Consideratii generale despre tacere, drept la tacere si dreptul invinuitului sau inculpatului de a nu face nici o declaratie

Consideratii generale despre tacere, drept la tacere si dreptul invinuitului sau inculpatului de a nu face nici o declaratie.

Dreptul la tacere este un drept al persoanei ce se exercita si se realizeaza in domeniul comunicarii sociale in concordanta cu celelalte drepturi si libertati fundamentale ale omului. Este evident ca si prin tacere[1] se poate comunica informatia, informatie de care uneori legea leaga anumite efecte juridice. Continutul informatiei comunicate prin tacere imbraca diferite forme si de regula se deduce din conjunctura in care se manifesta tacerea dar in mod deosebit din definitia si reglementarea data de legiuitor (aprobare tacita , refuz tacit, aviz tacit, acord tacit, autorizare tacita, etc.). Ca urmare romanii ziceau «tacio facit ius». Dar dupa opinia nostra, dreptul la tacere nu se confunda cu tacerea ca element al comunicarii in general. Prin tacere se poate consimti sau nu la nasterea ori stingerea unor drepturi sau obligatii, se poate abtine ori exprima neutralitatea, pe cand dreptul la tacere are o alta semnificatie si evident alta reglementare. De pilda tacerea in materia afacerilor comerciale, de regula nu produce efecte juridice, deoarece comunicarea prin tacere poate fi echivoca. Totusi legiuitorul si practica judecatoreasca admit unele exceptii cand se prezuma ca nu sunt dubii in intelegerea semnificatiei tacerii ca de exemplu :

reinnoirea locatiunii prin tacerea locatorului, prevazuta de art.1427 din Codul civil potrivit caruia « dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locatiune, daca locatarul ramane si este lasat in posesie, atunci se considera locatiunea ca reinnoita » ; deci in acest caz tacerea locatorului echivaleaza cu acordul de prelungire a contractului de inchiriere expirat, iar tacerea chiriasului asociata si cu plata chiriei echivaleaza cu reacceptarea ofertei anterioare de inchiriere si implicit cu prelungirea contractului expirat, «tacita reconductio»

partile pot stabili anticipat ca simpla tacere dupa primirea ofertei sa aiba valoare de acceptare a acesteia;

cand potrivit obiceiului locului prevazut sau admis de lege, tacerea semnifica acceptare, «tacito consensu» ;

in dreptul comercial daca intre parti au existat relatii anterioare de afaceri se prezuma ca, in cazul lansarii unei oferte adresate aceluiasi partener de afaceri, simpla tacere a acestuia valoreaza acceptare a acelorasi preturi si clauze practicate anterior.

cind oferta de a contracta este facuta exclusiv in interesul destinatarului se considera ca tacerea acestuia dupa luarea la cunostinta de oferta, echivaleaza cu acceptarea ofertei.

De asemenea in materie notariala conform art.53 din Legea nr.36/1995, in cazul indreptarii erorilor materiale sau completarii omisiunilor vadite din actele autentificate, «Acordul partilor se prezuma daca, fiind legal citate, nu-si manifesta opunerea ».

Potrivit art. 52 din Constitutie, tacerea exprimata prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri inseamna comunicarea unui refuz al cererii. In alte situatii, in mod expres legiuitorul prevede ca in caz de tacere a autoritatii intr-un anumit termen, aceasta tacere prezuma neinterzicerea cererii si respectiv avizarea favorabila sau aprobarea solicitata . Spre deosebire de « tacere » asa cum am aratat, credem ca sintagma « dreptul la tacere » are alte acceptiuni dupa cum sunt recunoscute sau nu de lege.

Astfel, o prima acceptiune a dreptului la tacere este facultatea, posibilitatea persoanei fizice sau juridice garantata de lege, de a nu raspunde, explicit, de a nu comunica informatia solicitata sau pur si simplu de a comunica numai prin tacere, atunci cind prin lege sau conventia in baza legii s-a definit continutul informativ al tacerii si efectele acesteia.[4]

De pilda, dreptul la tacere al faptuitorului[5], invinuitului sau inculpatului , este acel drept care inseamna posibilitatea acestuia recunoscuta si garantata de lege de a nu raspunde autoritatii competente, chiar si in prezenta unui aparator. In art.70 pct. 2 din Codul de procedura penala se recunoaste acest drept numai invinuitului si inculpatului nu si faptuitorului atunci cand se dispune : "Invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie atragandu-i-se totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit impotriva sa. Credem ca aceasta dispozitie este discutabila deoarece ar trebui extinsa si in favoarea faptuitorului. Ar fi incorect sa se admita ca proba in proces declaratia data in calitatea de faptuitor obtinuta cu incalcarea legi in conditiile in care declaratia invinuitului sau inculpatului obtinuta in mod ilegal nu poate fi folosita ca proba in proces. Credem ca este evident ca in cazul invinuitului sau inculpatului trebuie sa vorbim de un drept la tacere si nu de o tacere ca forma a comunicarii in sensul ca prin aceasta ar recunoaste invinuirea sau ca ar incerca sa induca in eroare autoritatea competenta. In procesul penal invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa-si probeze nevinovatia si ca atare sub acest aspect exercitarea dreptului sau la tacere nu-i poate fi imputat acesta fiind un drept legitim.[7] Pe de alta parte invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze vinovatia sa, sarcina administrarii probelor revenindu-i organului de urmarire penala si instantei de judecata. De regula cauza si semnificatia tacerii este dificil de decelat cu certitudine si fara dubii ceea ce implica o serie de probleme folosirii tacerii in sistemul probatiunii. De pilda in sistemul de drept american, "inculpatii au dreptul de a refuza sa raspunda la orice intrebare ce le este pusa de acuzare in timpul procesului (prin invocarea celui de al 5-lea amendament) si, de asemenea, au dreptul de a nu aparea de loc in calitate de martor. Mai mult chiar, ii este interzis acuzarii sa comenteze tacerea sau refuzul inculpatului de a fi martor. "[9]

