Caracterul dreptului comparat de disciplina de sine statatoare sau o simpla metoda de cercetare

Caracterul dreptului comparat de disciplina de sine statatoare sau o simpla metoda de cercetare

Problematica naturii dreptului comparat, adica faptul de a se stabili daca dreptul comparat este o stiinta autonoma in randul ramurilor dreptului sau numai o metoda folosita pentru realizarea studiului comparativ intre diferite ramuri ale dreptului sau intre stiinte diferite, a preocupat pe foarte multi cercetatori. S-a apreciat ca este important sa se stie daca dreptul comparat este sau nu o stiinta, intrucat numai astfel isi poate aduce un real aport la dezvoltarea, perfectionarea dreptului, la implementarea diferitelor rezultate ale cercetarii juridice in cadrul unor institutii concrete din domeniul diverselor ramuri ale dreptului.

in doctrina de specialitate s-a afirmat ca pentru a se cunoaste daca dreptul comparat este o simpla metoda sau o stiinta independenta, nu era nevoie de nenumaratele luari de pozitie si irosirea timpului altor numerosi teoreticieni. S-a mai sustinut ca este necesar sa se accepte cele trei curente esentiale si sa se puna capat controverselor legate de acest subiect¹'.

1. Primul curent afirma ca discutiile controversate legate de natura stiintei dreptului comparat are numai un interes academic si nu merita sa se mai scrie despre acest subiect. Conform unor autori, cum ar fi: Mc Dougal, Schmitthoff s.a., problema dilemei privind natura dreptului comparat nu prezinta importanta necesara pentru a mai prelungi eforturile de a lamuri acest aspect. Astfel, Mc Dougal pre­cizeaza ca dreptul comparat este numai o metoda de cercetare si nimic mai mult, iar Schmitthoff precizeaza ca stiinta dreptului comparat este o ramura a dreptului, dar nu se pot delimita net notiuni cum ar fi "metoda' si "stiinta'.

La randul sau Gutteridge afirma ca interesul problemei privind natura dreptului comparat este pur teoretica si in toate privintele importanta clarificarii ei este indoielnica.

David are aceeasi convingere privind problematica stabilirii caracterului dreptului comparat ca stiinta sau metoda, sustinand ca pe cei ce disputa aceasta dilema ii despart chestiuni de terminologie.

2. Un al doilea curent inglobeaza teoriile potrivit carora dreptul comparat nu este decat o metoda de cercetare. O asemenea concluzie a fost acceptata, in ultima perioada de timp, de catre tot mai multi specialisti in studiul dreptului comparat.

3, Un al treilea punct de vedere considera ca dreptul comparat este numai o disciplina autonoma. Aceasta conceptie a constituit punctul de vedere al majoritatii teoreticienilor disciplinei dreptului comparat, la inceputul secolului al XX-lea, dar, progresiv, conceptia a pierdut multi dintre adeptii sai.

Jacques Lambert¹⁸ considera controversa privind caracterul dreptului comparat ca lipsita de insemnatate si depasita in timpurile noastre.

Zweigert analizeaza disciplina dreptului comparat ca pe o disci­plina tanara.

Referitor la aspectul privind caracterul dreptului comparat, Zweigert, considera ca este preferabil sa nu se mai discute despre aceasta problema intrucat oricum concluzia nu prezinta un interes major. Zweigert¹⁹ afirma ca studiile efectuate pentru clarificarea caracterului dreptului comparat nu fac altceva decat sa satisfaca curiozitatea comparatistului, lasand sa se inteleaga, ca, dupa parerea sa, nu prezinta nicio alta importanta astfel de cercetari.

O alta categorie de autori spera sa gaseasca raspunsul la intre­barea pusa in discutie, in modificari de ordin terminologic, in acest fel, Mark Ancei considera ca juristul se va rataci in controverse si de aceea ar fi mai bine sa fie inlocuit termenul de drept comparat cu acela de studiu comparat al dreptului²⁰. Ancei si-a schimbat in mod cert parerea in masura in care propune o stiinta comparativa a dreptului care isi construieste ea insasi propriul sau obiectiv.

Argumentul cel mai des folosit de catre teoreticieni este ca aceasta controversa asupra naturii dreptului comparat este teoretica si sterila, deoarece nu are nicio importanta practica, in trecut insemnatatea problemei a fost exagerata, dar nici nu trebuie sa i se desconsidere valoarea, deoarece s-ar comite o eroare in sens invers, fiind neglijata complet importanta contradictiilor. Este totusi esential pentru compa­ratisti sa se stie daca, practicand stiinta dreptului comparat, aplica numai o metoda speciala ori desfasoara numai o activitate care se inscrie in limitele unei discipline autonome.

