PSIHANALIZA - principiul realitatii

PSIHANALIZA - Principiul realitatii

Principiul realitatii impreuna cu principiul placerii reprezinta pentru S. Freud cele doua mari principii care guverneaza intreaga functionare a aparatului psihic. El formeaza un cuplu cu principiul placerii pe care ii modifica, in masura in care reuseste ca sa se impuna ca principiu re­glator. In acest caz, cautarea satisfactiei nu se mai efectueaza pe caile cele mai scurte, ci accepta deturnari si isi amana atingerea scopului in functie de conditiile impuse de mediul exterior.

Din punct de vedere economic, principiul realitatii corespunde unei transformari a energiei libere in energie legata. Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru sistemul "preconstient - constient'. Din punct de vedere dinamic, psihanaliza cauta sa fundamenteze interventia principiului realitatii pe un tip de energie pulsionala care este pus cu precadere in serviciul Eului.

Principiul placerii este pus si in serviciul Sinelui, intrucat din punct de vedere genetic acest principiu al realitatii succede principiului pla­cerii.

Prefigurandu-se de la primele elaborari metapsihologice freudiene, principiul realitatii este enuntat ca atare in 1911 in Formulari privind cele doua principii ale functionarii psihice; el este pus in relatie, intr-o perspectiva genetica, cu principiul placerii, caruia ii succede. Sugarul incearca mai intai sa gaseasca, intr-un mod halucinatoriu, o posibilitate de descarcare imediata, nemijlocita a tensiunii pulsionale: "numai absenta persistenta a satisfactiei asteptate si deceptia antreneaza abandonarea acestei tentative de satisfacere halucinatorie. In locul acesteia, aparatul psihic trebuie sa rezolve problema prin reprezentarea starii reale a lumii exterioare si sa caute o modifi­care reala. Prin aceasta, e introdus un nou principiu al activitatii psihice: ceea ce e repre­zentat nu mai este ceea ce e agreabil, ci ceea ce e real, chiar daca poate fi dezagreabil'. Principiul realitatii, principiu reglator al functionarii psihice, apare secundar ca o modificare a principiului placerii, care este la inceput suveran. Instaurarea sa corespunde unei serii intregi de adaptari pe care trebuie sa le sufere aparatul psihic: dezvoltarea functiilor constiente - atentie, judecata, memorie; substituirea descarcarii motorii printr-o actiune ce are in vedere transformarea convenabila a realitatii; nasterea gandirii, aceasta fiind definita ca o "activitate probanta' in care sunt deplasate mici cantitati de investire, ceea ce presupune o transformare a energiei libere, care tinde sa circule fara piedici de la o reprezentare la alta, in energie legata. Trecerea de la principiul placerii la principiul realitatii nu suprima principiul placerii. Pe de o parte, principiul realitatii asigura obtinerea unor satisfactii in real, pe de alta parte, principiul placerii continua sa guverneze un intreg camp de activitati psihice, un domeniu rezervat, cedat fantasmei si functionand dupa legile procesului primar: inconstientul.

Acesta e modelul cel mai general pe care Freud 1-a elaborat in cadrul a ceea ce el insusi numeste "psihologie genetica'. El arata ca aceasta schema se aplica diferit, dupa cum este luata in considerare evolutia pulsiunilor sexuale sau evolutia pulsiunilor de autoconservare. Daca in dezvoltarea lor, pulsiunile de autoconservare se supun progresiv si pana la urma total principiului realitatii, pulsiunile sexuale nu se "educa' decat cu intarziere si intotdeauna imperfect. Rezulta, secundar, ca pulsiunile sexuale raman domeniul privilegiat al principiului placerii, in timp ce pulsiunile de autoconser­vare reprezinta in sanul aparatului psihic exigentele realitatii, in fond, conflictul psihic intre eu si continutul refulat isi are radacinile in dualismul pulsional, corespunzand el insusi dualismului principiilor.

In ciuda simplitatii sale aparente, aceasta conceptie ridica probleme dificile, pe care multe indicii din chiar opera lui Freud ni le semnaleaza.

1. In ce priveste pulsiunile, ideea ca pulsiunile sexuale si pulsiunile de autoconser­vare evolueaza dupa aceeasi schema nu mai pare deloc satisfacatoare. E greu de conce­put ce poate fi pentru pulsiunile de autoconservare acest prim timp reglat de principiul placerii. Nu sunt ele de la inceput orientate spre un obiect real satisfacator, asa cum Freud insusi a afirmat pentru a le diferentia de pulsiunile sexuale? Invers, legatura dintre sexualitate si fantasma este atat de esentiala, incat ideea de invatare progresiva a realitatii devine aici foarte contestabila, cum o atesta de altfel si experienta analitica.

