneaza atitudinea faptuitorului care nu face ceva ceea ce legea penala ordona sa faca. Inactiunea nu constituie element material al infractiunii daca nu exista o obligatie legala ori conventionala de a nu ramane in pasivitate, pentru a impiedica o alta energie sa produca rezultatul periculos, (prin inactiune se comit infractiuni ca: nedenuntarea, nedenuntarea unor infractiuni, omisiunea de incunostiinta organele judiciare, omisiunea de a da ajutorul necesar - cazuri in care obligatia de a iesi din pasivitate decurge din lege (sau din contract cum este cazul unor infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul, ori infractiuni contra sigurantei pe drumurile publice etc.)

Cerinte esentiale - privesc elementul material si realizarea lor trebuie observata odata cu savarsirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infractiune ( se pot referi la locul savarsirea faptei - in public pentru infractiunea de calomnie, pe drumul public pentru unele infractiuni la regimul circulatiei pe drumurile publice, uciderea copilului nou-nascut imediat dupa nastere etc; sau la modul si mijloacele savarsirea infractiunii - de ex. impotrivirea la executarea unei hotarari judecatoresti prin acte de violenta si amenintare, deschiderea fara drept a unei corespondente adresata.

Urmarea imediata - consta in vatamarea adusa valorii sociale ocrotite, prin savarsirea faptei interzise. Urmarea sociala periculoasa trebuie sa fie imediata, adica sa fie rezultatul nemijlocit al actiunii sau inactiunii, (urmarea imediata este un element necesar al continutului constitutiv al infractiunii). Infractiunile care au in continut referiri la urmarea produsa prin infractiune sunt infractiuni de rezultat, materiale. (Rezultatul este perceptibil si trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infractiune). Daca rezultatul nu s-a produs, atunci infractiunea nu s-a consumat, a ramas in faza de tentativa, Infractiunile care nu au in continut referiri la rezultat sunt infractiuni de pericol (formale). In cazul infractiunilor care au in continutul lor prevazuta o urmare, sau mai multe urmari este necesara stabilirea legaturii de cauzalitate intre elementul material si urmarea produsa prin fapta infractionala.

Legatura de cauzalitate intre actiunea/inactiunea faptuitorului i urmarea imediata.

Deci existenta infractiunii este conditionata de legatura de cauzalitate dintre actul de conduita interzis si urmarea imediata socialmente periculoasa prevazuta de lege.

In cazul infractiunilor de pericol (formale) nu este necesara stabilirea legaturii de cauzalitate, ea rezultand din insasi savarsirea faptei - "ex re'.

3. Latura subiectiva

Vinovatia ca element subiectiv

Elementul subiectiv reprezinta atitudinea psihica a pers care a savarsirea o fapta, fata de aceasta si de urmarile ei, atitudine exprimata in vinovatia ceruta de lege pentru existenta acelei infractiuni.

Formele vinovatiei

Vinovatia ca element al continutului infractiunii se poate prezenta sub una din formele prevazute in art 19 - intentie, culpa sau praeterintentie.

Ca element al continutului infractiunii vinovatia trebuie prevazuta in continutul juridic al fiecarei infractiuni (uciderea din culpa, distrugerea din culpa, neplata cu rea credinta a pensiei de intretinere etc).

Cerinte esentiale in continutul laturii subiective

In continutul unor infractiuni sunt prevazute si anumite conditii - cerinte esentiale - care intregesc elementele subiectului, mobilul/scopul cu care se savarsesc faptele.

Mobilul in continutul laturii subiective

Sau cauza interna a actului de conduita desemneaza acel sentiment (dorinta, tendinta, pasiune) ce a condus la nasterea in mintea faptuitorului a ideii savarsirea unei anumite fapte (un indiciu de normalitate psihica = este responsabil).

Scopul in continutul laturii subiective

Apare destul de rar in continutul juridic al infractiunii si desemneaza o realitate care se situeaza in afara infractiunii.

Va fi indeplinita aceasta cerinta cand faptuitorul a urmarit realizarea scopului prevazut de lege, indiferent daca acesta a fost atins sau nu prin savarsirea faptei, elementul subiectului luand forma intentiei calificate prin scop (in cazul inselaciunii inducerea in eroare se face in scopul obtinerii unui folos material injust).

Sunt si situatii in care scopul ca cerinta esentiala este atasat elementului obiectiv - infractiunile in care "scopul' este folosit cu intelesul de destinatie (detinerea de valori falsificate in scopul punerii lor in circulatie).

1.Vinovatia in legea penala

Definitia rezulta din dispozitia art.19 alin.1 Cod penal, in care se arata ca exista vinovatie atunci cand fapta care prezinta pericol social ( prevazuta de legea penala) este savarsita cu intentie sau din culpa.

Din definitie rezulta cele doua forme ale vinovatiei : intentia si culpa.

Intentia si modalitatile ei. Asa cum s-a aratat, exista intentie ca forma a vinovatiei, atunci cand persoana care savarseste o fapta ce prezinta pericol social prevede, in momentul savarsirii, rezultatul socialmente periculos al acesteia si urmareste producerea acelui rezultat sau, desi nu-l urmareste, accepta totusi eventualitatea producerii lui. Caracteristic intentiei este deci prevederea de catre faptuitor a rezultatului faptei, reprezentarea in mintea sa a acestui rezultat.

Intentia prezinta doua modalitati, in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos intentia directa si intentia indirecta sau eventuala.

a) Intentia directa. Exista aceasta modalitate a intentiei atunci cand faptuitorul isi reprezinta actiunea sau inactiunea sa, modul de infaptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta si in aceste conditii el urmareste producerea acelui rezultat.

b) Intentia indirecta sau eventuala exista atunci cand faptuitorul, care prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, desi nu urmareste producerea acestui rezultat, savarseste totusi fapta, acceptand eventualitatea producerii. Ceea ce caracterizeaza, deci, intentia indirecta sau eventuala este atitudinea indiferenta a faptuitorului fata de rezultatul socialmente periculos, posibil, dar neurmarit al faptei sale si acceptarea eventualitatii producerii acestuia.

Modalitatile intentiei examinate mai sus sunt modalitati normative, deoarece sunt explicit prevazute de lege in dispozitia din art.19 alin.1 pct.1 Cod penal se prevede ca fapta este savarsita cu intentie atunci cand infractorul: a) prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui (intentia directa - n.n.) precum si atunci cand b) prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui (intentie indirecta sau eventuala - n.n.).

Pe langa modalitatile normative, in stiinta dreptului penal sunt cunoscute si alte modalitati ale intentiei, a caror cunoastere poate servi la stabilirea in concret a gradului de vinovatie si deci a periculozitatii infractorului, facand posibila individualizarea pedepsei.

Culpa si modalitatile ei. Exista culpa ca forma a vinovatiei atunci cand faptuitorul, savarsind o fapta care prezinta pericol social, a prevazut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmarit si nu a acceptat eventualitatea producerii lui, insa a actionat socotind fara temei ca acel rezultat nu se va produce sau nu a prevazut rezultatul desi trebuia si putea sa-l prevada. Din aceasta definitie rezulta ca si culpa prezinta, la randul ei, doua modalitati importante: culpa cu prevedere (usurinta) si culpa simpla (greseala).

a) Culpa cu prevedere (usurinta, temeritate) exista cand faptuitorul a prevazut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat insa acest rezultat, ci a sperat in mod usuratic, neintemeiat ca el nu se va produce (un conducator de autovehicul circula cu viteza excesiva, din care cauza produce un accident prin care pricinuieste vatamarea corporala sau moartea cuiva etc).

Culpa cu prevedere are ca trasatura comuna cu intentia in general prevederea rezultatului faptei, iar cu modalitatea intentie indirecta are ca element comun si imprejurarea ca faptuitorul nu urmareste producerea rezultatului faptei. Ea se deosebeste insa de intentia indirecta prin neacceptarea de catre faptuitor a rezultatului faptei.

b) Culpa simpla (greseala) exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (de ex., un conducator de autovehicul accidenteaza din neatentie un pieton; un tehnician constructor pe un santier nu ia, din neglijenta, masurile de protectie a muncii la care era obligat, din care cauza un muncitor este ucis sau grav vatamat intr-un accident de munca; un farmacist elibereaza, din neatentie, un alt medicament decat cel indicat sau prepara gresit un medicament nociv etc).

c)Ceea ce caracterizeaza culpa simpla este neprevederea de catre faptuitor a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, in conditiile in care el avea datoria de a proceda cu toata atentia si diligenta pentru a prevedea acest rezultat si totodata avea posibilitatea sa-l prevada, in conditiile concrete in care a savarsit actiunea sau omisiunea sa. Pentru stabilirea vinovatiei in forma culpei simple se folosesc doua criterii: un criteriu obiectiv prin a carui utilizare se urmareste sa se stabileasca daca faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul socialmente periculos si un criteriu subiectiv, prin care se urmareste sa se verifice daca faptuitorul, care trebuia sa prevada rezultatul faptei sale, a avut in fapt posibilitatea sa prevada acest rezultat, daca putea sa-l prevada in momentul savarsirii faptei.

Culpa, in cele doua modalitati ale sale, este si ea, alaturi de intentie, prevazuta si definita in dispozitiile din art.19 Cod penal. Potrivit dispozitiei din alin.l pct.2 din acest articol, exista culpa atunci cand faptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (culpa cu prevedere sau temeritate) si b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (culpa simpla sau greseala).

Pe langa modalitatile normative examinate, in doctrina sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei, a caror cunoastere serveste la mai exacta caracterizare a vinovatiei si la individualizarea pedepsei.

2.     Actele preparatorii

Notiune

Notiune. Actele de pregatire sau preparatorii reprezinta prima faza a perioadei externe a activitatii infractionale si constau in anumite acte, activitati de procurare de date, informatii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infractiunilor si de crearea conditiilor favorabile savarsirii acestora.

Actele de pregatire fiind comise in vederea realizarii unei hotarari infractionale sunt posibile numai la infractiunile intentionate.

Pentru a fi considerate acte de pregatire a infractiunii, activitatile desfasurate trebuie sa indeplineasca anumite conditii.

a) Din continutul activitatii sa rezulte neindoielnic ca este efectuata pentru savarsirea infractiunii. Sa aiba, cu alte cuvinte, un caracter univoc.

b) Actul preparator sa se concretizeze intr-o activitate obiectiva de creare a conditiilor pentru savarsirea infractiunii (spre ex.: procurarea de instrumente, de date, de informatii in legatura cu locul si timpul unde urmeaza sa fie savarsita infractiunea etc);

c) Activitatea de pregatire sa nu cuprinda acte ce intra in continutul elementului material al laturii obiective; sa nu faca parte din actele de executare;

d) Actele de pregatire sa fie intentionate.

Felurile actelor de pregatire. Dupa natura si continutul lor actele de pregatire se pot imparti in: acte de pregatire materiala si acte de pregatire morala.

Actele de pregatire materiala, dupa cum arata si denumirea, constau in pregatirea materiala pentru savarsirea infractiunii ca: procurarea de instrumente, de mijloace, in adaptarea acestora pentru comiterea infractiunii. Spre ex.: procurarea unui cutit, a unei substante otravitoare, a unei franghii, a unei scari, a cheilor pentru deschiderea incuietorilor, asigurarea mijloacelor de transport, inlaturarea unor obstacole etc.

Actele de pregatire morala constau in culegerea de date, informatii cu privire la locul si timpul in care urmeaza sa se savarseasca infractiunea; in atragerea de complici. Prin actele de pregatire morala sau intelectuala cum se mai numesc, se creeaza conditii psihice favorabile comiterii infractiunii.

Regimul actelor de pregatire in dreptul penal roman actual

Legiuitorul penal roman a imbratisat principiul tezei neincriminarii actelor preparatorii.

Examinand legislatia penala romana, se poate constata ca, pe cale de exceptie, actele preparatorii, la unele infractiuni, sunt incriminate dar nu ca faza de desfasurare a activitatii infractionale, ci prin asimilare cu tentativa, sau ca infractiuni de-sine-statatoare ori ca acte de complicitate anterioara, cand sunt savarsite de alta persoana.

a) Actele preparatorii sunt asimilate tentativei si pedepsite ca atare la unele infractiuni grave prin folosirea expresiei "Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor". De ex. art.173, alin.2 C.p. privind sanctionarea tentativei la infractiunile contra sigurantei statului; art.189 alin.ultim C.p. privind lipsirea de libertate in mod ilegal; art.111 alin.2 C.aerian; se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea comiterii infractiunilor prevazute in prezentul capitol;

b) Actele preparatorii sunt incriminate ca infractiuni autonome (de-sine-statatoare) atunci cand pericolul lor este evident, cand caracterul lor este univoc. Spre ex.: art.285 Cp., privind detinerea de instrumente in vederea falsificarii de valori s. a.;

c) Actele de pregatire savarsite de alta persoana decat autorul (de ex.: culegerea de date, informatii, procurarea de mijloace, de instrumente pentru savarsirea infractiunii), atunci cand autorul a savarsit o infractiune consumata ori o tentativa pedepsibila, constituie acte de complicitate anterioara.

3. Tentativa. Notiune si conditii

Tentativa este forma de infractiune care se situeaza in faza de executare a infractiunii, intre inceputul executarii actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective si producerea rezultatului socialmente periculos.

Tentativa este definita in doctrina ca forma a infractiunii ce consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost intrerupta ori nu si-a produs efectul desi executarea a fost efectuata in intregime.

Tentativa este deci o forma atipica a infractiunii caci intotdeauna rezultatul nu se va produce fie datorita intreruperii actului de executare, fie datorita altor imprejurari, cand actul de executare a fost efectuat in intregime.

Conditiile tentativei. Din definitia data tentativei, rezulta conditiile pe care aceasta trebuie sa le indeplineasca si care o deosebesc de actele preparatorii si de infractiunea consumata, conditii ce privesc: a) existenta unei hotarari de a savarsi o infractiune; b) hotararea infractionala sa fi fost pusa in executare; c) executarea sa fie intrerupta ori sa nu-si produca efectul.

Hotararea de a savarsi infractiunea. O prima conditie se refera la existenta unei hotarari de a savarsi infractiunea. Aceasta conditie se deduce din dispozitiile art.20 Cod penal, care prevad ca "tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea".

Hotararea de a savarsi o infractiune se manifesta prin intentie ca forma a vinovatiei care poate fi directa sau indirecta, fiind exclusa in cazul culpei cu prevedere ca si in cazul praeterintentiei.