Argumentul potrivit caruia termenii de "metoda' si "stiinta' pot fi inlocuiti cu usurinta intre ei, dar si argumentul ca nu li se pot delimita domeniile si functiunile este nerealist si nu sprijina in niciun fel dezvoltarea procesului de cercetare pentru dreptul comparativ. "Metoda' este un ansamblu de demersuri rationale, sustinute spre a atinge scopul propus. Este un instrument accesoriu servind un scop²¹.

S-a apreciat²² ca, dimpotriva, o stiinta autonoma constituie un volum de cunostinte ordonate, avandu-si domeniul ei propriu, un obiect determinat si recunoscut, o metoda proprie de analiza si cercetare.

in concluzie, se va admite ca este inexact si superficial argu­mentul potrivit carui termenii de "metoda' si "stiinta' pot fi confundati.

Nu trebuie sa uitam ca stiinta juridica, ca de altfel orice stiinta, are metodele ei proprii.

Evolutia si pluralitatea metodelor pot sa alcatuiasca un obiect coerent de studiu si de cercetare, sfarsind prin a deveni baza unei noi discipline.

4. l. Caracterul dreptului comparat de disciplina de sine statatoare sau o simpla metoda de cercetare

S-a apreciat²³ ca teoreticieni de seama au inceput sau au sfarsit prin a contesta dreptului comparat caracterul de stiinta autonoma. S-a ajuns ca in prezent majoritatea autorilor de drept comparat sa nu mai considere aceasta disciplina ca o ramura a dreptului, ci numai o simpla metoda care serveste la cercetarea comparativa a diferitelor sisteme de drept.

Atat Edouard Lambert, cat si Gutteridge, ca si David, acestia fiind unii dintre cei mai insemnati autori ce au realizat progresul dreptului comparat, au afirmat ca dreptul comparat reprezinta numai o metoda particulara ce poarta denumirea de "metoda comparativa'.

Egon Weiss mentioneaza ca in mod abstract se infatiseaza comparatia juridica ca o metoda a stiintei dreptului, care compara fenomenele juridice din tarile straine. S-a mai sustinut ca o stiinta particulara a dreptului comparat nu exista si nici nu poate sa existe. Notiunea aceasta nu desemneaza decat o metoda, dupa cum aprecia Francisci.

Principalele incercari facute pentru a se demonstra ca dreptul comparat nu este o stiinta autonoma au fost realizate de Kaden, care precizeaza ca obiectivul dreptului comparat este de a compara normele juridice care apartin diverselor ordini juridice pentru a face sa reiasa echivalenta sau diferenta solutiilor.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Rezulta ca actul compararii depinde, pe de o parte, de materialul asupra caruia opereaza, iar pe de alta parte, actul compararii nu desprinde norme juridice valabile si aplicabile. De aceea, compararea juridica reprezinta o tehnica speciala de studiere a diverselor ordini juridice, in concluzie, compararea juridica nu este o stiinta intrucat nu indeplineste niciuna dintre conditiile pe care aceasta trebuie sa le indeplineasca. Corespunzator acestei idei, Kadem refuza sa includa in notiunea de comparare juridica scopul deosebit pe care il urmareste comparatistul in munca sa.

Un alt teoretician cunoscut, Gutteridge, sustinea ca dreptul comparat era o stiinta de a face dominanta conceptia potrivit careia dreptul comparat nu este decat o metoda. De aceea, inca din 1938 numea dreptul comparat ca fiind o ramura a stiintei juridice generale, apoi adopta o alta conceptie si incearca sa dovedeasca inexistenta caracterului autonom al dreptului comparat. Potrivit parerii sale, daca prin Drept se intelege un corp de reguli, este evident ca in cazul dreptului comparat nu se intalneste un corp de reguli. Compararea regulilor de drept imprumutate din diferite sisteme nu duce la formu­larea unor reguli noi, independente, care sa reglementeze raporturile sau conventiile dintre oameni. De aceea a apreciat ca nu exista o ramura a dreptului care sa poarte denumirea de drept comparat, in acelasi sens in care exista un drept al familiei, un drept maritim sau alte asemenea ramuri ale dreptului in care juristii grupeaza regulile de drept in vigoare, relative la o materie determinata.