Intr-o alta acceptiune un drept la tacere al functionarului public si al autoritatii este si acel drept care in baza legii si a obligatiei de aparare a secretului economic sau secretului de stat, presupune posibilitatea de a refuza motivat comunicarea informatiilor pe care le-a clasificat[10] sau pe care le considera si sunt secrete economice potrivit legii. Dreptul la tacere al functionarului public fundat pe secretul de stat, secretul economic si secretul profesional, nu poate fi invocat fata de cei care potrivit legii (ca temei si conditii) au un drept de acces la aceste secrete. Dar acest drept nu se confunda cu dreptul la tacere pe care il are si functionarul public in calitate de invinuit sau inculpat.

Consideram ca dreptul persoanei izvorat din dispozitiile legale care ocrotesc secretul profesional[12], in baza caruia aceata tace si nu divulga ceea ce constituie secret profesional, este si o obligatie la tacere atita timp cit nu a fost deslegata de catre beneficiarul secretului profesional. In momentul in care beneficiarul obligatiei la tacere, accepta comunicarea, divulgarea, atunci obligatia la tacere se transforma intr-un simplu drept la tacere in sensul ca cel intrebat dupa deslegarea de obligatie are posibilitatea sa decida singur fara nici o restrictie daca va vorbi sau nu. In actuala reglementare o situatie interesanta este cea a martorului . Astfel se pune intrebarea daca martorul are un drept la tacere sau este obligat sa depuna marturie ? In dreptul romanesc regula generala se gaseste in art. 65 pct. 2 din C. proc. pen., in care se dispune : "La cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze."[13] Se pune intrebarea daca persoana refuza sa depuna marturie este sanctionabila si cu ce ? In art. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protectia martorilor se vorbeste in mod expres de acordul martorului  sa furnizeze organelor judiciare informatii ori date cu privire la savarsirea unor infractiuni grave formulare care induce ideia de drept de a refuza sa depuna marturie si nu de o obligatie de a depune marturie. Potrivit art.83 din C. proc. pen., o persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei. Obligatia de prezentare a martorului este asigurata prin sanctiunea contraventionala prevazuta de art. 198 pct.3 lit. a din C. proc. pen. Iar in art. 85 pct.7 se dispune : "Dupa depunerea juramantului sau dupa rostirea formulei prevazute in alin. 5, se va pune in vedere martorului ca, daca nu va spune adevarul, savarseste infractiunea de marturie mincinoasa. Observam ca legiuitorul foloseste constructia "daca nu va spune adevarul" si nu "daca refuza sa spuna adevarul". De altfel, in opinia noastra in latura obiectiva a infractiunii de marturie mincinoasa prevazuta de art. 260 din C. pen., nu intra si refuzul de a depune marturie. De la dispozitiile de mai sus legiuitorul a prevazut o serie de exceptii cum sunt in cazul sotului si rudelor apropiate ale invinuitului sau inculpatului, a persoanei obligate a pastra secretul profesional, a persoanei vatamate care se constituie parte civila, si altele cind persoana nu are datoria sa depuna ca martor. Pe de alta parte se poate sustine ca infractiunea de marturie mincinoasa se poate savarsi numai daca persoana are calitatea de martor respectiv numai dupa acordul ei de a depune marturie, si dupa depunerea juramantului sau dupa rostirea formulei prevazuta in art. 85 alin 5 din C. proc. pen. Astfel asa cum am aratat socotim ca fapta persoanei de a nu fi de acord sa depuna marturie refuzind juramantul nu poate fi incadrata in infractiunea de marturie mincinoasa prevazuta de art. 260 din C. P. Credem ca modalitatea prevazuta de art. 260 din C.p. respectiv fapta martorului de a nu spune tot ce stie privitor la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat se refera la persoana care a acceptat sa depuna marturie, a jurat , si a facut deja declaratia omitind cu intentie sa spuna tot ce stie privitor la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat si nu la persoana care refuza sa depuna marturie si nici sa se angajeze in procedura de realizare a marturiei din varii motive cum ar fi teama si neintelegerea programului de protectie a martorului, sau de a nu marturisi contra sa dorind sa beneficieze de privilegiul impotriva auto-incriminarii si respectiv dreptul la tacere in situatiile prevazute de lege. In doctrina se arata:"Pentru a putea fi savarsita infractiunea de marturie mincinoasa, calitatea de martor a unei persoane trebuie sa fie legal atribuita in momentul audierii sale." De lege ferenda socotim ca ar trebui recunoscut intr-o dispozitie de procedura penala dreptul martorului la tacere atunci cand risca prin declaratia sa sa se inceapa procesul penal impotriva sa si astfel sa beneficieze si el de un drept la tacere ca si invinuitul sau inculpatul. In anumite cazuri expres prevazute de lege unele persoane sunt obligate sa denunte sau sa sesizeze anumite infractiuni despre care au luat la cunostinta (nu sa depuna ca marturie), obligatie care daca nu se respecta se pedepseste penal (nedenuntarea unor infractiuni, omisiunea sesizarii organelor judiciare, omisiunea de a incunostinta organele judiciare, infractiuni prevazute de art. 262, art. 263 , art. 265 din C. pen., si altele ). Aceste persoane nu au calitatea de martor ci de denuntator, de functionar public sau de persoana care cunoaste imprejurari care, daca ar fi cunoscute , ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane trimise in judecata sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane tinute in arest pe ne drept. Totusi in aceste cazuri credem ca sunt obligate sa depuna si ca martor cu exceptia cazului cand in virtutea atributiilor de serviciu au intocmit acte de constatare iar in denunt sau sesizare faptele au fost prezentate incomplet.

