Arbitrajul in Romania

Arbitrajul in Romania

in tara noastra, cadrul legal pentru organizarea arbitrajului comercial a fost creat prin Cartea a IV-a a Codului de procedura civila adoptat in 1865,

dupa modelul celui francez din 1807, in redactarea sa din 1842 si al Codului de procedura civila al Cantonului Geneva din 1849. Spre a ramane in termeni cat mai exacti, a fost prima abordare sistematizata, inchegata a domeniului, primul act normativ care consacra problematicii arbitrajului un capitol expres. Pentru ca, pana la el, dispozitii in materie au mai fost formulate in reglementari care retin atentia istoricilor dreptului comercial, ca fiind si primele care insereaza reguli in aceasta materie, cum sunt: Manualul lui Donici din 1814, Codul Calimach adoptat in Moldova in 1817, Codul Caragea intrat in vigoare in Tara Romaneasca in 1818 si care consacra arbitrajului 21 de articole. Cea mai indelungata aplicabilitate, aproape 50 de ani, a avut-o Codul Calimach care, cuprindea dealtfel, in comparatie cu celelalte doua nominalizate, reglementarea cea mai performanta^[1].

Revenind la Cartea a IV-a, amintim ca dispozitiile ei au fost aplicate pana la instaurarea regimului comunist, cand principiile economice si legislatia economica adecvata lor au intrat in discordanta cu liberalismul specific Cartii a IV-a si cu principiul autonomiei de vointa a partilor pe care il degaja. A urmat perioada de peste patru decenii de neaplicare a prevederilor Cartii, fara ca ea sa fi fost insa formal abrogata. Mentinandu-si o arie de incidenta relativ restransa in segmentul relatiilor de comert exterior, derulate cu parteneri din afara sistemului ("lagarului') socialist (argument valabil si cu privire la Codul comercial, trecut prin acelasi "tratament' discriminator), Cartea a IV-a a devenit insa o materie "moarta' in plan intern. in dreptul ei, la fiecare reeditare a codului se facea precizarea (cu iz de avertisment) ca nu se mai foloseste^[2].

Argumentul care a justificat mentinerea ei in vigoare a explicat si aparitia, in 1953, dupa modelul sovietic, a singurei institutii arbitrale din Romania, Comisia de arbitraj de pe langa Camera de Comert a Republicii Populare Romane, cantonata exclusiv in ramura comertului exterior si, prioritar, cu competente pentru solutionarea litigiilor nascute in relatiile economice dintre tarile membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Regulamentul si Regulile sale procedurale, substantial inspirate din

regulile uniforme de arbitraj elaborate sub egida C.A.E.R. ~, au fost aprobate prin Decretul nr. 495/1953. I-au urmat alte doua Regulamente, dintre care primul, "pentru rezolvarea litigiilor de comert exterior', a fost aprobat prin Decretul nr. 623/1973, iar ultimul, "privind organizarea si functionarea comisiei de Arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a Republicii Socialiste Romania ', a fost adoptat prin Decretul nr. 18/1976, fiind abrogat expres prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comert si industrie din Romania. Acest ultim act normativ in vigoare si astazi, apreciat pentru spiritul sau liberal remarcabil (mai ales daca se are in vedere si momentul adoptarii sale, la scurta vreme dupa evenimentele din decembrie 1989), are si meritul de a fi redeschis accesul spre arbitraj, de a-1 fi readus in actualitate. Astfel, la art. 5 lit. j) se stipuleaza, ca atributie expresa a camerelor de comert si industrie teritoriale, "organizarea arbitrajului ad-hoc', in timp ce art. 11 prevede organizarea si functionarea, pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, a Curtii de Arbitraj Comercial International. Primul Regulament al acesteia, precum si primele Reguli au fost adoptate in luna iulie a aceluiasi an, fiind inlocuite cu actualele Regulamente (doua la numar, unul pentru arbitrajul international, avand ca obiect litigiile de comert international, al doilea privitor la arbitrajul ad-hoc, administrat de catre Curte), adoptat la data de 30 martie 1993 (si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994), precum si cu actualele Reguli, aprobate la data de 17 noiembrie 1993, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1994.

