Dezvoltarea Dreptului international al mediului, intre Rio de Janeiro si Johannesburg

Prin documentele si hotararile adoptate, Conferinta de la Rio a relansat la nivel international preocuparile vizand protectia mediului si a declansat un proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabila. Patru sunt directiile principale ale evolutiilor post-Rio la nivelul reglementarilor juridice: a) recunoasterea importantei protectiei mediului; b) influenta directa a instru­mentelor adoptate; c) dezvoltarea reglementarilor internationale in principalele sectoare ale mediului si d) cresterea rolului actorilor nestatali.

1. Generalizarea recunoasterii juridice a importantei protectiei mediului

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea se caracterizeaza si prin exprimarea exigentelor ecologice in toate marile instrumente internationale si mai ales in tratatele referitoare la diferitele forme de cooperare economica. Asa de exemplu, Acordul de la Marrakech, adoptat la 15 aprilie 1994, prin care s-a instituit Organizatia Mondiala a Comertului, precum si practic toate noile conventii prin care s-au stabilit zone de liber-schimb contin clauze vizand protectia mediului.

2. Impactul documentelor adoptate la Rio

Prin noutatea continutului lor, documentele din 1992 au influentat major evolutia dreptului international al mediului, indiferent ca este vorba despre tratate universale sau regionale, sectoriale ori transversale, si au contribuit semnificativ la formarea de reguli cutumiare sau la cristalizarea celor existente. Dintre progresele evidente remarcam domeniul raspunderii civile ori penale pentru pagube ecologice (Conventia de la Lugano din 21 iunie 1994 si Conventia de la Strasbourg din 4 noiembrie 1998, privind protectia mediului prin dreptul penal).

3. Progresul reglementarilor juridice internationale in principalele sectoare ale mediului

In ciuda afirmarii tot mai evidente a tendintei reglementarii integrate si transversale, metoda vizand protejarea unor sectoare de mediu determinate este inca larg utilizata la nivel international.

3.1. Reglementari privind mediul marin

Principalele dezvoltari in domeniu au vizat problemele pescuitului. Se remarca in acest sens adoptarea a doua importante conventii cu vocatie universala: acordul vizand sa favorizeze respectarea de catre navele de pescuit in marea larga a masurilor internationale si de gestiune (29 noiembrie 1993) si Acordul de la New York din 4 august 1995 asupra stocurilor migratoare.

In privinta reglementarilor referitoare la protectia mediului marin, cele ale "marilor regionale" tind sa completeze sistemele conventionale existente pentru a acoperi toate problemele de mediu care se pun. Asa, de exemplu, Conventia de la Barcelona privind Marea Mediterana, din 1976, a fost completata la 14 octombrie 1994 prin Protocolul privind protectia Mediteranei contra poluarii rezultate din explorarea si exploatarea platoului continental, a fundului marii si a subsolului sau, la 10 iunie 1995, prin Protocolul privind zonele special protejate si diversitatea biologica din Mediterana, iar la 1 octombrie 1996 prin Protocolul privind prevenirea poluarii Marii Mediterane prin miscarile transfrontiere de deseuri periculoase si eliminarea lor.

3.2. Regimul juridic al protectiei apelor continentale

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Progresele inregistrate se refera in primul rand la adoptarea Conventiei ONU asupra dreptului privind utilizarea cursurilor internationale de apa in alte scopuri decat navigatia (New York, 21 mai 1977). Totodata, Conventia de la Helsinki (1992), ca tratat-cadru european, a fost concretizata prin Conventia de la Sofia (29 iunie 1994) privind Dunarea si Conventia de la Berna (12 aprilie 1999) privind Rinul.

3.3. Protectia atmosferei si climatului

Cele trei sisteme conventionale existente privind protectia atmosferei
s-au dezvoltat fie prin modificari succesive (intr-un caz), fie prin adoptarea unor protocoale aditionale (in doua situatii). Astfel, Conventia de la Viena din 1987 si Protocolul de la Montreal vizand protectia stratului de ozon au fost modificate de mai multe ori pentru sporirea eficacitatii si actualizarea continu­tului unor dispozitii cu caractere tehnic.

Sistemul stabilit prin Conventia de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluarii atmosferice transfrontaliere la distante lungi a fost completat cu alte protocoale aditionale vizand reducerea emisiilor de sulf (Oslo, 14 iunie 1994) si de poluanti organici persistenti (Aarhus, 24 iunie 1998). In sfarsit, sistemul instituit prin Conventia-cadru privind schimbarile climatice (5 iunie 1992) a fost dezvoltat prin Protocolul de la Kyoto (1997).