De retinut ca David sustine acelasi punct de vedere, manifestandu-si hotararea de a aprecia ca dreptul comparat nu poate fi considerat o ramura distincta a dreptului. Argumentul de baza al lui David este cel sustinut si de Gutteridge, potrivit caruia nu exista drept comparat ca stiinta autonoma deoarece nu constituie un corp de reguli asa cum se intalneste la celelalte ramuri ale dreptului. Adica, dreptul comparat nu poate fi socotit o parte a dreptului pozitiv al vreunei natiuni, la fel ca dreptul civil, dreptul administrativ s.a. Un alt argument al sustinerilor lui Gutteridge este acela potrivit caruia dreptul comparat constituie o metoda si ca disciplina teoretica nu are un domeniu pro­priu. S-a sustinut ca a te sluji de metoda comparativa pentru a prezenta istoria institutiilor inseamna a realiza o istorie comparata a institutiilor sau a etnologiei. Mai sustine ca a te sluji de metoda comparativa in vederea intelegerii legilor societatii, nu face altceva decat a se realiza filosofia dreptului sau sociologie. In concluzie, Gutteridge afirma ca dreptul comparat nu exista.

Are aceeasi natura si argumentarea lui Jescheck, care sustine ca dreptul comparat nu poate fi o stiinta intrucat obiectul sau nu poate fi nici definit, nici delimitat. Pornind de la aceasta idee ar rezulta ca o stiinta este caracterizata de obiectul ei delimitat si specific caracterizat prin metoda in forma cercetarii si gandirii. O astfel de activitate este numita comparatia juridica, adica o metoda universala, deoarece poate fi utilizata in toate domeniile stiintei dreptului. Se poate afirma ca argumentarea lui Kaden este logica, daca i se accepta punctul sau de vedere. Pentru autor, dreptul comparat reprezinta compararea unei probleme in mai multe ordini juridice pentru a se descoperi diferentele si asemanarile solutiilor. Daca se realizeaza acest lucru, comparatistul va aplica metoda comparativa. Kaden afirma ca, incercand sa faca din dreptul comparat o stiinta autonoma, comparatistii au stabilit o echi­valenta intre compararea juridica si rezultatele pe care aceasta le dobandeste. Concluziile lui Ancei sunt aceleasi. A afirma ca obiectul final al metodei comparative nu este altul in realitate decat propriul sau rezultat, inseamna a ne intoarce la teoriile inceputului de secol-potrivit carora stiinta comparativa se confunda cu rezultatele obtinute de metoda comparativa intr-un domeniu sau intr-o ramura a dreptului.

Conform argumentelor lui Kaden, daca compararea se realizeaza in interesul altei stiinte autonome, ea nu poate pretinde sa devina, la randul ei, o disciplina independenta. Metoda comparativa este doar un instrument, deci o metoda si numai atat. Problema unei stiinte autonome se apreciaza in functie de domeniul de investigatie care ii apartine in exclusivitate si care este diferita de domeniile de activitate ale tuturor celorlalte stiinte.

De aceea, sustine Kaden, o stiinta poate pretinde sa fie autonoma in masura in care punand probleme noi, ajunge la cunostinte noi inte­grate intr-un tot coerent. Daca ordonam cunostintele si daca clasificam rezultatele, se ajunge la solutionarea problemei aflata in cercetare, sporind, in acest fel, cunoasterea umana in domeniul cercetat. Se poate concluziona ca pentru dreptul comparat trebuie sa se defineasca obiectul si domeniul propriu.

4.2. Conceptia potrivit careia dreptul comparat este o stiinta autonoma

Alti numerosi autori ai domeniului dreptului comparat apreciaza ca dreptul comparat reprezinta o stiinta autonoma sau o metoda, dar si o stiinta autonoma. Acest punct de vedere a fost dominant la inceput secolului al XX-lea, asa cum am mai precizat.

Este real faptul ca de la inceputul secolului, conceptia potrivit careia dreptul comparat este o stiinta a fost abandonata de multi cercetatori, migrand spre grupul celor care considera ca, dimpotriva, dreptul comparat nu reprezinta o stiinta ci numai o metoda de cercetare.

in ciuda eforturilor si a teoriilor vremii, potrivit conceptiei lui Constantinesco, nu s-a reusit sa se demonstreze nici caracterul sau de stiinta, nici domeniul sau propriu, nici autonomia sa.

