Omul - fiinta informational-rationala

OMUL - FIINTA INFORMATIONAL-RATIONALA

In ultima si succinta analiza, devenirea este o trecere de la structuri inferioare la structuri superioare ; obiectul real al devenirii nu este, insa,  materialitatea corpului,  ci structura acestuia. Fiind vorba de structura, se deduce ca devenirea nu este posibila decat in lumea corpurilor care o detin, adica in lumea sistemelor.  In functie de natura specifica si gradul de complexitate ale sistemelor ce fac obiectul acesteia,  devenirea este de mai multe tipuri (fizica, chimica, biochimica, biologica etc.) , reprezentand tot atatea forme particulare de manifestare a aceleasi tendinte, unica pentru intregul univers material : tendinta spre structurare, generata de imanentele materiei : vesnica interactiune si vesnica miscare. Oriunde in Univers, devenirea inseamna progres,  schimbare de ordin calitativ, ceea ce duce la aparitia noului, dar a noului nu in corporalitatea a ceea ce rezulta, ci a noului in ceea ce face sa existe acea corporalitate, adica in structura. Or, structura unui sistem este reprezentata tocmai de totalitatea relatiilor semnificative dintre componentele sale, motiv pentru care un sistem va aduce un castig de progres numai in masura in care legitatile in baza carora el  exista vor fi superioare legitatilor sistemului din care a provenit si pe care noul sistem si le-a integrat, reorganizandu-le si, astfel, modificandu-le campul de actiune.

            Devenirea, insa, nu este un proces, ci rezultatul unui proces, anume, acela de structurare si/sau restructurare. Factorii de mediu pot favoriza sau defavoriza, in masuri diferite, procesul ce sta la baza devenirii, dar nu-l pot determina, aceasta tocmai intrucat el se realizeaza prin interactiunile dintre obiectele sale,  interactiuni bazate pe insusirile pe care acestea le detin si care sunt sub influenta acelor circumstante. Intrucat miscarea vesnica si interactiunea universala, ca imanente materiei, genereaza cauza care, in anumite conditii, conduce la organizarea, la structurarea materiei, iar aceasta la generarea de sisteme succesive din ce in ce mai complexe -mai complexe tocmai intrucat actiunea cauzei este permanenta, desi ia forme diferite de la un nivel la altul-, se deduce ca trecerea de la simplu la complex, de la inferior la superior este consecinta nemijlocita a structurarii insasi si nu a ceea ce este imanent materiei. Cu alte cuvinte, vesnica miscare si conexiunea universala, facand posibila -in anumite conditii- aparitia structurii, genereaza materiei tendinta spre structurare ; dar numai tendinta, nu si orientarea acesteia spre obtinerea unei anumite structuri ; numai tendinta spre structurare in general, tendinta spre realizarea unui proces posibil. Cresterea de la o treapta la alta a complexitatii sistemelor, adica devenirea, nu reprezinta materializarea vreunui plan prestabilit, ci ea abia rezulta din insasi faptul ca stabilirea de relatii -atunci cand cauza eficienta intalneste conditiile optime-, nu depinde de numarul si complexitatea elementelor care interreleaza, ci numai de insusirile lor specifice care, diferite fiind de la un nivel la altul, fac posibile asemenea relatii din care vor rezulta noi sisteme, inevitabil mai complexe. Devenirea este, deci, un « scop »-rezultat ; ea este adevarata finalitate (in sens teleonomic) a existentei.

 In evolutia Universului a existat o etapa in care particulele elementare erau libere,  neangajate in structuri atomice. Este foarte probabil ca factorul de mediu cel mai important in aceasta etapa sa fi fost cel termic si tocmai in raport cu valoarea acestuia sa fi fost posibila, la un moment dat, aparitia primei structuri atomice. Ne putem imagina  -desi nu cu usurinta-  cat de mult a cantarit intamplarea in realizarea acestui salt. S-ar putea spune ca in aceasta lunga etapa domnia hazardului pur era absoluta. In mod similar, dar nu identic, au decurs lucrurile si in cazul trecerii de la structura atomica la cea moleculara si de la aceasta la structura macromoleculara.

