Introspectionismul

Viata psihica interioara, ca obiect al psihologiei este cea mai raspandita modalitate de concepere a obiectului psihologiei, aparuta si promovata mai ales in perioada de inceput al psihologiei .

Cuprinde doua forme mai raspandite :

conceptia si metoda introspectiei

conceptia si metoda psihanalizei

Din perspectiva introspectiei psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce isi au izvorul in ele insele, fara nici o legatura determinata cu exteriorul .

Psihicul este o realitate primara , nemijlocita , el constituie o lume inchisa in sine , un bun personal al fiecarui individ .

Continutul psihicului este pur, el nu are nici o legatura cu lumea externa, materiala. Pentru a studia aceasta realitate interioara cercetatorul trebuie sa se dedubleze in obiect si subiect al cunoasterii. Daca vrem sa studiem gandirea, spun introspectionistii, nu avem altceva de facut decat sa-l punem pe subiect sa gandeasca si sa isi descrie experienta sa.

Limite

A fi concomitent si obiect si subiect al cercetarii este imposibil. Este ca si cand, ne atrage atentia un autor, ai sta la fereastra si te-ai vedea mergand pe strada.

La acesta se adauga si alterarea proceselor psihice daca ele sunt studiate chiar in momentul desfasurarii lor. Cum dedublarea cercetatorului nu ar da decat posibilitatea studierii propriilor functii psihice, nu si a altor persoane atunci, pentru a se putea realiza si acest deziderat, introspectionistii recomanda empatia, adica transpunerea cercetatorului in trairile si starile psihice ale altor persoane. Or , se stie ca daca altcineva nu a trait vreodata o stare psihica, nu se poate transpune in ea iar daca o face acesta este inautentica.

Introspectionistii pun in centrul psihologiei studierea fenomenelor constiente; de aceea, introspectia s-a mai numit si psihologia constiintei.

Introspectia isi are originea in Germania, in laboratorul de psihologie infiintat de Wundt in 1879 . La Wundt au venit sa se specializeze psihologi din toata lumea:

• englezul E.B.Titchener ,americanul G.Stanley Hall, romanii F.St.Goanga , Eduard Gruber si altii.

Acestia intorcandu-se in tarile lor au adus acolo si introspectia sau spiritul experimentalist a lui Wundt , astfel incat in scurta vreme introspectia s-a raspandit nu numai in Europa ci si in America. Cel care duce introspectia in America este Tichener, care a generat o miscare psihologica ce poarta denumirea de structuralism. Tichener concepe constiinta ca o structura globala subiacenta tuturor conduitelor, ea constituind unicul si autenticul obiect de studiu al psihologiei.

Din perspectiva structuralismului, sarcina psihologiei sta in a desprinde, a dezmembra structurile psihice complexe in elementele lor componente si a le studia pe fiecare dupa o serie de criterii:

natura, continutul, calitatea, intensitatea, durata lor etc.

Aceasta conceptie era orientata impotriva zoopsihologiei americane (stiinta studierii sobolanului).

Tichener crede ca psihologia nu trebuie sa-si formuleze scopuri practice , singurul ei scop fiind acela al unei bune cunoasteri a constiintei prin introspectie. Aceasta opinie era indreptata impotriva unei alte orientari, pe care insusi Titchener a denumit-o functionalism.

Opus structuralismului, Functionalismul a fost denumit si " scoala de la Chicago " , fiind promovat de James si de doi studenti ai sai. Dupa James, constiinta nu este un simplu epifem, adica un proces derivat, secundar, asa cum se credea pe vremea sa, ci este activitate a organismului, ea indeplinind importante functii adaptative.

Scoala de la Chicago se preocupa de importanta , semnificatia si rolul functiilor psihice in vederea adaptarii individului si a organismului la conditiile de mediu.

Structuralismul si functionalismul , orientari ce par a fi total divergente ( prima este abstracta si teoretica , avandu-si modelul in chimie , a doua concreta si practica , avand modelul in biologie ) au insa un punct de convergenta : ele se intalnesc in conceptia si metoda introspectionista pe care le practicau. Introspectia a fost vehement criticata inca de la aparitia ei.

Auguste Compte, pornind de la premiza ca trairea psihica se modifica in momentul cand ajunge obiect, arata ca atunci cand are cine sa observe nu are ce observa, iar atunci cand exista obiectul de observat nu are cine sa-l observe. Tot el sustine ca introspectia este similara cu incercarea ochiului de a se vedea pe sine, sau cu dorinta absurda a omului de a privi din camera lui, pe fereastra, cu intentia de a se vedea trecand pe strada.

Lalande (1926 ) era de parere ca introspectiei i se pot aduce urmatoarele reprosuri :

- faptul observat se altereaza prin insusi prin insusi actul observatiei .

- starile afective intense sunt mai putin accesibile observatiei interne ;

- prin introspectie nu se pot sesiza decat fenomenele psihice constiente , care nu constituie decat o parte din viata psihica a individului ;

- ideile preconcepute falsifica interpretarea fenomenelor proprii intr-o mai mare masura decat intr-o observatie indreptata asupra altora .

Piaget aduce cam aceleasi argumente. El este de parere ca introspectia modifica chiar fenomenele observate. De ex. in perceptia duratelor, acestea par mai lungi daca subiectul incerca sa le evalueze chiar in timpul desfasurarii lor.

In ciuda acestor limite psihologia introspectiva s-a raspandit tot mai mult, a patruns in universitati, laboratoare, in cercetarile concrete, iar introspectia ca metoda de cercetare, a devenit "metoda regala" "metoda princeps", "metoda veritabila" a psihologiei. Fiind insa in esenta ei reductionista (reducea intreaga viata psihica doar la o anumita parte a ei) introspectia nu poate ramane mult timp obiectul psihologiei. Ceea ce a determinat iesirea din propriile cadre nu a fost dorinta psihologilor de a cunoaste adevarul ci nevoile practice ale oamenilor. Psihologia nu trebuie doar sa cerceteze, sa experimenteze ci sa si consilieze, sa educe, sa reeduce.

S-a constientizat ca viata psihica interioara functioneaza nu doar la nivel constient ci si la alte niveluri. Tocmai aceste alte "niveluri" devin cu timpul obiect predilect al cercetarilor, implicit al psihologiei.

Freudismul si neofreudismul

Freud este cel care, fara a descoperi inconstientul il propune ca obiect de cercetare. El introduce conceptul de aparat psihic, elaboreaza o viziune dinamica asupra componentelor acestuia, pune la punct o tehnica de sondare a inconstientului, schimba insasi finalitatea psihologiei. Inainte de 1920 aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunand de trei niveluri supraetajate:

inconstientul

preconstientul

constientul.

Inconstientul:

este o "anticamera spatioasa"

contine pulsiuni ce se comporta ca "fiinte vii"

este sediul instinctelor sexuale care "fierb", "clocotesc" singura lor ratiune de a exista este "descarcarea" si consumarea lor adecvata, reducerea tensiunii si procurarea placerii. Cum insa aceasta "descarcare" nu se poate face oricum, ci doar respectand anumite reguli si norme de convetuire, de comportare sociala, satisfacerea lor este barata, amanata si chiar repudiata de constiinta.

Freud considera ca inconstientul functioneaza dupa "principiul placerii" caruia ii acorda statutul de principiu fundamental al vietii.

Constientul

este o "incapere mai stramta", plasata in fundul "anticamerei spatioase" a inconstientului.

este "spectatoare", observa si permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconstientului.

functia ei se inscrie pe linie negativa ea ne avand rol in socializarea individului sau in adaptarea lui la solicitarile de viata, ci doar de a suprima, de a trimite inapoi in inconstient pulsiunile care incerca sa scoata capul la vedere.

functioneaza dupa principiul realitatii, principiu ce presupune gandire, plan de actiune, rezolvarea unor situatii problematice.

Preconstientul

are rol insignifiant, este o "statie de tranzit", unde tendintele inconstientului si constientului vin si poposesc temporar inainte de a trece in structurile opuse fiecaruia dintre ele

Cand intre aceste instante exista echilibru, viata psihica a individului este normala, se desfasoara firesc. Cand intervin dezechilibrari, schimbari de forte, apar noi modele interactionale, care de obicei sunt de ordin patologic.

Ex. Cand instinctele sexuale nu sunt satisfacute neconditionat , indiferent de conditile mediului social , ele sunt refulate , trimise din nou in inconstient.Odata refulate ele nu dispar , nu se potolesc ci actioneza cu o forta mai mare asupra individului cerand sa fie satisfacute . Cu cat conflictul intre libidou si constiinta este mai mare cu atat instinctele refulate cauta cai proprii de a se satisface fara "vointa constiintei" . Astfel ele se satisfac sub forma :

- unor acte comportamentale ciudate , numite de Freud " acte ratate" ( lapsusuri inexplicabile , cuvinte sau nume proprii uitate , erori de citit si de scris etc.)

- vise

- stari nevrotice sau morbide .

Interpretarea lor se face prin decodificare, astfel ajungand Freud la fabuloasa simbolistica sexuala a viselor. Perturbarile comportamentale ca forma de manifestare a inconstientului apar atat la adult cat si la copilul mic (suptul este o placere sexuala, erectiile precoce, "masturbatiile" sugarului , "Complexul Oedip")

Exista situatii, spune Freud, cand instinctele esxuale renunta la placerea partiala, pe care o procura satisfacerea lor inlocuind-o cu un scop care a incetat sa mai fie sexual, devenind social. Denumim acest proces "sublimare" Arta, religia si celelalte aspecte ale vietii sociale, devin, in conceptia lui Freud, rezultate ale sublimarii, adica manifestari deghizate ale instinctului sexual.

Freud pune la punct metoda psihanalitica, cu ajutorul careia incerca sa reinstaureze echilibrul, sa readuca la normal functionarea aparatului psihic. Cu ajutorul metodei sunt readuse in constiinta bolnavului elementele patogene, se creeaza noi editii a vechilor conflicte astfel incat sa se comporte asa cum s-a comportat pe vremea lor, dar punand de data acesta in miscare toate fortele psihice disponibile, spre a ajunge la o solutie diferita. Se foloseste metoda asociatiilor libere, ideile spontane ale pacientului fiind folosite de psihanalist spre interpretare.

Dupa 1920 Freud constientizand o serie de limite ale conceptiei , isi revizuieste postulatele de la care pornise. Aparatul psihic este impartit in: - sine , eu , supraeu ( id , ego , supraego)

Sinele este echivalentul inconstientului , sediul instinctelor , sursa primara a energiei psihice care trebuie consumata , fundamentul pe care se construieste personalitatea individului .

Eul este "o portiune a sinelui " care devine un intermediar intre sine si lumea exterioara .

Supraeul este o structura speciala prin care se modeleaza EUL prin influenta paterna si materna precum si prin mediul social ( familial , rasial , scolar etc. ) . Copilul , prin parinti , recepteaza idealurile sociale , modelele admirate de el in viata publica . Dintre aceste instante cea mai importanta este a doua care trebuie sa satisfaca simultan cerintele Sinelui , Supraeului si Realitatii . Cu alte cuvinte trebuie sa fie in stare sa reconcilieze intre cerintele acestora .

Eul indeplineste astfel trei categorii de functii :

unele fata de realitatea exterioara ( percepe realitatea , memoreaza , invata , transforma realitatea in favoarea sa )

altele fata de Sine ( controleaza instinctele , decide asupra satisfacerii sau suprimarii lor )

si fata de Supraeu ( tine seama de cadrul moral pe care acesta il impune , de valorile si idealurile traditionale ale societatii , asa cum sunt ele transmise de catre parinti )

Psihanaliza nu este stiinta viselor , a inconstientului sau a sexualitati infantile , finalitatea ei global explicativa reprezentand-o legarea elementelor manifeste si latente , a nivelurilor contradictorii ale psihicului , a halucinatiilor negative primitive cu investitiile cele mai elaborate ale constiintei .

Neofreudismul

Cu toate ca psihanaliza a fost considerata o adevarata "revolutie" in psihologie ea a generat si "revizuiri" sau "reformulari" fapt care a dus, in timp, la aparitia neo-froidismului.

Reprezentanti: E. Fromm si Karin Horney, ambii nascuti in Germania si emigrati in America, dupa o practica psihanalitica in Europa. Mai mult ca sigur noul mediu socio-cultural in care au trebuit sa traiasca si sa lucreze, caracteristicile societatii occidentale postbelice ca si o serie de excese din teoria lui Freud i-au determinat pe amandoi sa renoveze freudismul ortodox.