Desi au aparut teorii contrarii, autorii comparatisti care sustin caracterul stiintific si de ramura a dreptului comparat, sunt de acord ca aceasta ramura de drept este, in acelasi timp, si metoda de cercetare, si stiinta.

Acest dublu caracter este evidentiat de un numar restrans de teoreticieni ai domeniului comparat. S-a sustinut si ideea ca, in mod tacit, dublul caracter al dreptului comparat este recunoscut de catre toti teoreticienii din domeniu²⁴.

Pot fi stabilite trei categorii de opinii ale comparatistilor:

a) opiniile potrivit carora prin diverse argumente comparatistii incearca sa precizeze obiectul si domeniul propriu al acestei stiinte autonome;

b) opiniile potrivit carora dreptul comparat reprezinta o parte a unei stiinte comparative generale;

c) opiniile universaliste despre dreptul comparat.

S-a apreciat ca exista patru subgrupari de teoreticieni comparatisti:

a) comparatistii care afirma ca dreptul comparat constituie o stiinta autonoma. Acesti autori nu folosesc argumente pentru a justifica punctul lor de vedere;

b) comparatistii care isi justifica pozitia pe care o adopta fata de problema pusa in discutie (caracterul dreptului comparat). Ideea privind descoperirea prin intermediul dreptului privat a legilor naturale ale vietii juridice specifice popoarelor, evidentiind, totodata, evolutia societatii omenesti. Lambert a incercat sa sistematizeze opiniile mentionate, precizand ca dreptul comparat are sarcina de a le releva jurisconsultilor legile naturale carora li se supun manifestari ale vietii sociale al caror ansamblu alcatuiesc dreptul, de a-i face sa sesi­zeze legatura si ratiunea de a fi a transformarilor vietii juridice, de a le ingadui sa descopere care sunt, pentru orice institutie, formele ce corespund fazelor de dezvoltare sociala, influentate de regimurile politice si economice. O astfel de conceptie se intemeiaza pe ideea de drept just si a unui tip ideal de institutii juridice. Saleilles precizeaza ca fiecare tara trebuie sa-si aduca contributia la crearea unui drept comun al civilizatiei care sa ne reprezinte.

Lambert apreciaza ca sub denumirea de drept comparat se afla inglobate doua discipline deosebite care au un aer de rudenie, dar pe care, in fapt, le uneste numai o trasatura exterioara, aceea a folosirii comune a metodei comparative.

Prima dintre aceste discipline, istoria comparativa, urmareste un tel exclusiv stiintific si speculativ. Istoria comparativa alcatuieste cadrul si partea descriptiva a sociologiei juridice. Constituie, totodata, o stiinta in inteles tehnic, adica o stiinta a dreptului.

A doua disciplina - legislatia comparata - are in vedere un scop practic. Este unul dintre instrumentele si unul dintre organele de desco­perire, de creatie sau de aplicatie a dreptului, avand ca rol sa desprinda fondul comun de conceptii si de institutii care exista in mod latent.

Lambert evidentiaza inca o data rolul jucat de metoda de comparare pentru elaborarea dreptului comun francez ori a dreptului privat german, in continuarea ideilor sale, Lambert apreciaza ca dreptul comparat nu are obiect deoarece el reprezinta o simpla metoda comparativa a mai multor sisteme de drept.

Raoul de la Grasserie apreciaza ca dreptul comparat nu reprezinta o stiinta, dar devine stiinta numai daca are rol de comparare. Daca com­pararea se realizeaza in timp, se obtine o istorie a evolutiei, iar daca se realizeaza in spatiu, devine stiinta dreptului comparat. Este de observat, precizeaza Constantinesco, ca acest autor confunda metoda cu stiinta.

Levy-Ullmann considera ca dreptul comparat reprezinta o ramura autonoma a stiintei juridice, in acest sens afirma ca dreptul comparat este ramura speciala a stiintei juridice care are ca obiect apropierea sistematica a institutiilor tarilor civilizate, pornind de la dreptul public sau de la dreptul privat.

c) comparatistii care incredinteaza stiintei dreptului comparat o pluralitate de obiective.

