Dreptul la nume

Dreptul la nume

Yolanda Eminescu arata ca, "aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implica si dreptul autorului la nume, adica dreptul de a decide daca opera va fi adusa la cunostinta sub numele sau sau sub un pseudonim".

Dreptul autorului la nume este consacrat in art. l0 lit. c din lege, care dispune ca autorul are dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica.

Formularea legii poate parea gresita, ori cel putin ambigua, deoarece interpretarea literara a acesteia conduce la concluzia ca autorul are dreptul de a decide ca opera ar putea sa apara sub orice nume ar voi.

In realitate, dreptul autorului se limiteaza la a decide daca utilizeaza sau nu propriul nume ori un pseudonim. Conform art. 54 din Decretul nr. 31/1954 "persoana care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, in dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau in orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instantei judecatoresti incetarea savarsirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus aratate.' Rezulta din aceste dispozitii legale ca dreptul la nume incluzand in nume si pseudonimul este un drept personal nepatrimonial diferit de dreptul personal nepa­trimonial (moral) de autor. Intervine intrebarea daca nu cumva dreptul la nume al autorului, asa cum este reglementat in Legea nr. 8/1996, nu este altceva decat o aplicare a dreptului sau general la nume la situatia speciala a unei opere.

In actuala reglementare, autorul are doua drepturi distincte, dar care sunt intr-o stransa legatura: dreptul la calitatea de autor si dreptul la nume.

In baza primului, autorul poate sa revendice calitatea de autor; in baza celui de-al doilea poate sa decida ca opera sa apara sub numele sau, sub un pseudonim ori fara nici un nume - anonima. Aceste drepturi morale ale autorului sunt analizate de doctrina mai veche, ca fiind atribute ale unui singur drept, respectiv ale dreptului la paternitate, desi Decretul nr. 321/1956 le reglementa pe amandoua in art. 3 pct. 2 "dreptul de a fi recunoscut autor, opera urmand sa apara, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia sau fara indicare de nume".

Legatura dintre cele doua atribute reiese si din art. 4 alin. 1 din lege, conform caruia se prezuma a fi autor, pana la proba contrara, persoana sub numele careia opera a fost adusa pentru prima data la cunostinta publica.

In prezent dreptul la nume este consacrat in legea romana ca o prerogativa morala a dreptului de autor, distincta de dreptul de paternitate.

In Franta, art. 121-1 CPI prevede ca autorul se bucura de dreptul la respectul numelui si a calitatii sale.

Doctrina franceza interpreteaza termenul de "calitate" nu in sensul de calitate de autor ci in sensul de titluri, grade sau distinctii pe care autorul le-ar avea si pe care cesionarul drepturilor de utilizare trebuie sa le reproduca, daca autorul doreste. In dreptul francez, dreptul la nume include si dreptul la paternitate al autorului operei. Astfel, in dreptul francez, dreptul la nume are doua atribute inseparabile, constand in dreptul autorului de a-si afirma calitatea de autor al operei si de a cere ca numele sau sa fie aplicat pe opera sau in dreptul autorului de a se recunoaste ca opera este a lui si de a cere ca numele sau sa figureze pe opera si sa fie asociat cu ea.

Dreptul autorului de a-si asocia si de a i se asocia numele cu opera se manifesta diferit in functie de genul operei si de natura suportului acesteia. De exemplu, numele va figura pe fiecare exemplar al unei carti editate. El poate fi asociat unui program de calculator; va fi mentionat pe operele publicitare ori pe cele de arta plastica.

Ca orice drept moral, dreptul la nume este un drept discretionar, consecinta fiind aceea ca trebuie respectate riguros prescriptiile autorului referitoare la felul mentionarii numelui sau scrierea numelui de familie in intregime si a prenumelui fie in intregime, fie prin initiala, adaugarea unui alt prenume sau a prenumelui ori initialei unui parinte etc. dar cu luarea in considerare si a naturii operei si a destinatiei acesteia.

