LOGOPEDIA - STIINTA INTERDISCIPLINARA - CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA STIINTA

Ca oricare stiinta, logopedia s-a constituit pe baza necesitatilor practice si teoretice de a sintetiza cunostintele despre limbaj si de a formula procedeele specifice educarii limbajului tulburat.

Logopedia este o disciplina teoretica izvorata din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important in viata psihica si in structurarea personalitatii fiecarui individ, iar pe de alta parte, este o disciplina cu un pronuntat caracter practic rezultat din necesitatile imediate ale comunicarii interumane, al necesitatii de educare a limbajului, al intelegerii si al stabilirii relatiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibila ca urmare a progreselor realizate in primul rand in domeniul stiintelor psihologice si pedagogice, dar si in cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. In cercetarea problemelor limbajului si a tulburarilor sale exista multe zone de intersectie intre logopedie si aceste stiinte, fara a se confunda cu ele.

Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoasterea etapelor de dezvoltare si manifestare psiho-comportamentala, prin enuntarea posibilitatilor de evolutie in raport de conditiile instructiv-educative si a capacitatilor interne fiecarei persoane. Aceste cunostinte sunt completate prin dinamica si mecanismele dezvoltarii in cazul diferitelor deficiente psihice de care se ocupa psihopedagogia speciala - psihologia deficientilor si pedagogia acestora..

Psihologia generala face posibila cunoasterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a functiilor sale si a rolului acestora in viata psihica. Cunostintele din medicina, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie creeaza un tablou complex al intelegerii alterarii psihice, al patologiei organelor fonoarticulatorii si al implicatiilor acestora asupra formarii si evolutiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibila intelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos in viata psihica si al recuperarii fizice, ceea ce faciliteaza actiunile educative.

La randul sau, logopedia pune la dispozitia acestor stiinte o serie de date de un interes deosebit pentru intelegerea etiologiei si simptomatologiei tulburarilor de limbaj, al mecanismelor si dinamicii formarii vorbirii corecte sub influenta actiunii educative, al rolului jucat de emisia-receptia corecta a vorbirii pentru dezvoltarea psihica a fiecarei persoane si a adaptarii sale la mediul social.

Prin urmare, problematica de care se ocupa aceste discipline de intersectie cu logopedia nu este comuna si nici nu se suprapune. Logopedia se diferentiaza in esenta de foniatrie, ca si celelalte discipline care au legaturi cu tulburari de limbaj, prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiaza tulburarile de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-pedagogice de a le preveni si corecta.

In prezent tot mai multi specialisti afirma relatiile logopediei cu alte stiinte, recunosc necesitatea actiunii in echipa si evidentiaza problematica specifica fiecarui domeniu, dar si avantajele colaborarii atat pe plan teoretic cat si practic. Deci, limbajul nu poate si nu trebuie privit izolat, ci in stransa corelatie cu ansamblul manifestarilor psihice, integrat in fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenteaza si este influentat de acestea.

CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA STIINTA

Referat: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii Referat: Natiunea si statul national din perspectiva uniunii europene

Cuvantul logopedie vine de la grecesul " logos " care inseamna cuvant si " paidea " care inseamna educatie. Deci, logopedia se ocupa de educatia vorbirii, iar in sens mai larg de studierea si dezvoltarea limbajului, de prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj.

Se pare ca primul care utilizeaza termenul de logopedie este Socrate (436-388 i.e.n.). Formarea vorbirii coerente si corectarea tulburarilor sale au preocupat oamenii din cele mai vechi timpuri. Astfel, se stie ca grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire si oratorie. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat contin indicatii valoroase cu privire la preocuparile societatii antice de a forma si dezvolta la toti membrii ei o vorbire cat mai corecta.

Aceeasi pretuire a vorbirii o gasim mai tarziu la romani, prin glasul lui Cicero care in lucrarea "De oratore" scrie : "daca nu depinde de noi sa avem un glas frumos, de noi depinde sa-l cultivam si sa-l fortificam, sa studiem toate treptele de la sunetele grave pana la cele mai inalte".