Punerea in executare a hotararii. A doua conditie a tentativei priveste inceperea executarii hotararii infractionale, adica a realizarii actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin inceperea actiunii se declanseaza procesul cauzal de producere a rezultatului urmarit ori acceptat de faptuitor, se marcheaza trecerea de la faza actelor de pregatire la aceea a executarii.

Delimitarea actelor de pregatire de cele de executare este o problema importanta a dreptului penal.      In doctrina penala sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitarea actelor de pregatire de cele de executare. Aceste teorii pot fi sistematizate dupa criteriile de solutionare pe care le propun in: teorii subiective, teorii obiective si teorii formale. Executarea sa fie intrerupta sau sa nu-si produca efectul

4. Tentativa relativ improprie.

Se caracterizeaza ca orice tentativa prin punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care este realizata in intregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, ori datorita imprejurarii ca in timpul cand s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.

Un mijloc este insuficient cand nu are aptitudinea in cazul concret sa realizeze rezultatul urmarit, de ex.: otrava pusa in mancarea victimei este insuficienta pentru uciderea acesteia ori cantitatea de explozibil amplasata sub imobilul ce urma sa fie distrus este insuficienta pentru a provoca daramarea edificiului.

Un mijloc este defectuos cand in cazul concret nu functioneaza spre exemplu: o arma de foc defecta nu poate produce expulzarea glontului. In practica judiciara s-a considerat ca mijloc defectuos si prezentarea unui certificat medical falsificat pentru obtinerea unui concediu medical.

Intrucat in cazul tentativei improprii actiunea ce constituie elementul material este dusa pana la capat, tentativa este si terminata, dupa criteriul gradului de realizare a activitatii infractionale.

Cauza care impiedica producerea rezultatului (consumarea infractiunii) se situeaza in timp anterior inceputului executarii actiunii. Insuficienta, defectuozitatea mijloacelor, ca si lipsa obiectului infractiunii de la locul stiut de faptuitor, sunt preexistente.

Se poate sustine ca de la inceput "ab initio", soarta consumarii infractiunii este pecetluita in sensul ca nu va avea loc, cauza fiind preexistenta inceputului de executare. Aceasta imposibilitate de consumare a infractiunii, asa cum corect se subliniaza in doctrina penala, este relativa, caci mijloacele sunt prin natura lor proprii, apte sa produca rezultatul, dar in cazul si imprejurarile in care hotararea a fost pusa in executare, se dovedesc insuficiente, defectuoase. Este si motivul pentru care tentativa improprie este incriminata.

Tentativa improprie astfel cum a fost examinata mai sus este cunoscuta si sub denumirea de tentativa relativ improprie.

1.   Incriminarea si sanctionarea tentativei in dreptul roman

Justificarea incriminarii. Reprezentand un inceput de executare ori o executare integrala a actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, tentativa este periculoasa si este incriminata in legislatia penala. Tentativa este o forma atipica de infractiune datorita imprejurarii ca latura obiectiva a acesteia nu se realizeaza in intregime (actiunea este intrerupta, ori desi realizata in intregime consumarea infractiunii nu are loc).

Latura subiectiva a tentativei se realizeaza integral prin punerea in executare a hotararii infractionale (a intentiei de a savarsi infractiunea).

Continutul tentativei. Fiind o forma atipica de infractiune, continutul tentativei este format din totalitatea conditiilor cerute de lege pentru ca o fapta sa constituie tentativa, conditii ce se degaja din reglementarea prevazuta in partea generala privind tentativa si din dispozitiile partii speciale care prevad sanctionarea tentativei la acele infractiuni.

Continutul tentativei este examinat in doctrina penala ca orice continut de infractiune sub raportul conditiilor preexistente si al continutului constitutiv.

Intinderea incriminarii tentativei. In doctrina penala si in legislatie sunt cunoscute doua conceptii privind incriminarea tentativei: a incriminarii nelimitate si a incriminarii limitate.

Legiuitorul penal roman a adoptat sistemul incriminarii limitate a tentativei numai la infractiunile grave, unde si tentativa prezinta un pericol social ridicat.

Prin dispozitiile art.21 alin.l Cod penal, s-a prevazut ca tentativa se pedepseste numai cand legea prevede expres aceasta. Deci in partea speciala a Codului penal si in legile speciale ori in legile nepenale cu dispozitii penale, pentru a fi pedepsita tentativa la infractiunile prevazute se impune o prevedere explicita in acest sens. Ca modalitate tehnica de incriminare a tentativei, legiuitorul a prevazut, dupa fiecare incriminare a faptei, ca "tentativa se pedepseste", ori a prevazut aceasta dupa un grup de infractiuni aflate intr-o sectiune, capitol, din legea penala. Sanctionarea tentativei in cazul persoanei fizice. Dintre toate teoriile cunoscute in doctrina penala, privind sanctionarea tentativei, legiuitorul penal roman a adoptat pe cea a diversificarii pedepsei in raport cu infractiunea consumata. Astfel, potrivit dispozitiilor art.21 alin.2 Cod penal, "pedeapsa pentru tentativa la o infractiune este cuprinsa intre jumatatea minimului special si jumatatea maximului special prevazute de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decat minimul general al pedepsei".

Daca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea consumata este detentiunea pe viata, pedeapsa ce se va aplica pentru tentativa va fi inchisoarea de la 10 la 25 de ani.

In cazul in care pentru infractiunea consumata sunt prevazute pedepse alternative, in mod constant s-a decis in practica judiciara, ca instanta trebuie mai intai sa se fixeze asupra uneia dintre pedepse si apoi sa aplice pedeapsa pentru tentativa.

Sanctionarea tentativei in cazul persoanei juridice. Sistemul de sanctionare a tentativei in cazul persoanei juridice este asemanator celui prevazut pentru sanctionarea tentativei savarsita de persoana fizica. Prin dispozitiile Legii nr.278/2006 s-a introdus un nou aliniat (3) la art.21 C.p. care prevede: "in cazul persoanei juridice, tentativa se sanctioneaza cu amenda cuprinsa intre minimul special si maximul special al amenzii prevazuta de lege pentru infractiunea consumata, reduse la jumatate. La aceasta pedeapsa se pot adauga una sau mai multe pedepse complementare."

6.. Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului

Notiuni.

Intreruperea executarii actiunii ca si impiedicarea producerii rezultatului, in cazul in care executarea a fost dusa pana la capat, din proprie initiativa a faptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de impunitate.

Desistarea reprezinta renuntarea de bunavoie la continuarea executarii actiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii, din partea faptuitorului.

Impiedicarea producerii rezultatului consta in zadarnicirea din partea faptuitorului, de bunavoie, a aparitiei rezultatului faptei sale, care a fost realizata m intregime.

Atat desistarea cat si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezinta o incurajare a faptuitorului de a renunta la continuarea executarii faptei, ori la producerea rezultatului impiedicand aparitia acestuia si drept consecinta rezultatul socialmente periculos nu se produce, valoarea sociala ocrotita nu mai este vatamata.

Spre deosebire de tentativa intrerupta unde intreruperea executarii poate fi independenta de vointa faptuitorului, desistarea consta in renuntarea ie bunavoie a faptuitorului la continuarea executarii activitatii infractionale. Avand o atitudine activa, de oprire a executarii, cel ce se dezista va beneficia de nepedepsire pentru infractiunea in vederea careia incepuse savarsirea actului de executare.

Si in cazul impiedicarii producerii rezultatului, faptuitorul are o atitudine activa, pozitiva, de zadarnicire a consumarii infractiunii.

Conditiile desistarii. Pentru a constitui cauza de nepedepsire desistarea faptuitorului trebuie sa indeplineasca anumite conditii.

a) Sa existe un inceput de executare a faptei, adica sa inceapa realizarea actiunii ce reprezinta elementul material al laturii obiective a infractiunii;

b) Executarea faptei sa fie intrerupta. Ca urmare a intreruperii executarii faptei rezultatul nu se produce. Nu reprezinta o intrerupere faptul ca inculpatul nu a repetat lovitura aplicata victimei cu intentia de a ucide, iar victima a scapat cu viata, s-a decis corect in practica judiciara.

c) intreruperea sa fie expresia vointei libere a faptuitorului, adica sa fie realizata intreruperea actiunii de bunavoie, din proprie initiativa. Este indeplinita aceasta conditie cand faptuitorul nu a voit sa continue executarea faptei, desi avea posibilitatea sa o faca. Aceasta conditie nu se realizeaza cand infractorul si-a intrerupt activitatea infractionala pentru ca nu a putut sa o continue din cauza unui obstacol de netrecut (de ex.: nu a putut deschide o usa ori de a escalada o fereastra) sau de teama de a fi denuntat.

Conditiile impiedicarii producerii rezultatului. Pentru ca impiedicarea producerii rezultatului sa constituie o cauza de nepedepsire se cer indeplinite conditiile urmatoare:

a) Faptuitorul sa fi executat in intregime actiunea ce reprezinta elementul material al laturii obiective a infractiunii;

b) Faptuitorul, dupa executarea faptei, sa impiedice producerea rezultatului. Aceasta impiedicare a producerii rezultatului este posibila numai la asa-zisele infractiuni materiale ce presupun producerea unui anumit rezultat, nu si in cazul infractiunilor zise formale, care se consuma o data cu savarsirea actiunii infractionale - prin crearea starii de pericol pentru valoarea sociala ocrotita;

c) Impiedicarea producerii rezultatului sa fie facuta de faptuitor din proprie initiativa, de bunavoie;

d) impiedicarea producerii rezultatului sa aiba loc mai inainte de descoperirea faptei. Conditia priveste deopotriva descoperirea faptei de catre organele de urmarire penala ca si de catre orice persoana.

Impiedicarea producerii rezultatului este posibila la infractiunile la care producerea rezultatului se situeaza in timp la un oarecare interval in urma executarii activitatii infractionale. Spre exemplu: este posibila impiedicarea mortii victimei care a fost otravita, prin administrarea de catre faptuitor a unui antidot si internarea victimei intr-o unitate sanitara.

Restituirea bunurilor sustrase nu valoreaza cu o impiedicare a producerii rezultatului deoarece infractiunea s-a consumat din momentul sustragerii. Activitatea inculpatului de restituire a bunurilor poate constitui o circumstanta atenuanta (art.74 lit.c) C.p.).

Efectele desistarii si impiedicarii producerii rezultatului

1. Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, de impunitate. Faptuitorul care se gaseste intr-una din aceste situatii nu va fi pedepsit pentru tentativa la infractiunea in vederea careia incepuse executarea ori impiedicase rezultatul.

2. Daca pana in momentul desistarii si impiedicarii producerii rezultatului activitatile indeplinite realizeaza continutul unei alte infractiuni, faptuitorul urmeaza sa raspunda penal pentru infractiunea realizata.

Actele executate pana in momentul desistarii sau al impiedicarii producerii rezultatului, daca sunt susceptibile de a primi o calificare distincta, sunt cunoscute in doctrina ca acte de executare calificate. Cand tentativa se pedepseste, aceste acte de executare calificata se inglobeaza in continutul acesteia.

7.     Infractiunea simpla

Notiune. Ca forma a unitatii naturale, infractiunea simpla se caracterizeaza, sub raport obiectiv, printr-o singura actiune sau inactiune, printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o singura forma de vinovatie.

Aceasta forma de infractiune simpla este des intalnita in legislatia penala si in practica judiciara.

Infractiunea simpla nu trebuie inteleasa ca fiind rezultatul unei singure actiuni (o singura lovitura in cazul vatamarii corporale), ea putand ingloba mai multe acte de executare care nu au insa semnificatie proprie, cuprinzandu-se in actiunea unica. Astfel, omorul tot infractiune unica va fi considerat daca este provocat printr-o singura lovitura de cutit, ori prin mai multe lovituri de cutit aplicate succesiv de infractor. La fel lovirea sau alte violente savarsite prin mai multe actiuni, cu aceeasi ocazia, asupra aceleiasi victime.

Actele de executare multiple, in exemplele de mai sus, se integreaza in mod natural in activitatea infractionala si nu pun in discutie unicitatea celorlalte elemente (obiect, subiect, forma de vinovatie).

8.     Infractiunea continua

Notiune. Ca forma a unitatii naturale, infractiunea continua se caracterizeaza prin prelungirea in chip natural a actiunii sau inactiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, dupa consumare, pana la interventia unei forte contrare.

Epuizarea infractiunii continue este data de momentul interventiei unei forte contrare care poate avea ca sursa: vointa faptuitorului insusi, interventia autoritatii, interventia altei persoane.

Infractiunea continua se identifica in legislatia penala dupa elementul material al laturii obiective ce presupune o actiune ori o inactiune ce dureaza in timp, ca: "detinerea", "retinerea", "ramanerea", "purtarea", ..conducerea unui autovehicul" etc.

Infractiuni continue permanente si continue succesive. Activitatea infractionala la unele infractiuni continue este susceptibila de intreruperi care sunt determinate de natura activitatii infractionale (spre ex.: portul ilegal de uniforma poate fi intrerupt noaptea si reluat dimineata). Aceste intreruperi sunt firesti, tin de natura activitatii si nu afecteaza unitatea infractiunii continue, deoarece reluarea portului ilegal de uniforma nu presupune o noua hotarare infractionala. Astfel de infractiuni sunt cunoscute in doctrina penala sub denumirea de infractiuni continue succesive.

Spre deosebire de infractiunile continue succesive, in doctrina penala se cunoaste si o alta categorie de infractiuni continue permanente pentru care este caracteristica desfasurarea activitatii infractionale fara intrerupere, deci care nu necesita interventia faptuitorului pentru prelungirea activitatii infractionale.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Impartirea infractiunilor continue in permanente si succesive este importanta fiindca orice intrerupere in cazul infractiunilor permanente are valoarea unei epuizari a infractiunii, iar reluarea activitatii infractionale inseamna savarsirea unei noi infractiuni continue.

Data savarsirii infractiunii continue. Cunoasterea infractiunii continue are importanta in incidenta cu alte institutii de drept penal. Astfel, legea penala aplicabila in timp va fi legea in vigoare din momentul epuizarii acesteia, moment de la care se calculeaza termenul de prescriptie a raspunderii penale si in functie de care se stabileste incidenta unui act de clementa (amnistie, gratiere). Tot in functie de desfasurarea activitatii infractionale continue se va stabili legea penala aplicabila in spatiu, fiind cunoscuta incidenta legii penale romane chiar daca numai o parte din infractiune sau rezultatul s-a produs pe teritoriul tarii (principiul ubicuitatii).