 Devenirea biochimica a generat -simultan, dar si succesiv- numeroase specii macromoleculare. Desi toate acestea isi au originea in tipul anterior de devenire -cel chimic-, nu toate sunt legate intre ele printr-o filiatie lineara,  nu provin unele din altele, dupa cum nu provin unele din altele nici toate speciile tipului chimic, nici toate speciile tipului biologic.  Prin aceasta nu este negata continuitatea devenirii lumii materiale, ci, dimpotriva, este afirmata in forma ei corecta. Primele macromolecule de acizi nucleici, proteine, lipide si glucide nu au aparut in mod necesar pe rand,  unele din altele, in ordinea complexitatii lor, ci concomitent si / sau succesiv -aceasta neavand importanta-, dintr-o specie macromoleculara comuna.  Deci, ele nu sunt legate toate printr-o filiatie lineara, ci, majoritatea, doar printr-o origine comuna.

            Ca tip si nivel de structurare, acidul dezoxiribonucleic (ADN) reprezinta -cel putin in conditiile terestre- apogeul devenirii sistemelor macromoleculare,  aceasta in sensul ca, odata cu aparitia lui, devenirea biochimica s-a incheiat ca tip si nivel, ea continuind doar ca model prin restructurari in interiorul aceluiasi edificiu macromolecular, restructurari ce operau si opereaza cu aceleasi  componente : un compus fosforic, o pentoza, doua baze purinice (adenina si guanina) si doua baze pirimidinice (timina si citozina). La aceste componente nu mai era nimic de adaugat, asa cum se poate deduce din constanta alcatuirii ADN-ului atat in timp  (de peste trei miliarde si jumatate de ani ! ), cat si in spatiu (la toate speciile biologice).  Tot ceea ce se modifica, in baza tendintei interne,  tine de reorganizare, de punerea in valoare a noi valente de structurare ale componentelor separate si ale subansamblurilor realizate de acestea.         

Desi nu este un corp viu, ADN-ul este, totusi, un sistem deschis si devenirea lui, determinata din propria-i interioritate,  este dependenta de conditiile exterioare. La un moment dat si intr-un anumit loc, sau in mai multe locuri  -concomitent sau succesiv-, a aparut o abatere a  raportului cerinte/conditii de la valoarea lui optima, datorata fie devenirii prea rapide a ADN-ului, fie modificarii prea rapide a conditiilor  exterioare.   In asemenea situatie,  sanse reale la continuarea devenirii au avut numai acele macromolecule de ADN care au reusit  ca prin cvasiizolarea unui fragment din mediu, cu ajutorul unor formatiuni membranare, sa-si treaca sub propriul control, prin intermediul organitelor,  conditiile necesare si suficiente acesteia. O asemenea formatiune, in interiorul careia ADN-ul isi asigura homeostazia propriului ambient, a primit denumirea de celula, sau sistem viu.           

Generarea celulei a adus ADN-ului -autonom si ereditar- imensul avantaj de a avea in jurul lui un fragment  de mediu adecvat (citoplasma), scos de sub incidenta hazardului care domnea la nivelul Oceanului Primar si trecut sub control propriu.  Acest avantaj era, insa, unul relativ, delimitarea intre cele doua medii neputand fi realizata printr-o bariera (membrana celulara) total impenetrabila, intrucat ADN-ul  fiind, din perspectiva termodinamica, un sistem deschis, a impus celulei cu necesitate aceeasi calitate.  Astfel, schimburile realizate de ADN cu mediul intracelular (citoplasma) trebuiau compensate prin schimburi transmembranare echivalente intre acesta si mediul extracelular (solutia apoasa a Oceanului Primar). Dar, acest avantaj s-a dovedit a fi nu numai relativ, ci  si de scurta durata, intrucit atat cerintele ADN-ului, cat si conditiile de mediu se modificau permanent, chiar daca cu viteze diferite. Daca, din aceste motive, multe celule au fost eliminate, platind cu pretul vietii incapacitatea propriilor acizi nucleici de a fi gasit, prin autorestructurari repetate, solutia salvatoare, alte celule au supravietuit tocmai pentru ca acizii lor nucleici au reusit sa gaseasca acea solutie.  Dar, in ce a constat solutia salvatoare ?