In esenta, neo-freudismul conserva ideile principale ale lui Freud cu privire la natura umana, la fortele ei propulsatoare si la tulburarile psihice functionale. Ei considera, la fel ca si Freud ca conduita omului este determinata de impulsuri emotionale inconstiente, numai ca acestea nu sunt generate de instinctele sexuale innascute ci de factori sociali."Nevrozele sunt provocate de factori culturali " scria Horney , iar Fromm era ferm convins ca pe om nu-l formeaza instinctele si infranarea lor ci istoria. Restul sunt reformulari de suprafata. De pilda Horney, in locul libidoului si agresivitatii, ambele innascute, pune tendinta spre securitate si spre satisfactie, partial innascute, partial dobandite. Fromm se refera ca si Freud la unele mecanisme compulsive (irationale) numai ca le denumeste altfel (sado-masochism, tendinta spre distrugere, conformism automat). Desi se postuleaza rolul factorilor sociali in geneza si solutionarea tulburarilor psihice, precumpanitoare ramane tot dinamica psihica interna. Neo-froidismul a deschis obiectul psihologiei spre influentele externe, sociale.

Behaviorismul si Neobehaviorismul

Daca introspectia a avut aderenti si sustinatori ferventi in Europa , ea corespunzand in mare masura filosofiei subiective si contemplative din acea perioada , nu aceeasi soarta a avut-o si in America .Aici , impotriva unei astfel de psihologii au inceput sa apara , mai intai timid , apoi tot mai sustinut , reactii adverse manifestate in diverse planuri si directii .

Reactii adverse:

din partea filosofiei -americanii inlocuind filosofia subiectiva , europeana , cu una mai potrivita temperamentului si caracterului american : pragmatismul care spunea ca nu exista idei adevarate ci numai idei care devin adevarate pe parcursul activitatii individului , adica pe masura ce-si dovedesc eficienta , dau randament .

din partea zoopsihologiei - reactiile au fost si mai virulente . Cum animalele nu dispun de constiinta , cercetatorii psihicului animal s-au orientat spre investigarea comportamentului animalelor . Zoopsihologia aduce in prim plan studiul comportamentului obiectiv , sugerand totodata posibilitatea prelungiri sau adaptarii la alte niveluri psihice ( la om , indeosebi , la copii ) a unor legi descoperite prin studierea animalelor .

din partea psihologiei generale - reactia asupra introspectiei s-a manifestat intr-o forma foarte concreta. Doi cercetatori, unul american (James) si unul danez (Lange) , studiind independent unul de altul emotiile, ajung la aceleasi concluzii, si anume ca in determinarea acestora o mare importanta o au nu centri nervosi superiori, ci periferia, cauza emotiei fiind de fapt o modificare organica care apare in organism. Nu radem pentru ca suntem veseli ci suntem veseli pentru ca radem, nu fugim pentru ca ne este frica ci ne este frica pentru ca fugim. Desi o asemenea explicatie este de mult depasita de psihologie, prin accentul pus pe ceea ce se intampla la periferia organismului, ea intra in divergenta cu introspectia care proclama superioritatea constiintei.

Ca urmare apar reactii de protest sau de aparare. Inca de prin 1910, Angell, fervent sustinator al introspectiei, vorbea de "moartea sufletului", o data cu inlocuirea cu studiul comportamentului. Cel care a dat lovitura de gratie psihologiei traditionale introspective a fost J.B.Watson care, in aceeasi revista de psihologie in care Angel publicase semnalul sau de alarma publica un articol de nu mai putin 20 de pagini intitulat "Psihologia asa cum o vede un behaviorist", considerat apoi manifestul-program al noii orientari psihologice care a capatat numele de Behaviorism. Watson , un zoopsiholog era profund nemultumit de lipsa de obiectivitate a psihologiei din timpul sau. Psihologia subiectiva promovata de Tichener nu a permis psihologiei nici sa devina stiintifica, nici sa progreseze, credea el, datele ei fiind neverificabile. De asemenea Watson era nemultumit de sterilitatea si de lipsa de aplicatie practica a celor doua orientari ale psihologiei traditionale: structuralismul si functionalismul, la moda, pe timpul sau, in America.Constiinta nu este altceva decat o ipoteza necontrolabila, inaccesibila cercetarii, neverificabila. "Nimeni nu a atins vreodata un suflet" spune Watson. Daca psihologia vrea sa devina intr-adevar stiintifica, o stiinta practica, utila, deschisa, populara, ar trebui sa indeplinesca urmatoarele deziderate:

sa-si schimbe in primul rand obiectul, inlaturand constiinta si inlocuind-o cu comportamentul, singurul

care poate fi studiat in mod obiectiv, masurat, cuantificat;

sa-si schimbe metoda de investigare , sa renunte la introspectii folosind in loc metode obiective ;

sa-si schimbe finalitatea , adica sa tinteasca nu doar spre descrierea sau explicarea fenomenelor psihice, ca si spre formularea unor legi ale comportamentului in stare a funda actiunea eficace a omului asupra naturii .

Watson s-a angajat pentru traducerea in fapte a acestor deziderate elaborand o noua orientare denumita orientarea behaviorista sau behaviorismul traditional.

Comportamentul, considerat de Watson noul obiect de studiu al psihologiei, este ansamblul de raspunsuri ajutate stimulilor care ii declanseaza.

Psihologia reprezinta deci in intregime studiul cuplului S (Stimul) -R(Reactie).

Scopul ei este de a prevedea raspunsul cunoscand stimulul si de a prevedea stimulul cunoscand raspunsul. Numai stimulul si reactia intre care exista o relatie directa, nemijlocita si unilaterala sunt obiective, numai acestea pot fi cercetate prin metode obiective. Tot ceea ce se interpune intre Stimul si Reactie este neavenit si trebuie deci ignorat sau inlaturat. Intreaga sfera a vietii psihice este impartita in trei clase de organizari comportamentale:

viscerale - cuprind comportamentele prin care se exteriorizeaza emotiile: frica, furia, mania;

motorii - inglobeaza comportamentele manipulative, posturale , locomotorii;

laringeale - contin comportamentele verbale datorate miscarii laringelui .

Unitatea acestor comportamente dau nastere la personalitatea umana. Vechiul continut al psihologiei (constiinta, imagine, gandire etc.) este exclus, pe motiv ca nu poate fi studiat stiintific, obiectiv, ca celelalte procese senzorio-motorii . Constiinta este un concept perimat , o simpla supozitie care trebuie inlaturata din psihologie. Cum totusi anumite fenomene psihice: denumite traditional perceptie, gandire, memorie etc., nu puteau fi negate ele au fost convertite in comportamente "deschise", "observabile", "obiectivizate".

Astfel:

imaginile vizuale nu sunt altceva decat tensiuni musculare ale ochiului ;

reprezentarile sunt reamintirea senzatiilor kinestezice care au insotit altadata perceperea obiectului

gandirea este o "vorbire cu voce joasa, pentru sine". "Nu gandim cu creierul, ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui si ale organelor anexe". Gandirea se identifica astfel cu limbajul.

Astfel psihologia va fi scapata de cosmarul subiectivismului, afirma Watson. Singura cale de formare a comportamentului este obisnuinta, invatarea procese ce incep inca din uter, sub influenta stimulatoare a mediului, acesta fiind totul, ereditatea ne avand nici un rol .Cele trei forme de organizare comportamentala se dezvolta treptat, succesiv de-a lungul vietii individului. Watson considera ca individul este produsul unui proces de conditionare lenta, si o data format este foarte greu de schimbat deoarece ar trebui mai intai deconditionat si apoi reconstruit. "Mai degraba si-ar schimba zebra dungile decat omul personalitatea". Se poate lesne observa ca noua orientare psihologica corespunde in mai mare masura spiritului american concret si practic, firii mult mai active si dinamice a americanilor decat introspectia, conceptie contemplativa, pasiva, academica, speculativa. Asa se explica de ce Behaviorismul, inca de la aparitia sa a avut un ecou extraordinar in randul maselor. Meritul cel mare al Behaviorismului este ca leaga omul de mediu, de lumea obiectelor si de lumea oamenilor care il inconjoara. Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat si determinat in actiunile sale de mediul natural si social in care traieste. Si totusi Behaviorismul greseste profund atunci cand simplifica nepermis omul si viata sa. Astfel omul behaviorismului este concret, real, viu insa mutilat, saracit sub aspect psihic, golit de orice continut psihologic care acorda substanta vietii reale: constiinta, sentimente, motivatie, vointa. Evident datorita acestor limite si erori behaviorismul a starnit reactii adverse puternice, polemici virulente, refuzul categoric al unor autori de al accepta. Behaviorismul a fost numit "glandologie" sau "stiinta spasmului muscular".

I se imputa mutilarea si caricaturizarea omului, ignorarea aspectelor intentionale ale comportamentului, fapt care propune psihologiei un obiect din afara sa. In fata acestor critici, Behaviorismul a incercat sa se redreseze, sa-si croiasca un nou drum, sa-si corecteze unele exagerari initiale. Astfel prin 1930 s-a procedat la renovarea si reformarea lui interioara, care au condus in cele din urma la aparitia neo-behaviorismului.

Neo - Behaviorismul.

Noua orientare, desi nu renunta la postulatele initiale ale Behaviorismului traditional, introduce atat de multe schimbari incat uneori ajunge aproape la autonegare si al autodistrugere, chiar daca numai in aparenta. E.C.Tolman innoieste Behaviorismul in cel putin doua aspecte esentiale:

intre stimul si reactie el introduce o serie de variabile asa-zis intermediare: impulsuri fiziologice, ereditatea, maturitatea, experienta anterioara, varsta, capacitatile intentionale si cognitive, constiinta, ideile, gandirea etc. refacand astfel imaginea reala si unitara a omului atat de grav deteriorata de Watson;

el considera de asemenea ca omul nu actioneaza in gol, la intamplare, ci orientat de o serie de scopuri, de expectatiile pe care le are.

Aceasta ultima idee il duce pe Tolman spre parasirea relatiei S-R, in favoarea unei "spontaneitati interne" a activitatii omului. Asadar constiinta care fusese data afara pe usa din fata este reintrodusa acum pe usa din dos.

Skinner si Hall au renovat si ei Behaviorismul traditional. Dupa Skinner, originea comportamentului trebuie cautata in mediul social si fizic, nu in ideile, sentimentele si starile de psihic ale individului. El acorda o mare importanta proceselor intaririi (conditionarii) operante. Ce mai recenta forma de behaviorism este Behaviorismul teleologic centrat pe intrebarea: de ce acest comportament, gand sau sentiment apare? Este un fel de pendulare intre Tolman (pentru ca evenimentul exterior si contextul in care el apare sunt componente importante ale asteptarii) si Skinner (pentru ca subiectele de interes sunt evenimentele externe si nu evenimentele interne). Behaviorismul clasic si mai ales neo-behaviorismul, in ciuda unor limite si chiar a unor erori grosolane:

prin ideea unei psihologii care poate fi studiata obiectiv,

prin practicarea unei psihologii concrete bazata pe nevoile vietii cotidiene,

prin sublinierea posibilitatii controlarii si dirijarii comportamentului uman si a personalitatii in ansamblu au degajat psihologia, intr-o oarecare masura, de:

egocentrismul extrem in care se complacea,

de subiectivismul pagubitor atat pentru om cat si pentru stiinta, au impins cunoasterea psihologica spre gasirea unor noi concepte, spre formularea unor teorii si explicatii adecvate, spre depistarea unor metode mult mai realiste, suple, convingatoare, utile procesului intelegerii si construirii omului.

Poate de aceea si astazi sunt autori care vorbesc de "viitorul Behaviorismului". Behaviorismul indiferent de varianta sa a constituit "inima psihologiei americane a secolului XX".

Psihologia conduitei.

Dat fiind faptul ca cele doua orientari anterioare absolutizau fie interioritatea psihica a individului, aspectele ei invizibile, greu de depistat si descifrat, fie comportamentul, modul de exteriorizare a psihicului, relativ usor de observat si masurat s-a conturat o alta orientarea care le-a luat in seama pe amandoua. Pierre Janet, care a venit in psihologie din filozofie, medicina si psihopatologie a cercetat diferite boli mintale (mai ales isteria) constientizand repede doua aspecte:

- studiul bolilor mintale ar constitui o cale de acces la cunoasterea si intelegerea vietii mintale normale

- studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza introspectiei.