Daca activitatea infractionala continua este desfasurata de o persoana in diferite etape ale varstei sale, are importanta si stabilirea varstei faptuitorului. Astfel, activitatea continua inceputa inainte de implinirea varstei de 14 ani, nu va fi luata in seama (nu va intra in infractiunea continua), iar daca infractiunea continua inceputa in timp ce faptuitorul era minor se desfasoara si dupa ajungerea acestuia la majorat, conform regulei unicitatii ilicitului penal, se va considera ca intreaga activitate infractionala s-a desfasurat cat timp infractorul era major. in cadrul individualizarii sanctiunii pentru infractorul major a carui activitate infractionala continua a inceput in timp ce era minor, se va tine seama de aceasta.

9 Infractiunea deviata

Notiune. Este o forma a unitatii naturale de infractiune si desemneaza infractiunea savarsita prin devierea actiunii de la obiectul sau persoana impotriva carora era indreptata, datorita greselii faptuitorului, la alt obiect sau persoana pe de o parte, sau prin indreptarea actiunii - din eroare a faptuitorului - asupra altei persoanei sau altui obiect decat acela pe care vrea faptuitorul sa-l vatame , pe de alta parte.

Modalitati sub care se poate savarsi infractiunea deviata. Din notiune, se desprind doua modalitati sub care se poate savarsi infractiunea deviata.

a) Infractiunea deviata se poate realiza prin devierea actiunii (greseala faptuitorului in executarea actiunii) spre un alt obiect sau alta persoana - asa zisa "aberratio ictus". Spre exemplu: faptuitorul urmareste sa loveasca o persoana care se afla intr-un grup si manevrand gresit corpul contondent, lovitura este aplicata altei persoane.

b) Cea de-a doua situatie priveste savarsirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorita erorii faptuitorului, cu privire la persoana ori obiectul vizat - asa zisa     " error in persona". Spre exemplu: infractorul vrea sa ucida pe rivalul sau si, noaptea, pe intuneric, il confunda cu o alta persoana pe care o ucide.

Infractiunea deviata a fost creata in doctrina penala pentru a raspunde situatiilor de natura celor exemplificate mai sus, considerand ca in realitate s-a comis o singura infractiune si nu doua infractiuni - o tentativa la infractiunea pe care infractorul luase hotararea si infractiunea realizata prin devierea actiunii.

Intr-o opinie, se propune ca solutia infractiunii unice deviate sa nu fie admisa in cazul devierii actiunii (aberratio-ictus) cand se realizeaza si o tentativa pedepsibila pe langa infractiunea consumata, cand tentativa nu mai poate fi absorbita in infractiunea consumata. Spre exemplu: infractorul, dorind moartea rivalului sau, descarca un foc de arma asupra acestuia, care se afla intr-un grup si ucide pe altul. In aceasta ipoteza, corect este sa se retina, pe langa infractiunea de omor consumat, si tentativa de omor asupra rivalului, deci doua infractiuni in concurs.

O astfel de opinie este preferabila pentru ca tine seama de realitatea obiectiva si de faptul ca legea nu apara viata unei anumite persoane, ci apara viata oricarei persoane.

9.     Infractiunea continuata

Notiune. Infractiunea continuata este forma unitatii legale de infractiune caracterizata prin savarsirea de catre aceeasi persoana, la intervale de timp diferite, in realizarea aceleiasi hotarari infractionale a unor actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni.

Unitatea infractiunii continuate este creatia legiuitorului care, din ratiuni de tehnica legislativa si de politica penala, pe baza legaturilor reale dintre actiunile infractionale ale unei singure persoane, le-a reunit pe toate in cadrul unei singure infractiuni.

Conditiile de existenta a infractiunii continuate

Unitate de subiect activ. O prima conditie priveste unitatea de subiect activ, adica aceeasi persoana savarseste mai multe actiuni sau inactiuni.

Este indeplinita conditia si atunci cand aceeasi persoana savarseste unele acte in calitate de autor, iar altele in calitate de complice.

Pluralitatea actelor de executare. A doua conditie priveste pluralitatea de acte de executare (actiuni sau inactiuni) savarsite la intervale de timp. Este indeplinita aceasta conditie cand se savarsesc cel putin doua acte de executare, unul consumat, iar cel de-al doilea poate fi chiar ramas in faza de tentativa.

Actele de executare trebuie savarsite la intervale de timp, nici prea scurte, nici prea lungi. In cazul in care actele de executare se succed la intervale scurte, infractiunea ar putea fi socotita simpla, spre exemplu: lovirea unei persoane de mai multe ori cu aceeasi ocazie, sau savarsirea mai multor acte de furt in aceeasi imprejurare care pot caracteriza tot infractiunea simpla, numita im­propriu si infractiunea colectiva.

Un timp mai indelungat scurs intre actele de executare poate conduce la caracterizarea lor ca infractiuni distincte, caci este posibila schimbarea hotararii infractionale.

Unitate de rezolutie. O alta conditie priveste unitatea de rezolutie infractionala. Este conditia esentiala pentru unirea tuturor actiunilor in cadrul aceleiasi hotarari infractionale, initiale, cu care infractorul savarseste actele de executare.

Rezolutia infractionala unica pentru toate actele de executare implica atat prevederea rezultatelor actelor de executare cat si urmarirea ori acceptarea acestora ceea ce caracterizeaza numai intentia, ca forma de vinovatie pentru infractiunea continuata.

Rezolutia infractionala trebuie sa fie anterioara activitatii infractionale si sa se mentina in linii generale pe parcursul executarii actelor ce compun acea activitate.

Pentru a uni toate actele de executare, rezolutia infractionala trebuie sa fie suficient de determinata, in sensul ca infractorul are imaginea de ansamblu a activitatii sale ulterioare ce o va desfasura prin acte de executare sepa­rate, iar cu fiecare executare, hotararea se concretizeaza.

Unitate de calificare juridica. Actele de executare de acelasi fel trebuie sa prezinte fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni. Deci prin fiecare act de executare, ce consta in actiune sau inactiune, se realizeaza continutul juridic al aceleiasi infractiuni.

Actele de executare nu trebuie sa fie identice, ci doar fiecare sa realizeze continutul aceleiasi infractiuni. Asa cum s-a aratat, este indeplinita aceasta conditie si atunci cand actele de executare nu reprezinta toate infractiuni consumate, unele putand ramane in faza de tentativa, precum si atunci cand actele de executare sunt realizate in variantele alternative ale elementului material al infractiunii.

In practica judiciara s-a decis, intemeiat, ca vor forma o unitate, sub forma infractiunii continuate, si actele de executare care realizeaza unele varianta tip, iar altele varianta calificata a acelei infractiuni, cu indeplinirea, desigur, si a celorlalte conditii.

Data savarsirii infractiunii continuate

Stabilirea caracterului continuat al unei infractiuni savarsite de o persoana prezinta importanta sub mai multe aspecte:

a) de la momentul epuizarii incepe sa curga termenul de prescriptie a raspunderii penale;

b) tot in functie de momentul epuizarii se stabileste incidenta unui act de clementa;

c) aplicarea legii penale in timp care va fi cea in vigoare din momentul epuizarii;

d) daca actele de executare se situeaza pe teritorii diferite, legea penala romana va fi incident, daca o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul Romaniei - conform principiului ubicuitatii

e) tot in functie de momentul epuizarii se stabileste incidenta legii penale in raport cu varsta faptuitorului, astfel ca, daca faptuitorul a inceput executarea mai inainte de implinirea varstei de 14 ani, aceste acte de executare nu se iau in considerare, ci numai cele dupa implinirea varstei de 14 ani, daca au fost savarsire cu discernamant, iar daca infractiunea continuata a inceput sa fie comisa mai inainte de implinirea varstei de 18 ani si a continuat si dupa aceasta, infractorul va raspunde penal ca major, in cadrul individualizarii judiciare se va tine seama ca o parte din actele de executare au fost savarsite cand infractorul era minor.

Infractiuni ce nu se pot savarsi in mod continuat. Infractiunea continuata nu este posibila la infractiuni din culpa, la infractiunile al caror obiect nu este susceptibil de divizare si nici la cele care presupun repetarea activitatii pentru a realiza continutul infractiunii (infractiunile din obicei).

10. Tratamentul penal al infractiunii continuate

Dintre toate formele unitatii legale, infractiunea continuata este o cauza reala, de agravare facultativa a pedepsei pentru acea infractiune. Dispozitiile legale privind tratamentul penal al infractiunii continuate (art.42 C.p.) trimit la tratamentul penal al concursului de infractiuni (art.34 C.p.).

Intrucat infractiunea continuata este unica, aplicarea pedepsei se va face intr-o singura etapa, dintr-o data, pedeapsa urmand sa fie aplicata spre maximul special si daca acesta este considerat neindestulator, sa poata fi depasit cu pana la 5 ani cand pedeapsa este inchisoarea, iar cand pedeapsa este amenda, aceasta se aplica spre maximul special, iar daca acesta este neindestulator poate fi depasit intr-un cuantum de pana la jumatate din acel maxim special al amenzii. Mentionam ca pedeapsa pentru infractiunea continuata se aplica intr-o singura etapa fara a fi evidentiat sporul - si aceasta va avea, ca limita minima, minimul special al pedepsei prevazut de lege pentru infractiunea savarsita, iar ca maxim special, pedeapsa la care se poate ajunge prin depasirea maximului special cu pana la 5 ani cand pedeapsa este inchisoarea sau cu pana la jumatatea din maximul special cand pedeapsa este amenda.

Recalcularea pedepsei pentru infractiunea continuata. Daca dupa condamnarea definitiva, sunt descoperite alte actiuni sau inactiuni, ce fac parte din continutul aceleiasi infractiuni, pedeapsa se recalculeaza in functie de intreaga activitate infractionala, instanta putand aplica o pedeapsa mai aspra, ori sa mentina pedeapsa aplicata anterior; in nici un caz nu va putea aplica o pedeapsa mai mica decat cea stabilita anterior (art.43 C.p.).

10.  Infractiunea complexa

Notiune  

Infractiunea complexa este definita in Codul penal ca fiind infractiunea ce cuprinde in continutul sau, ca element constitutiv sau ca circumstanta agravanta, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Infractiunea complexa este creatia legiuitorului, determinata de necesitati de politica penala, de tehnica legislativa si, nu in ultimul rand, de legaturile stranse intre actiunile ori inactiunile ce intra in continutul acesteia, legaturi uneori de la mijloc la scop si care pun in evidenta pericolul sporit al faptelor comise in aceasta legatura fata de situatia cand astfel de fapte ar fi comise separat, fara legatura intre ele.

Formele infractiunii complexe

In literatura juridica se face distinctie intre: a) infractiunea complexa forma tip si b) infractiunea complexa ca varianta agravanta.

a) Infractiunea complexa forma tip sau infractiunea complexa propriu-zisa se caracterizeaza prin aceea ca in continutul ei intra ca element o actiune sau inactiune ce reprezinta continutul unei alte infractiuni. Deci, infractiunea complexa in aceasta forma este formata din reunirea de catre legiuitor a doua infractiuni distincte si crearea unei a treia, deosebite de cele inglobate.

Exemplu tipic pentru aceasta forma este infractiunea de talharie, care este formata din reunirea a doua infractiuni distincte: furt si amenintare, ori furt si lovire sau alte violente. Aceasta reunire a infractiunilor si crearea celei de-a treia nu este arbitrara, ea este determinata de legatura stransa intre actiunea de luare si actiunea de lovire sau alte violente ori de amenintare, legatura de la mijloc la scop. Pentru a asigura luarea bunului, infractorul foloseste amenintarea ori exercita violenta evidentiind o periculozitate sporita fata de cel care ar savarsi aceste fapte (furt si lovire) distinct, fara vreo legatura intre ele.

b) Infractiunea complexa ca varianta agravanta.

Cea de-a doua forma a infractiunii complexe este cea care cuprinde in continutul sau, ca pe un element circumstantial agravant, o actiune sau inactiune ce reprezinta continutul unei alte infractiuni. Infractiunea complexa este o varianta a unor infractiuni simple, creata prin absorbirea in continutul sau a unor fapte ce prezinta continutul unor alte infractiuni.

In partea speciala a Codului penal intalnim multe situatii in care infractiunea calificata este rezultatul unei absorbtii in continutul acesteia, ca circumstanta, a unor actiuni sau inactiuni ce reprezinta continutul unei alte infractiuni. Spre exemplu: violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 lit.c) C.p.).

Nu orice infractiune calificata este si o infractiune complexa. Spre exemplu, furtul savarsit intr-un loc public, intr-un mijloc de transport in comun, in timpul noptii, este calificat fara a fi si o infractiune complexa. Furtul calificat devine infractiune complexa cand este savarsit prin efractie (cuprinde si distrugerea, degradarea incuietorilor care poate constitui infractiune distincta).

Infractiunea complexa, ca varianta agravanta, poate fi si rezultatul unei infractiuni complexe forma tip, care cuprinde in continutul ei circumstanta agravanta continutul unei alte infractiuni. Spre exemplu: talharia care a avut ca urmare vatamarea integritatii corporale, ori moartea persoanei (art.211 alin.2 si 3 C.p.); pirateria (art.212 alin.2 si 3 C.p.).

Structura infractiunii complexe

Infractiunea complexa cuprinde in continutul sau elementele infractiunilor reunite sau absorbite.

In elementul material al infractiunii complexe sunt reunite actiunile ce constituie elementul material al infractiunilor absorbite. Se poate deslusi, spre exemplu, actiunea ce reprezinta elementul material al infractiunii scop (luarea) si actiunea ce reprezinta elementul material al infractiunii mijloc (exercitarea violentei sau amenintarii) in cazul infractiunii de talharie.

Cu privire la obiectul infractiunii complexe se deosebeste, pe de o parte, un obiect juridic principal si, pe de alta parte, un obiect juridic adiacent. Deci, obiectul infractiunii complexe este si el complex.

Dupa obiectul sau juridic principal, infractiunea complexa este cuprinsa intr-un grup de infractiuni, apartine unei categorii de infractiuni. Spre exemplu: talharia este cuprinsa in grupul infractiunilor contra avutului; ultrajul in categoria infractiunilor contra autoritatii etc.

Forma de vinovatie pentru infractiunea complexa tip este intentia, caci faptuitorul prevede rezultatul actiunilor sale si urmareste ori accepta rezultatul acestora. Spre deosebire de forma tip, in cazul infractiunii complexe varianta calificata vinovatia este praeterintentia.

Pedeapsa pentru infractiunea complexa. Infractiunea complexa nu reprezinta o cauza de agravare a raspunderii penale, asa ca sanctiunea aplicabila este cea prevazuta de lege.