Izolarea totala a celulei fata de mediul extern era incompatibila cu calitatea ei de  sistem deschis, calitate reclamata de insasi devenirea propriilor acizi nucleici, careia ii era aservita, iar riposta fata de inconsecventele mediului extern, prin generarea unor mecanisme active de compensare, era nu numai imposibil de realizat, din cauza caracterului aleator al solicitarilor exterioare, dar si incompatibila cu posibilitatile energetice interioare.  Astfel incat, singura solutie salvatoare s-a dovedit a fi aceea a trecerii sub propriul control, chiar daca indirect, si a mediului extracelular, prin generarea organismului pluricelular, alcatuit din sisteme de organe, intre care si sistemul integrator neuroendocrin, menite sa-i asigure homeostazia. Astfel, acea parte a mediului extracelular, cu care mediul intracelular realiza schimburi, era scoasa si ea de sub incidenta hazardului. Dupa cum bine s-a inteles, este vorba despre lichidul interstitial (mediul intern al orgnismului pluricelular).

Dar, homeostazia lichidului interstitial era si ea mereu amenintata de fluctuatiile mediului extraorganismic, chiar daca in mai mica masura (gratie eficientei ridicate a subsistemelor de organe : digestiv, respirtor, excretor etc., ca subsisteme de homeostazare).  Acest fapt impunea cu necesitate gasirea unor solutii prin care agresiunile mediului din afara organismului sa fie reduse pana la limita admisibila, sa fie evitate sau sa fie contracarate.  Cu alte cuvinte, se impunea exercitarea unui anume control din partea ADN-ului -chir daca indirect- si asupra acestui al treilea segment de mediu. Daca pentru primele doua segmente de mediu  -cel citoplasmatic si cel interstitial- homeostazia era intretinuta prin mecanisme fiziologice, celulare sau sistemice (sisteme de organe), pentru cel de al treilea  - mediul extraorganismic -  ea era intretinuta atat prin mecanisme comportamentale, bazate pe cele dintai, dar superioare lor, cat si prin mecanisme adaptative, ambele realizate prin implicarea organismului in ansamblul sau, gratie existentei sistemului integrator.  Ceea ce a facut ca devenirea lumii vii sa fie mai alerta si mai spectaculoasa decat devenirea lumii nevii a fost tocmai posibilitatea dobandita de cea mai inalta forma de structurare a substantei  -ADN-ul-  de a-si trece sub control -direct si/sau indirect- propriile conditii exterioare, posibilitatea -dobandita prin autorestructurari repetate- de a homeostaza, succesiv, portiuni din ce in ce mai extinse ale mediului inconjurator.

Dupa cum a rezultat din analiza de mai sus, atat organitele unicelularului, cat si subsistemele de organe ale pluricelularului (digestiv, respirator, excretor etc) sunt, in fapt, mijloace de homeostazare, deci, mijloace antientropice. Constatam, astfel, ca homeostazarea celor trei segmente de mediu -extraorganismic, extracelular si intracelular- are ca ultima finalitate asigurarea conditiilor necesare si suficiente devenirii ADN-ului, devenire ce isi este suficienta siesi, ea avand scop in sine.