Actul normativ invocat (printre primele dintr-un ansamblu de reglementari care fixau coordonatele noilor orientari politico-economice si sociale), a creat platforma juridica necesara relansarii arbitrajului, concomitent cu relansarea principiilor economiei de piata. Legiuitorul surprinde, asadar, utilitatea institutiei in noul context economic, caracterul sau indispensabil in suita instrumentelor si parghiilor juridice specifice domeniului comercial. Dar, functionarea lui propriu--zisa s-a realizat numai dupa ce in 1993, in spiritul noii orientari, a fost substantial modificata Cartea a IV-a a Codului de procedura civila. Sursa principala de inspiratie in aceasta modificare a reprezentat-o Legea-model UNCITRAL care, tara a fi deci, direct integrata, incorporata in dreptul autohton, a contribuit substantial la realizarea reformei si in acest domeniu al legislatiei si institutiilor juridice.

Cadrul legal.

Arbitrajul ad-hoc (ocazional, privat) a fost reglementat, asa cum am mai amintit anterior, de Codul de procedura civila din 1865, Cartea a IV-a (art. 340-371), 18 texte fiind inspirate din legea de procedura civila a Cantonului de

Geneva din 1819, cinci din legea de procedura civila franceza in redactarea ei din anul 1842, iar opt texte au fost redactate pe baza principiilor care decurg din natura materiei^[3]. Reglementarea a ramas in esenta neschimbata cu ocazia modificarii din anul 1900 si a celor ulterioare, chiar si in Codul din 1948, pana in anul 1993. Dar, in perioada 1948-1990 ea nu si-a gasit aplicare in litigiile interne, ci numai in litigiile de comert exterior, indeosebi dupa anul 1953, cand s-a infiintat arbitrajul institutional pentru comert exterior sub forma Comisiei de arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie, cu sediul la Bucuresti^[4]. in acest fel insa spiritul dreptului comercial si al arbitrajului privat nu s-a stins, iar Romania a participat, ca si inainte de ultimul razboi.

Dupa anul 1989, prin Decretul-lege nr. 139/1990 privind Camerele de comert si industrie din Romania, s-a conferit noilor Camere de Comert si Industrie atributia de a organiza, la cerere, arbitrajul ad-hoc (art. 5 lit. j si art. 11). Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si unitati comerciale (art. 51) s-a reglementat, de asemenea, posibilitatea recurgerii la arbitraj.

Ulterior, prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codukii familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si Legea nr. 94/1992 pentru organizarea si functionarea Curtii de Conturi, ca urmare a conditiilor noi aparute s-a impus modificarea vechilor reglementari, in prezent comparabile cu reglementarile din tarile occidentale, fiind avute in vedere - in afara de traditia legislativa din tara noastra - doctrina romaneasca a arbitrajului, experienta bogata acumulata de Comisia de Arbitraj, precum si conventiile internationale in materie.

Dispozitii privind organizarea si procedura arbitrala sunt cuprinse si in Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat si aceasta in mod special pentru raporturile de comert international^[5].

Codul de procedura civila, modificat prin Legea nr. 59/1993 si, respectiv, prin O.U.G. nr. 138/2000, reglementeaza arbitrajul voluntar sub diferite forme: arbitraj intern si arbitraj international, arbitraj ad-hoc si institutionalizat, arbitraj in drept si arbitraj in echitate^[6]. Codul nu se ocupa insa de arbitrajul obligatoriu, care ramane sa fie reglementat de lege sau de acordul international care-1 instituie.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Potrivit prevederilor art. 340 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor, pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a face tranzactii. Asa, spre exemplu, nu sunt supuse arbitrajului litigiile care au ca obiect statutul persoanelor, conflictele colective de munca, cele cu privire la bunuri care nu sunt in comert, litigii a caror solutionare este de competenta exclusiva a instantelor judecatoresti, cele privind proprietatea intelectuala, daca pun in discutie insusi dreptul de proprietate-intelectuala (nu si cele care privesc drepturi patrimoniale ce decurg din acestea) etc.^[7].

Teorii cu privire la arbitraj

Determinarea naturii juridice a arbitrajului reprezinta o problema controversata, solutionata, in cele din urma, in literatura de specialitate . In elucidarea ei doctrinarii au pendulat intre a atribui o importanta precumpanitoare unuia sau altuia dintre elementele specifice, definitorii ale arbitrajului si a adopta o pozitie de mijloc, permisa de o prelucrare echilibrata a datelor de referinta.

Prima categorie este, Ia randul ei, dihotomica, in functie de aspectul socotit determinant si prioritar important in ansamblul elementelor care incheaga institutia. Astfel, in timp ce unii autori sunt impresionati de influenta conventiei arbitrale asupra intregului proces arbitrai, altii, dimpotriva, ii minimalizeaza semnificatia in favoarea reprezentativitatii componentelor jurisdictionale. In sfarsit, cea de-a treia categorie de opinii a rezultat din prelucrarea echilibrata si obiectiva a caracteristicilor primelor doua, din asezarea elementelor ce compun procesul arbitrai in ordinea si dupa importanta lor fireasca, fara excese in favoarea unuia sau altuia, favorabile unei abordari unilaterale si incomplete a fenomenului analizat. In continuare vom puncta succint fiecare dintre cele trei conceptii (teze)^[8].