In aceste conditii ce ar trebui sa studieze psihologia si mai ales prin ce metode? Janet introduce in psihologie conceptul de conduita, intelegand prin ea atat totalitatea manifestarilor vizibile, orientate catre "afara", cat si totalitatea proceselor invizibile de organizare si reglare a ei. Mai exact, conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (miscari) la cele mai complexe (rationament), orientate spre un scop si incarcate de sens. In conceptia psihologului francez, conduita unifica si sincronizeaza intr-un tot unitar comportamentul si viata interioara subiectiva. Psihologia conduitei ar trebui sa satisfaca, dupa opinia lui Janet, doua conditii fundamentale:

sa faca loc fenomenelor de constiinta, ca o conduita particulara, ca o complicare a actului care se supra adauga actiunilor elementare

sa se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinte, reflectii, rationamente, experiente.

Prima conditie poate fi respectata prin cercetarea actelor sociale elementare si mai ales a sentimentelor care sunt reactii ale individului la propriile actiuni; cea de a doua prin studiul gandirii. De exemplu, limbajul este o actiune particulara, proprie omului, care la inceput este o actiune veritabila, dar care poate deveni pe parcurs o actiune interna, adica o actiune a subiectului care nu determina reactii decat in el insusi. Limbajul intervine in cele mai variate conduite ca intermediar intre conduitele exterioare si gandire. Psihologia care ar urma sa studieze toate aceste probleme ar urma sa se numeasca "psihologia conduitei". Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului, (cum considera introspectionismul ), dar nici imprimate din afara (cum sustinea behaviorismul), ci invatate ca urmare a relatiilor de interactiune dintre organismul uman , specific programat , si ambianta naturala si sociala. Conduita nu se reduce la reactiile motrice si secretorii ale organismului, ca la behaviorism, ci angajeaza intreaga personalitate a omului aflat in interdependenta cu mediul .Janet propune o noua metoda de studiere a conduitei ,oarecum diferita de metodele obiective, de laborator, si anume metoda clinica, care este un fel de "studiu de caz" individual , dintr-o perspectiva dinamica, deoarece imbina ascultarea relatarilor subiectului cu observarea aprofundata a acestuia intr-un numar mare de sedinte. Prin activitatea si opera sa Janet a deschis noi directii de cercetare pe plan mondial. Pe buna dreptate se poate afirma ca "Pierre Janet n-a pus punctul final lucrarilor sale, gandirea sa stimuland inca eforturile creatoare ale multor psihologi in opera comuna de elaborare a unei psihologii stiintifice" (Teodorescu, 1972). O contributie deosebita atat sub raport teoretic cat si metodologic la fundamentarea conceptului de conduita a adus-o Daniel Lagache. El definea conduita ca "ansamblul operatiilor materiale sau simbolice, prin care organismul aflat in situatie tinde sa-si realizeze propriile posibilitati si sa reduca tensiunile care ii ameninta unitatea si care le motiveaza". Orice conduita are o semnificatie, un sens, o valoare care consta in integrarea adecvata a motivatiilor. Cei doi autori francezi modifica total obiectul psihologiei prin amplasarea in centru a conduitei, notiune sintetica cu valente integratoare, si prin largirea spectrului metodelor de investigatie.

Activitatea ca echivalent al conduitei (Psihologia actionala).

Conceptul de conduita este cvasisinonim cu cel de actiune sau de activitate, asa incat opiniile celor doi psihologi, mai ales cele ale lui Janet, au fost preluate, completate si fundamentate stiintific de mai multi autori. In scurt timp nenumarati autori au ajuns la concluzia ca obiectul de studiu al psihologiei il constituie activitatea, cu elementul ei esential, actiunea, fapt care a dus si al aparitia unei noi orientari denumita "psihologie actionala". "Psihologia ori este actiune ori nu este nimic" afirma transant Valeriu Ceausu (1972).

Dupa opinia lui considerarea activitatii ca obiect al psihologiei inlatura conceptia potrivit careia omul ar raspunde la stimuli ca un robot, respectiv ideea primatului obiectului asupra subiectului (ca in behaviorism) sau a subiectului asupra obiectului (ca in introspectionism). Zlate considera ca "activitatea este modul fundamental de existenta al psihicului". Psihicul uman nu exista decat in si prin activitate. Punctul de vedere conform caruia activitatea capata o pondere din ce in ce mai mare se afirma si in psihologia americana . Unii autori tind sa inlocuiasca termenul de comportament (behavior) cu cel de activitate (action). Definita in sens extensiv, ca relatie intre organism si mediu ce presupune un consum energetic cu finalitate adaptativa, activitatea depaseste atat punctul de vedere introspectionist cat si cel behaviorist.

Valentele activitatii.

Intelegand prin activitate, intr-un sens restrictiv, totalitatea manifestarilor de conduita exterioara sau mintala care duc la rezultate adaptative, vom avea o imagine clara atat despre natura , cat si despre functiile ei.Prin activitate omul nu se limiteaza numai la reproducerea realitatii, el ajunge la transformarea, la restructurarea ei. Prin activitate omul produce modificari in conditiile externe, in propriile lui stari, in relatiile cu mediul . In activitate omul isi realizeaza ideile, isi satisface aspiratiile, isi construieste noi planuri si idealuri; prin activitate omul se adapteaza conditiilor interne si externe la un nivel din ce in ce mai inalt. Dat fiind ca activitatea este atat cauza cat si efect al dezvoltarii biopsihosociale a omului, ea este resimtita de acesta ca o adevarata nevoie psihica, ca o cerinta imperioasa a integritatii fiintei lui. Activitatea ca obiect de studiu al psihologiei obliga psihologia sa-si revizuiasca arsenalul metodelor si strategiilor de cercetare si sa-si reconsidere finalitatile.

Omul concret ca obiect al psihologiei ( Psihologia umanista ).

Procesele, functiile si capacitatile psihice ale omului nu exista in sine, separate, desprinse de purtatorul lor concret. De asemenea activitatea este desfasurata, continuata, stopata, ameliorata sau degradata, imbogatita sau simplificata si saracita de o persoana care dispune de o identitate psihofiziologica. Ca atare, incepe sa se constientizeze faptul ca nu functiile psihice in general ar trebui sa constituie obiectul de studiu al psihologiei, ci functiile psihice ale omului concret, nu activitatea la modul impersonal ci activitatea personala si personalizata a omului concret. Reorientarea catre om, catre uman capata tot mai mult teren in psihologie. La un moment dat se constituie chiar o orientare psihologica numita "psihologia umanista". Considerata de unul dintre initiatorii ei Abraham Maslow "a treia forta in psihologie", inca de la inceput psihologia umanista a reprezentat o reactie impotriva celorlalte doua orientari existente si practicate in Occident (behaviorismul si psihanaliza), taxate insa ca incapabile de a studia si a solutiona problematica concreta, reala a omului contemporan . Lui Maslow i s-au alaturat si alti psihologi americani sau din alte tari europene cum ar fi: Anglia, Germania, Franta s.a.. Psihologia umanista aduce o noua perspectiva de interpretare a obiectului psihologiei.

Sinele individual si unic al omului ca obiect al psihologiei .

In centrul psihologiei umaniste se situeaza asadar omul si problematica sa umana, viata sa personala si relationala presarata cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii si autoconstructiei omului si experientele sale, atitudinea activa a omului fata de propria existenta, si acesta nu doar cu scopul de a cunoaste si intelege mai bine omul, ci pentru al dota cu mijloace specifice de actiune in vederea depasirii dificultatilor cu care se confrunta. Este vorba, cu alte cuvinte de abordarea nivelurilor mai inalte ale naturii umane, insuficient intrate in aria preocuparilor stiintifice ale psihologilor. Criticand atat behaviorismul care postula o conceptie mecanicista despre om, considerandu-l o masina usor de manipulat in functie de scopurile propuse, cat si psihanaliza, care reduce omul la o fiinta irationala, controlata irevocabil de trecut si de produsul acestuia - inconstientul - Carl R. Rogers afirma:"omul nu are pur si simplu caracteristicile unei masini, el nu este pur si simplu o fiinta sub controlul instinctelor inconstiente, ci este o persoana care creeaza sensul vietii, care incorporeaza o dimensiune a vietii subiective". "Vreme indelungata omul nu s-a simtit pe sine decat ca o papusa vie determinata de forte economice, de fortele inconstientului sau de fortele mediului inconjurator. El a fost subjugat de persoane , de institutii , de teoriile stiintei psihologice. Dar el propune cu fermitate o noua declaratie de independenta. El se alege pe sine, intr-o lume extrem de ostila, sa devina el insusi, nu o papusa vie, nu un sclav, nu o masina, ci un Sine unic si individual. Nu este vorba de omul programat a lui Lorenz, incorsetat in propriile sale instincte, dar nici de omul divizat al lui Freud, care se zbate intre constient si inconstient, intre EU si Supraeu, ci de omul proactiv care se construieste si se autoactualizeaza. Allport isi incepe una din lucrarile sale (Structura si dezvoltarea personalitatii) cu afirmatia ca "psihologia nu trebuie sa se multumeasca cu studierea unui om artificial , ci trebuie sa explice omul real a carui principala caracteristica este individualitatea sa". Persoanele nu exista decat in structuri unice si concrete.

Psihologia umanista despre metoda si metodologie.

In conditiile complicarii obiectului de studiu asistam si la complicarea metodelor de investigatie, cele clasice, traditionale, promovate de psihologia experimentala dovedindu-se insuficiente si inadecvate. In studiul personalitatii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective si proiective cum ar fi:

cunoasterea directa, prin perceptie

metoda "intelegerii configurale"

metoda familiarizarii cu . "

metoda autoobservatiei , cea a autoevaluarii , etc.

un loc aparte in metodologia cercetarii il ocupa insasi indivizii investigati, care nu sunt considerati simple obiecte pasive de cercetare, ci "ca fiinte umane, asa cum ii stim si ii intelegem in viata cotidiana", cu alte cuvinte, ca subiecti, fapt care permite realizarea translatiei de la cercetarea manipulativa la cea coparticipativa

Cresterea rolului individului cercetat in procesul propriei lui cercetari este interpretata de diversi autori ca o reintoarcere la metodele depasite ale psihologiei, in speta la introspectie, ca o negare a insusi caracterului de stiinta al psihologiei. In fond, insa, metodele propuse de Allport in studiul personalitatii nu sunt mai putin stiintifice decat cele propuse de behavioristi in investigarea comportamentelor reactive ale persoanei umane. In esenta, psihologia umanista practica o metodologie de tip interpretativ, bazata pe intelegerea si interpretarea semnificatiilor subiective ale comportamentelor situationale, ale scopurilor si motivelor actiunilor umane, pe analiza specificitatii si unicitatii evenimentelor sociale, a semnificatiei unice ale acestora din perspectiva subiectului social. Un asemenea demers comprehensiv si interpretativ implica utilizarea unor strategii empatice si intuitive. Psihologia umanista redimensioneaza insa nu numai obiectul si metodele psihologiei,ci propune o noua finalitate a acesteia. Ea este interesata de "cresterea" personala a oamenilor, de maturizarea lor psihica si sociala, de cultura relatiilor lor interpersonale, de insasi schimbarea societatii, propunand chiar un nou tip de societate, numit "societatea Eu-psihica". Mai mult de atat se propun serie de tehnici de schimbare sociopsihologica a oamenilor . Zlate , a punct de vedere personal, considera ca obiectul psihologiei trebuie sa-l constituie studiul activitatii psihice a omului concret sau, studiul, sub aspect psihologic al omului concret care actioneaza .

PSIHOLOGIA POZITIVA

Premise

Psihologia pozitiva - este o orientare noua aparuta in America, in ultima decada a sec. XX - anii ' 90, ca urmare a preocuparii psihologiei traditionale americane pentru o problematica relativ inedita - probleme ca: speranta, placerea, dorinta, fericirea, optimismul, starea de bine subiectiva, intelepciunea, constiinta viitorului, experienta optimala, autodeterminarea, adaptabilitatea, curajul, vigoarea, starea de excelenta, etc. Acestea devin subiecte predilecte pentru unii cercetatori ca: M. Csikszentmihalyi, M.E.P. Seligman, C. Peterson, D:G. Buss, C K.A. Ericsson, etc, care nu numai ca au publicat numeroase studii, articole, carti, ci au avut preocupari serioase pe directia conceptualizarii unor termeni folositi, a elaborarii unor instrumente de "masurare" a optimismului, fericirii, starii de bine subiective, a reformularii unor probleme de cercetare si a formularii altora noi.

Un moment culminant in toata efervescenta ideatica, teoretica si metodologica a conturarii noii orientari a psihologiei il constituie aparitia unui numar tematic al revistei American Psychologist, editata de A.P.A. (Asociatia Psihologilor Americani), dedicat in intregime cercetarii fericirii, excelentei si functionarii umane optimale, cu alte cuvinte - PSIHOLOGIEI POZITIVE.