            Dupa cum s-a precizat deja, structura unui sistem,  reprezentata de totalitatea relatiilor semnificative dintre partile care il compun,  confera acestuia anumite insusiri in baza carora sistemul se diferentiaza de toate celelalte.  In aceasta baza si in primul rand, sistemul apartine unui anumit tip de structurare (are o anumita calitate), functie de natura fortelor ce stau la baza relatiilor semnificative dintre partile componente. Astfel, sistemele pot fi de tip fizic, chimic, biochimic, biologic etc.  In al doilea rand, sistemul se particularizeaza  printr-un anumit nivel de structurare (are o anumita complexitate), realizat in cadrul tipului caruia ii apartine, iar in al treilea rand, sistemul se distinge printr-un anumit model de structurare (are o anumita sintaxa), care este determinat atat de insusirile componentelor -manifestate in interiorul intregului -, cat si de ordinea anumita a relatiilor dintre acestea.  Insusirile specifice sistemului, planul sau calitativ sunt determinate atat de tipul si nivelul de structurare, cat si de modelul structurarii,  de sintaxa, dar, in masuri diferite.  Daca nivelul de structurare exercita cea mai slaba influenta asupra calitatii sistemului, intrucat el tine de latura cantitativa a acestuia,  modelul de structurare, schema de organizare a partilor in cadrul intregului, adica sintaxa se dovedeste a avea cea mai mare inraurire in acest plan.

            Daca, odata cu aparitia celulei, ca sistem capabil sa existe intru devenire prin metabolism, devenirea biologica s-a incheiat atat ca tip, cat si ca nivel structural, ea continuand doar in planul modelului de structurare, odata cu aparitia organismului pluricelular, care a impus cu necesitate existenta subsistemului neuroendocrin cu functie integratoare, a inceput un nou tip de devenire, bazat pe cel dintai, devenirea informationala.   Abia din acest moment se poate vorbi despre informatie in sens cibernetic, intrucat abia din acest moment sunt posibile codificarea si decodificarea modulare, transmiterea la distanta, achizitia si stocarea, prelucrarea si reactualizarea informatiilor, generarea comenzilor etc.

Cand se vorbeste despre evolutia subsistemului nervos, de la inceputuri pana azi, gandirea comuna, neavizata (si nu numai !) considera ca aceasta a rezultat dintr-o permanenta 'evolutie' a sa, ca rezultat firesc al solicitarilor din ce in ce mai complexe la care acesta a fost supus din partea mediului. Nimic mai fals ! In primul rand, pentru ca subsistemul nervos, ca toate celelalte subsisteme, ca si organismul in intregul sau, nu reprezinta altceva decat materializari ale potentialitatilor generate de programul genetic, nimic mai mult si, in al doilea rand, pentru ca oricare modificare produsa in cursul vietii individului la impactul cu conditiile de mediu (am numit adaptarile), nu numai la nivelul subsistemului nervos, ci si al altui subsistem de organe, este imposibil sa se transmita de la o generatie la alta (excludem din discutie mutatiile, care sunt -in cvasitotalitatea lor- letale).

            Privita in diacronismul ei, de la momentul aparitiei si pana azi, devenirea de tip informational cuprinde trei etape, fiecare reprezentand materializarea unui anumit model de structurare a ADN-ului ereditar.  Prima etapa se caracterizeaza prin existenta unui model simplu de structurare, arcurile reflexe organizandu-se, la inceput, in forma unor retele difuze,  fara centrii nervosi, iar mai tarziu, in forma centralizata, dar cu un singur nivel de decizie.  Termenul 'nivel de decizie' nu este, insa, omolog cu acela de centru nervos ; el nu are conotatie anatomica, ci pur functionala. Desi in aceasta etapa centrii nervosi sunt conectati intre ei si, astfel, sistemul dobandeste caracter unitar atat in plan anatomic, cat si fiziologic, acest caracter  este slab exprimat, fiecare centru pastrand o relativ larga autonomie functionala.   Intrucat integrarea realizata de subsistemul nervos astfel organizat vizeaza exclusiv planul existentei prin metabolism a celulelor organismului, aceasta etapa a devenirii poate fi numita informational-biologica.