In evul mediu, cu toate oprimarile la care este supusa stiinta, reusesc sa strabata unele idei pozitive. Astfel, Avicenna in "Canonul medicinii" evidentiaza o serie de exercitii utilizate in scopul reglarii respiratiei si vocii ce dau rezultate bune in corectarea balbaielii chiar si in zilele noastre.

Datorita ignorantei si dogmelor religioase, a dominat mult timp ideea ca tulburarile de limbaj s-ar datora modificarilor anatomice ale organelor de vorbire sau unei umiditati anormale in care se scalda limba si creierul. Ca urmare, apare o perioada trista pentru logopedie, in care chirurgii erau chemati sa intervina pentru redarea vorbirii normale, interventii ce au avut ca rezultat multe victime ale unor operatii inutile.

Progresele cunoscute in toate domeniile in secolul XVIII-XIX au stimulat dezvoltarea unor noi domenii de activitate si conturarea unor discipline care s-au desprins din corpul stiintelor fundamentale. Este perioada cand lucrarile de logopedie sunt tot mai frecvente, iar opinia publica manifesta un interes accentuat fata de corectarea tulburarilor de limbaj.

Cercetarile mai consistente se manifesta incepand cu secolul al XIX-lea. Sunt de mentionat cercetarile lui Broca (1861) in domeniul afaziei motorii si ale lui Werniche (1871) pentru afazia senzoriala, precum si cercetarile lui Netkaciov in tratamentul psihologic al balbaielii.

In tara noastra, o cronica din 1835 vorbeste de vindecarea gangaviei. Practica logopedica s-a legalizat in 1949 si s-a dezvoltat din 1957 cand se infiinteaza primele cabinete logopedice in policlinici, iar apoi in cadrul scolilor.

Se poate spune ca logopedia s-a constituit ca stiinta in prima decada a secolului XX, datorita necesitatilor practice si teoretice de a sintetiza cunostintele despre limbaj si de a gasi procedee specifice educarii limbajului tulburat. S-au conturat si perefectionat astfel tehnici de investigatii psihologice ale limbajului, metode si procedee de corectare.

O contributie de seama la constituirea logopediei ca stiinta, o aduce Herman Gutzman (1865-1922) care si-a insusit multe din metodele corectarii vorbirii de la tatal sau Albert Gutzman, fost director la Institutul de surdo-muti din Berlin. Dupa cate se cunoaste, H.Gutzman a tinut pentru prima data un curs despre tulburarile de limbaj in invatamantul superior.

Conceptia medicala a timpului nu acorda importanta cuvenita tulburarilor de limbaj , corectarea acestora fiind facuta de medici si surori cu mijloace psihopedagogice pentru care nu aveau pregatirea necesara. In 1942, in discursul de deschidere de la primul congres al Societatii internationale de logopedie si foniatrie tinut la Viena, Emil Froschels a pus in discutie problema apartenentei si structurii logopediei ca stiinta. Se delimiteaza continutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de actiune al fiecarei stiinte : foniatria se ocupa de intretinerea organelor fonatoare si de patologia vocii, iar logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburarilor de limbaj si de realizarea procesului de intelegere si transmisie corecta a informatiilor.

O serie de termeni care se mentin si azi in logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.) sunt de provenienta medicala. Dar prin natura stiintei logopedice de a investiga limbajul si de a corecta tulburarile de limbaj, metodele si procedeele utilizate au un pronuntat caracter psiho-pedagogic si, prin aceasta,, se delimiteaza locul logopediei in cadrul stiintelor psiho-pedagogice si, in primul rand, ca ramura a psihopedagogiei speciale.

Se poate concluziona ca logopedia contemporana isi defineste azi menirea fara a se limita la corectarea tulburarilor de limbaj, prevenirea si studierea lor; ea are in vedere educarea si restabilirea echilibrului psiho-fizic si  dezvoltarea unei personalitati normale, integre.