Unii dintre comparatisti au considerat ca dreptul comparat are mai multe obiective si domenii de aplicatie, in acest fel, Wigmore apreciaza ca dreptul comparat dispune de trei obiective sau domenii, acestea fiind:

- nomoscopy, care are ca scop descrierea diferitelor sisteme de drept;

- nomothetique, care analizeaza diversele institutii juridice, scotand la iveala calitatile si meritele lor, acestea fiind necesare pentru orientarea organelor statului in adoptarea unei reforme legislative;

- nomogenetica are ca scop analizarea evolutiei diverselor institutii si norme juridice in raporturile lor cauzale si cronologice.

Autorul apreciaza ca primele doua obiective sunt foarte generale si atasate de metoda comparativa. Din aceasta cauza nu constituie fundamente care sa dea caracter de stiinta autonoma dreptului comparat.

Cel de-al treilea obiectiv evidentiaza faptul ca preocuparea de a grupa diversele ordini juridice in familii juridice i-a preocupat pe cer­cetatorii comparatisti.

in concluzie, Wigmore nu a sustinut ca dreptul comparat are numai caracterul unei stiinte.

d) gruparea care concepe dreptul comparat ca o metoda care, in anumite cazuri, se schimba in stiinta autonoma. Teoreticienii, adepti ai acestei grupari, sustin ca dreptul comparat constituie "o specie in plina mutatie', dar in mod obisnuit dreptul comparat este numai o metoda care, uneori, ar deveni stiinta autonoma. Unul dintre acesti teoreticieni considera ca dreptul comparat reprezinta numai o metoda de cercetare.

in concluzie, putem aprecia ca dreptul comparat nu este o stiinta, chiar daca are un obiect propriu de cercetare (folosind in acest scop propriile metode de cercetare). Dreptul comparat nu dispune de norme juridice proprii domeniului sau de reglementare.

Dreptul comparat reprezinta o metoda a cercetarii juridice pentru diversele sisteme de drept existente in lume, are in vedere incadrarea lor in familii ale dreptului, isi aduce contributia la perfectionarea sistemelor legislative. Acestea sunt obiective ale dreptului comparat care evidentiaza fara dubiu rolul si importanta sa ca metoda de cer­cetare a dreptului. Existenta ca metoda a dreptului este asigurata si de particularitatile functiunilor pe care le are, acestea fiind:

- vocatia universala a studiului pentru ramura de drept pe care o analizam (dreptul comparat), intrucat dreptul comparat reprezinta o acumulare de cunostinte asupra institutiilor dreptului sau asupra nevoilor de reglementare juridica din toate statele;

- compararea unui numar mare de sisteme de stiinte juridice;

- lucrarile de drept comparat cerceteaza tendintele de evolutie ale legislatiilor comparate. Cunoasterea tendintelor este importanta pentru cercetatorul sistemului national intrucat prin confruntarea propriei legislatii cu legislatia altor state si tendintele de modificare a acestora, se pot trage concluzii cu privire la locul si tendintele de perfectionare a legislatiei nationale, in aceste fel cercetarea comparativa profita de pe urma dreptului national.

S-a apreciat ca materii ca dreptul familiei, succesiunile, statutul personal nu sunt apte pentru studiu comparativ intrucat sunt afectate de particularitatile fiecarui popor. De exemplu, cele in domeniul dreptului familiei din dreptul musulman. Astfel, Deslanders aprecia ca sentimentele, natura profunda a indivizilor variaza de la tara la tara, sunt specifice in functie de climatul, conditiile sociale si traditiile fiecarui popor, aceasta constituind temperamentul national care este ireductibil la oricare internationalism legislativ. Au fost si puncte de vedere diferite, cum a fost cazul unor mari juristi ca: Labert, Ziletman s.a., care au vrut sa demonstreze, fara a reusi dupa parerea noastra, ca particularitatile la care ne-am referit sunt apte pentru comparatie. Lambert a ales ca materie de demonstratie domeniul succesiunilor. Dezvoltarea ulterioara a dreptului civil comparat, care a facut sa nu ramana domeniul dreptului civil in afara studiului comparativ, a demonstrat ca intregul drept civil face obiectul comparatiei, dar s-au relevat domenii in care legislatiile nationale nu pot fi uniformizate, ci numai instituite reglementari compatibile pentru solutionarea unor litigii cu caracter international. Asa s-a nascut dreptul international privat, care raspunde unor nevoi de solutionare a unor litigii de catre instantele nationale, cand subiectii unor astfel de litigii, persoane fizice sau juridice, au cetatenie diferita.