In materie de opere de arta aplicata, numele autorului nu va fi pus decat pe machetele si desenele pe care le-a realizat, nu si pe reproducerile industriale ale operei sale. In materia operelor fotografice exista obiceiul ca numele fotografului ale carui opere au servit la ilustrarea unui catalog sa apara pe coperta in caractere discrete.

Autorul are dreptul, si nu obligatia de a-si dezvalui numele, asumandu-si astfel public si paternitatea operei, va putea sa o aduca la cunostinta publicului sub pseudonim sau in anonimat. Aceasta posibilitate rezulta si din prevederile art. 4 alin. 2 care se refera la cazul in care opera a fost adusa la cunostinta publica sub forma anonima sau sub pseudonim care nu permite identificarea autorului. Aceasta nu inseamna ca persoana care a creat opera nu va avea drepturi de autor.

Art. 4 alin. 2 teza ultima prevede ca, in aceasta ipoteza, dreptul de autor se exercita de catre persoana fizica sau juridica ce o face publica numai cu consimtamantul autorului, atata timp cat acesta nu-si dezvaluie identitatea. Autorul nu poate fi reprezentat decat de persoana care a adus-o la cunostinta publicului pentru prima oara, fara posibilitate de substituire, deoarece art. 4 trebuie interpretat sistematic, iar alin.1 precum si alin. 2 teza I prevad tocmai aceasta ipoteza.

Opinia contrara, conform careia autorul ar putea fi reprezentat de cel ce o aduce la cunostinta publica prin fiecare mod specific de divulgare (spre exemplu, de catre editor pentru piesa publicata, de catre directorul teatrului pentru piesa reprezentata), ar duce la dificultati practice considerabile. S-ar putea naste de exemplu intrebarea care «publicator» urmeaza sa exercite drepturile morale.

Solutia legala este criticabila, o mai mare flexibilitate fiind de dorit, in sensul de a se permite autorului sa mandateze orice alta persoana care sa-i reprezinte drepturile, in special in cazul pseudonimului.

In sistemul Conventiei de la Berna (art. 15), pentru operele anonime si pentru cele aduse la cunostinta sub pseudonim care nu permit identificarea autorului, editorul al carui nume este indicat pe opera este, pana la proba contrara, indreptatit sa-l reprezinte pe autor, fiind indreptatit sa apere si sa valorifice drepturile acestuia. Dreptul de reprezentare al autorului inceteaza atunci cand autorul isi dezvaluie identitatea si isi dovedeste calitatea.

Legiuitorul roman ar fi trebuit sa urmeze acest model, aplicabil astazi in practica doar in acele cazuri in care raportul dedus judecatii comporta elemente de extraneitate, iar partile sunt resortisanti ai unor tari membre ale Uniunii de la Berna si legea forului nu reglementeaza in alt mod problema.

Autorul pastreaza insa dreptul de a renunta la anonimat si de a-si dezvalui identitatea, acesta nefiind altceva decat o exercitare a dreptului de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica. Datorita faptului ca art. 11 alin. 2 nu prevede ca si exercitiul acestui drept se transmite prin mostenire, rezulta ca mostenitorii autorului nu pot reveni asupra deciziei luate de autor si sa decida dezvaluirea identitatii acestuia si nici invers, in cazul operei publicate sub numele real, mostenitorii sa hotarasca pentru utilizari ulterioare folosirea unui pseudonim.

Pseudonimul, pentru a atrage regimul special de exercitare a drepturilor, trebuie sa nu permita identificarea autorului art. 4 alin. 2. Un pseudonim «transparent», ce ar permite publicului sa cunoasca adevarata identitate a autorului, ar face ca in materie sa se aplice dreptul comun, autorul exercitandu-si singur drepturile. De exemplu, in literatura romana mai multi autori si-au publicat operele sub pseudonim, dar nu cu scopul de a-si ascunde identitatea, aceasta fiind cunoscuta publicului.