            Existenta mai multor centrii nervosi omologi in planul valorii functionale,  fiecare avand calitatea de prim si unic nivel de decizie si beneficiind de o larga autonomie, fiecare aflat in relatie directa cu un numar redus de receptori si efectori,  nu putea asigura o integrare corespunzatoare organismului in situatia in care nu numai conditiile de mediu erau schimbatoare, ci si cerintele organismului. Toate acestea reclamau necesitatea prelucrarii concomitente si unitare, la nivelul aceluiasi centru nervos, a tuturor informatiilor referitoare atat la starea mediului, cat si la starea organismului din fiecare moment. Cum, insa, viata organismului se desfasura in timp si cum in scurgerea acestuia evenimentele din mediu mai mult se repetau decat se modificau  -  mediul fiind componenta cu evolutie lenta (a parametrilor de stare) in cadrul sistemului termodinamic organism-mediu -, cu aceeasi stringenta se impunea si necesitatea existentei unui depozit de stocare a informatiilor.  Astfel, prin jocul recombinarilor ADN-ului, joc bazat pe legitati interne acestuia, a fost determinata aparitia celui de al doilea nivel de decizie, ca centru nervos superior celorlalti tocmai prin faptul ca el primea indirect, prin intermediul acelor centrii subiacenti, informatii actuale de la toti receptorii, fie ei orientati spre mediul extern, fie spre mediul intern, cat si direct informatii despre trecut de la depozitul de memorie si prin faptul ca putea sa trimita indirect, prin intermediul acelorasi centrii inferiori, comenzi la oricare dintre efectorii organismului.

            Dobandirea posibilitatii prelucrarii unitare la nivelul aceluiasi centru a tuturor informatiilor provenite concomitent, dar si succesiv la anumite intervale de timp, din ambele medii - extern si intern -, precum si din depozitul individual de memorie a reprezentat un imens salt pe drumul devenirii regnului animal. Reflectarea lumii inconjuratoare care, pana la acest moment, era fragmentara si statica, datorita existentei mai multor centrii nervosi de prima si unica decizie, devenea de acum unitara si dinamica, datorita existentei centrului superior unic, ca al doilea nivel de decizie.  Daca reflectarea fragmentara si statica facea ca actiunile de raspuns ale organismului sa fie standardizate, reflectarea unitara si dinamica oferea posibilitatea intreprinderii unor actiuni de raspuns modulare, diferite de la un moment la altul in functie atat de starea de ansamblu a mediului inconjurator, cat si de starea de ansamblu a organismului, de necesitatile acestuia.

            Desi nu exista nici o dovada experimentala directa in acest sens,  numeroase dovezi indirecte pledeaza in favoarea ipotezei potrivit careia aparitia celui de al doilea nivel de decizie, cu tot ceea ce a determinat ca aceasta sa reprezinte un imens salt pe drumul devenirii, a facut posibila aparitia senzatiilor care, generatoare si de afecte fiind, au condus la aparitia subiectivismului in raporturile cu lumea inconjuratoare.  Din aceste motive, odata cu aparitia celui de al doilea nivel de decizie, care exprima un nou model de autorestructurare a ADN-ului, a inceput o noua etapa a devenirii -cea informational-psihologica.

            Daca in etapa informational-biologica prelucrarea informatiilor era fragmentara, intrucat se realiza la nivelul mai multor centriii de prima decizie separat si avea ca finalitate exclusiva generarea separata a comnenzilor standardizate destinate efectorilor, in etapa informational-psihologica prelucrarea acelorasi informatii devine unitara, ea realizandu-se la nivelul aceluiasi centru  - ca al doilea nivel de decizie -  si dobandeste o tripla finalitate : i) generarea senzatiilor cu incarcatura afectiva, ii) stocarea informatiilor la nivelul depozitului de memorie individuala si iii) corectarea si modularea generarii, la nivelul centrilor de prima decizie, a fiecarei comenzi in functie de intreg ansamblul de informatii existente la un moment dat atat in realitatea concreta a mediului extern si a celui intern organismului, cat si in realitatea virtuala a depozitului de memorie individuala. 