Este posibil ca, dupa ce s-a aplicat pedeapsa pentru infractiunea complexa, sa se descopere actiuni sau inactiuni, care fac parte din infractiunea complexa. In acest caz, condamnatul va fi judecat si pentru acestea, iar pedeapsa anterioara se va recalcula in functie de intreaga infractiune complexa. Pedeapsa se poate agrava fata de cea initiala, ori poate ramane in aceleasi limite. Legea opreste doar aplicarea unei pedepse mai usoare decat cea stabilita anterior (art.43 C.p.).

11.  Infractiunea progresiva

Infractiunea progresiva este definita in doctrina penala ca fiind acea infractiune care, dupa atingerea momentului consumativ corespunzator unei anumite infractiuni, fara interventia faptuitorului, isi amplifica rezultatul, ori se produc urmari noi, corespunzator unor infractiuni mai grave.

Infractiunea realizata, corespunzator rezultatului mai grav amplificat, absoarbe in continutul sau continuturile infractiunilor mai usoare realizate anterior. Absorbtia este legala, intrucat in lege sunt prevazute ca infractiuni de-sine-statatoare etapele de amplificare a rezultatului.

Exemplul clasic de infractiune progresiva il intalnim in cazul infractiunilor contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, cand este posibil, ca urmare a unei actiuni de lovire, sa se cauzeze, ca prim rezultat, o suferinta fizica (art.180 alin.l C.p.), ori rezultatul sa se agraveze, vatamarea necesitand pentru vindecare ingrijiri medicale de pana la 20 de zile, in care caz se realizeaza continutul infractiunii in varianta agravata (art.180 alin.2 C.p.); apoi si acest rezultat se poate agrava, vatamarea necesita pentru vindecare ingrijiri medicale pana la 60 de zile, in care caz se realizeaza continutul unei infractiuni mai grave - vatamarea corporala (art.181 Cp.); iar daca vatamarea se amplifica si necesita ingrijiri medicale mai mari de 60 de zile ori se produce un rezultat specific: pierderea unui simt sau organ, incetarea functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica ori psihica, slutirea, avortul ori punerea in pericol a vietii persoanei, se realizeaza continutul infractiunii de vatamare corporala grava (art.182 Cp.); cand vatamarea a dus la moartea victimei, deci s-a produs un rezultat mai grav, s-a realizat continutul infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art.183 C.p.). Deci fapta initiala care a produs un anumit rezultat, susceptibila de o anumita incadrare juridica, datorita amplificarii rezultatului, va primi noi calificari (incadrari juridice) in functie de rezultatul atins pana in acel moment.

Calificarea faptei (incadrarea juridica) in functie de rezultatul mai grav absoarbe calificarile anterioare ce au in vedere rezultate mai putin grave.

Infractiunea progresiva cunoaste un moment al consumarii, apoi o amplificare a urmarilor si deci un moment al epuizarii, ce coincide cu momentul producerii ultimului rezultat. Privita sub acest aspect, si infractiunea pro­gresiva este o forma atipica de infractiune.

Data savarsirii infractiunii progresive. Ca si in cazul infractiunilor continui si continuate, pentru infractiunea progresiva este importanta determinarea momentului epuizarii, in functie de care devin incidente celelalte institutii de drept penal.

Momentul epuizarii infractiunii progresive este marcat de incetarea oricarei evolutii a rezultatului. Tot in raport de ultimul rezultat se califica infractiunea si incadrarea juridica a faptei.

Desigur ca data savarsirii actiunii este importanta in raport cu unele institutii de drept penal, ale caror efecte se produc la implinirea unor termene (liberare conditionata, suspendarea conditionata a executarii pedepsei, suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, gratiere conditionata s.a.), cand savarsirea infractiunii progresive in cadrul acestor termene va impiedica incidenta institutiilor respective, chiar daca producerea ultimului rezultat s-ar situa dupa implinirea respectivelor termene prevazute de lege.

12.  Infractiunea de obicei

Notiune. Prin infractiune de obicei sau de obisnuinta se intelege infractiunea al carei continut se realizeaza prin repetarea faptei de un numar de ori, din care sa rezulte obisnuinta, indeletnicirea faptuitorului.

Caracteristic pentru infractiunea de obicei este repetarea faptelor de acelasi fel, din care sa rezulte indeletnicirea. Fiecare fapta, luata separat, nu are semnificatie penala, ci doar impreuna reliefeaza obisnuinta faptuitorului de a savarsi infractiunea si pericolul social ce poate caracteriza infractiunea[1].

Desemnarea infractiunii din obicei in legislatia penala se face prin prevederea in continutul ei a repetarii actelor de executare ca indeletnicire. Spre exemplu, indeletnicirea ori repetarea constituie o cerinta esentiala, specifica, implicita infractiunilor asa-numite de parazitism social: cersetoria (art.326 C.p.); prostitutia (art.328 C.p.) s. a.

Consecinte juridice. Intrucat si in cazul infractiunii de obicei este posibila repetarea faptei, si dupa consumare, se disting, pe langa momentul consumarii, si un moment al epuizarii, corespunzator ultimului act de executare.

Importanta cunoasterii infractiunii de obicei este strans legata de aspectele ce privesc consumarea si epuizarea acesteia.Astfel, in functie de momentul epuizarii, sunt incidente alte institutii de drept penal.

Infractiunea de obicei nu poate avea tentativa si nici nu poate fi comisa in coautorat.

13.  Legitima aparare

Notiune

Legitima aparare este o cauza care exclude caracterul penal al faptei datorita lipsei de vinovatie in conditiile in care aceasta este savarsita.

Potrivit art.44 Cod penal,

"(1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare.

(2) Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

(2¹) Se prezuma ca este in legitima aparare, si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

(3) Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul

Conditiile legitimei aparari. Considerarea unei fapte prevazute de legea penala ca fiind savarsita in legitima aparare impune cercetarea conditiilor privitoare, pe de o parte la atac, si, pe de alta parte la aparare.

Conditiile atacului

Pentru a da nastere unei aparari legitime atacul trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

1. Atacul trebuie sa fie material, direct, imediat si injust.

2. Atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau impotriva unui interes obstesc.

3. Atacul sa puna in pericol grav valorile sociale ocrotite.

1. a) Atacul sa fie material. Un atac material cand se obiectivizeaza prin actiuni fizice, menite sa pericliteze in substanta sa fizica valorile sociale ocrotite.

Atacul este material cand pentru realizarea lui se foloseste forta fizica ori instrumente, mijloace, care sunt in masura sa produca o modificare fizica a valorilor ocrotite.

Si inactiunea poate reprezenta un atac material, caci permite altor forte sa pericliteze fizic valorile sociale ocrotite.

b) Atacul sa fie direct. Atacul este direct cand se indreapta si creeaza jn pericol nemijlocit pentru valoarea sociala ocrotita.

Conditia atacului de a fi direct vizeaza raportul in spatiu intre atac si valoarea ocrotita.

Atacul nu este direct daca intre agresor si victima se afla un obstacol (poarta inchisa, usa inchisa, zid, gard etc), care face ca atacul sa nu creeze un pericol pentru valoarea sociala ocrotita.

Atacul nu este direct daca intre agresor si valoarea ocrotita exista o distanta nai mare in spatiu. Spre exemplu: nu este un atac direct, atacul dezlantuit de la o distanta de 100 m cu o secure.

1. c) Atacul sa fie imediat. Atacul este imediat cand pericolul pe care-l reprezinta pentru valoarea sociala s-a ivit, este actual sau este pe cale sa se iveasca (pericol iminent). Deci atacul este imediat atunci cand este dezlantuit sau este pe cale sa se dezlantuie. Caracterul imediat al atacului vizeaza raportul in timp intre atac si obiectul vizat.

1. d) Atacul sa fie injust, adica sa nu aiba temei legal in baza caruia se efectueaza.

Atacul este just si nu poate da nastere unei aparari legitime atunci cand consta dintr-o activitate prevazuta sau permisa de lege. Spre exemplu: nu reprezinta un atac just impotriva libertatii, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare.

Atacul permis sau ordonat de lege isi pastreaza caracterul just atata timp cat este efectuat in limitele prevazute de lege. O actiune, ce poate prezenta un atac provenit din partea autoritatii, care are un vadit caracter ilegal poate da nastere unei aparari legitime.

Impotriva unui atac dezlantuit de un iresponsabil, se va riposta in stare de necesitate, daca cel ce riposteaza cunoaste starea de iresponsabilitate a agresorului si deci va trebui sa comita fapta prevazuta de legea penala, numai daca nu putea inlatura altfel pericolul.

Daca cel ce face apararea nu cunoaste starea de iresponsabilitate a agresorului, el va riposta in legitima aparare, inlaturand pericolul prin mijloacele pe care le considera eficiente, nefiind obligat sa caute o solutie mai putin periculoasa. In acest caz, legitima aparare va veni in concurs si cu starea de necesitate.

2. Atacul sa fie indreptat impotriva persoanei care se apara, ori impotriva alteia sau impotriva unui interes obstesc. Atacul se indreapta impotriva persoanei, a drepturilor acesteia susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat si injust. Aceste drepturi ale persoanei pot privi: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, onoarea, averea.

Impotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii si oricare alta persoana care este prezenta la desfasurarea atacului. Nu se cere ca intre persoana care intervine sa respinga atacul si victima agresiunii sa existe vreun grad de rudenie sau o intelegere prealabila. Nu are importanta, de asemenea, daca victima putea sa inlature singura atacul sau nu, ori daca victima dorea sau nu sa se apere impotriva atacului.

3. Atacul sa puna in pericol grav persoana celui atacat ori interesul obstesc. Caracterul grav al pericolului care ar ameninta valorile ocrotite se apreciaza in functie de intensitatea acestuia, de urmarile ireparabile ori greu de remediat, care s-ar produce in cazul in care nu s-ar interveni (spre ex.: pierderea vietii, cauzarea unei vatamari corporale, distrugerea unor bunuri importante etc).

Conditiile apararii. Pentru a fi legitima, apararea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii: sa se realizeze printr-o fapta prevazuta de legea penala; sa fie precedata de atac; sa fie indreptata impotriva agresorului; sa fie necesara pentru inlaturarea atacului; sa fie proportionala cu atacul.

Depasirea limitelor legitimei aparari. Depasirea limitelor legitimei aparari poate constitui tot legitima aparare, cand se intemeiaza pe tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul in momentul comiterii faptei. Este asa-numitul exces justificat.

Pentru existenta excesului justificat se cer indeplinite conditiile cu privire la atac, si conditiile cu privire la aparare, cerute pentru existenta legitimei aparari cu deosebire ca fapta in aparare a depasit marginile unei aparari proportionale cu intensitatea si gravitatea atacului, depasire intemeiata pe starea de tulburare sau temere in care se gasea faptuitorul.

Determinarea starii de tulburare sau temere implica cercetarea tuturor imprejurarilor de fapt in care s-a produs atacul, conditia psihofizica a celui ce face apararea.

Daca depasirea limitelor legitimei aparari nu se intemeiaza pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerata savarsita in legitima aparare, ci este infractiune savarsita in circumstanta atenuanta prevazuta de art.73 lit.c) Cod penal. Excesul este, de data aceasta, scuzabil.

Prezumtia de aparare legitima. Prin Legea nr.169/2002 si apoi prin Legea nr.247/2005 dispozitiile art.44 Cod penal privind legitima aparare au fost completate cu un nou alineat "21" ce instituie o prezumtie de aparare legitima pentru cel care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea mijloace intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit, ori delimitat prin semne de marcare.

Prin aceste dispozitii noi se particularizeaza o aparare legitima intr-un anumit domeniu si se deroga intru catva de la cadrul general atat in ce priveste atacul cat si apararea.

In adevar, atacul il reprezinta patrunderea fara drept prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea mijloace intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit, ori delimitat prin semne de marcare, iar apararea este prezumata legitima daca se realizeaza printr-o fapta pentru a respinge un astfel de atac.

Prezumtia instituita prin dispozitiile art.44 alin.2 Cod penal nu poate fi decat relativa, fiindca ar fi de neconceput acceptarea ca fiind legitima orice aparare vadit disproportionata fata de gravitatea incalcarii dreptului la inviolabilitate al domiciliului. Desigur, revine organului judiciar sarcina aprecierii in concret a situatiilor in care apararea este legitima.

Efectele legitimei aparari. Fapta savarsita in stare de legitima aparare nu este infractiune pentru ca ii lipseste trasatura esentiala a vinovatiei. Faptuitorul a fost constrans de necesitatea inlaturarii agresiunii, care punea in pericol grav valorile sociale ocrotite si, deci, nu a actionat cu vointa libera.

Fapta savarsita in legitima aparare nu este infractiune si pe cale de consecinta nu atrage raspunderea penala a faptuitorului.

In general, se apreciaza ca fapta savarsita in legitima aparare propriu-zisa nu are caracter ilicit si nu poate atrage nici o alta raspundere juridica.

In cazul excesului justificat (art.44 alin.3 Cp.), raspunderea civila nu este inlaturata intotdeauna.

Cand legitima aparare vine in concurs cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, raspunderea civila poate interveni tocmai pentru astfel de cauze.

14.  Starea de necesitate

Notiune

Starea de necesitate este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.

Potrivit dispozitiilor art.45 Cod penal "Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public".

Fapta savarsita in stare de necesitate nu este infractiune deoarece nu este savarsita cu vinovatie. Faptuitorul a fost constrans la savarsirea faptei de necesitatea apararii impotriva unui pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, a anumitor valori sociale, expres aratate de lege.

Conditiile starii de necesitate

Conditii privitoare la pericol

Pericolul pentru inlaturarea caruia se savarseste o fapta prevazuta de legea penala in stare de necesitate trebuie sa indeplineasca conditiile:

a) Sa fie iminent. Pericolul este iminent cand este pe cale sa se produca. Iminenta se situeaza in anticamera actualului, ceea ce presupune ca este indeplinita aceasta conditie de a fi iminent cand pericolul este deja actual.

b) Pericolul iminent sa ameninte valorile sociale aratate in art.45 alin.2 Cod penal. O fapta este considerata savarsita in stare de necesitate cand a fost necesara pentru a salva de la un pericol iminent valorile sociale: viata, integritatea corporala, sanatatea persoanei, ori un bun important al acesteia, ori un interes obstesc.

Pericolul poate ameninta si un bun important al sau sau al altuia.

c)     Pericolul sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala.

Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face in concret prin luarea in considerare a tuturor imprejurarilor in care persoana a fost nevoita sa actioneze sub amenintarea pericolului. Vor fi avute in vedere, de asemenea, particularitatile psihofizice ale persoanei ce a actionat, pentru a decide daca aceasta putea sa prevada si alta posibilitate de salvare, eventual mai putin daunatoare.

Conditiile actiunii de salvare. Actiunea de salvare a valorilor sociale aratate in art.45 alin.2 Cod penal, pentru a fi considerata savarsita in stare de necesitate, trebuie sa indeplineasca conditiile:

a) Sa se realizeze prin comiterea unei fapte prevazute de legea penala.

b) Actiunea de salvare prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala sa fi constituit singurul mijloc de inlaturare a pericolului.

Actiunea de salvare este considerata necesara cand se efectueaza intre momentul in care pericolul a devenit iminent si pana la incetarea acestuia.

Daca faptuitorul avea posibilitatea sa se salveze de pericol prin alte mijloace, fara a savarsi fapta prevazuta de legea penala, era obligat la aceasta.

Actiunea de salvare poate fi desfasurata atat de persoana expusa pericolului cat si de alta persoana.

c) Prin actiunea de salvare sa nu se cauzeze urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat. Actiunea de salvare a valorilor sociale impotriva pericolului iminent este necesara numai daca nu produc urmari mai grave decat s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat.

In acest sens, in art.45 alin.3 Cod penal, s-a prevazut ca "nu este in stare de necesitate persoana care in momentul cand a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat".

Daca prin fapta s-au cauzat urmari mai grave, dar faptuitorul nu si-a dat seama in momentul savarsirii ca urmarile vor fi mai grave, fapta urmeaza a fi considerata tot in stare de necesitate.

d) Fapta sa nu fie savarsita de catre, sau pentru a salva o persoana, care avea obligatia de a infrunta pericolul. Exista anumite profesii care, prin natura lor, obliga pe profesionist sa infrunte pericolul. Cel care are obligatia sa infrunte pericolul nu poate invoca stare de necesitate pentru a se apara de raspundere, in cazul in care nu actioneaza pentru a inlatura pericolul.

Efectele juridice. Fapta savarsita in stare de necesitate nu are un caracter infractional, caci nu este savarsita cu vinovatie.

Pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala. Starea de necesitate nu are drept consecinta si inlaturarea raspunderii civile, caci, de cele mai multe ori, prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea pericolului.

16. Constrangerea fizica si constrangerea morala

A.     Constrangerea fizica

Notiune Constrangerea fizica este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei. Ea consta in presiunea pe care o forta careia nu i se poate rezista o exercita asupra energiei fizice a unei alte persoane, in asa fel incat aceasta comite o fapta prevazuta de legea penala fiind in imposibilitate fizica sa actioneze altfel.

Conditiile constrangerii fizice

a) Sa existe o constrangere asupra fizicului unei persoane. Actiunea de constrangere asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare); constrangerea poate fi si din partea unui animal (un caine dresat care imobilizeaza faptuitorul); ori din partea unui eveniment (inundatie, viscol, cutremur etc), care rapeste libertatea de miscare a faptuitorului in sensul ca il opreste de la o actiune, ori il impinge la o activitate ca pe un simplu instrument (caderea pe gheata, lesinul, epilepsia etc).

b) Constrangerea la care a fost supusa persoana sa nu i se fi putut rezista. Aceasta conditie are in vedere natura constrangerii careia nu i s-a putut opune o rezistenta eficace. Cel constrans nu a putut rezista constrangerii savarsind in acest fel fapta.

Posibilitatea de a rezista constrangerii fizice se apreciaza in fiecare caz concret, tinandu-se seama, deopotriva, de natura si de intensitatea fortei de constrangere ca si de capacitatea si stare psihica a persoanei constranse.

c) Sub imperiul constrangerii fizice persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.

Este conditia care determina cercetarea indeplinirii si a celorlalte conditii.

Efecte juridice. Fapta savarsita sub imperiul constrangerii fizice nu este infractiune, nu are caracter penal pentru ca ii lipseste vinovatia. Vinovatia nu poate exista cand faptuitorul nu are libertatea de actiune.

Fapta nefiind infractiune, pe cale de consecinta nu atrage raspunderea penala. Raspunderea civila este inlaturata si ea in principiu.

B.     Constrangerea morala

Notiune Constrangerea morala este o cauza care inlatura caracterul infractional al unei fapte.

Constrangerea morala consta in presiunea exercitata prin amenintarea cu un pericol grav, pentru persoana faptuitorului ori a altuia si sub imperiul careia cel amenintat savarseste o fapta prevazuta de legea penala.

Conditiile constrangerii morale. Pentru a exista constrangere morala sub imperiul careia se savarseste o fapta prevazuta de legea penala trebuie sa fie indeplinite conditiile:

a) Sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala sub imperiul unei constrangeri exercitata prin amenintare.

b) Sa existe o actiune de constrangere exercitata prin amenintare cu un pericol grav.

Actiunea de constrangere executata prin amenintare cu un pericol grav creeaza persoanei amenintate un sentiment de teama sub imperiul careia savarseste fapta prevazuta de legea penala.

Pericolul grav cu care se ameninta, daca nu se savarseste fapta pretinsa, poate privi viata, integritatea corporala, libertatea, demnitatea, averea celui amenintat ori a altei persoane.

c) Pericolul grav cu care se ameninta sa nu poata fi inlaturat altfel decat prin savarsirea faptei pretinse - care este o fapta prevazuta de legea penala.

Aceasta conditie desprinsa din dispozitiile art.46 alin.2 Cod penal presupune ca faptuitorul sa fi recurs la savarsirea faptei numai pentru ca nu avea alta posibilitate de a inlatura pericolul provenit din amenintare

Efecte juridice. Fapta fiind savarsita sub imperiul unei constrangeri morale nu este infractiune, fiind savarsita fara vinovatie.

Nu poate exista vinovatie cand lipseste libertatea de hotarare a faptuitorului.

Nefiind infractiune fapta savarsita sub imperiul constrangerii morale nu atrage nici raspunderea penala a faptuitorului.

17. Betia accidentala completa ( produsa de alcool sau de alte substante) - cauza care inlatura caracterul penal al faptei

Definitia  

Conditiile starii de betie. Pentru existenta acestei cauze care inlatura caracterul penal al faptei se cer indeplinite conditiile:

a) Faptuitorul, sa se fi gasit in stare de betie produsa prin alcool ori alte substante.

b) Starea de betie in care se gasea faptuitorul sa fie accidentala, involuntara sau fortuita.

c) Starea de betie sa fi fost completa.

d) Fapta comisa in aceasta stare de betie accidentala si completa sa fie prevazuta de legea penala, caci numai astfel isi gasesc incidenta dispozitiile art.49 Cod penal.

Efecte juridice. Fapta savarsita in stare de betie accidentala completa nu este infractiune, fiind savarsita fara vinovatie.

Faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, s-a aflat, din cauze independente de vointa sa, in imposibilitatea de a-si da seama de actiunile sau inactiunile sale si de a fi stapan pe ele, savarsind fapta fara vinovatie.

Cand betia accidentala nu este completa, atunci caracterul penal al faptei nu este inlaturat, iar starea de betie poate constitui o circumstanta atenuanta.

18. Minoritatea faptuitorului

Notiune Minoritatea, cauza care inlatura caracterul penal al faptei, este starea in care se gaseste faptuitorul minor, care in momentul savarsirii faptei prevazute de legea penala nu implinise varsta raspunderii penale.

Prin dispozitiile art.99 alin.l Cod penal, s-a stabilit ca "minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal", iar in alin.2 al aceluiasi articol, s-a stabilit ca "minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant".

Minoritatea faptuitorului - cauza care inlatura caracterul penal al faptei - priveste atat pe minorul care nu a implinit 14 ani, cat si pe minorul intre 14 si 16 ani care a savarsit fapta fara discernamant.

Pentru minorul care nu a implinit varsta de 14 ani se prezuma absolut ca nu are responsabilitate penala. Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani este prezumat relativ ca nu are discernamantul faptelor sale. Aceasta prezumtie fiind relativa se poate rasturna prin dovada ca la savarsirea faptei concrete a avut discernamant.

Dovada discernamantului in savarsirea faptei concrete incuba acuzarii, in favoarea minorului fiintand prezumtia relativa a lipsei discernamantului.

Conditiile starii de minoritate. Minoritatea faptuitorului inlatura caracterul penal al faptei daca sunt indeplinite conditiile:

a) Sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.

b) Faptuitorul, la data savarsirii faptei, sa nu indeplineasca conditiile legale pentru a raspunde penal (art.50 C.p.).

Aceasta conditie presupune deci ca la data savarsirii faptei minorul sa nu aiba implinita varsta de 14 ani (art.99 alin. 1 C.p.). Conditia este indeplinita si atunci cand minorul avea varsta intre 14 si 16 ani si nu se constatase savarsirea faptei cu discernamant.

Efecte juridice. Fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal, nu este infractiune, fiind savarsita fara vinovatie.

Faptuitorul nu indeplinea conditiile de dezvoltare biopsihica care sa-i permita intelegerea caracterului actiunilor sau inactiunilor lui si sa le dirijeze in mod constient.

Minoritatea este o cauza personala si nu se rasfrange asupra participantilor la savarsirea faptei.

Cand minorul nu raspunde penal, a savarsit fapta fiind determinat ori sprijinit cu intentie de alti participanti, se realizeaza conditiile participatiei improprii (art.31 alin.2 Cp.).

Starea de minoritate inlatura caracterul penal al faptei si pe cale de consecinta si raspundere penala. Raspunderea civila nu este inlaturata pentru persoanele care l-au avut sub ingrijire ori paza pe minor si daca se retine culpa acestora.

19. Eroarea de fapt

Notiune Eroarea este definita in doctrina penala ca "reprezentarea gresita de catre cel ce savarseste o fapta prevazuta de legea penala a realitatii din momentul savarsirii faptei, reprezentare determinata de necunoasterea sau cunoasterea gresita a unor date ale realitatii".

Reprezentarea gresita a realitatii din momentul savarsirii faptei are influenta asupra vinovatiei faptuitorului, putand chiar s-o inlature.

In cazul erorii de fapt, faptuitorul are capacitatea psihofizica normala, dar vointa si constiinta lui s-au format pe date gresite ale realitatii savarsind o fapta prevazuta de legea penala.

Eroarea de fapt. Dintre multiplele feluri, sub care se poate prezenta eroarea, un interes deosebit pentru dreptul penal prezinta eroarea de fapt care reprezinta o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.

Din reglementarea legala se observa ca eroarea poate privi:

a) O stare, o situatie, o imprejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz in care fapta nu are caracter penal;

b) O circumstanta agravanta a infractiunii, situatie in care este inlaturata aceasta circumstanta, fapta ramanand infractiune in varianta tip

Conditiile erorii de fapt. Eroarea de fapt inlatura caracterul penal al faptei savarsite daca sunt indeplinite conditiile:

a) Sa se fi comis o fapta prevazuta de legea penala, caci eroarea de fapt inlatura vinovatia, ori problema vinovatiei se pune numai in legatura cu o fapta prevazuta de legea penala.

b) In momentul savarsirii faptei, faptuitorul sa nu fi cunoscut existenta unor stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poarta deci asupra starii, situatiei, imprejurarii de care depinde caracterul penal al faptei (art.51 alin.l C.p.).

c) Starea, situatia sau imprejurarea care nu au fost cunoscute sa reprezinte un element constitutiv al infractiunii ori o circumstanta a acesteia.

Cand starea, situatia, imprejurarea necunoscuta de faptuitor este o conditie de existenta a infractiunii, atunci caracterul penal al faptei este inlaturat.

Dimpotriva, nu va fi inlaturat caracterul penal al faptei cand eroarea poarta asupra identitatii persoanei - in cazul unor infractiuni contra persoanei (error in persona) sau asupra obiectului material al infractiuni.

Eroarea care priveste un element constitutiv al infractiunii pentru a conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei trebuie sa subziste pe tot parcursul executarii actiunii, in situatiile in care fapta presupune o durata in timp (infractiuni continui, continuate).

Cand starea, situatia, imprejurarea necunoscuta de faptuitor reprezinta o circumstanta agravanta a infractiunii, eroarea va duce la inlaturarea acesteia, a raspunderii penale pentru forma agravanta, dar el va raspunde penal pentru infractiunea in varianta tip.

Efectele erorii de fapt. Eroarea de fapt are efecte distincte dupa cum poarta asupra unui element al infractiunii ori unei circumstante agravante si dupa cum fapta, in legatura cu care intervine, este incriminata numai cand este savarsita cu intentie, cand este savarsita cu intentie si culpa ori cand e savarsita numai din culpa.

Efectele erorii de fapt cand aceasta priveste un element constitutiv al infractiunii.

a) Eroarea de fapt in cazul faptelor savarsite cu intentie.

Fapta prevazuta de legea penala savarsita in eroare de fapt cu privire la o stare, situatie sau imprejurare, care sunt prevazute de lege ca elemente constitutive ale infractiunii, nu este infractiune, si pe cale de consecinta nu atrage raspunderea penala (art.51 alin.l C.p.).

Fapta este savarsita fara vinovatie, caci faptuitorul, datorita necunoasterii ori cunoasterii gresite a unei stari, situatii sau imprejurari, de care depinde caracterul penal al faptei, nu a avut reprezentarea caracterului periculos al acesteia.

b) Daca fapta sa este incriminata atat atunci cand este savarsita cu intentie, cat si atunci cand este savarsita din culpa, eroarea de fapt va inlatura vinovatia si deci caracterul penal al faptei si atunci cand este savarsita din culpa, numai daca se constata ca eroarea nu este ea insasi rezultatul culpei (art.51 alin.3 C.p.).

Cu alte cuvinte, pentru a inlatura caracterul penal al faptei savarsite dir culpa, eroarea de fapt nu trebuie sa fie ea insasi imputabila faptuitorului.

Daca faptuitorul actioneaza din graba si neatentie, fara sa cunoasca existenta unei stari, situatii, imprejurari care constituie element al unei infractiuni dm culpa, eroarea nu mai conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei, fiind imputabila faptuitorului, care trebuie sa actioneze mai diligent.

Efectele erorii de fapt, asupra circumstantelor. Si in cazul cand eroarea de fapt priveste o stare, o situatie, o imprejurare ce constituie element de circumstantiere, efectele acesteia sunt diferentiate dupa cum fapta este incriminata, cand savarsirea cu intentie, ori si din culpa, sau numai din culpa.