S-a pus adesea intrebarea: de ce, daca isi poate satisface dorinta prin halucinatie, copilul trebuie sa mai caute un obiect real? Conceptia conform careia pulsiunea sexuala apare din pulsiunea de autoconservare intr-o dubla relatie: anaclitica si de separare, permite clarificarea acestei probleme dificile, in mod schematic, functiile de autoconser­vare pun in joc montaje de comportamente, scheme perceptive care vizeaza de la inceput, chiar daca in mod inabil, un obiect real adecvat (sanul, hrana). Pulsiunea sexuala apare in marginea exercitarii acestei functii naturale; ea nu devine cu adevarat autonoma decat in miscarea care o separa de aceasta functie si de obiectul ei, repetand placerea in mod autoerotic si vizand pe mai departe reprezentarile elective care se organizeaza in fantasme. Constatam ca, din aceasta perspectiva, legatura dintre cele doua tipuri de pulsiuni avute in vedere si cele doua principii nu apare deloc ca o achizitie secundara: legatura este la inceput foarte stransa intre autoconservare si realitate; invers, momentul de emergenta al sexualitatii coincide cu cel al fantasmei si al implinirii halucinatorii a dorintei.

2. I s-a atribuit adesea lui Freud, pentru a-1 critica, ideea ca fiinta umana ar trebui sa iasa dintr-o ipotetica stare in care realizeaza un fel de sistem inchis destinat numai placerii "narcisice' pentru a accede, nu se stie ce cale, la realitate. O asemenea repre­zentare este dezmintita prin mai multe formulari freudiene: exista de la inceput, cel putin in anumite sectoare, mai ales in cel perceptiv, un acces la real. Contradictia ar putea oare sa vina din faptul ca in campul investigatiei pur psihanalitice problematica realului se pune in termeni foarte diferiti de cei ai unei psihologii care-si propune ca obiect analiza comportamentului copilului? Ceea ce Freud considera injust ca o generalizare valabila pentru ansamblul genezei subiectului uman isi regaseste valoarea la nivelul, de la bun inceput dereal, al dorintei inconstiente. Freud cauta conditiile de acces la ceea ce el numeste "deplina iubire de obiect', in evolutia sexualitatii umane, in structurarea sa prin complexul Oedip. Semnificatia unui principiu al realitatii capabil sa modifice cursul dorintei sexuale poate fi cu dificultate surprinsa in afara acestei referinte la dialectica complexului Oedip si la identificarile corelative acestuia.

3. Freud atribuie un rol important notiunii de proba a realitatii, fara insa a fi elaborat vreodata o teorie coerenta asupra ei si fara a fi clarificat relatia cu principiul realitatii. In utilizarea acestei notiuni, observam si mai limpede modul in care aceasta e apta sa acopere doua directii de gandire foarte diferite: o teorie genetica a invatarii realitatii, de supunere a pulsiunii la proba realitatii (ca si cum ea ar proceda prin "incercari si erori') si o teorie cvasitranscendentala, care trateaza despre constituirea obiectului prin interme­diul unei intregi serii de opozitii: interior-exterior, placut-neplacut, introiectie-proiectie.

4. in masura in care, in care, in ultima sa topica, defineste eul ca o diferentiere a sinelui, dife­rentiere ce rezulta din contactul direct cu realitatea exterioara, Freud face din Eu instanta careia i se atribuie sarcina de a asigura dominatia principiului realitatii. Eul "interca­leaza, intre revendicarea pulsionala si actiunea care procura satisfactia, activitatea de gandire, care, orientandu-se in prezent si utilizand experientele anterioare, incearca sa ghiceasca prin tatonari rezultatul actiunilor proiectate, in acest fel, Eul ajunge sa stabi­leasca daca tentativa de a obtine satisfactia trebuie pusa in aplicare sau amanata sau daca revendicarea pulsionala nu trebuie pur si simplu reprimata ca fiind foarte periculoasa (principiul realitatii)'. O asemenea formulare reprezinta expresia cea mai directa a tentativei lui Freud de a face ca functiile adaptative ale individului sa depinda de eu Aceasta conceptie implica doua tipuri de rezerve; pe de o parte, nu este sigur ca invatarea exigentelor realitatii trebuie pusa in intregime pe seama unei instante a personalitatii psihice ale carei geneza si functie sunt ele insele marcate de identificari si conflicte; pe de alta parte, in campul propriu psihanalizei, notiunea de reali­tate n-a fost ea profund reinnoita prin descoperiri fundamentale ca aceea a complexului Oedip si a unei constituiri progresive a obiectului libidinal? Ceea ce se intelege in psiha­naliza prin "acces la realitate' nu poate fi redus la ideea unei puteri de discriminare intre real si ireal, si nici la ideea unei puneri la incercare a fantasmelor si a dorintelor inconstiente in contact cu o lume exterioara care, in definitiv, isi stabileste singura legile.