Dreptul la tacere este recunoscut si in relatia dintre jurnalist si autoritati legat de protectia sursei jurnalistului. Astfel cand sursa (potentíal martor) lasa la aprecierea jurnalistului divulgarea identitatii sale, atunci jurnalistul poate invoca un drept la tacere, in limitele legii pentru protectia identitatii sursei sale. Deci potentialul martor poate refuza sa depuna marturie beneficiind de protectia acordata de lege in calitatea de sursa a jurnalistului.

Credem ca sursa jurnalistului poate invoca un drept la tacerea jurnalistului atunci cind jurnalistului i s-ar cere sa divulge identitatea sursei sale[19], iar sursa nu i-a pretins confidentialitate. In situatia in care sursa i-a cerut ziaristului sa nu-i divulge identitatea, atunci credem ca ziaristul nu mai are un drept la tacere ci o obligatie la tacere iar sursa acestuia nu va depune ca martor.

Intr-o alta acceptiune a dreptului la tacere s-ar putea vorbi de dreptul de a beneficia de efectele tacerii altuia in conditiile prevazute de lege, cum ar fi de pilda in cazul procedurii aprobarii tacite, cand tacerea autoritatii echivaleaza consimtamantul acesteia.

Recent a fost publicata Ordonanta de Urgenta privind procedura aprobarii tacite nr.27 din 18 aprilie 2003. Astfel, in domeniul emiterii, reinnoirii autorizatiilor si reautorizarii ca urmare a expirarii termenului de suspendare a autorizatiilor sau a indeplinirii masurilor stabilite de organele de control competente, se aplica procedura aprobarii tacite a acestora . Potrivit art.3 din O.U.G. nr.27/2003 prin procedura aprobarii tacite se intelege : « procedura prin care autorizatia este considerata acordata daca autoritatea administratiei publice nu raspunde solicitantului in termenul prevazut de lege pentru emiterea respectivei autorizatii ». Daca legea nu prevede un termen pentru solutionarea cererii de autorizare, autoritatile administratiei publice sunt obligate sa solutioneze cererea de autorizare in termen de 30 de zile de la depunerea acesteia. Dupa expirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizatiei si in lipsa unei comunicari scrise din partea autoritatii administratiei publice, solicitantul poate desfasura activitatea, presta serviciul sau exercita profesia pentru care s-a solicitat autorizarea, se dispune in art.7 pct.1 din actul normativ mai sus citat . Aceasta procedura este o modalitate de comunicare expres reglementata de lege, cind tacerea produce efecte juridice. In cadrul acestei proceduri reglementate de actul normativ mai sus citat, se poate vorbi de :

dreptul la tacere al autoritatii publice care are astfel posibilitatea sa comunice in scris acordul sau sau prin tacerea timp de 30 de zile de la depunerea cererii de emitere, reannoire sau reautorizare prevazuta de Ordonanta ; prin exercitarea acestui drept, autoritatea realizeaza obiectivele prevazute de art.1 din O.U.G. nr.27/2003, inclusiv o comunicare eficienta.

dreptul petentului de a invoca aprobarea tacita a cererii sale, de autoritatea competenta, potrivit legii, si de a-si desfasura activitatea potrivit acestui drept[22].

Este evident ca reglementarea efectelor juridice, respectiv a drepturilor si obligatiilor legate de tacere este o necesitate a vietii moderne, a comunicarii operative, legale si utile[23].

De pilda, in domeniul comunicarii, dreptul la tacere iti permite sa iti asiguri un timp suficient pentru a formula si argumenta replica precum si a comunica in mod corect vointa, opinia, parerea etc., evitand astfel riscul unor greseli ori a intelegerii gresite si evident a unor consecinte nedorite.