Regula este aceeasi, eroarea de fapt inlatura agravarea cand poarta asupra unor circumstante de agravare ale unei infractiuni intentionate, iar cand poarta asupra unei circumstante agravante la o infractiune incriminata si atunci cand este savarsita din culpa va duce la inlaturarea ei numai daca necunoasterea sau cunoasterea gresita a starii, situatiei, imprejurarii ce constituie circumstanta de agravare nu este ea insasi rezultatul culpei.

Eroarea de drept. Necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme juridice are efecte diferite dupa cum ea poarta asupra unei norme penale sau normei extrapenale.

Eroarea cu privire la o norma penala sau eroarea de drept penal nu inlatura caracterul penal al faptei (art.51 alin.4 C.p.). Este consecinta fireasca a faptului ca legea penala trebuie cunoscuta de toti destinatarii care trebuie sa-si conformeze conduita exigentelor ei.

In doctrina penala este unanim admis principiul ca "nu se poate invoca necunoasterea legii", fiindca nimeni nu poate fi presupus ca o ignora "nemo censetur legem ignorare Eroarea cu privire la o norma extrapenala are aceleasi efecte ca si eroarea de fapt, adica inlatura caracterul infractional al faptei.

Eroarea cu privire la o norma extrapenala este posibila cel mai adesea in situatiile in care normele incriminatoare prevad, pentru elementul constitutiv al unei infractiuni, conditia savarsirii unei fapte "pe nedrept sau "contra dispozitiilor".

20.      Autoratul.

Notiune si conditii.

Notiune. Autoratul este forma de participatie penala in care o persoana savarseste prin acte de executare fapta prevazuta de legea penala.

Cand o persoana savarseste singura, direct si nemijlocit o infractiune pentru care a luat singur hotararea infractionala si nu a fost sprijinit la executarea infractiunii de nici o persoana, este autorul acelei infractiuni. Nu se poate sustine ca el a savarsit fapta in autorat.

Autoratul, ca forma de participatie presupune cooperarea si a altor persoane la comiterea infractiunii in calitate de instigatori, de complici.

Autoratul este forma de participatie esentiala si necesara, fara de care nu pot exista celelalte forme de participatie: instigarea si complicitatea.

Sub raport subiectiv, autorul actioneaza intotdeauna cu intentie - in cazul participatiei proprii, iar in cazul participatiei improprii actioneaza din culpa sau fara vinovatie.

Coautoratul. Notiune si conditii. Coautoratul este forma de participatie in care, la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, si-au adus contributia in mod nemijlocit doua sau mai multe persoane.

Coautoratul nu presupune existenta si a altor participanti - instigatori, complici - dar nici nu ii exclude, fiind deci deopotriva posibila participatia sub forma coautoratului fara alti participanti cat si atunci cand alaturi de coautori la savarsirea aceleiasi infractiuni si-au adus contributia si alti participanti - instigatori si complici.

Conditiile

a) Coautoratul presupune contributia a cel putin doua persoane la comiterea faptei, contributii ce reprezinta elementul material al laturii obiective a infractiunii.

Activitatile coautorilor de executare nemijlocita a infractiunii nu tre­buie sa fie identice, ci sa se completeze intr-o activitate unica.

In cazul infractiunii complexe, coautoratul se poate realiza prin acte de executare diferite, corespunzator actiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective al acestei infractiuni. Vor fi deci, coautori ai infractiunii complexe de talharie, doi participanti care si-au impartit rolurile in comiterea faptei: unul din inculpati a amenintat cu cutitul, iar celalalt a deposedat victima de bunurile ce le avea asupra sa.

Contributia coautorilor la savarsirea infractiunii poate fi concomitenta sau succesiva. Sub acest aspect se poate sustine ca nu influenteaza existenta coautoratului momentul cand isi aduc contributiile coautorii la savarsirea faptei.

b) Sub raport subiectiv coautoratul ca forma a participatiei proprii presupune savarsirea actelor de executare de catre toti participantii cu aceeasi forma de vinovatie: fie intentia, fie culpa. In literatura juridica se sustine si opinia ca in cazul infractiunilor din culpa nu poate exista coautorat, faptuitorii care actioneaza din culpa sunt autori ai unor infractiuni distincte.

Infractiuni ce nu pot fi comise in coautorat. Dupa elementul material al infractiunii, nu pot fi comise in coautorat infractiunile ce presupun inactiunea, cand obligatia de a indeplini o actiune, o activitate de a iesi din pasivitate, este personala (spre ex.: nedenuntarea - art.170 C.p.).

Nu pot fi comise in coautorat infractiunile ce presupun un subiect calificat (gestionar, functionar), decat daca faptuitorii au calitatea ceruta de lege. In astfel de situatii cand contributia tuturor participantilor este realizata prin acte de executare directa, fapta va fi incadrata dupa calitatea subiectului calificat, iar ceilalti participanti neavand calitatea ceruta de lege vor fi considerasi complici.

Coautoratul nu este posibil nici in cazul infractiunilor ce se comit in persona propria, (spre ex.: marturia mincinoasa, dezertarea, vagabondajul, violul s.a.). Caracteristica pentru astfel de infractiuni este imprejurarea ca actiunea tipica, in materialitatea ei, nu poate fi comisa decat de o singura persoana in acelasi timp.

Infractiunile care nu permit coautorul ca forma a participatiei penale, permit insa celelalte forme de participatie - instigarea si complicitatea, care de altfel, nu cunosc restrangeri.

21. Instigarea

Notiune si conditii. Instigarea este forma participatiei penale ce consta in fapta de determinare cu intentie, prin orice mijloace de catre o persoana numita instigator al altei persoane numita instigat, sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.

Instigatorului ii apartine hotararea de a savarsi o infractiune, hotarare pe care o transmite altei persoane numita instigat, care va savarsi infractiunea.

Conditiile instigarii Pentru existenta instigarii ca forma a participatiei penale se cer indeplinite conditiile:

a) Efectuarea unei activitati de determinare din partea unei persoane, instigator, fata de o alta persoana numita instigat. Determinarea presupune o operatie de transplantare, de inoculare in constiinta instigatului a hotararii de a savarsi o fapta prevazuta de legea penala.

Determinarea presupune si insusirea hotararii de a savarsi fapta prevazuta de legea penala de catre instigat.

Daca in urma activitatii de instigare nu s-a reusit sa se determine instigatul sa-si insuseasca hotararea de a savarsi infractiunea, nu va exista o instigare perfecta ci o instigare fara efect sau neizbutita, nu se va realiza de altfel nici conditia participatiei penale.

Mijloacele prin care se obtine determinarea instigatorului pot fi dintre cele mai diverse, de la rugaminti, indemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, (pana la constrangerea acestuia.

Activitatea de determinare trebuie sa se situeze in timp anterior luarii hotararii de a savarsi fapta de catre autor.

Cand activitatea la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala are loc fata de o persoana care luase deja hotararea sa savarseasca acea infractiune se realizeaza o complicitate morala, o intarire a hotararii infractionale luate anterior.

b) Activitatea de determinare sa priveasca savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Nu este indeplinita aceasta conditie cand determinarea priveste pe un instigat, care nu are calitatea ceruta de lege pentru comiterea faptei la care este determinat, (spre ex.: nu va fi o determinare la comiterea infractiunii de dezertare, daca instigatul nu are calitatea ceruta de lege - de militar)

Determinarea trebuie sa priveasca savarsirea unei fapte concrete prevazuta de legea penala si sa se faca in asa fel incat instigatul sa inteleaga intentia instigatorului.

c) Instigatorul sa actioneze cu intentie. Activitatea de determinare se desfasoara deci sub raport subiectiv, numai cu intentie, atat directa cat si indirecta.

Comiterea faptei si de catre instigat cu intentie, realizeaza conditiile unei instigari proprii sau perfecte, iar cand instigatul savarseste fapta din culpa sau fara vinovatie sunt realizate conditiile unei instigari improprii sau imperfecte.

d) Instigatul sa fi savarsit fapta la care a fost instigat ori sa fi realizat cel putin o tentativa pedepsibila. Conditia este indeplinita si atunci cand instigatul a inceput savarsirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a impiedicat producerea rezultatului.

Felurile instigarii.

Instigarea poate imbraca diferite forme in functie de vinovatia cu care instigatul savarseste fapta, in functie de modul si mijloacele folosite de instigator, in functie de persoanele instigate sau care instiga, in functie de rezultatul obtinut in activitatea de determinare s.a.

Instigare proprie si instigare improprie. Dupa forma de vinovatie cu care instigatul (autorul) savarseste fapta se disting:

a)  Instigare proprie sau perfecta ce se caracterizeaza prin realizarea unei concordante sub raport subiectiv intre instigator si instigat, in care cu alte cuvinte si instigatul savarseste fapta cu intentie;   

b)  instigare improprie sau imperfecta este caracterizata prin lipsa coeziunii psihice intre instigator si instigat. Instigatul savarseste fapta din culpa sau chiar fara vinovatie (art. 31 Cp.).

Instigare simpla si instigare calificata. Dupa mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala se disting:

a)   instigarea simpla, cand mijloacele de determinare sunt simple obisnuite, ca de ex.: rugaminti, indemnuri etc;

b)  instigarea calificata, cand pentru determinarea instigatului se folosesc mijloace deosebite ca: oferirea de daruri, exercitarea de presiuni etc.

Unitate si pluralitate de instigatori. Dupa numarul persoanelor ce desfasoara activitatea de instigare se disting:

a) instigarea cu un singur instigator;

b) coinstigarea care presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea unei sau unor persoane sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala. Coinstigarea poate fi facuta concomitent sau succesiv. Cand coinstigarea este facuta succesiv, trebuieste dovedit .ca toti instigatorii au avut in intentie determinarea instigatului sa savarseasca aceeasi fapta prevazuta de legea penala.

Consideram ca nu vor fi indeplinite conditiile unei coinstigari cand activitatea de determinare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotararea de a savarsi infractiunea dupa ce a fost determinat de primul instigator fiindca activitatea celorlalti nu mai are rol in determinare ci doar in intarirea hotararii infractionale - activitate specifica complicelui.

Daca mai multi instigatori, fara a se cunoaste, desfasoara separat activitati de determinare asupra aceleiasi persoane se realizeaza un concurs de instigari.

Instigare individuala si instigare colectiva. Dupa numarul persoanelor fata de care se desfasoara activitatea de instigare se disting:

a) instigarea individuala cand activitatea de determinare se desfasoara asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate.

b) instigarea colectiva ce se caracterizeaza prin instigarea unui numar nedeterminat de persoane sa savarseasca o infractiune sau infractiuni. Datorita caracterului sau periculos, dedus din modul de realizare, instigarea colectiva este incriminata distinct ca infractiune de sine statatoare sub denumirea de instigare publica si apologia infractiunilor art. 324 Cp..

Deci instigarea colectiva nu mai reprezinta o forma de participatie ce ar fi conditionata de savarsirea de catre instigat a infractiunii fapt consumat ori cel putin a unei tentative pedepsibile.

Instigare imediata si instigare mediata. Dupa modul de actiune a instigatorului pentru determinarea instigatului la savarsirea faptei prevazute de legea penala se disting:

a) instigarea imediata care instigatorul se adreseaza nemijlocit instigatorului pentru determinarea acestuia la savarsirea infractiunii;

b) instigarea mediata cand determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Daca mediatorul transmite hotararea infractionala si se limiteaza doar la acest rol el devine complice la savarsirea infractiunii, iar cand la determinarea instigatului, mediatorul are si o contributie personala el devine coinstigator.

Instigare evidenta si instigare ascunsa. Dupa modul deschis ori ascuns in care actioneaza instigatorul pentru determinarea instigatului sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala, instigarea poate fi:

a) instigare evidenta sau deschisa sau explicita in care instigatorul expune deschis scopul sau, de a-l convinge la savarsirea faptei pe instigat;

b) instigare insidioasa sau ascunsa cand instigatorul nu da in vileag rolul sau, cand obtine determinarea instigatului, fara ca acesta sa realizeze caracterul infractional al faptei sale, la care a fost determinat.

Instigare izbutita si instigare neizbutita. Dupa rezultatul obtinut in determinarea instigatului la savarsirea faptei prevazuta de legea penala se disting:

a) instigarea cu efect pozitiv, reusita, cand instigatorul a reusit sa determine pe instigat sa accepte hotararea de a savarsi infractiunea;

b) instigarea cu efect negativ, in care instigatorul nu a reusit sa determine pe instigat sa ia hotararea de a savarsi infractiunea. In aceasta situatie nu sunt indeplinite conditiile instigarii, iar persoana care a incercat determinarea nu este un participant.

In cazul instigarii cu efect pozitiv se pot distinge diferite stadii ale realizarii activitatii instigatului.

Cand instigatul a savarsit fapta la care a fost instigat, sunt indeplinite conditiile unei instigari perfecte, reusite.

Cand instigatul a inceput savarsirea faptei, dar s-a desistat ori a impiedicat producerea rezultatului - sunt realizate conditiile instigarii dar consecintele juridice ale activitatii instigatorului si instigatului sunt diferite. Instigatul va beneficia de cauza de impunitate a desistarii si impiedicarii producerii rezultatului (art. 22 C.p.), dar instigatorul va raspunde penal dupa regulile prevazute in art. 29 al.1 C.p. - pentru instigare neurmata de executare.

Cand instigatorul a reusit sa-l determine pe instigat sa ia hotararea de a savarsi infractiunea, dar ulterior acesta s-a razgandit si nu a trecut la savarsirea faptei ori a trecut la savarsirea faptei si a realizat doar o tentativa nepedepsibila, nu sunt realizate conditiile deoarece nu s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Fapta instigatorului este o infractiune de sine statatoare si pedepsita tot dupa regulile cuprinse in dispozitiile din art. 29 al 1 C.p si sub aceeasi denumire de instigare neurmata de executare.

22.Complicitatea.

Notiune si conditii. Complicitatea este forma participatiei penale ce consta in fapta unei persoane care cu intentie inlesneste sau ajuta in orice mod la comiterea unei fapte prevazuta de legea penala ori promite, inainte sau in timpul savarsirii faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe infractor, chiar daca, dupa savarsirea faptei, promisiunea nu este indeplinita.

Spre deosebire de celelalte forme de participatie - coautorat si instigare - complicitatea reprezinta o contributie directa, mediata la savarsirea infractiunii, de aceea este o contributie directa, mediata la savarsirea infractiunii, de aceea este considerata forma de participatie secundara in raport cu celelalte.