Datorita problematicii noi, diverse, chiar socante pe care o abordeaza psihologia pozitiva, aceasta a starnit interesul, curiozitatea si reactiiile psihologilor.

Ce este psihologia pozitiva?

Seligman si Csikszentmihalyi - se pot numi initiatorii , reprezentantii noii orientari - dau raspunsul cel mai competent → Psihologia pozitiva - ,,o stiinta obiectiva a experientei subiective, a caracteristicilor individuale pozitive si a institutiilor pozitive care promite sa imbunatateasca calitatea vietii si sa previna patologiile care apar cand viata este brutala si lipsita de sens . o stiinta si o profesie care va ajunge sa inteleaga si sa construiasca factori care sa permita indivizilor, comunitatilor si societatilor sa infloreasca".

Alti autori - " psihologia pozitiva nu este nimic mai mult decat studiul stiintific al fortelor si virtutilor umane obisnuite, normale"

Aparitia psihologiei pozitive - este legata d.p.d.v. istoric de situatia creata de cel de-al doilea razboi mondial:

→ inainte de acesta - psihologia era mult mai echilibrata in planul problematicii investigate si cel al ofertelor de solutii - ea avand misiunea:

de a vindeca bolile mintale

de a creste productivitatea si imbunatatirea vietii

de a identifica si alimenta marile talente.

→ dupa acesta - psihologia s-a centrat exclusiv pe prima misiune, ignorandu-le aproape in totalitate pe celelalte doua - fapt determinat de imprejurari institutionale si economice bine circumscrise ( razboiul sfaramase vietile oamenilor, le stricase creierul si mintea, le tulburase si chial anulase obiceiurile, le deviase directiile vietii, ii traumatizase - aspecte care trebuiau reparate si vindecate).

Insa centrarea excesiva pe boala si pe repararea stricaciunilor s-a asociat iremediabil cu neglijarea cercetarii neimplinirii individuale si comunitare prospere a omului - orientare care a avut si o contributie benefica - a grabit constientizarea situatiei ca inacceptabila. Astfel, sustinatorii psihologiei pozitive inclina sa dea o mai mare crezare teoriei si practicii psihologice orientata spre investigarea, construirea si amplificarea fortelor pozitive ale oamenilor. Teoriile dominante care nu vad in om decat un receptacul care raspunde la stimuli se modifica in favoarea considerarii acestuia ca un factor activ de decizie, cu alegeri si preferinte personale, cu posibilitatea de a deveni sigur de sine.

Psihologia recurge treptat la o renovare conceptuala si metodologica, la diversificarea campului tematic al investigatiilor, la cercetarea empirica a unor noi " realitati" denumite - optimism, speranta, stare de bine subiectiva, etc.

Nu numai psihopatologia a favorizat o asemenea orientare, ci si alte discipline psihologice - psihologia sociala cognitiva, psihologia evolutionista, psihologia economica, teoreticienii managementului pragmatic etc. - orientarea acestora este insa una negativa prin investigarea mai mult a unor aspecte negative ale fiintei umane, precum: amagirile, iluziile, punctele slabe, erorile fiintei umane, suveranitatea egoismului, frica de disparitie, de moarte, etc.

Psihologia pozitiva - se angajeaza sa inlature unele bariere ce apar ca urmare a interventiei negative a acestor discipline.

Psihologia pozitiva - isi propune 3 mari obiective:

de a trece la repararea, vindecarea oamenilor, la construirea calitatilor pozitve ale acestora.

→ "Obiectivul psihologiei pozitive este sa inceapa sa accelereze schimbarea atentiei psihologiei de la preocuparea exclusiva de a repara lucrurile rele din viata, la a construi, de asemenea, calitati pozitive".

de a valida experientele pozitive:

starea de bine, multumirea, satisfactia - pentru trecut

speranta si optimismul- ptr. viitor

dezvoltarea si fericirea - ptr. Prezent

→ la nivel individual - trasaturi personale pozitive ca :, curaj, capacitatea de dragoste sensibilitate estetica, iertare, originalitate, spiritualitate, talent deosebit, intelepciune etc.

→ la nivel de grup - virtuti civice si institutii care indreapta individul spre un spirit civic mai dezvoltat, precum : responsabilitate, maturizare, altruism, moderatie, toleranta, etc.

de a preveni - psihologia pozitiva trebuie sa arate ca exista forte umane care actioneaza ca tampoane impotriva bolii mintale - curajul, constiinta viitorului, morala, speranta, onestitatea, capacitatea de a patrunde in interior, etc.

Temele de investigatie ale psihologiei pozitive sunt urmatoarele

1. cercetarea experientei pozitive - psihologia pozitiva trebuie sa raspunda la intrebarea cheie - " ce face ca un moment sa fie mai bun decat urmatorul?"

→ solutiile formulate de sustinatorii p.+ sunt numeroase si diverse : calitatea hedonica a experientei curente, starea de bine subiectiva, experienta optima, optimismul, fericirea, autodetermininarea, emotiile pozitive.

investigarea personalitatii pozitive - care este interpretata ca o entitate autoorganizata, autodeterminata si adaptata.

cunoasterea si controlarea contextului social - in care se formeaza experientele si personalitatile pozitive.

→ nu orice mediu are efecte benefice asupra personalitatii si activitatii umane - din acest motiv, pp + isi propune sa investigheze mediile comunitare pozitive.

Personalitatea pozitiva = un nou tip de personalitate - aflata in centrul psihologiei pozitive - care este atat purtatoarea si creatoarea unei experiente pozitive, cat si cea care suporta influentele contextelor culturale in care este amplasata, formandu-se dependent de acestea.

→ Studiile si cercetarile intreprinse de reprezentantii P. + - conduc la stabilirea urmatoarelor trasaturi ale personalitatii pozitive :

sentimentul subiectiv de confort interior sau starea de bine interioara - well- being =

→ se refera la ceea ce gandesc oamenii si la ceea ce simt ei fata de vietile lor;

→ well-being - in limbajul cotidian - este numit prin termenul de fericire - starea de multumire sufleteasca determinata de o serie de factori, precum : dezv. economica, venitul, credintele, relatiile de ordin personal, tendinta spre asociere si grupare.

optimismul = trasatura dispozitionala care mediaza relatia dintre evenimentele exterioare si interpretarea lor subiectiva.

→ dispune de grade diferite - oamenii cu un grad inalt de optimism - tind sa detina stari de spirit sau dispozitionale sufletesti bune, sa fie performanti, sa se bucure de o sanatate fizica si psihica mai buna.

→ un aspect important - " optimismul poate costa daca este prea nerealist"

autodeterminarea - sustinuta de satisfacerea unor nevoi ca : nevoia de competenta, nevoia de atasament, nevoia de autonomie.

→ are efecte pozitive dar si negative asupra individului

cand nevoile mentionate sunt satisfacute → existenta individului se afla intr-o conditie de motivare intrinseca - el este capabil sa-si indeplineasca potentialitatile si sa vina progresiv in intampinarea unor preocupari mai inalte - aceea legata nu de satisfacerea accidentala a nevoilor, ci de satisfacerea lor de-a lungul intregii vieti, nu de satisfacerea unei singure nevoi, ci a tuturor nevoilor;

in anumite conditii - tendinta de autodeterminare poate da nastere in plan psihologic la un efect de tiranie; un exces de libertate poate duce la insatisfactie si depresii, povara responsabilitatii ptr. alegerile libere, autonome - poate deveni prea grea adesea, conducand in final la regrete si insecuritate.

intelepciunea rezultand o capacitate de organizare cognitiva si motivationala a informatiilor si experientelor - cu scopul de a atrage si incuraja obtinerea succesului; este vazuta ca - integrarea celor mai bune credinte subiective si legi ale vietii care au fost selectate si decantate prin experimentarea vietii de catre mai multe generatii

creativitatea si talentul - trasaturi ce asigura obtinerea excelentei, a unor performante deosebite in activitatile intreprinse.

apararile mature - axate pe gasirea si practicarea solutiilor proactive, creatoare - care il propulseaza pe om spre o viata fericita si spre succes.

reduc conflictul si disonanta cognitiva

domolesc conflictele de constiinta.

In opinia lui Zlate - cele 6 trasaturi/caracteristici ale personalitatii pozitive - ar putea fi reduse la 3, si anume:

bunastarea spirituala - variabila intermediara ce se interpune intre intrari si iesiri

autoreglarea - mecanismul transformator si de autosustinere

performanta - finalitatea spre care tinde personalitatea.

Cunoasterea trasaturilor personalitatii pozitive are o mare valoare :

va ajuta stiinta cum sa lupte si sa previna suferintele de ordin mintal in aceeasi masura ca cele fizice

va ajuta pe psihologi sa invete cum sa construiasca acele calitati care sa ajute oamenii si comunitatile nu numai sa indure si sa supravietuiasca, ci si sa infloreasca;

va ajuta oamenii sa utilizeze diferentiat, situational aceste trasaturi

In plan general, cercetarile p. + ar avea efecte benefice in cel putin 2 directii:

vor face viata oamenilor mai sanatoasa fizic - prin punerea la dispozitia lor de catre psihologi a tot ceea ce acestia afla despre efectele starii de bine a mintii asupra corpului;

vor reorienta psihologia spre cele 2 misiuni neglijate ale ei - acelea de a-i face pe oameni normali mai puternici ti mai productivi si de a actualiza potentialul uman cel mai inalt.

Locul psihologiei pozitive printre celelalte orientari psihologice

In anii a fost lansat conceptul de gandire pozitiva - Norman Vincent Peale - in lucrarile sale - descrie " Ganditorul pozitiv" ca avand trasaturi se aseamana cu cele descrise de psihologia pozitiva pentru personalitatea pozitiva.

Se observa o asemanare izbitoare intre unele idei ale p. + cu ideile mai vechi ale psihologiei umaniste

omul descris de p. + se aseamana cu omul proactiv descris de psihologia umanista

experienta pozitiva a p.+ - cu dezvoltarea personala a p. umaniste

Aceste asemanari intalnite - contureaza o intrebare in legatura cu noutatea si originalitatea paradigmelor lansate de psih. +.

→ initiatorii si sustinatorii - Seligman si Csikszentmihalyi - acestei orientari sunt constienti de faptul ca ideilor lor nu sunt deloc originale, dar ei pot explica diferenta care exista intre psih. + si alte orientari sau moduri de gandire existente, afirmand ca - precursorii psih. + au esuat intotdeauna in ceea ce priveste un corp de cercetari cumulative, empirice, pentru a le sustine ideile:

→ reprezentantii acelor orientari - s-au centrat mai ales pe aspecte explicativ-interpretative

→ psih. + - intreprinde vaste si minutioase investigatii de teren, culege si sistematizeaza date, face analize comparative, se lanseaza in elaborarea de noi instrumente de diagnoza pe care le valideaza, pune la punct metodologii sofisticate de cercetare, identifica variabilele, le coreleaza, le interpreteaza cu proceduri statistico-matematice complicate.

au fost imaginate si puse la punct - un instrument de masurare a optimismului - LOT; 2 instrumente de masurare a stilului explicativ - ASQ si CAVE, scale de masurare a fericirii, a starilor de bine subiective,etc

Contributiile la metodologia de investigare si cercetarile intreprinse - se pare ca reprezinta cel mai mare castig al psih. +; ele reprezinta si argumentul cel mai pertinent pe directia diferentierii psih. + de p. umanista.

Zlate - considera ca psih. + dispune deja de unele contributii in plan teoretic:

conceptul de selectie psihologica - are o imensa valoare teoretica.

Care este viitorul psihologiei pozitive?

Fara indoiala psihologia pozitiva va cunoaste o expansiune si mai mare - este de asteptat ca:

problematica ei sa se diversifice,

metodologia ei sa se perfectioneze,

impactul ei asupra existentei individuale si comunitare sa fie tot mai puternic.

Scurte concluzii

1. Psihologia pozitiva revine la binele din om - la latura pozitiva a acestuia - isi propune sa echilibreze balanta cercetarilor psohologice, dezechilibrata de investigarea aproape exclusiva din perspectiva psihopatologica si psihoterapeutica.
2. Personalitatea pozitiva - propusa si caracterizata de p. + - este robusta, complexa, flexibila, cu capacitati adaptative si defensive mature ; se insera mai bine in contextul lumii inconjuratoare.
3. Psih. Pozitiva - este valoroasa prin intoarcerea la omul concret, real, empiric, la ceea ce este puternic in el - in vederea construirii acelor forte si virtuti psihice care sa-i permita a trai demn.
4. Chiar daca psih. + a starnit si va starni controverse dure - ea se va instituui intr-o orientare demna de interesul stiintific al cercetatorilor.