Existenta celui de al doilea nivel de decizie, care cuprinde, pe langa centrul de prelucrare superioara a informatiilor si depozitul de memorie individuala, confera organismului posibilitatea reflectarii realitatii intr-o noua modalitate - cea diacrona -, superioara modalitatii proprii primului nivel de decizie - reflectarea sincrona. Daca organismul dotat cu un singur nivel de decizie 'traia' exclusiv in prezent, adica in sectiuni de timp, in sensul ca realitatea din fiecare clipa era reflectata izolat, fara nici o legatura cu realitatea din clipele ce i-au premers, organismul dotat cu doua niveluri de decizie 'traieste' intr-o extensie temporala, in sensul ca realitatea din fiecare clipa este reflectata nu numai ca atare,  ci si prin raportare la realitatile din clipele deja traite, gratie existentei depozitului de memorie.  Intrucat in depozitul de memorie sunt stocate informatii cu privire nu numai la factorii de mediu, ci si la tipul si eficienta actiunilor de raspuns date anterior de organism acelorasi factori sau unora similari, continutul permanent actualizat al depozitului de memorie dobandeste valoare de referential in raport cu informatiile si actiunile din prezent. Cum, insa, actualizarea informatiilor este determinata intotdeauna de interventia in prezentul trait a unui eveniment cu valoare de stimul, ceea ce se va actualiza in fiecare moment nu va fi intregul continut al depozitului, ci numai acele informatii al caror continut semantic este identic, similar sau numai partial similar cu cel al evenimentului declansator.  Faptul ca actualizarea este un proces selectiv si nu unul global sugereaza ca insasi stocarea informatiilor (subliniem : stocarea si nu achizitia !) este un proces nu numai ordonat, dar si dinamic.  Actualizarea selectiva a informatiilor este de importanta capitala pentru organism, intrucat confera acestuia posibilitatea de a anticipa consecintele actiunii stimulilor (evenimentelor), respectiv succesiunea evenimentelor care isi gasesc un corespondent in depozitul de memorie. Prin aceasta, extensia temporala a prezentului 'trait' vizeaza si viitorul, nu numai trecutul ; viata individului, desfasurata in prezent, este marcata, desigur, in masuri diferite, atat de ceea ce el isi poate 'aminti' ca a fost, cat si de de ceea ce isi poate 'imagina' ca va fi. Or, tocmai reflectarea continutului informational real al timpului prezent, in stransa corelatie cu cel virtual al timpului deja trait si cel corect prezumat al timpului ce va urma confera organismului individual starea de constienta (este vorba de constienta si nu de constiinta!).  Aceasta nu este altceva decat rezultatul reflectarii la nivelul individului a lumii inconjuratoare si a propriei corporalitati in dinamica existentei lor intr-o anumita extensie temporala.

                        Subscriem ideii potrivit careia primatele actuale detin cel mai inalt nivel de dezvoltare a cortexului cerebral si, de aceea, ele sunt animalele care detin capacitatea de a reflecta lumea in cea mai larga extensie temporo-spatiala, dar nu putem fi de acord cu cei care considera ca de la primatele  astfel dotate si pana la fiinta umana devenirea nu ar fi avut de facut decat un singur pas. Utilizata prea adesea cu un sens gresit, afirmatia ca omul provine din maimuta a generat numeroase si grave confuzii. Fiinta umana nu se situeaza, in planul mersului devenirii, deasupra primatelor, ci alaturi de ele, ea nu reprezinta o continuare a devenirii acestora ; intre maimuta si om nu exista filiatie.  Faptul ca omul si maimuta au avut un stramos comun nu numai ca nu justifica afirmatia incriminata, dar el dovedeste chiar contrariul, ca omul nu provine din maimuta.  Daca abia ceea ce a rezultat din acel stramos a fost prima maimuta, decurge ca el, stramosul, nu putea fi tot maimuta, altfel am nega insasi realitatea devenirii.  Desigur, daca acel stramos comun nu era maimuta, din aceleasi motive si in egala masura, nu era nici fiinta umana.  Nu era nici, cel putin, o fiinta preumana sau presimiana, intrucat in programul ei genetic nu existau norme-potentialitati pentru aceste doua directii ale devenirii.  Aceste norme-potentialitati au aparut, ca rezultat al autorestructurarilor (recombinarilor) ADN-ului, abia la nivelul programului genetic al gametilor produsi de acea fiinta-stramos (este vorba de cuplul heterosexual), program care, insa, nu apartinea acesteia, ci generatiei urmasilor care era menita sa-l implineasca, abia aceasta generatie reprezentand punctul de pornire pe o directie sau alta a devenirii - simiana, respectiv umana. 