Conditiile complicitatii.

a)           Fiind forma de participatie secundara, complicitatea presupune drept conditie de baza a existentei sale comiterea de catre autor a unei fapte prevazute de legea penala. Este indeplinita conditia si atunci cand autorul a savarsit doar o tentativa pedepsibila.

b)           O alta conditie priveste savarsirea de catre complice a unor activitati menite sa inlesneasca, sa ajute, pe autor la savarsirea infractiunii.

Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atat in ajutor sau inlesnire la savarsirea faptei prevazute de legea penala, cat si in promisiunea de tainuire a bunurilor provenite din infractiune ori defavorizare a infractorului.

Contributia complicelui la savarsirea infractiunii de catre autor sunt mediate, prin ele nu se realizeaza elementul material al infractiunii.

Sub acest aspect se cuvine subliniata ideea ca actele de complicitate nu sunt indispensabile comiterii faptei de catre autor.

In literatura juridica de specialitate se face deosebire intre contributiile complicelui care constau in activitati de inlesnire sau de ajutor la savarsirea infractiunii ori de promisiune de tainuire sau favorizare a infractorului, ca momente distincte in raport de savarsirea infractiunii.

"Inlesnirea" priveste activitatile complicelui desfasurate anterior comiterii infractiunii care se situeaza in faza de pregatire a savarsirii infractiunii. Inlesnirea poate consta atat in activitati materiale de procurare a mijloacelor, a instrumentelor, adaptarea acestora pentru savarsirea infractiunii ca de ex.: procurarea armei, a cutitului, a cheilor ce vor fi folosite etc, cat si in activitati ce reprezinta o contributie morala ca: procurarea de informatii cu privire la locul si timpul unde urmeaza sa fie savarsita infractiunea, intarirea hotararii infractionale prin sfaturi etc.

"Ajutorul" dat de complice priveste activitatile desfasurate de acesta in timpul executarii faptei de catre autor, ajutor ce poate consta in oferirea armei cu care se savarseste infractiunea, deschiderea unei usi prin care autorul poate fugi de la locul faptei, indemnul de a continua savarsirea faptei, asigurarea pazei pentru a da alarma in caz de descoperire a faptei etc.

"Promisiunea de tainuire a bunurilor sau defavorizare a infractorului' are loc inainte de comiterea infractiunii sau cel mai tarziu pana in momentul comiterii infractiunii si reprezinta o incurajare a autorului in comiterea faptei, indiferent daca promisiunea se realizeaza sau nu.

Neindeplinirea de catre complice a promisiunii de tainuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului, nu inlatura caracterul de complicitate al promisiunii facute si care a reprezentat pentru autor o incurajare, o intarire a hotararii de a comite infractiunea.

In literatura de specialitate s-a sustinut corect ca reprezinta o promisiune de tainuire sau favorizare si deci - complicitate - promisiunea de nedenuntare facuta de persoana care potrivit legii, ar avea obligatia sa denunte savarsirea faptei, deoarece si prin aceasta se incurajeaza, intr-un fel autorul sa comita infractiunea pentru care luase hotararea.

c) In sfarsit, o ultima conditie de existenta a complicitatii priveste savarsirea actelor de ajutor sau de inlesnire indirecta sau chiar intentie depasita. Participarea sub forma complicitatii este posibila in cazul infractiunilor praeterintentionate daca se dovedeste ca in raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o pozitie subiectiva similara, aceleia a autorului.

Vinovatia sub forma intentiei este necesara pentru existenta complicitatii numai pentru complice nu si pentru autorul infractiunii care poate savarsi fapta atat cu intentie, in acest caz complicitatea este proprie sau perfecta art. 26 Cp., cat si din culpa sau fara vinovatie, cand participatia este improprie sau imperfecta (art. 31 Cp.).

Felurile complicitatii.

Complicitatea poate fi de mai multe feluri care se diferentiaza in raport cu natura ajutorului dat la savarsirea faptei prevazute de legea penala, dupa modul si momentul in care se acorda sprijinul, dupa aspectul dinamic al contributiei complicelui, dupa forma de vinovatie cu care autorul sprijinit de complice, savarseste fapta. Dupa aceste criterii complicitatea cunoaste ca modalitati:

a) complicitate materiala si morala;

b) complicitate prin ajutorare sau inlesnire ori prin promisiune de tainuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului;

c) complicitate la pregatirea si la executarea faptei;

d) complicitate nemijlocita si imediata;

e) complicitate prin actiune si prin inactiune;

f) complicitate proprie si improprie.

Complicitate materiala si complicitate morala. 1. Dupa natura ajutorului dat la savarsirea infractiunii complicitatea poate fi; materiala si morala.

a)   Complicitatea materiala consta in realizarea de acte de sprijin material ca: procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea instrumentelor sau mijloacelor pentru savarsirea infractiunii, inlaturare de obstacole etc.

b)   Complicitatea morala consta in acte de sprijin moral, in vederea realizarii laturii subiective a infractiunii ca: promisiunea de tainuire a bunurilor si de favorizare a infractorului, procurarea de date, informatii cu privire la locul, timpul unde urmeaza sa fie savarsita infractiunea intarirea si mentinerea hotararii infractionale etc.

Complicitate prin inlesnire sau ajutor la savarsirea faptei prevazute de legea penala si complicitate prin promisiunea de tainuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului. Aceste modalitati sunt prevazute in dispozitiile art. 26 Cp. si reprezinta totodata contributii ale complicelui la savarsirea faptei prevazute de legea penala ce se diferentiaza intre ele dupa natura contributiei, momentul in care se realizeaza contributia (vezi mai sus pct. 517 conditiile complicitatii lit. b).

Complicitate prin acte de pregatire si complicitate prin acte de executare. Dupa momentul care se acorda ajutorul la comiterea infractiunii complicitatea poate fi:

a)  Complicitate la pregatirea infractiunii si priveste activitatile complicelui pentru pregatirea infractiunii, acte care pot fi la randul lor de natura morala sau materiala. Complicitatea la pregatirea infractiunii mai este cunoscuta si sub denumirea de complicitate anterioara.

b)  Complicitate la executarea infractiunii priveste actele executate de complice prin care se da sprijin autorului, in momentul savarsirii infractiunii ca de ex.: incurajarea infractorului, deschiderea unei usi, oferirea unei arme etc.

Cand contributia complicelui priveste ajutorul dat la executarea infractiunii, complicitatea se mai numeste si concomitenta.

23.  Concursul de infractiuni.

Notiune, conditii si forme.

Notiune si conditii Prin concurs de infractiuni in doctrina si legislatia penala este desemnata forma pluralitatii de infractiuni ce consta din savarsirea a doua sau mai multe infractiuni de catre aceeasi persoana mai inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele.

Conditiile de existenta ale concursului de infractiuni.

a) Prima conditie se refera la savarsirea a doua sau mai multe infractiuni.

Infractiunile savarsite pot fi de natura si gravitate deosebite, pot fi prevazute in codul penal ori in legile speciale sau in legile nepenale cu dispozitiuni penale, pot fi consumate ori ramase in faza de tentativa pedepsibila, ori asimilate tentativei (ex.: art. 173 al. 2 Cp.) si pedepsite ca atare.

Conditia este indeplinita indiferent de forma de vinovatie cu care sunt comise infractiunile. Nu are importanta de asemenea, pentru existenta concursului de infractiuni daca infractiunile sunt de aceeasi natura ori nu. Nu are importanta pentru existenta concursului de infractiuni daca infractiunile sunt: simple, continui, deviate, continuate, complexe, progresive, de obicei. Conditia este indeplinita si atunci cand infractiunile sunt savarsite toate in tara, toate in strainatate, ori unele in tara si altele in strainatate.

b) Infractiunile sa fie savarsite de aceeasi persoana. Unitatea de subiect este de esenta concursului de infractiuni. Este indeplinita conditia si atunci cand infractorul are calitatea de autor ori de participant la infractiunile comise.

Este indeplinita conditia si atunci cand infractorul a comis unele infractiuni in timpul minoritatii si altele dupa implinirea varstei de 18 ani.

c) A treia conditie priveste savarsirea infractiunilor mai inainte de condamnarea definitiva a infractorului pentru vreuna din ele.

Conditia are in vedere inexistenta unei condamnari definitive pentru vreuna din infractiunile comise de aceeasi persoana. Va fi indeplinita aceasta conditie chiar daca infractorul a fost condamnat pentru o infractiune savarsita anterior, dar hotararea nu era definitiva la data comiterii noii infractiuni, ori hotararea de condamnare desi definitiva a fost desfiintata printr-o calc extraordinara de atac.

d) In sfarsit o ultima conditie a existentei concursului de infractiuni are in vedere ca infractiunile comise, ori cel putin doua dintre ele sa poata fi supuse judecatii. Aceasta conditie nu se degaja din definitia legala a concursului de infractiuni, ci este dedusa din intreaga reglementare a concursului de infractiuni.

In astfel de situatii, daca infractorul este trimis in judecata numai pentru o infractiune, deoarece pentru celelalte sunt incidente cauzele de inlaturare a raspunderii penale ori cauze de impunitate - nu este indeplinita conditia de existenta a concursului de infractiuni.

Formele concursului de infractiuni

Concursul de infractiuni este cunoscut in doctrina penala si in legislatie sub doua forme: concursul real si concursul formal.

Concursul real de infractiuni. Concursul real se mai numeste si concurs material ori concurs prin mai multe actiuni sau inactiuni.

Concursul real de infractiuni este acea forma ce se realizeaza prin savarsirea mai multor infractiuni ca urmare a mai multor actiuni sau inactiuni distincte.

Infractiunile savarsite de o persoana pot fi de aceeasi natura si concursul devine omogen, iar cand infractiunile sunt de natura diferita, concursul este eterogen.

Intre infractiunile aflate in concurs se pot stabili anumite legaturi interne, obiective pe langa cea subiectiva (acelasi infractor).

In functie de legaturile care exista intre infractiunile aflate in concurs se disting doua modalitati ale concursului: concursul real simplu si concursul real calificat.

Concursul real simplu. Concursul real simplu se caracterizeaza prin aceea ca intre infractiunile savarsite nu exista o alta legatura decat cea personala (savarsite de aceeasi persoana).

Concursul real calificat. Concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate se caracterizeaza prin existenta anumitor legaturi conexiuni intre infractiunile savarsite de aceeasi persoana. Sunt mentionate astfel de conexiuni in literatura juridica: conexiunea topografica - ce presupune o legatura de spatiu, de loc, intre infractiunile comise; conexitatea cronologica, ce presupune comiterea infractiunilor simultan sau succesiv; conexitatea consecventionala in care o infractiune este savarsita pentru a ascunde comiterea altei infractiuni; conexitatea etiologica in care o infractiune este savarsita pentru a inlesni comiterea altei infractiuni.

Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista intre infractiunile aflate in concurs, in legea penala (art. 33 lit. a Cp.) au fost retinute doar doua: conexitatea etiologica si conexitatea consecventionala.

Concurs cu conexitate etiologica. Conexitatea etiologica presupune o legatura mijloc-scop intre infractiunile comise, adica o infractiune este comisa pentru a inlesni savarsirea altei infractiuni. Atat infractiunea mijloc cat si infractiunea scop sunt comise cu intentie iar hotararea de a fi savarsite este anterioara comiterii ambelor infractiuni, (spre ex.: pentru a inlesni delapidarea, functionarul falsifica evidentele de intrare a bunurilor din gestiune).

Concurs cu conexitate consecventionala. Conexitatea consecventionala presupune o legatura de la cauza la efect intre infractiunile aflate in concurs, adica se comite o infractiune pentru a acoperi savarsirea altei infractiuni, (spre exemplu, pentru a acoperi savarsirea unui omor se ucide martorul ori pentru a impiedica descoperirea unei delapidari se falsifica actele de evidenta).

Infractiunea efect in aceasta conexitate consecventionala este comisa intotdeauna cu intentie, iar infractiunea cauza poate fi savarsita atat cu intentie cat si din culpa. Hotararea de a savarsi infractiunea efect este luata dupa comiterea infractiunii cauza, (spre ex.: pentru a impiedica descoperirea unei ucideri din culpa comisa intr-un accident de circulatie, conducatorul auto paraseste locul accidentului).

Concursul ideal de infractiuni. Concursul ideal sau formal de infractiuni ori concursul printr-o singura, exista atunci cand "o actiune sau inactiune savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, intruneste clementele mai multor infractiuni'.

In mod constant, s-a decis in practica judiciara, ca exista concurs ideal de infractiuni cand prin fapta conducatorului unui autocamion se distruge din culpa un alt vehicul si se provoaca totodata ranirea grava a unei persoane ori prin incalcarea normelor legale de protectia muncii (o infractiune) se produce si o vatamare corporala grava a unei persoane sau in cazul in care violentele intrebuintate la savarsirea infractiunii de talharie au fost indreptate impotriva unui functionar care indeplinea o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat aflat in exercitiul functiunii, in care activitatea ilicita intruneste elementele constitutive ale infractiunilor de talharie si ultraj.

Infractiunile savarsite in concurs ideal pot fi de aceeasi natura, concursul fiind si omogen ori de natura diferita concursul fiind eterogen.

Infractiunile savarsite in concurs ideal de cele mai multe ori sunt de natura diferita, (spre ex.: conducand fara permis, in stare de ebrietate, infractorul provoaca un accident de circulatie in care este vatamata grav integritatea corporala a unei persoane si uciderea din culpa a alteia).

Sub raport subiectiv infractiunile aflate in concurs ideal pot fi savarsite cu: intentie directa, cu intentie directa unele si altele cu intentie indirecta, cu intentie unele si altele din culpa, dupa cum toate pot fi savarsite din culpa.

24. Tratamentul penal al concursului de infractiuni in dreptul penal roman. Aplicarea pedespselor principale

Potrivit art. 34 Cp. aplicarea pedepsei pentru concursul de infractiuni parcurge doua etape. Mai intai se stabileste pedeapsa pentru fiecare dintre infractiunile savarsite si apoi, in etapa a doua, se aplica (se da spre executare) pedeapsa cea mai grea care poate fi sporita in limitele prevazute de lege.

Stabilirea pedepsei reprezinta activitatea de individualizare a raspunderii penale pentru o singura infractiune care se afla in pluralitatea de infractiuni savarsita de infractor, facandu-se abstractie de existenta celorlalte infractiuni.

Aplicarea pedepsei reprezinta o etapa urmatoare stabilirii pedepsei concrete pentru fiecare infractiune, se aplica adica se da spre executare o pedeapsa pentru intreg ansamblul, care reflecta de data aceasta pericolul social reiesit din comiterea infractiunilor concurente.

