Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public

Concesionarea acestor bunuri se face prin contract de concesiune. Din prevederile art.1 alin.2 din Legea nr.219/1998 rezulta ca prin contractul de concesiune o parte, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, celeilalte parti, numita concesionar, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, pe riscul si pe raspunderea sa, in schimbul unei redevente

Contractul de concesiune a fost reglementat si in legislatia interbelica, fiind analizat in doctrina dreptului administrativ[1].

Natura juridica a acestui contract este o problema discutata si controversata, fiind calificat in mod diferit: un contract sui generis, contract privat, contract bilateral de drept public, un contract mixt sau complex de drept public si drept privat, un contract administrativ[2] etc. In opinia dominanta s-a considerat ca ar fi un contract mixt sau complex.

In opinia noastra, contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public este un contract administrativ. In argumentarea acestei calificari este suficient sa aratam ca principalele sale clauze au caracter de reglementare, cum sunt; clauzele privind conditiile de exploatare sau folosire a bunurilor concesionate, preturile pe care le poate stabili concesionarul in raporturile sale contractuale cu tertii, clauzele in care se stipuleaza dreptul concedentului de a controla pe concesionar si a-i da ordine si dispozitii obligatorii, obligatia concesionarului de a se supune controlului si de a pune in executare dispozitiile date de concedent, clauzele privind dreptul concedentului de a modifica unilateral contractul in scopul adaptarii concesiunii la nevoile si cerintele interesului general.

Contractul de concesiune este un contract solemn, forma scrisa fiind obligatorie sub sanctiunea nulitatii absolute, sinalagmatic, oneros, comutativ, cu executare succesiva si intuitu personae, subconcesionarea fiind interzisa (art.28 alin.6 din Legea nr.219/1998).

Partile contractului de concesiune se numesc concedent si concesionar.

Concedenti pot fi:

a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, pentru un bun din domeniul public national.

b) consiliile judetene, consiliile locale sau institutiile publice de interes local, pentru bunurile din domeniul public judetean ori local.

Concesionar poate fi orice persoana fizica sau persoana juridica, romana ori straina.

Procedura concesionarii este reglementata pe larg in Legea nr.219/1998. Incheierea contractului se poate face numai prin licitatie publica sau prin negociere directa. De la aceasta regula, art.40 alin.1 din aceeasi lege prevede o situatie de exceptie. Astfel, bunurile proprietate publica se atribuie direct, prin contract de concesiune fortat, societatilor comerciale, companiilor nationale ori societatilor nationale, infiintate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut bunurile respective in administrare. Subliniem ca incheierea contractului prin negociere directa este admisa doar atunci cand licitatia publica nu a condus la desemnarea unui castigator.

In schimbul transmiterii bunului sau bunurilor concesionate in folosinta sau exploatarea sa, concesionarul este obligat sa plateasca o redeventa. Redeventa este o suma de bani care se plateste periodic concedentului, fiind un element esential pentru validitatea contractului de concesiune. Ea se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.