            Din jocul recombinarilor ADN-ului de la nivelul celulelor generatoare de gameti ale stramosilor a rezultat, la acel moment initial, si un program in care era prevazuta, ca potentialitate, cresterea capacitatii functionale generale a cortexului cerebral, sporirea extensiei temporo-spatiale in interiorul careia avea loc reflectarea, sporirea incarcaturii afective a senzatiilor si, mai cu seama, cresterea remarcabila a gradului de constientizare a realitatii.  Prin toate acestea organismul a ajuns la o asemenea extindere si adancire temporo-spatiala a reflectarii constiente, incat aceasta a cuprins, pe langa realitatea obiectiva a lumii inconjuratoare si a propriei corporalitati si realitatea subiectiva a propriei individualitati.   Astfel, individul a dobandit capacitatea de a constientiza, in contextul existentei lumii, propria sa existenta, propria sa ontologie, propria sa perspectiva, deci, individul a dobandit constiinta de sine (care nu trebuie confundata cu constientizarea propriei corporalitati) desigur, la inceput intr-o forma primitiva, urmand ca ea sa se dezvolte ulterior pe parcursul desfasurarii fazei lente a devenirii, pana la nivelul atins de fiinta umana actuala.  Or, tocmai constiinta de sine reprezinta diferenta specifica dintre indivizii deschizatori de drum pe cele doua directii ale devenirii, diferenta specifica dintre om si animal.  Odata cu aparitia constiintei de sine, ca rezultat al saltului realizat de autorestructurarea (recombinarea) ADN-ului, devenirea a intrat intr-o noua etapa, net superioara celei precedente, etapa informational-rationala, devenire al carei unic obiect a fost si este fiinta umana.  Acesta este motivul pentru care procesele de gindire, ratiunea nu sint proprii etapei informational-psihologice si, in consecinta, ele nu trebuie sa faca obiectul de studiu al psihologiei,ci al unei stiinte viitoare speciale (nousologia,frenologia ?).   

Desi subsistemul nervos este unitar, el avand valoare de entitate anatomo-fiziologica, totusi, corespunzator etapelor devenirii informationale, putem considera ca, in cea din urma dintre etape -cea informational-rationala-, el detine trei dimensiuni : biologica, psihologica si rationala, dobandite succesiv in aceasta ordine, dar nu ca dezvoltari ale subsistemului insusi la impactul cu mediul (cum in mod gresit se mai sustine inca), ci ca materializari ale autorestructurarilor  ADN-ului, determinate de cauze interioare acestuia. Daca judecam devenirea lumii materiale terestre din perspectiva universala, putem conchide ca ea a realizat, pana acum, doua mari evenimente.  Primul, a fost acela prin care Natura (ADN-ul este parte a ei) a devenit capabila sa-si controleze conditiile necesare si suficiente propriei deveniri, aceasta prin generarea unicului sistem viu - celula - si a sistemului pluricelular - neviu in sine, ci doar prin celulele sale- ca mijloc superior destinat aceluiasi « scop »-rezultat, iar al doilea, a fost acela prin care Natura (subsistemul integrator este parte a ei, rezultata ca expresie a genotipului) a dobandit constiinta de sine, aceasta prin generarea dimensiunii rationale a subsistemului nervos, in stransa corelatie cu subsistemul endocrin si cu sprijinul celorlalte subsisteme de organe. 

            Care va fi, oare, cel de al treilea mare eveniment in Natura???