Ipoteze posibile prin dispozitiile art. 34 Cp., la care se poate ajunge dupa stabilirea pedepsei in prima etapa si determinarea pedepsei aplicabile pentru intreaga activitate infractionala in a doua etapa.

a. Cand pentru vreuna din infractiunile concurente s-a stabilit pedeapsa detentiunii pe viata. Cand s-a stabilit o pedeapsa cu detentiunea pe viata si una sau mai multe pedepse cu inchisoarea ori cu amenda, se aplica pedeapsa detentiunii pe viata.

Prin dispozitiile art. 34 lit. a Cp. se consacra, numai in acest caz, sistemul absorbtiei, sistem care se justifica prin caracterul pedepsei - absolut determinate - care este detentiunea pe viata si care pedeapsa nu mai poate fi agravata.

b. Aplicarea pedepsei cand s-au stabilit numai pedepse cu inchisoarea. Cand s-au stabilit numai pedepse cu inchisoarea se aplica pedeapsa cea  mai grea, care poate fi sporita pana la maximul ei special, iar cand acest maxim nu este indestulator se poate adauga un spor de pana la 5 ani (art. 34 lit. a Cp.),

Cand pedeapsa cea mai grea stabilita de instanta pentru una din infractiunile concurente este mai mica decat maximul special prevazut de lege pentru respectiva infractiune, atunci sporul cu care se poate agrava pedeapsa se compune din diferenta pana la maximul special, la care se poate adauga pana la 5 ani.

Maximul special al pedepsei la care se poate ajunge prin sporirea pedepsei celei mai grele stabilite in prima etapa este cel prevazut pentru infractiunea consumata ori pentru tentativa, dupa caz.

Limitele pedepsei rezultante. Aplicarea sporului la pedeapsa cea mai grea spre maximul special al pedepsei prevazute de lege pentru respectiva infractiune (ca si peste maximul special, este tarmurita de totalul pedepselor stabilite ce sunt contopite (art. 34 al. 2 Cp.), ca si de maximul general al pedepsei inchisorii care este de 30 de ani.

In cazul aplicarii sporului, instanta este obligata sa determine intinderea lui si sa motiveze necesitatea aplicarii acestuia.

Aplicarea pedepsei cand pentru infractiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu amenda. Cand toate pedepsele stabilite pentru infractiunile concurente sunt pedepse cu amenda, atunci se va aplica amenda cea mai mare care poate fi sporita pana la maximul ei special, iar daca si acest maxim nu este indestulator se poate adauga un spor de pana la jumatate din acel maxim (art. 34 lit. c Cp.).

Aplicarea pedepsei cand pentru infractiunile concurente s-au stabilit o pedeapsa cu inchisoarea si o pedeapsa cu amenda.

In acest caz se aplica pedeapsa cu inchisoarea la care se poate adauga in totul sau in parte amenda.

Aplicarea pedepsei cand pentru infractiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse cu inchisoarea si mai multe pedepse cu amenda. In acest caz, se aplica pedeapsa rezultanta a inchisorii la care se poate adauga in total sau in parte amenda rezultanta.

25. Recidiva mare postcondamnatorie

Notiune si conditii de existenta

Recidiva mare postcondamnatorie sau recidiva mare dupa condamnare, exista, potrivit dispozitiilor art. 37 lit. a Cp., atunci "cand dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie, inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia sau in stare de evadare, iar pedeapsa prevazuta de lege pentru a doua infractiune este inchisoarea mai mare de un an'.

Exista recidiva si in cazurile in care dupa condamnarea la detentiunea pe viata inainte de inceperea executarii, in timpul executarii acesteia ori in stare de evadare cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie si pentru care legea prevede o pedeapsa cu inchisoarea mai marc de 1 an ori detentiunea pe viata.

Conditii cu privire la primul termen. Primul termen al recidivei mari postcondamnatorii il formeaza o condamnare definitiva la pedeapsa inchisorii ori detentiunii pe viata

1. Condamnarea definitiva sa priveasca o pedeapsa cu inchisoarea mai mare de 6 luni ori pedeapsa detentiunii pe viata. Este indeplinita aceasta conditie cand pedeapsa a fost pronuntata pentru o singura infractiune ori ca pedeapsa rezultanta pentru un concurs de infractiuni. Pedeapsa poate fi pronuntata si de o instanta judecatoreasca straina, daca aceasta hotarare a fost recunoscuta potrivit dispozitiilor codului de procedura penala (art. 519-524 C.p.p.).

2. Condamnarea definitiva sa fie pronuntata pentru o infractiune intentionata. O astfel de conditie se degaja din dispozitiile art. 38 lit. A Cp. - potrivit cu care Ia stabilirea starii de recidiva nu se tine seama de condamnarile privitoare la infractiunile savarsite din culpa. Este indeplinita conditia pentru primul termen al recidivei si atunci cand condamnarea priveste o infractiune savarsita cu praeterintentie.

Conditiile negative privind primul termen. Condamnarea sa nu fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se tine seama la stabilirea starii de recidiva.

La stabilirea starii de recidiva potrivit dispozitiilor art. 38 Cp. nu se tine seama de:

a)  Condamnarile pentru infractiunile savarsite in timpul minoritatii (art. 38 lit. a Cp

b)  Condamnarile pentru infractiunile savarsite din culpa (art. 38 lit a¹ Cp.).

c)  Condamnarile pentru infractiuni amnistiate (art. 38 lit. b Cp

d)  Condamnarile pentru fapte care nu mai sunt prevazute ca infractiuni (art. 38 lit. c Cp)

Conditii cu privire la cel de al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii. Cel de al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii consta, ca de altfel la toate modalitatile recidivei, in savarsirea unei noi infractiuni intentionate, pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an. Conditiile celui de al doilea termen al recidivei privesc deci:

a. Savarsirea unei noi infractiuni

Cel de al doilea termen al recidivei pentru toate modalitatile, consta in savarsirea unei singure infractiuni, iar daca infractorul savarseste mai multe infractiuni, fiecare in parte va forma cel de al doilea termen al unei recidive distincte, cu indeplinirea, de buna seama, a conditiilor prevazute prin dispozitiile art. 37 si 38 Cp.

b. Noua infractiune sa fie savarsita cu intentie

c. Pedeapsa prevazuta de lege pentru noua infractiune sa fie inchisoarea mai mare de un

c. Noua infractiune trebuie sa fie savarsita in intervalul de timp dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare pentru infractiunea anterioara si pana la executarea sau considerarea ca executata a pedepsei. Momentele in care noua infractiune se poate comite pentru a da nastere unei recidive postcondamnatorii sunt delimitate in art. 37 lit. a Cp. ca fiind:

a)   inainte de inceperea executarii pedepsei.

b)  B.in timpul executarii pedepsei

c)   in stare de evadare.

Si infractiunea de evadare poate forma cel de al doilea termen al recidivei. Infractiunea de evadare este o infractiune savarsita in timpul executarii pedepsei.

26. Recidiva mare postexecutorie

Notiune. Recidiva postexecutorie sau recidiva dupa executare, potrivit dispozitiilor art. 37 lit. b. exista: "Cand dupa executarea unei pedepse cu inchisoarea mai mare de 6 luni, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa implinirea termenului de prescriptie a executarii unei asemenea pedepse,  cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an '.

I. Conditiile cu privire la primul termen.

a. Primul termen al recidivei mari postexecutorii il formeaza o condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, pedeapsa care a fost executata. Nu are importanta modul de executare al pedepsei.

b. Primul termen al recidivei mari postexecutorii mai poate consta intr-o pedeapsa in inchisoarea mai mare de 6 luni ce a fost executata sau a carei executare s-a stins prin gratierea totala sau a restului de pedeapsa ori pentru care s-a implinit termenul de prescriptie a executarii pedepsei, dupa cum poate consta si din pedeapsa detentiunii pe viata din executarea careia condamnatul a fost liberat conditionat si pedeapsa se considera executata potrivit dispozitiilor art. 55¹ al. 3 Cp., ori a carei executare s-a stins prin prescriptie potrivit art. 126 lit. a Cp.

c. Pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, executata ori considerata ca executata trebuie sa fi fost pronuntata pentru o infractiune savarsita cu intentie sau praeterintentie cum s-a sustinut, in mod intemeiat, in literatura juridica si practica judiciara.

Conditii negative privind primul termen al recidivei postexecutorii.   Condamnarea sa nu fie dintre acelea de care nu se tine seama la stabilirea starii de recidiva (art. 38 Cp.).

La cazurile in care condamnarea anterioara nu poate forma primul termen al recidivei postcondamnatorii si care sunt incidente si pentru pri­mul termen al recidivei postexecutorii se mai adauga cele prevazute in art. 38 al. 2 Cp. Astfel, nu se va tine seama, la stabilirea starii de recidiva de condamnarile pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a implinit termenul de reabilitare.

Considerand ca starea de recidiva nu se poate intemeia pe infractiuni ce sunt savarsite la intervale mari de timp, cand perseverenta pe calea infractionala nu se poate proba, in art. 38 al. final Cp., s-a prevazut ca implinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea anterioara sa aiba drept efect, neluarea in considerare a acestei condamnari la stabilirea starii de recidiva.

Termenele de reabilitare la care se face referire in dispozitiile art. 38 Cp., sunt cele prevazute pentru reabilitarea judecatoreasca (art. 135 Cp.).

Atat obtinerea reabilitarii cat si implinirea termenului de reabilitare se situeaza in timp mai inainte de savarsirea noii infractiuni ce constituie al doilea termen al recidivei si sunt numai cauze de excludere a recidivei.

II.      Conditiile cu privire Ia cel de al doilea termen al recidivei mari postexecutorii. Asa cum s-a aratat mai sus, cel de al doilea termen al recidivei, trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca pentru orice modalitate a acesteia, respectiv sa constea in savarsirea unei infractiuni cu intentie, pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an.

Este indeplinita conditia gravitatii infractiunii savarsite din nou si atunci cand pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata (art. 37 al. 2 Cp.)

Noua infractiune, pentru a forma cel de al doilea termen al recidivei postexecutorii, trebuie sa fie savarsita dupa executarea pedepsei, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa⁸⁵, ori dupa prescrierea executarii pedepsei ce constituia primul termen al recidivei mari postexecutorii.

27. Recidiva mica

Notiune. In dispozitiile art. 37 lit. c Cp., a fost reglementata recidiva mica atat in modalitatea postcondamnatorie cat si in modalitatea postexecutorie.

Va exista deci mica recidiva atunci "cand dupa condamnarea la cel putin trei pedepse cu inchisoare pana la 6 luni, sau dupa executare, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa prescrierea execu­tarii a cel putin trei asemenea pedepse, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie, pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an '.

28. Circumstante atenuante legale. Prin dispozitiile art.73 Cod penal au fost prevazute trei circumstante atenuante legale:

a) depasirea limitelor legitimei aparari;

b) depasirea limitelor starii de necesitate;

c) provocarea.

Depasirea limitelor legitimei aparari (art.73 lit.a)  Aceasta circumstanta atenuanta legala, cunoscuta in doctrina penala ca "exces scuzabil", se deosebeste de excesul justificat asimilat legitimei aparari prevazute la art.44 alin.3 Cod penal, si care priveste depasirea limitelor unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul, datorita tulburarii sau temerii in care s-a aflat cel ce face apararea.

In cazul excesului scuzabil, circumstanta atenuanta legala, depasirea limitelor apararii nu se datoreaza tulburarii sau temerii in care se afla cel ce face apararea, iar fapta este infractiune, dar este considerata savarsita in circumstanta atenuanta.

Pentru existenta circumstantei atenuante, se cer indeplinite conditiile ca faptuitorul sa se fi aflat, la inceput, in legitima aparare, sa fi depasit limitele unei aparari legitime, iar aceasta depasire sa nu se intemeieze pe tulburarea sau temerea acestuia.

Depasirea limitelor legitimei aparari este o circumstanta personala care, nu se rasfrange asupra participantilor.

Depasirea limitelor starii de necesitate (art.73 lit.a) partea a II-a). Conditiile de existenta a acestei circumstante atenuante legale se desprind din dispozitiile art.45 alin.3 Cod penal, si presupun ca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale aratate in art.45 alin.2 Cod penal, si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs, daca pericolul nu era inlaturat.

Daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, nu si-a data seama ca prin fapta sa pricinuieste astfel de urmari, atunci fapta este savarsita in stare de necesitate si nu are caracter penal.

In literatura juridica, se subliniaza necesitatea verificarii conditiilor de existenta a circumstantelor atenuante, a disproportiei vadite intre urmarile produse si care s-ar fi putut produce, daca pericolul nu era inlaturat, in functie de care se stabileste si masura in care pedeapsa urmeaza a fi redusa.

Depasirea limitelor starii de necesitate este o circumstanta personala.

Provocarea Potrivit dispozitiilor art.73 lit. b) Cod penal, circumstanta atenuanta a provocarii exista cand infractiunea s-a savarsit sub stapanirea unei puternice tulburari sau emotii, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate, produsa prin violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau adusa prin alta actiune ilicita grava. Conditiile de existenta ale provocarii privesc:

1. Existenta unei anumite activitati de provocare din partea persoanei vatamate. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin violenta fizica (loviri, vatamari), ori violenta psihica (amenintate); printr-o atingere grava a demnitatii persoanei ce se poate realiza prin insulta; prin alte actiuni ilicite grave ca, de exemplu, surprinderea victimei in flagrant delict de adulter (cand victima este sotia sau sotul adulterin al faptuitorului ori partenerul acestora).

2. Actul provocator al victimei sa determine infractorului o puternica tulburare sau emotie, o surescitare nervoasa, care ii rapeste acestuia posibilitatea de control asupra actiunilor sale.

3. Sub stapanirea puternicei tulburari sau emotii, infractorul sa fi savarsit infractiunea. Starea de surescitare, de incordare nervoasa sa existe in momentul savarsirii infractiunii, chiar daca actul provocator a fost comis mai inainte de catre persoana vatamata. Este admisa, pe buna dreptate, in practica, conceptia potrivit careia starea de tulburare a infractorului poate sa existe, chiar daca acesta nu a fost prezent la locul actului de provocare, dar a luat cunostinta despre acesta imediat, ori a constatat imediat urmarile actului de violenta comis si care s-a indreptat chiar impotriva altei persoane

4. Infractiunea sa se indrepte impotriva provocatorului. Daca din eroare infractorul riposteaza impotriva altei persoane pe care o confunda cu provocatorul, va exista, de asemenea, scuza provocarii.

Indeplinirea cumulativa a conditiilor provocarii obliga instanta de judecata sa retina aceasta circumstanta si sa-i dea efectul cuvenit.