Trebuie semnalata o anumita vocatie pentru efectuarea compa­ratiilor in materia dreptului civil. De exemplu, domeniul materiilor cu un pronuntat caracter de tehnicitate poate constitui cu usurinta obiectul studiului comparativ. Acesta apartine, de regula, domeniului dreptului comercial sau a dreptului procesual.

Literatura juridica moderna din multe tari cauta sa estimeze aportul dreptului comparat la imbogatirea si perfectionarea dreptului civil intr-un important numar de state. Astfel, Gabriel Marty releva dimensiunile aportului dreptului comparat la dezvoltarea dreptului francez. Autorul a evidentiat, indeosebi, proiectul de Cod civil francez si asupra modificarilor succesive suferite de legislatia franceza ca urmare a unor studii comparative orientate, de preferinta, spre legislatia germana. Sa ne amintim si de contributia deosebita la modernizarea legislatiei franceze pe care a avut-o Napoleon, unul dintre cei trei mari legiuitori ai lumii, care a adunat pe cei mai mari juristi ai vremii sale si le-a cerut sa studieze legislatiile moderne si viabile ale tuturor tarilor si sa alcatuiasca un Cod civil francez care sa corespunda nevoilor populatiei corespunzator etapei respective, dar si particularitatilor poporului francez, in asa fel incat el sa dainuiasca peste timpuri. Ceea ce s-a si realizat, codul fiind, in mare parte, si astazi valabil si va fi intotdeauna, intrucat firea umana nu se poate schimba radical mult timp de acum inainte sau niciodata.

Materii, cum sunt cele legate de bunuri, ale obligatiilor, sunt mult mai potrivite pentru efectuarea unui studiu comparativ, intrucat, de exemplu, problematica comercializarii bunurilor se pune in acelasi fel in intreaga lume si regulile de realizare a comertului sunt identice sau apropiate. Astfel, regula privind acordul de vointa al partilor in materia vanzarii-cumpararii, este universala, exceptie facand cazul unor marfuri speciale (de exemplu, vanzarea de arme si munitii), in care se pune problema obtinerii unor autorizatii prealabile.

Odata cu modificarile legislative au intrat in dreptul national o serie de institutii si concepte care au imbogatit patrimoniul national al stiintei dreptului.

Profesorul Oteteliseanu a afirmat in scrierile sale ca exista in cadrul dreptului comercial anumite materii, cum sunt cele ale transporturilor aeriene, rutiere si navale, ale titlurilor de credit, materia proprietatii industriale, care reprezinta domenii prioritare ale dreptului comparat si in care s-a si realizat in mare parte unificarea legislatiilor multor state. De exemplu, statele membre ale Uniunii Europene au o legislatie uniforma in aceste domenii.

Aportul dreptului comparat la dezvoltarea dreptului comercial este evidentiat si de dreptul maritim. Este de mentionat aportul dreptului comparat la evolutia unor institutii ale dreptului american, cum sunt contractele de leasing, franchising s.a.

Problematica aportului dreptului comparat la dezvoltarea dreptului este actuala si pentru dreptul nostru. Tratatele de dreptul comertului international consacra pagini numeroase contractelor men­tionate mai sus, aceasta fiind o dovada a receptarii lor ca institutii ale dreptului romanesc.

In acelasi sens poate fi privita aderarea tarii noastre la o serie de conventii internationale din domeniul dreptului comercial, care a avut ca efect participarea Romaniei la dreptul uniform creat de aceste conventii.

in concluzie, asa cum apreciaza cea mai mare parte a compa­ratistilor, consideram si noi ca dreptul comparat intruneste cerintele unei metode, reprezinta un ansamblu de procedee prin care se realizeaza compararea normelor juridice din sisteme diferite.

S-a propus schimbarea denumirii disciplinei de drept comparat, pentru a se numi "metoda comparativa' sau "compararea drepturilor'²⁵.

Dreptul comparat are un obiect si un scop propriu, constituie o metoda cu caracter preponderent de cercetare a diferitelor sisteme de drept si a institutiilor care le deserveste, dar nu are propriul sau cadru juridic pe care sa-1 reglementeze.

Regulile comparatiei folosite de dreptul comparativ sunt:

1. Se vor compara numai regulile ce se impun a fi comparate si nu intregul sistem de drept al unui stat fata de sistemul de drept al altui stat.

2. Cercetarea unei institutii dintr-un sistem de drept se va face luandu-se in considerare toate izvoarele de drept dintr-un anumit sistem juridic. Altfel nu se va putea obtine o intelegere corespunzatoare a institutiei studiate.