Hipnotismul - medicina, stiinta sau misticism

Hipnotismul - medicina, stiinta sau misticism

"Inca din cele mai vechi timpuri preocuparea pentru starea de sanatate fizica si mentala a omului a fost o constanta pe care oamenii au incercat sa o controleze stabilind standarde de normalitate care precizau ce manifestari sunt adecvate si care sunt dezadaptative."[1] Conform credintelor timpurii din Antichitate, o persoana care manifesta un comportament neobisnuit era posedata de spirite rele, de demoni ce trebuiau exorcizati prin rugaciuni, incantatii, ritualuri, purgative etc.

In religiile primitive, simptomatologia nevrotica se explica prin pierderea sufletului in cazul depresiei profunde si / sau prin invadarea de un spirit in anxietate. Boala era explicata ca aparand in urma incalcarii limitei dintre doua spatii bine definite: lumea oamenilor / lumea spiritelor. Aceste teorii persista si astazi in societatile traditionale, in care vindecatorii traditionali sunt desemnati ca singurii capabili sa medieze intre cele doua spatii, scotand demonii din corpul bolnavului. Modalitatea acestora de abordare presupune amenajarea unui spatiu terapeutic care evoca existenta celeilalte lumi, utilizarea viziunilor ca forma de diagnostic traditional, folosirea incantatiilor, dansurilor ritualice, a imaginilor si obiectelor active care simbolizeaza derularea procesului terapeutic. O forma de terapie traditionala  specifica continentului american este samanismul, care utilizeaza substante psihedelice in vindecare.

Hipocrat, desemnat ca parintele medicinii, a fost primul care a subliniat in Grecia antica existenta corelatelor psihice ale manifestarilor somatice si a respins demonologia. La randul sau, in medicina antica romana, Galenus a demonstrat corespondentele, preluate pana in zilele noastre, dintre constitutia fizica si comportamente, el fiind considerat astfel precursorul doctrinelor psiho-somatice. Acestia si medicii greci si romani care le-au urmat au argumentat ideea unor tratamente mai umane ale bolilor mentale, majoritatea pacientilor fiind ingrijiti in acea perioada in temple, de catre preoti.

"In Evul Mediu superstitiile primitive si credinta in demonologie au reinviat in Europa sub patronajul Inchizitiei. Boala mentala era considerata ca fiind in legatura cu Satana, iar persoanele serios perturbate erau tratate cu cruzime si vindecarea era legata de iertarea pacatelor si exorcizare."[2] Si astfel se poate spune ca "In epoca medievala oamenii bisericii erau singurii care aveau acces la scrierile religioase si interpretau scripturile pentru marea masa a muritorilor, indicandu-le cum sa faca fiecare pas pe drumul catre Dumnezeu sau denuntand drumul ispitirii de catre Satana." Principalele modalitati de abordare si tratare a problemelor sufletesti (psihice) in acea vreme erau: spovedania, indeplinirea indatoririlor religioase si a canoanelor, urmarea povetelor duhovnicesti ale preotului

" In Europa, prin secolul al XVII-lea, orasele incep sa creeze aziluri care sa adaposteasca bolnavii psihici. La inceput, acestea erau de fapt adevarate inchisori in care locatarii stateau legati in celule intunecoase si murdare, fiind tratati mai degraba ca animale decat ca oameni. In 1792, cand Philippe Pinel a preluat sub conducerea sa un azil din Paris, au fost introduse unele imbunatatiri in tratamentul pacientilor. In ciuda scepticilor, interventia cu titlul de experiment a lui Pinel a avut succes. El a scos locatarii azilului din lanturi, i-a asezat in camere curate, luminoase unde acestia au fost tratati cu blandete. Multi oameni care de ani de zile fusesera considerati bolnavi fara speranta de ameliorare si-au imbunatatit intr-atat starea, incat li s-a permis sa paraseasca azilul. Tot in aceasta perioada se remarca contributia medicului englez Sydenham, supranumit Hipocrat al Angliei, cel care a subliniat faptul ca o afectiune care se poate manifesta clinic prin simptome asemanatoare poate fi determinata de o cauza organica sau psihica. Ideile sale asupra etiologiei psihogene a unor afectiuni au fost conturate mai clar de scolile medicale europene din secolele XVIII-XIX."

In practica terapeutica a vremii predominau electroterapia, hipnoza si utilizarea sugestiilor.