3.4. Reglementarea naturii si a vietii salbatice

Conventia privind biodi­versitatea (1992) a stimulat reglementarile inter­na­tionale in materie prin asimilarea si afirmarea conceptelor pe care le cuprinde. De asemenea, sistemele conventionale existente (precum cel al Conventiei de la Bonn din 23 iunie 1979) au cunoscut dezvoltari semnificative.

Protectia solurilor

Realizarea cea mai importanta in domeniu o constituie adoptarea la Paris, la 17 iunie 1994, a Conventiei ONU privind desertificarea, document preco­nizat in cap. 12 al Agendei 21.

4. Intarirea rolului actorilor nestatali

In perioada post-Rio, rolul si contributia opiniei publice mondiale si a ONG la stimularea procesului de reglementare si la aplicarea dreptului international al mediului au sporit considerabil. Cele doua conferinte mondiale anterioare, la care se adauga cea de la Johannesburg, s-au derulat in prezenta reprezentantilor deosebit de activi ai societatii civile. Organisme special constituite de catre marile conventii internationale, con­ferintele partilor admit, in primul rand, observatori ai organizatiilor neguverna­men­tale ecologiste.

Un progres remarcabil s-a inregistrat in privinta dreptului la informare, participarii publicului la procesul decizional si accesului la justitie in materie de mediu prin adoptarea Conventiei de la Aarhus din 25 iunie 1998.

5. Proiectul IUCN al Conventiei internationale privind mediul (2000)

Urmarind indeplinirea recomandarilor cuprinse in Agenda 21 privind integrarea problemelor mediului si ale dezvoltarii (durabile), IUCN, in colaborare cu alte organizatii interesate, a elaborat proiectul unei conventii internationale asupra mediului. Documentul cuprinde 72 de articole, care stabilesc 10 principii fundamentale, obligatii generale si obligatii specifice (art.11-15 si, respectiv, 16-22). Acestea din urma includ obligatii vizand sistemele si resursele naturale (art. 20), diversitatea biologica (art. 21) si mostenirea culturala si naturala, incluzand si Antarctica (art. 22). Prevederile referitoare la procese si activitati acopera poluarea, deseurile si introducerea de organisme straine ori modificate genetic. Articolele privind problemele globale (27-33) pun accentul pe aspectele dezvoltarii comertului si mediului. Trei dintre ele privesc problemele ecologice transfrontaliere, dintre care unul pe cea a resurselor naturale (art. 34).

Sunt vizate, de asemenea, domeniile implementarii si cooperarii (art. 36-46), raspunderii si repararii prejudiciului (art. 47-55), aplicarii si indeplinirii (art. 56-63) si incheind cu concluziile finale (art. 64-72).

Textul se bazeaza pe tratatele existente, rezolutiile ONU si alte docu­mente internationale, legislatii interne si constitutii nationale, regulamentele si directivele UE, precum si pe concluziile jurisprudentei ori alte materiale relevante, reprezentand din aceasta perspectiva un important efort si veritabil instrument de (pre)codificare. Articolele sale sunt redactate in termeni foarte generali. Cele asupra resurselor naturale, biodiversitatii si mostenirii (patri­moniului) naturale sunt foarte scurte si adauga foarte putin la documentele existente. Obiectivul principal al proiectului, asa cum rezulta din preambulul sau, il constituie recunoasterea unitatii biosferei, ca ecosistem unic si indivizibil si a interdependentei componentelor sale.

Este greu de precizat rolul si statutul unui asemenea document; daca IUCN il vede ca un posibil tratat tip "umbrela" care sa realizeze integrarea cerintelor de protectie a mediului in procesul de dezvoltare economico-sociala la nivel mondial, statele manifesta evidente reticente in acest sens. Chiar si acceptarea ideii negocierii unui asemenea acord are nevoie de un anumit consens din partea statelor, greu de realizat mai ales in conditiile in care insusi conceptul de dezvoltare durabila a suferit o vizibila demonetizare si o pervertire a scopurilor sale initiale.

Totusi, rolul de model este in plina afirmare, legislatiile si strategiile nationale de dezvoltare durabila inspirandu-se din proiectul UICN pentru formularea dimensiunilor lor juridice.

Lansat in 1995, el ramane insa un obiectiv in derulare, inscriindu-se printre urmarile Conferintei de la Rio si a viziunii acreditate de aceasta, alaturi de documente precum Conventia asupra desertificarii, Acordul ONU privind resursele piscicole sau Conventia de la Aarhus.