Sinteza perspectivelor de abordare a obiectului psihologiei.

Ipostazele psihicului : Constiinta.

Este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vietii psihice a individului, cand afirmata cand negata cu vehementa :

-pentru introspectionisti toata viata psihica este constienta ;

-pentru behavioristi constienta nu are nici o insemnatate si este eliminata din psihologie.

Asa incat, constiinta poate fi definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta).

Constiinta a fost:

cand redusa la o simpla functie psihica numita uneori ,,vigilenta"

cand extinsa pana la pierderea in generalitatea vietii psihice prin asimilarea cu Gandirea reflexiva si critica, cu Eul si personalitatea, cu praxisul si etica vointei.

a fost socotita un epifenomen, un reflex intamplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii psihice sau adaugata masinilor electronice .

Aceasta a permis proliferarea perspectivelor de abordare si definire a ei.

Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din acela ca se manifesta in experientele personale nefiind, de regula, accesibila altuia.

Dupa Zlate, in definirea constiintei au fost parcurse 3 etape:

- prima se inscrie in intervalul de la inceputurile psihologiei stiintifice si pana prin anii '30;

- a doua cuprinde perioada anilor '40-'60;

- a treia incepe cu anii '70 si se continua pana in zilele noastre.

Prima etapa. O sistematizare a celor mai semnificative definitii ale constiintei formulate inperioada de inceput a psihologiei se regaseste in lucrarea lui Vasile Pavelcu ,,Constiinta si inconstient".

Cele mai frecvente raspunsuri date la aceasta intrebare au fost urmatoarele:

a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii.

a fi constient inseama a dispune de capacitatea de a face sinteze.

a fi constient inseamna a te adapta suplu la noile solicitari.

Numai ca fiecare dintre ele, dupa cum spunea Pavelcu, sunt limitate.

Primele 3 pacatuiesc prin ingustarea nepermisa a notiunii de constiinta, redusa fie la gandire sau la un alt aspect al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima largeste extrem de mult sfera notiunii de constiinta aceasta aparand ca fiind identificata cu inteligenta, definita in acelasi mod.

A doua etapa. Contributiile cu privire la definirea constiintei in per. anilor '40-'60 sunt destul de numeroase.

Psihologia functionala descompune constiinta in mecanismele partiale ale memoriei, perceptiei, schemelor intelectuale si verbale. A fi constient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vietii psihicesau doar unora dintre acestea.

Fenomenologia descrie nu doar fluxul international, aparitiile, dezvoltarile si complexitatea ,,trairilor", ci si toate modurile-de-a-fi in lume (intalnirea Eului cu un alt Eu, alteritatea Eului, problematica etica si istorica a omului) ajungand in cele din urma la absorbtia constiintei in generalitatea Destinului, Ratiunii, Praxisului.

A treia etapa. Se axeaza intr-o mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei.

Jean Piaget descrie constiinta ca pe o ,,acompaniatoare" a actiunilor, diferentiind o ,,constiinta in act" (cunoastere anterioara prizei de constiinta) de constiinta reflexiva (echivalenta cu ceea ce el numea ,,priza de constiinta").

Dupa Piaget priza de constiinta inseamna o noua elaborare a cunostintelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul actiunii in cel al reprezentarii, de la cel al reprezentarii concrete la cel al reprezentarilor formale).

Alti autori pun accentul pe simtire si afectivitate:

ZLATE defineste constiinta ca o forma superioara de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea/adaptarea continua a individului de la mediul natural si social.

Astfel :

- se specifica ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului; constiinta este doar o parte a psihicului, cea mai importanta;

- subliniaza functia generala a constiintei (integrarea activ-subiectiva);

- precizeaza finalitatea constiintei (adaptarea la mediu).

Principalele caracteristici ale re-producerii constiente si functiile care deriva din ele:

Functiile constiintei .

Etimologia cuvantului (con-scientia; con-science, so-znanie) arata ca organizarea constienta este o reflectare cu stiinta, adica acea reflectare in care individul dispune de o serie de informatii ce pot fi utilizate in vederea descifrarii, intelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen, eveniment.

Prezenta scopului in plan mental este esentiala in reflectarea constienta care este o reflectare cu scop sau orientata spre scop.

Reflectarea cu scop indica functia finalista a constiintei.

Scopurile se stabilesc inainte de desfasurarea activitatii, actiunii. Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili mintal inainte realiza in forma sa concreta.

Constiinta este deci o reflectare anticipativa a realitatii, prin acesta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala.

O asemenea caracteristica a organizarii constiente evidentiaza functia ei anticipativ-predictiva.

Dar pentru a realiza ceva este necesara si organizarea mintala a activitatii, adica fragmentarea ei in elemente componente, stabilirea succesiunii desfasurarii si realizarii lor,

Toate acestea reliefeaza o alta particularitate a organizarii constiente si anume caracterul ei planificat, care exprima functia reglatoare a constiintei.

Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva.

Modelele explicativ-interpretative ale constiintei .

Punctele de vedere, conceptiile si teoriile referitoare la constiinta s-au inchegat si au generat adevarate modele explicativ-interpretative.

Zlate grupeaza aceste modele in 2 mari categorii: modele traditionale si modele contemporane, dupa criteriul istoric al evolutiei lor.

Modelele traditionale

1. Modelul topic

Unii autori interpreteaza constiinta static, in termeni de ,,camp" comparabila cu campul vizual ce dispune de zone centrale si zone periferice.

WUNDT: constiinta este ,,locul" unde se desfasoara procesele psihice ale individului.

KARL BUHLER concepea constiinta ca ,,efect de iluminare" produs in centrul campului ei.

Constiinta apare in forma unui ,,camp" circumscris in dimensiunile temporale, legand Eul de lume.

2. Modelul dinamist

Alti autori aduc o viziune dinamica in definirea constiintei.

WILLIAM JAMES interpreta constiinta ca un ,,fapt fundamental" al vietii psihice interioare care ,,avanseaza", ,,curge" si se succede fara incetare in noi.

Dupa opinia lui, constiinta se distinge prin 4 caracteristici esentiale:

fiecare ,,stare" tinde sa se integreze unei constiinte personale;

- subliniaza faptul ca starile de constiinta apartin unei persoane, unui Eu individual si inalienabil

in orice constiinta personala starile sunt intotdeauna in curs de schimbare;

- accentueaza caracterul dinamic, mobil, schimbator al starilor psihice;

orice constiinta este sensibil continua;

- Prin continuu- spune el- inteleg ceea ce nu prezinta nici fisura, nici spartura, nici diviziune

constiinta se interezeaza de anumite elemente si de dezintereseaza de altele, ea nu inceteaza de a le primi pe unele se de a le respinge pe altele, deci de a opera selectii.

3. Modelul constructivist .

Potrivit acestui model constiinta apare ca o constructie sistematica in continua miscare.

Cel care a introdus in psihologie acest punct de vedere a fost L.S. VIGOTSKI.

La el, sistemul de constiinta se elaboreaza ca urmare a relatiilor interfunctionale ce intervin logic intre procesele si functiile psihice atat in devzoltarea lor ontogenetica, cat si in cea functionala.

El vede constiinta in miscare, dar o miscare organizata, nu haotica, o ,,constructie" treptata, gradata, deci evolutiva.

Ea nu reprezinta un simplu transfer izomorf al unitatii fizicale a obiectului in unitatea psihica a intelesului constiintei, nu este o oglinda pasiva, ci o constructie continua, un proces de interactiuni si transformari calitative permanente.

II.      Modele actuale.

Aceste modele au aparut datorita dezvoltarii ciberneticii, psihologiei umaniste, psihologiei cognitive si psihologiei cognitiviste.

1. Modelul psihocibernetic.

Se considera ca reglarea psihica de tip constient se intemeiaza pe corelarea dinamica a modelului informational al propriului Eu (imaginea despre sine) cu modelul informational al lumii externe, devenind posibile astfel autoraportarea si autoevaluarea ca forme de reglare specific umane.

Feed-back-urile corective ale mecanismelor constiente dobandite realizeaza atat corectia abaterilor de la obiectivul stabilit, cat si rezivuirea si modificarea lui.

Acest demers este intrepins de constiinta atunci cand se constata ca nu se asigura obtinerea echilibrului optim al sistemului personalitatii (Mihai Golu).

2. Modelul psihoumanist

Isi are sursa in conceptia originala lansata de psihologia umanista.

MANSELL si KAHAN (1986) - pornind:

de la premisa potrivit careia modelul topografic al lui Freud (Cs., Precs.,Inc.) este imprecis, iar modelul renovat (Id, Ego, Superego) este insuficient

ca si de la constatarea ca cele 3 perspective de abordare a contiintei (comportamentalista, psihologista si experentiala) practicate de behaviorism, psihanaliza si psihologia experentiala sunt reductioniste -

propun un nou model de interpretare al constiintei.

Pentru ei, constiinta este ,,numele dat experientei unice a organismului pe care o personalizam".

3. Modelul psihocognitivist

Porneste de la premisa ca procesarea informatiilor provine de la mediul extern si intern, reprezinta functia principala a sistemelor senzoriale ale organismului, conducand la constientizarea a ceea ce se petrece in afara si in interiorul corpului nostru.

Constiinta se focalizeaza pe unii stimuli si ii ignora pe altii.

Procesul de selectie este facilitat de schimbarile intervenite in mediul intern sau extern.

Evenimentele din mediu cu mare importanta in supravietuirea organismului au prioritate maximala in procesul selectiei.

Constiinta receptioneaza si selecteaza stimuluii din mediu, ea initiaza, planifica si ghideaza actiunile individului.

4. Modelul psihoevolutionist

Este poate cel mai recent.

El se datoreaza unor noi tendinte din psihologie care incearca sa priveasca si sa explice psihicul si diferitele lui componente si functii dintr-o perspectiva darwinista, deci evolutionista.

Rolul evolutiei in proiectarea mintii tuturor fiintelor cu atat mai mult a mintii umane jaloneaza mai toate contributiile acestei noi perspective.

Discutii si controverse actuale cu privire la constiinta .

Constiinta, ca ipostaza atat de complexa a psihicului a generat o serie de discutii intre cercetatori.

Care sunt acceptiile notiunii de constiinta ?

Autorii care s-au ocupat cu studiul constiintei n-au utilizat aceeasi termeni, n-au acordat aceeasi acceptie termenilor folositi.

Humphrey sesizeaza 3 acceptiuni mai frecventeale notiunii de constiinta:

la nivel de organizare a psihicului in teoria psihanalitica (Eul ca parte rationala a psihicului impreuna cu cateva aspecte ale Supraeului constituie constiinat);

ca forma a atentiei, Allport credea ca ,,atentia este numele de cod al constiintei"

ca o cale privilegiata a observatorului spre propria sa minte, spre ceea ce el simte si are prezent in minte (acceptie propusa de introspectionism).

Se poate face o distinctie intre ,,constiinta" si ,,autoconstiinta" ?

Unii autori raspund afirmativ la aceasta intrebare.

Edelman realizeaza distinctia dintre constiinta (constiinta de nivel primar) si autoconstiinta (numita constiinta de nivel superior).

Constiinta primara se refera la capacitatea de a realiza existenta lucrurilor din lumea inconjuratoare, de a avea imagini mintale in prezent.

A fi constient nu presupune. nici un fel de Eu care sa fie constient de sine.

Se deduce ca unele specii anumale (toate mamiferele si unele pasari) dispun de constiinta.

Constiinta de nivel superior implica recunoasterea de catre subiectul ganditor a starilor lui afective, ea este ceea ce oamenii au in plus fata de constiinta primara: suntem constienti de faptul ca suntem constienti.

Dispun masinile de constiinta ?

La priva vedere s-ar parea ca da.

Multe masini, considera Gross, se ,,comporta" in asa fel incat daca ar fi oameni ar sugera ca sunt dotate cu procese mintale.

De ex. , avioanele prevazute cu pilot automat pot sbura singure, ele raspund la informatii ,,senzoriale" esterne, iau ,,decizii" asupra zborului, ,,comunica" cu alte aeronave.

Cuvintele din propozitia anterioara scrise cu ghilimele, arata Gross, semnifica faptul ca ele trebuie luate ad lliteram, si doar intr-un sens morfologic.

Numai oamenii iau decizii, comunica nu si animalele.

Pentru o serie de cognitivisti (Turing, Simon, Boden) inteligenta artificiala puternica nu este doar o unealta pentru formularea si testarea ipotezelor privind mintea umana, ci - daca este bine programata - si o minte ce intelege, ce dispune si de alte procese cognitive, pe scurt numite constiente.