"O figura proeminenta a acelei perioade era medicul austriac Franz Anton Mesmer care aparea ca magician si teoretician in acelasi timp. El a imprumutat tehnici de tip exorcist (de tipul atingerilor cu mainile) si le-a incorporat in teoria si practica magnetismului, elaborand teza asa-numitului "magnetism animal". Mesmer sustinea ca fenomenul hipnotic este produs de "magnetismul animal", definit ca o proprietate a corpului animal care-l face sensibil la gravitatia universala. Magnetismul era in mare voga. Intr-un mediu teatral, cu pacientul scufundat intr-un butoi cu apa, inconjurat de magneti si sarme care aveau menirea sa evidentieze procesul, terapeutul realiza pase si atingeri cu ajutorul unei baghete pentru a debloca magnetismul, descris ca un fel de fluid care curgea din corpul terapeutului in cel al pacientului. Provocata de succesul metodei, o Comisie a Academiei de Stiinte Franceza a cercetat fenomenul si a demonstrat ca magnetismul fara imaginatie si sugestii nu are efect. Desi teoria a fost discreditata, nefiind fondata si verificabila stiintific, realitatea este ca multi pacienti ai epocii s-au vindecat prin metoda lui Mesmer. Constatare care a demonstrat ca, desi teoria nu era valida, fenomenul (numit astazi sugestie hipnotica) exista cu adevarat. Si alte personalitati ale vremii practicau somnambulismul provocat si hipnoza pentru a interveni asupra sensibilitatii (James Braid, Victor Burg) sau pentru a exorciza fortele care puneau stapanire pe pacient (abatele Gassner)."

"In ciuda realizarilor importante ale urmasilor lui Mesmer, in comparatie cu epoca de aur a hipnozei - mijlocul secolului al XVIII-lea - in urmatoarele doua secole fenomenul hipnotic a intrat, din mai multe motive, intr-un con de umbra. In primul rand, a intervenit in aceasta epoca dominatia perspectivei stiintifice materialiste asupra celei subiective. La aceasta se adauga incapacitatea comunitatii stiintifice de a oferi o teorie stiintifica coerenta despre hipnoza la care sa adere majoritatea cercetatorilor si practicienilor in domeniu. Apoi, descoperirea de noi medicamente eficace in anestezie a facut sa scada interesul pentru hipnoza ca instrument de control al durerii in situatii dramatice. Sfarsitul secolului al XIX-lea a resuscitat interesul fata de hipnoza prin dezvoltarea a doua scoli conduse de oameni de stiinta prestigiosi, interesati de abordarea terapeutica si de hipnoza."[6]

Este vorba despre: " Spitalul Salpêtriére din Paris a fost creat de J.M. Charcot ca centru de perfectionare in domeniul bolilor mintale promovand ca principala modalitate de interventie psihoterapia. Constituit in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, spitalul a devenit un nucleu al studiilor privind relatia dintre starile psihice si manifestarile somatice. De numele sau se leaga mai ales definirea si tratarea isteriei. Pentru Charcot, atat isteria, cat si hipnoza presupuneau o neuropatologie de baza. Aceasta, in interactiune cu o trauma sau cu inductia hipnotica, putea genera anomalii functionale manifestate prin criza isterica sau prin transa hipnotica. Printre asistentii lui Charcot de la Salpêtriére s-au numarat: S. Freud, P. Janet, A. Binet, H. Bernheim."[7]

"Scoala de la Nancy este institutia creata de H. Bernheim care reinterpreteaza ideile promovate de profesorul sau de la Salpêtriére asupra fenomenelor sugestiei si hipnozei. Astfel, Bernheim a demonstrat ca multe dintre "nevrozele isterice" care alcatuiau cazuistica lui Charcot erau de fapt fenomene de sugestie hipnotica induse de acesta. Bernheim introduce si asigura consacrarea termenului de psihoterapie in Franta, odata cu aparitia studiului sau Hipnotism, sugestie, psihoterapie . Cu aceasta ocazie, el a demontat ideea lui Charcot care considera hipnoza un fenomen patologic, specific istericilor, impunand in schimb conceptia conform careia starea hipnotica este un fenomen natural, un somn determinat prin sugestie, respectiv prin dezvoltarea unei predispozitii prezente la majoritatea oamenilor."

Hipnoza este descrisa ca o stare normala de inalta sugestibilitate datorata procedurii de inductie hipnotica si spre deosebire de Charcot, Bernheim relanseaza hipnoza prin favorizarea sugestiilor care fac apel la participarea subiectiva a subiectului, la calitatile de sensibilitate ale acestuia. El afirma in urma observatiilor sale clinice ca hipnoza si sugestia constituie o abordare superficiala si efemera a simptomelor care pot disparea temporar, dar reapar relativ repede dupa o astfel de terapie, idee preluata si dezvoltata ulterior de Freud.