3.1. Teoria contractualista.

O parte a autorilor a fost impresionata de rolul conventiei arbitrale si amprenta vointei partilor asupra intregului proces arbitrai, incepand cu momentul lui pregatitor, atributiv de competenta - incheierea conventiei arbitrale, ca veritabil contract (primul, si cel mai important, dintr-o succesiune de contracte pe care, pretind ei, o presupune arbitrajul), cu efecte de lege intre partile contractante (art. 969 C. civ.), continuand cu libertatea partilor de a-si determina conditiile procesuale (legea aplicabila, regulile procedurale, modul de alegere si recuzare a arbitrilor, componenta tribunalului arbitrai, locul si durata etc.) si finalizand cu a extinde (fortat) natura contractuala si asupra hotararii arbitrale, a carei forta juridica ar rezulta din aceeasi vointa originara a partilor de a o duce la indeplinire, de a o executa. Dealtfel, potrivit sustinatorilor ei, efectul executoriu al hotararii ramane irelevant. nefiind singurul act juridic de natura contractuala care beneficiaza de o atare insusire. Respectul pentru vointa manifestata de parti prin incheierea conventiei arbitrale este singurul argument care va conduce instanta judecatoreasca la admiterea exceptiei de necompetenta datorata existentei unei conventii arbitrale valabile, operante, dupa cum, acelasi respect pentru vointa partilor explica si interventia ei in solutionarea unor incidente procedurale (alegerea unui arbitru, a supraarbitrului).

Sunt evidente excesele opiniei, mai cu seama cu privire la aceasta ultima incercare de a sustrage hotararea arbitrala efectelor ei produse nu in temeiul vointei partilor (si evidente tocmai cand acestea se impotrivesc sa o execute de bunavoie), ci posibilitatii recunoscute de lege de a fi executata silit, recurgandu-se, ca si in cazul hotararilor judecatoresti, la forta de constrangere a statului.

3.2. Teoria jurisdictionala.

O alta categorie de autori, incercand sa contracareze argumentele si efectele conceptiei contractualiste, a excelat in a sustine natura jurisdictionala a arbitrajului conferita de atributul exclusiv al statului, ca detinator al monopolului legislativ si jurisdictional, de a delega competente jurisdictionale in sarcina altor persoane decat judecatorii, in speta, arbitrilor. Forta argumentarii in aceasta opinie este data cu deosebire de numeroasele elementede identitate dintre efectele hotararilor arbitrale si hotararile pronuntate de instantele judecatoresti. Ambele categorii au autoritate de lucru judecat si forta executorie, fiind susceptibile de executare silita. In plus, ca si hotararile judecatoresti, si cele arbitrale beneficiaza de controlul judecatoresc (exercitat pe calea actiunii in anulare). Instantele de drept comun intervin apoi, in procedura arbitrala (mai cu seama in arbitrajul ad-hoc), spre a solutiona eventualele incidente survenite in derularea acesteia. Daca in cazul tezei contractualiste accentul se punea pe prima parte a ansamblului procesual pe care-1 reprezinta arbitrajul, argumentele favorabile teoriei jurisdictionale, in schimb, sunt concentrate in partea finala a aceleiasi proceduri, marcata de hotararea arbitrala. La randul ei, teoria jurisdictionala, potrivit denumirii date de literatura de specialitate, "pacatuieste' prin minimalizarea sau chiar ignorarea celeilalte componente (dealtfel, pregnanta), a arbitrajului, cea contractuala.

3.3. Teoria mixta.

Cea de-a treia teorie - teoria mixta, este dominanta in doctrina noastra. Potrivit acestei teorii, arbitrajul are o natura dubla, atat contractuala, cat si jurisdictionala. Temeiul juridic al arbitrajului este contractual (compromis sau clauza compromisorie), iar activitatea de arbitrare si sentinta pronuntata au caracter jurisdictional. In aceasta conceptie, arbitrul, chiar daca detine puterile sale de la parti (care au posibilitatea de a-1 revoca oricand), totusi este independent in exercitarea atributiilor sale jurisdictionale, actionand in luarea hotararii intocmai ca si un judecator, hotararea arbitrala fiind obligatorie pentru parti^[9].