Searle crede ca este imposibil ca masinile (inteligenta artificiala puternica) sa dispuna de constiinta.

Mai aproape de adevar este Gray care se amplasa intre aceste 2 extreme, aratand ca, desi nu stim daca tesutul non-biologic poate produce sau sustine procese de constiinta, problema ramane deschisa.

SUBCONSTIENTUL - ca ipostaza a psihicului

Locul subconstientului in psihologie .

Pozitia subconstientului in psihologie este destul de imprecisa.

Termenul a aparul la sfarsitul sec. 19 si inceputul sec.20, capatand diferite denumiri.

El a fost considerat cand o ,,postconstiinta", cand o ,,preconstiinta". Unii autori l-au denumit chiar ,,inconstient normal".

In prezent exista tentinta de a-l defini prin opozitie cu constiinta. Subconstientul reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte iposteze ale acestuia.

Subconstientul dispune nu numai de continuturi specifice, ci de mecanisme si finalitati proprii.

Intelegerea acestora a parcurs o serie de etape.

2. Doua etape in definirea subconstientului

In prima etapa cei mai multi autori concep subconstientul. ca pe o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient.

El este rezervorul unde se conserva toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica putand insa sa redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei.

Ribot a definit subconstientul drept o ,,constiinta stinsa".

Se remarca definirea subconstientul pornind de la constiinta.

Janet si Pierce spuneau: ,,constientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala". S-a acreditat si ideea ca desi amplasat intre constient si inconstient, subconstientul este orientat mai mult spre constiinta.

El nu este total obscur, ci pp. un anumit grad de transparenta putand fi considerat de aceea o ,,constiinta implicita".

Aceasta la determinat pe Freud sa respinga subconstientul, desi intr-o prima faza a activitatii sale la folosit pentru a desemna prin el inconstientul.

Argumentul adus de Freud era urmatorul: subconstientul sugereaza existenta unei alte constiinte, ,,ca sa spunem asa subterana", a unei ,,constiinte secunde" care, oricat de atenuata ar fi , ramane in continuare calitativa cu fenomenul constient.

Cu alte cuvinte, intre constient si subconstientul, nu ar exista o diferenta calitativa.

Consecinta extrema a unui asemenea conceptii o reprezinta excluderea subconstientul ca nivel de sine statator din structura psihicului.

2. A doua etapa: Constientizandu-se caracterul limitat al definirii subconstientul , consecinta extrema antrenata de ea, s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii.

Dupa Golu subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu se afla antrenat in momentul dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat in situatii adecvate. El cuprinde informatii, aminitri, aotumatisme, deprinderi, ticuri, stari de set (montaj) perceptiv si intelectual, tonusul emotional, motive.

Cea mai mare parte a elementelor componente ale sale se afla in stare latenta, alcatuind rezervorul activitatii constiente curente. Active si realizabile in comportament in afara campului constiintei sunt doar automatismele, deprinderile, obisnuintele.

Chiar continutul latent al subconstientului intra in structura starii de pregatire psihica generala a subiectului, influentand pozitiv sau negativ desfasurarea proceselor psihice constiente, de la perceptie pana la gandire.

Ar fi incoerent sa reducem continutul subconstientului exclusiv la informatiile, experientele si actele care provin din constiinta ; el in mod firesc comunica si cu inconstientul, incorporand o serie de elemente ale acestuia.

Argumentul principal in sprijinul acestei afirmatii il constituie comportamentele finaliste, al caror motiv ramane neconstientizat.

Automatismele se declanseaza si se sustin prin actiunea pulsiunilor si tendintelor inconstientului.

Principiul activismului si dinamicitatii se aplica si organizarii subconstientului. El nu trebuie vazut ca o entitate statica si pietrificata, lipsit de miscare interioara, ci dimpotriva ca o organizare dinamica in cadrul careia se produc reasezari, rearticulari si reevaluari ale elementelor componente si chiar prin programe pentru activitatile constiente viitoare.

Subconstientul poseda o anumita autonomie functionala, el dispunanad de mecanisme proprii de autointretinere si autoconservare.

Visele, desi au punctul de pornire in inconstient, ele se finalizeaza si se depoziteaza in sfera subconstientului, si anume, in etajul superior al acestuia, ceea ce face posibila constientizarea si relatarea continutului lor imediat dupa trezire.

Importanta subconctientului nu o putem subestima, fiind greu de imaginat existenta psihica normala a omului fara prezenta si functionalitatea lui.

In primul rand el asigura continuitatea in timp a eului si permite constiintei sa realizeze integrarea sub semnul identitatii de sine a trecutului, prezentului si viitorului. In cazurile amneziilor totale anterograde sau retrograde, identitatea de sine este puternic alterata, relationarea subiectului cu lumea fiind profund perturbata.

In al doilea rand subconstientul da sens adaptativ invatarii permitand stocarea informatiei si experientei pentru uzul ulterior. In desfasurarea oricarui proces constient, chiar daca el este provocat si se raporteaza la un obiect sau la o situatie externa conctreta, subconstientul se conecteaza in mod neconditionat la experienta anterioara, atat in forma operatiilor cat si a modelelor informationale-imagistice sau conceptuale.

In al treilea rand, subconstientul asigura consistenta interna a constiintei, durabilitatea ei in timp. In afara aportului sau, constiinta s-ar reduce la o simpla succesiune a clipelor, a continuturilor senzatiilor si perceptiilor imediate, devenind imposibile functiile ei de planificare si proiectiva. Mentinerea in stare optima a cadrelor de referinta ale constiintei reclama permanenta comunicare senzoriala. Subconstientul este indispensabil pentru desfasurarea unei activitati mintale constiente independente, adica in absenta influentei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.

Caracteristicile si rolurile subconstientului

Principalele trasaturi ale , subconstientului apar din amplasarea lui topografica intre constient si inconstient. Aceste sunt:

latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta)

coexistenta cu constiinta (de obicei continuturile subconstientului sunt o alta expresie a continuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, ele neintrand in conflict cu continuturile constiintei, ci coexistand cu acestea)

facilitatea, sevirea constiintei (subconstientul se pune in slujba constiintei, devine un fel de ,,servitor" al ei)

filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (continuturile constiintei nu trec direct in inconstient, ci ,,poposesc'"pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi in subconstient la fel petrecandu-se lucrurile si cu continuturile inconstientului, care mai intai tranziteaza subconstientul si abia apoi patrund in constiinta)

Toate aceste particularitati ale subconstientului au fost sesizate de P.P.-Neveanu, care vorbea de proximitatea subconstientului fata de constiinta si de compatibilitatea cu ea.

Aceasta arata ca desi se amplaseaza intre Constient si Inconstient, subconstientul. este mai aproape de constient, iar continuturile lui sunt mai asemanatoare cu cele ale constientului decat ce cele ale inconstientului.

Subconstientul este considerat din aceasta perspectiva un servo-mecanism al constiintei, o ipostaza a psihicului

Zlate afirma ca subconstientul nu este un simplu rezervor si pastrator al faptelor de constiinta, ci isi are propriile lui mecanisme.

El nu conserva doar, ci poate prelucra, restructura, creea.

Asadar subconstientul nu este un simplu dublet al constientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de continuturi si legitati de functionare bine individualizate.

III. INCONSTIENTUL - ca ipostaza a psihicului

Constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, in legatura cu care pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate.

1. Negarea si afirmarea inconstientului

Psihologia academica, traditionala credea ca intre constient si psihism exista a priori sinonimie, identitate.

Psihiatria germana admitea ca, din moment ce un fenomen inconstient nu poate nici sa fie trecut, nici sa treaca prin constiinta, el nu exista.

Afirmarea inconstientului se sprijina, in principal, pe conceptia lui Freud, care a elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului.

In psihologia cognitiva s-a lansat conceptul de ,,inconstient cognitiv".

Consecintele acestor atitudini fata de inconstient sunt diferite:

negarea inconstientului echivaleaza cu uniformizarea, omogenizarea vietii psihice, ea nedispunand de structuri si organizari calitativ diferite;

afirmarea inconstientului pesupune intelegerea faptului ca viata psihica reprezinta o structura compusa si complexa, o unitate in multiplicitate.

Din cele doua tendinte s-a impus ultima, dar aceasta impunere a cunoscut un proces lung si anevoios.

2. ,,Impunerea" inconstientului in psihologie .

Investigatiile si cercetarile directe asupra inconstientului au fost precedate de ,,lansarea" filosofica a notiunii respective de catre marii metafizicienii germani din epoca postkantiana (Schelling, Hegel, Schopenhauer).

,,Filosofia inconstientului" (Hartman) a creat o ambianta favorabila recunoasterii inconstientului .

Din ,,Filosofia inconstientului"doua idei sunt importante:

considera ca prin natura sa inc. este irational;

vede in inc. o adevarata forta ce guverneaza intreaga viata a individului.

a doua idee va avea o mai mare raspandire

Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute in cea de-a doua jumatate a secolului al 19 asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului si chiar disocierii personalitatii au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconstientului.

Binet si Janet, psihiatrul american Morton Prince, vedeau in inconstient reversul constiintei, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, unele fenomene scapandu-i de sub focarul analizei.

Inconstientul aparea ca o slabiciune a Eului si a constiintei, ca o deficienta psihologica, ca un automatism psihic.

r Freud va fi cel care va da o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului.

Zlate considera ca principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului sunt:

descoperirea unui inc. dinamic, conflictual si tensional, corelativ procesului refularii;

trecerea de la interpretarea inc. ca substantiv ce desemneaza faptele mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihica, ceea ce inseamna ca propietatea, "calitatea" de a fi inconstiente o au nu numai amintirile, ci si mecanismene de refulare sau ceea ce porneste de la Supraeu;

multiplicarea zonelor ce se sustrag constiintei, Freud vorbind, practic, despre existenta a 3 tipuri de inconstient (Sinele sau inconstientul. propriu-zis; o parte a Eului; Supraeul- primul reprezentand inconstientul refulat, celelalte 2 inconstiente. neregulate );

considerarea inconstientul ca fiind profund, abisal, si nu doar un simplu ,,automatism psihic", cum aparea el la Janet.

In jurul conceptiei lui Freud asupra inconstientul s-a pastrat multa vreme tacere. Cu timpul insa, ea trezeste curiozitatea si interesul medicilor si al psihologilor. Bleuler si Jung, Sandor Ferenczi, Ernest Jones incep sa utilizeze metodele lui Freud.

In 1910 lua fiinta Asociatia Psihanalitica Internationala, al carei presedinte a fost la inceput Jung.

Incep sa se contureze si primele dizidente ceea ce face ca cercetarile asupra inc. sa intre intr-o noua etapa, pe care am putea-o denumi postfreudiana .

Pentru Adler, psihismul inc. este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului.

Omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa incat dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inc. intre o tendinta negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta din urma fiind orientata spre compensare.

In conceptia lui Adler, compensarea joaca acelasi rol pe care il avea refularea la Freud.

Adler cade in aceeasi greseala ca si Freud: absolutizarea acestui mecanism.

In realitate, ambele mecanisme pot fi la fel de utile pentru viata psihica a individului.

Jung introduce conceptul de inc. colectiv interpretat ca o zona profunda nonindividuala, supraindividuala a psihicului.

Inc. colectiv contine imagini ancestrale care somnoleaza in zonele profunde ale inc. numite de Jung - arhetipuri - si ofera individului posibilitatea de a avea acces la ,,sufletul istoriei colective" sau la Dumnezeu si Diavol.

Cand vorbea de inc. colectiv, Freud avea in vedere existenta in inc. fiecarui individ a unor elemente ce se regasesc in orice inc. (complexul lui Oedip).

La Jung, inc. colectiv este preexistent individului, acesta din urma nascandu-se cu el.

Melanie Klain, Anna Freud, Daniel Lagache, Jacques Lacan au adus contributii importante in teoria inc.

Totusi din diversitatea lor cercetarile psihanalitice exprima dificultatea conceperii intr-o maniera unitara a inc.

3. Definirea inconstientului

Freud a definit inc. intr-o maniera restrictiva si exclusivista, considerandu-l doar rezervorul tendintelor infranate, inabusite, refulate, frustrate.

Inc. este cel care exprima lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele, etc.

In definitiile mai vechi ale inc. accentuarea unui element se asocia cu ignorarea alteia.

Alti autori definesc inc. dintr-o maniera negativa, insistand mai mult asupra rolului sau in ansamblul vietii psihice.

Inc. apare ca haos, ca irational cu efecte dezorganizatoare si inhibitive asupra vietii psihice, ca tinand chiar de patologia mintala.

Psihologia contemporana difineste inc. intr-o maniera extensiva si pozitiva ca fiind o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitatii.

Inc. are o functionalitate mai putin previzibila, o desfasurare mai haotica, dar el nu este lipsit de organizare ci dispune de o alta organizare, foarte personala. Ca un Alterego, el neaga ordinea impusa de constiinta, dar aceasta nu inseamna dezordine, ci faptul ca aduce o alta ordine, adica ordinea propriei sale subiectivitati.

Din faptul ca inc. se manifesta impulsiv sau spontan nu trebuie sa se traga concluzia ca structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.

Din faptul ca inc. este considerat deseori o infrastructura marginala si confuza a vietii psihice nu trebuie sa deducem ca el ar avea numai un rol negativ.

Natura inconstientului

Este inc. de natura pur afectiva asa cum credea Freud ?

La aceasta concluzie au ajuns si analizele comparative facute intre constiinta si inc., prima aparand ca reflexiva, critica, rationala, pe cand cel de-al doilea ca afectiv, spontan, invaluit in mit, legenda, vis.

Asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inc. nu poate fi exclusiv afectiv.

El trebuie interpretat ca fiind preponderent afectiv.

. Este inc. constituit din imagini sau cuvinte ?

Ey arata ca au fost formulate 2 teze divergente:

prima reflecta gandirea lui Freud din etapa sa esentiala, cand inc. era considerat autonom, scapand oricaror formulari care au loc in constiinta sau in preconstient si aparand ca format exclusiv de imagini (investite libidinal), din perceptii interne sau fantasme, din evenimentele cristalizate ale preistoriei individului.

A doua teza ,,este mai sensibila la tranzitiile si la medierile introduse de catre limbaj intre sistemul pulsional si constiinta . Aceasta inseamna a spune ca inc. este structurat ca un limbaj si ca, deci, "se poate comunica cu el", insa cu conditia de a-l auzi". Ideea structurarii inc. ca un limbaj va fi preluata de Lacan.

5. Rolurile inconstientului .

Inconstientul are urmatoarele roluri

rol de energizare si dinamizare a intregii vieit psihice a individului;

rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinari si recombinari spontane;

rol de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica se emancipeaza constiinta.

Inc. face parte integranta din fiinta umana, nelasand-o neinfluentata in nici una dintre ipostazele sale existentiale normale sau patologice.

Putini au fost autorii care au subliniat rolul si valoarea pozitiva a inc. in rapot cu conduitelor si comportamentelor individului.

Jung, credea ca inc. este chiar superior constientului, deoarece el contine toata intelepciunea ce-ia fost conferita prin experienta a nenumarate mii de ani.

Inc. ,,creeaza combinatii subliminale" care sunt cu mult superioare combinatiilor constiente prin ,,finetea si importanta lor".

Cei mai numerosi autori subliniaza rolul negativ, turbulent al inc.

In ultimul timp asemenea parere a inceput sa cedeze. Implicarea inc. in procesarea informatiilor, in solutionarea problemelor, chiar in actele de creatie a devenit un fapt comun in psihologia contemporana.

Tipuri de inconstient

Inc. este diferit in manifestarile sale. Foarte curand a inceput sa se vorbeasca de variate tipuri sau moduri de inc.

Freud deosebea 3 tipuri de inc.:

unul latent sau preconstient care cuprinde starile psihice susceptibile de a deveni constiente;

altul format din faptele psihice refulate;

al treilea constituind partea cea mai importanta a Eului ideal.

Ralea le-a redus la 2 forme fundamentale:

inc. functional, cu subdiviziunea in inc. fiziologic di cel psihic;

inc. adaptativ tot cu 2 subdiviziuni: inc. automatic si cel afectiv.

Pavelcu utilizand criteriul dimensiunilor vietii sufletesti (verticala, orizontala, longitudinala), deosebea 3 forme ale inc. si anume:

inc. abisal, periferic si temporal

Diferentierile dintre tipurile sau modurile de inc. provin din felul in care este rezolvata problema naturii inc. si cea a rolului acestuia in viata psihica.

5.1. Inconstientul cerebral .

Inc. crebral este inc. fiziologic, inc. pe care l-am putea numi reflex, automat, care intra in functiune fara ca individul sa-si dea seama dar care afecteaza viata psihica constienta.

Unificarea functionala a axei cerebro-spinale, ca si extinderea de la maduva spinarii la creier a proceselor reflexe au constituit modalitatile care au impus notiunea de inc. cerebral.

Cei care studiau viata psihica, normala sau patologica, au avansat ideea potrivit careia o mare parte a cerebratiei este in realitate automata si inconstienta.

5.2. Inconstientul colectiv

Daca inconstientul cerebral era de natura fiziologica, materiala, inc. colectiv este de natura pur psihica, spirituala.

Pentru Gustave Le Bon inc. colectiv (al multimilor) este caracterizat prin inhibitia colectiva a functionarii intelectuale, prin exagerarea rolului afectivitatii, prin reducerea acestuia la viata psihica a primitivilor sau a copiilor.

Inc. colectiv se caracterizeaza dupa Le Bon prin:

impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugetibilitate si credulitate;

exagerare si simplism in sentimente;

intoleranta, autoritarism si conservatorism;

moralitate joasa

disparitia vietii cerebrale si preponderenta celei medulare;

disparitia personalitatii indivizilor.

Pentru Freud inc. colectiv cuprinde elemente ce se regasesc in orice inc. individual, ele fiind comune mai multor indivizi (complexul lui Oedip).

Jung a avansat pentru prima data ideea inc. colectiv in cartea sa ,,Metamorfoze si simboluri ale libidoului", aparuta in 2 parti, in 1911 si 1912.

Dupa Jung, psihicul se compune din 3 niveluri:

constientul

inconstientul personal, care consta:

- acele continuturi care au devenit inc., fie pentru si-au piedut intensitatea si au cazut astfel in uitare, fie pentru ca li s-a retras constienta (refulare);

- acele continutiri ce sunt de fapt perceptii senzoriale, care datorita prea slabei lor intensitati nu au ajuns niciodata in constient, dar au patruns totusi candva in psihic;

inconstientul colectiv, care, ca o inzestrare ereditara cu posibilitati de reprezentare,"nu este individual, ci general uman, ba tine chiar de lumea animala in general, constituind de fapt substrstul oricarui psihism individual".

- Constientul este reprezentat de Eu, format din ganduri, sentimente, perceptii, amintiri;

- Inconstientul personal este alcatiut din complexe, fiecare complex fiind legat de cate un arhetip, deoarece complexele sunt dupa Jung, personificari ale arhetipurilor, modalitati in care arhetipurile se manifesta in psihicul unei persoane.

- Inconstientul colectiv contine arhetipurile si Sinele.

Arhetipurile sunt ,,structuri psihice identice, comune tuturor", constituind ,,mostenirea arhaica a umanitatii:.

Ele nu sunt structuri pur psihice, ci structuri functionale duale: structuri psihice si structuri nervoase. Aceste imagini sunt mitice, sunt si simbolice, deoarece exprima consonanta subiectului care traieste experienta cu obiectul ce-i prilejuieste experienta.

Cele mai cunoscute arhetipuri sunt: persona, umbra(partea diabolica sau sadica a P, formate ca urmare a atrociatilor savarsite de oameni de-a lungul timpului), anima (imaginea colectiva a femeii in psihologia barbatilor), animus (imaginea colectiva a barbatului in psihologia femeii).

Rolul inconstientului colectiv este chiar mai mare decat al constientului.

Inc. colectiv initiaza, controleaza si mijloceste trairile si manifestarile comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epoca istorica, localizare geografica, clasa sociala, nationalitate.

Imaginea inconstienta (arhetipul) dispune de o energie proprie, datorita careia el poate ,,exercita puternice influenta psihice care nu se manifesta deschis la suprafata lumii, dar actioneaza cu atat mai puternic din interior, din intuneric, asupra noastra, fiind invizibile pentru cel care nu supune indeajuns criticii imaginea sa momentana asupra lumii, ramanadu-si astfel, chiar siesi ascuns"

Inc. colectiv mijloceste realizarea ,,lumii unitare" a psihicului uman, si prin faptul ca este depozitarul experientei cumulate a stramosilor nostrii, actioneaza ca un ghid si este esential pentru supravietuire.

5.3. Inconstientul cognitiv

Notiunea de inconstient cognitiv a fost lansata de cognitivisti, in general, si de psihologia cognitiva, in special. Studiind ,,procesarea" si ,,prelucrarea" informatiilor, cognitivistii au formulat o serie de intrebari:

in timpul prelucrari informatiilor sau la finalul ei oamenii constientizeaza doar produsele prelucrarii sau si procesele care au condus spre obtinerea acestor produse?

daca ei nu constientizeaza procesele de prelucrare, inseamna ca ele nu exista ?

procesele implicate in prelucrarea informatiilor (perceptia, recunoasterea semantica, limbajul) sunt capabile de exprimare independenta in oricare dintre sistemele constiintei ?

Faptul ca oamenii constientizeaza continutul si produsele prelucrarilor informationale si nu procesele, operatiile care au loc si conduc spre o anumita finalitate nu mai trebuia demonstrat.

Ramanea de demonstrat ca exista o serie de procese implicite, inconstiente, care se produc pe durata prelucrarilor si care se convertesc in produse constiente, influentand comportamentele si conduitele constiente ale oamenilor.Acesta este contextul, problematic si experimental totodata, in care s-a ,,forjat" notiunea de inc. cognitiv.Existenta unui inc. nepulsional, deci nefreudian, a fost intuita mai de mult chiar de Pierre Janet (1915), interesat de studiul starilor de disociere a constiintei.

O data cu aparitia si dezvoltarea psihologiei cognitive urma sa se aduca o fundamentare teoretica si experimentala noului tip de inc.

O serie de constatari obtinute in cercetarile experimentale (realizarea simultana a procesarilor inconstiente ale asociatiilor semantice, comparativ cu focalizarea secventiala, controlata de context, a constiintei) sunt aduse drept argumente in favoarea considerarii inc. cognitiv ca fiind consubstantial cu constiinta.

RELATIA DINTRE CONSTIENT SI INCONSTIENT

I. Probleme generale

Relatia dintre cs. si inc. a fost cel mai adesea abordata fie prin

- opozitia metafizica a celor 2 niveluri de organizare structural-functionala a psihicului

reductia simplist-mecanicista a unuia la altul

In felul acesta nu numai ca problema nu era solutionata, dar nu se creau nici macar premisele solutionarii ei. Fiecare dintre cele 2 niveluri de organizare structural-functionala a psihicului isi are propriile sale continuturi, mecanisme si legitati proprii care nu pot fi reduse unele la altele.

In anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de altul.

Inc. poate functiona si atunci cand structurile constiente sunt destramate, cum se intampla in cazurile patologice.Dar constientul, in lipsa inc., de unde isi trage seva, se autodestrama.

Totusi, in ciuda unei relative independente functionale a celor 2 niveluri structural-functionale ale psihicului, starea normala, fireasca, existentiala si actionala a lor o reprezinta interactiunea si interdependenta lor. Intre cs. si inc. exista in mod curent relatii dinamice vitale, fara de care insasi integritatea SPU este pusa in pericol. Cs. si Inc. sunt momente functionale inseparabile ale psihicului uman.

ceea ce la un moment dat este constient la un alt moment dat poate deveni inc.

De regula, constient este ceea ce se acorda cu experienta individului si ii foloseste in planul activitatii, pe cand inc. este acel continut psihic care contrazice experienta individului, in virtutea acestui fapt el fiind respins.

Continuturile psihice constiente se stocheaza in inc.Ele nu sunt insa inactive, ci le insotesc pe cele constiente, le tensioneaza in functie de imprejurari.

Constiinta apare cand ca un factor declansator al comportamentului uman, cand ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului.

Intre cs. si inc. nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau o simpla succesiune de fenomene intamplatoare, independente unele de altele, ci relatii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentala.

Reglarea apare sub 2 aspecte:

atat ca o coechilibrare interna a nivelurilor de organizare structural-functionala a psihicului

ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitarile externe.

Atunci cand una sau alta dintre aceste forme de echilibrare este perturbata, se perturba intregul sistem psihic uman.

2. Tipurile de relatii intre constient si inconstient

Exista 3 tipuri de relatii: circulare, de subordonare integrativa si de echilibrare.