Caracteristicile si avantajele arbitrajului

Fiind o exceptie de la principiul potrivit caruia infaptuirea justitiei constituie monopol de stat, arbitrajul prezinta prin caracteristicile sale numeroase avantaje, fata de solutionarea litigiilor pe calea procedurii de drept comun^[10].

4.1. Confidentialitatea.

Conform dispozitiilor art. 127 din Constitutie , sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege. Publicitatea sedintelor este consacrata si de art. 5 din Legea nr. 92/1992, legea pentru organizarea judecatoreasca. Art. 353 lit. c, C. proc. civ. prevede insa ca arbitrii sunt obligati sa respecte caracterul confidential al arbitrajului, iar publicarea sau divulgarea de date de care iau la cunostinta in calitate de arbitri, tara a avea autorizarea partilor, atrage raspunderea pentru daune, in conditiile legii, a acestora. Procesul civil, in mod obisnuit, este guvernat de principiul publicitatii, potrivit caruia judecata oricarui proces trebuie sa aiba loc intr-o anumita incapere, la sediul instantei, in care sa aiba acces si persoanele care, desi nu sunt parti, doresc sa participe la judecata pricinii in orice faza a acesteia, mai putin in etapa deliberarii²'.

Principiul confidentialitatii din procedura arbitrajului asigura solutionarea cu discretie a neintelegerilor care pot sa apara intre participantii la raporturile juridice de drept civil si, in special, in pricinile comerciale in care subiectii raportului juridic nu sunt interesati sa fie facute publice neintelegerile dintre ei.

Eficienta.

Arbitrajul este o procedura eficienta care asigura solutionarea cu celeritate a litigiilor, Iara posibilitatea partii interesate de a solutiona obstructionarea litigiului si tara sistemul greoi al cailor de atac de drept comun. Procedura arbitrala cunoaste o singura cale de atac, actiunea in anulare, pe cand in procedura de drept comun exista caile ordinare si cele extraordinare de atac, care presupun termene pentru exercitarea lor, conditii si motive ce pot fi invocate, ceea ce face ca litigiul sa fie solutionat intr-un interval mare de timp, sa treaca o perioada mai indelungata de la sesizarea instantei pana la ramanerea definitiva sau irevocabila a hotararii, pana la posibilitatea ca hotararea sa poata fi pusa in executare silita.

Principiul libertatii de vointa.

Reglementarea este dominata de principiul libertatii de vointa a partilor, acestea fiind ingradite numai de necesitatea respectarii ordinii publice sau bunelor moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii (art. 341 C. proc. civ.).

Potrivit principiului enuntat, partile pot sa stabileasca, de comun acord:

daca solutionarea litigiului prin aceasta procedura sa se faca de un arbitru sau de mai multi, pot numi arbitrii;

sa stabileasca locul arbitrajului, regulile dupa care sa se desfasoare judecata pricinii;

probele ce urmeaza a fi administrate in cauza;

daca sa se pronunte o solutie in echitate;

daca cheltuielile de judecata sa fie suportate de ambele parti din proces sau numai de cel care a cazut in pretentii etc. In masura in care partile nu se inteleg, in cazurile in care legea le permite sa deroge de la normele legale, competenta sa solutioneze aceste neintelegeri este instanta judecatoreasca care ar fi fost competenta sa solutioneze litigiul in lipsa conventiei arbitrale;

in procedura arbitrala, majoritatea prevederilor legale au caracter dispozitiv si ca urmare, partile au posibilitatea sa deroge de la ele, exceptie facand normele cu caracter imperativ (exemplu, prevederea art. 340 C. proc. civ., care se refera la: a. capacitatea de a incheia o conventie arbitrala si b. la sfera litigiilor care pot fi solutionate prin procedura arbitrala, c. ori cele referitoare la principiile fundamentale ale procedurii arbitrale (art. 358 C. proc. civ.);

procedura prevazuta in Codul de procedura civila are caracter subsidiar, deoarece se aplica atunci cand sunt aplicabile prevederi imperative si numai in lipsa unor prevederi exprese in conventia arbitrala sau daca partile nu au prevazut altfel;

posibilitatea de a rezolva litigiul printr-o solutie '/« echitate' (art. 360 alin. 2 C. proc. civ.), hotarare preferabila daca partile doresc o solutie de compromis fata de una strict juridica;

calitatea hotararii arbitrale poate fi superioara, calitate data de numirea unor arbitri care au cunostinte aprofundate in domeniul in care a aparut neintelegerea, aceasta si ca urmare a faptului ca 'judecatorii' sunt alesi de parti, cunoscandu-li-se calitatile profesionale, conduita morala, obiectivitatea etc.^[11].