Relatiile circulare dintre cs. si inc. constau in faptul ca oricare dintre continuturile cs. trece in inc., pentru ca in urma germinatiei sa treaca din nou, nu neaparat toate, in cs. Multe dintre structurile inc. sunt generate de activarea constienta, in timp ce unele continuturi ale cs. provin din inc. Schimburile si transformarile sunt continue si reciproce: inc. preia sarcinile fixate constient si le prelucreaza in maniera sa specifica, cs. capteaza rezultatele unor asemenea prelucrari.

Relatiile de subordonare integrativa dintre cs. si inc. pp. subordonarea si dominarea unuia de catre celalalt. Sensul acestei subordonari se repercuteaza asupra valorii comportamentului, a suprematiei constientului sau, dimpotriva, a omniprezentei inc., intr-un caz fiind vorba despre ,,inaltarea" omului, in cel de-al doilea caz de ,,degradarea" lui. Relatile de subordonare integrativa iau 2 forme distincte:

dominarea inconstientului. de catre constient (cs. prin actiunile si operatiile lui proprii schiteaza, intelege, stapaneste impulsurile inc, mai ales unele dintre pornirile lui care vin in contradictie cu valorile sociale unanim acceptate);

dominarea constientuli de catre inconstient (inc. isi impune, direct sau indirect, tendintele, fortele lui agresoare; aceste relatii apar cu precadere in starile de afect, de transa creatoare, in starile patologice care pp. o rasturnare a raporturilor firesti, inc. devenind principalul reglator al conduitei, ca in cazul psihozelor).

Relatiile de echilibrare dintre cs. si inc. pp. realizarea unui usor balans intre starile cs. si cele inc., fara predominanta vadita a unora sau altora dintre ele. Practic este vorba despre acele stari psihice in cadrul carora individul nu este nici total cs., nici total inc. (starile de atipire, de reverie, spontaneitate)

In dinamica vitala a constientului si inconstientului principal sistem de referinta ramane constiinta deoarece prin intermediul ei omul reproduce in mod adecvat realitatea, asa cum este ea, si numai in virtutea acestui fapt el isi poate conduce si regla corespunzator conduita .

3. Terapii derivate din relatiile ,,constient - inconstient"

Modul de concepere a constientului si inconstientului si mai ales a relatiilor dintre ele sta la baza diferitelor forme de psihoterapii.

Freud, care a descris inc. dinamic construind un edificiu teoretic ce prevede despartirea dintre cs. si inc., a facut apel la cura psihanalitica in calitate de tehnica terapeutica.

Alti autori, cum ar fi Perl-Goodman, descriind inc. existential (ceea ce este trait, dar nu este recunoscut) au optat pentru o viziune existentiala asupra constiintei capabile de unitate, ea insasi fiind unificatoare, si au propus terapia existentiala.

In timp ce psihanalistii freudieni si keinieni favorizeaza divanul, terapeutii existentialisti prefera relatia fata in fata.

Mai recent s-a propus o noua forma de psihoterapie, si anume psihoterapia fenomenologica existentiala,

Noua forma de psihoterapie promoveaza cateva idei importante:

semnificatiile emerg din interactiunea intrapsihic-interpersonal;

trecutul se reconstituie in prezent;

reaua-credinta tine locul inc.;

transferul devine ocazia intalnirii.

Ea este interesata de maniera in care Eul se dezvolta si isi construieste propria sa experienta concreta traversand contactul, visul, limbajul si relatia terapeutica.

Abordarea ,,plana", ,,orizontala" a psihicului

Asociationismul clasic

Psihologia asociationista si cea rationalista divizau psihicul in functii sau facultati elementare si ireductibile unele la altele.

porneste de la ideea existentei unor "particule elementare", a unor atomi care, prin asociere, genereaza intreaga viata psihica a individului.

-originea acestei idei se afla in filosofia lui Aristotel si mai ales in empirismul si senzualismul unor filosofi englezi si francezi

Viata psihica a individului era conceputa ca o asociere sau concomitenta a unor capacitati, procese sau functii psihice cum ar fi atentia, memoria, afectivitatea, inteligenta, vointa, gandirea, etc.

-David Hartley, primul parinte al asociationismului, a recunoscut asociatia ca fiind un mare principiu al vietii mintale, iar repetitia-principiul fundamental al tuturor asociatiilor (o senzatie asociata cu altele de suficiente ori, capata o putere asupra ideilor corespondente a.i. daca o singura senzatie este impresionata, ea va fi capabila sa readuca in spirit celelalte idei)

-James Mill, al doilea parinte al asociationismului, porneste de la ideea senzatiei ca singurul element primordial si a asociatiei cs singurul principiu de organizare a vietii psihice

intreaga bogatie a vietii psihice provine din gruparea senzatiilor si a copiilor lor, care sunt ideile, in nenumarate combinatii prin intermediul mecanismului asociatiilor

cand doua sau mai multe idei au fost repetate impreuna si asociatia lor a devenit stransa, ele nu mai pot fi deosebite una de alta

- in aceasta asociatie inseparabila Mill gaseste explicatia unor fenomene psihice mai complexe: sentimentul de prietenie, estetic etc.

-John Stuart Mill are cea mai mare contributie la extinderea asociationismului: postuleaza principiul asociatiei ca fundament al explicatiei psihologice

O asemenea viziune atomista, bazata pe decupajul artificial al functiilor psihice si mai ales pe amalgamarea lor nu putea sa nu-si manifeste slabiciunile teoretice si mai ales inaplicabilitatea in anumite domenii particulare ale psihologiei, cum ar fi psihologia medicala.

D.p.d.v. teoretic asociationismul promova o viziune simplista asupra vietii psihice aplicabila cel mult fenomenelor psihice simple (memorie, deprinderi) dar nu si celor complexe care ramaneau inexplicabile.

Apoi, considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ intre ele, ci cel mult cantitativ (mai multe senzatii genereaza o perceptie) facea ca asociationismul sa esueze in explicarea altor stari ale psihicului decat cele normale.

Variante de asociationism renovate

Diversele tipuri de asociationism au in comun faptul ca asociatia este considerata centrala si susceptibila sa explice singura un numar mare de fenomene psihice

-este insa importanta si natura elementelor care se asociaza, conteaza conditiile in care se produc asociatiile, efectele lor

-behaviorismul preia notiunea de asociatie: asocierea dintre stimul si reactie se realizeaza in principal prin invatare

-Jung "testul de asociatii verbale"

-psihologia clinica si psihanaliza utilizeaza asociatiile libere ca modalitati esentiale de investigare .

Principiile abordarii plane a psihicului

p. divizarii psihicului in elementele lui componente, ireductibile unele la altele

p. identificarii "ultimului" element acesta fiind elementul fundamental care sta la baza construirii intregului psihic

p. agregarii si asocierii atomilor mintali

p. repetarii asociatiilor T asociatiile capata forta, se mentin si reproduc cu usurinta

p. indisociabilitatii asociatiilor (explica fenomene psihice mai complexe)

p. complicarii naturii asociatiilor, corelat cu cel al multiplicarii tipurilor acestora

II.      Abordarea structural-dinamica a psihicului

Etape in evolutia abordarii structural-dinamice a psihicului

Cu timpul in locul unei psihologii plane sau orizontale asupra vietii psihice se propune una verticala, piramidala al carui obiect il constituie studiul organizarii ierarhizate a persoanei umane.

Dupa Mill ar exista cel putin 2 nivele de organizare a psihicului:

unul elementar(contine elemente ireductibile unele la altele);

altul structural , cu elemente interrelationate, cu propietati noi si distincte fata de cele ale elementelor componente.

2) Fundamentarea si consolidarea abordarii structural-dinamice a psihicului

Ideea organizarii nivelare a psihicului prinde contur mai clar la PIERRE JANET care desprinde existenta nivelului constient si inconstient al psihicului: ,,Campul psihologic" al unui individ, credea Janet, este format dintr-o multitudine de operatii materiale si mentale, dintr-o diversitate de comportamente obiective si stari psihice stans legate intere ele.

Intr-o stare de sanatate psihica buna, puterea coordonatoare a constiintei este atat de mare incat toate aceste operatii, comportamente si stari psihice sunt reunite intr-o aceeasi perceptie personala.

Cand sanatatea psihica a individului este afectata, intre componentele vietii lui psihice se produce o dezagregare, o destramare si o sustragere a unor elemente de sub controlul constiintei.

Cel care va considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in conflict cu instantele superioare de control va fi FREUD, initiatorul psihanalizei.

In cateva din lucrarile sale fundamentale (Interpretarea viselor, 1899; Psihopatologia vietii psihice, 1901; Trei eseuri asupra sexualitatii; Cuvantul de spirit si relatia sa cu inconstientul, 1905 ), Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individuluiare la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind:

pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului

iar pe de alta parte, la conservarea individului.

El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului, implicit o organizare pe verticala a vietii psihice.

Inainte de 1920 ,,aparatul psihic" este compus dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate:

inconstient = rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale ;

preconstient = un fel de filtru indeplinind functia de ,,cenzura" si permitand accesul selectiv in constiinta a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea;

constient = este un ,,strat superficial", de fapt, expresia unor adancuri in care predominant este inconstientul.

,,Veritabilul" nivel de organizare a vietii psihice il constituie, dupa Freud, inconstientul deoarece el guverneaza gandurile, actiunile, imaginile, reprezentarile.

Functia ,,aparatului psihic" este de a reduce tensiunile neplacute fie prin:

descarcarea lor

proces intrapsihic de aparare si de refulare.

Constiinta nu este decat suprafata aparatului psihic, pe cand inconstientul formeaza baza, fundamentul lui.

In marea sa majoritate, aparatu psihic este inconstient. Tendintele refulate in cursul dezvoltarii sexuale infantile isi fac loc si se satisfac in vis sau in simptomele nevotice.

Dupa 1920 aduce o serie de corective.

Mai intai el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate, libidou, Eros) le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos).

Acorda un rol mai mare agresivitatii.

Agresivitatea nu este pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispune de propriile sale functii in viata psihica a individului, fiind uneori in mare masura responsabila de simptomele nevrotice decat pulsiunile sexuale.

Exista in om , considera Freud, o tendinta primitiva de autodistrugere.

Freud isi revizuieste conceptia cu privire la structura si dinamica aparatului psihic, acesta fiind interpretat prin prisma mecanismelor de aparare ale Eului si a operatiilor de refulare.

In noua topica a aparatului psihic, format din Sine, Eu, Supraeu, locul central va reveni Eului.

activitatea Eului este concomitent constienta, preconstienta si inconstienta

ea consta in - perceptia externa si interna, in procesele intelectuale

dirijarea si controlarea mecanismelor de aparare

Supraeul.

De obicei acesta este expresia identificarii copilului cu parintii idealizati. Daca Eul este determinat, in general, de experienta proprie si actuala a individului, Sinele si Supraeul sunt influentate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influentele sociale si parentale).

Conciliator intre aceste instante si realitatea externa, Eul devine principalul nivel al vietii psihice.

Dupa Zlate psihanaliza a savarsit o mare eroare: absolutizarea inconstientului. Freud inglobeaza in inconstient insasi Eul; el considera ca esenta existentei este inconstienta. In felul acesta viata psihica este amputata in cele din urma de fortele antagoniste care formeaza constiinta si Eul.

Viziunea nivelara a vietii psihice este impartasita si de alti autori avand o larga audienta in psihologie.

LUDWIG KLAGES (1928) considera ca viata psihica este constituita din 3 straturi zau zone:

materia individualitatii (ansamblul aptitudinilor personale referitoare la cunoastere, emotivitate, miscare);

structura (complexul de dispozitii ale mediului intern care determina forma de desfasurare a proceselor psihice);

natura (totalul mobilurilor sau motivelor personale de actiune ale individualitatii).

H. THOMAE (1951), prefera termenul de ,,arie" al personalitatii. Dupa parerea lui procesele dezvoltarii sunt rezultate ale interactiunii diverselor arii ale personalitatii:

aria propulsiva (flexibila pentru adaptarea la schimbare);

aria impulsiva (ce consta in habitualizare);

aria prospectiva (care asigura orientarea viitoare).

Desi aceste ultime contributii, cu exceptia celei a lui LERSCH, surprind intr-o mai mica masura aspectul organizarii ierarhice, nivelare a psihicului si mai mult pe cel al structurarii si interdependentei propriu-zise, ele sunt sugestive pentru efortul de a creona o viziune unitara si interactionista asupra vietii psihice.

3)Psihologia contemporana despre organizarea structural-dinamica a psihicului

Psihologia transpersonala

Reprezentantii psihologiei transpersonale nu se multumesc doar cu desprinderea unor nivele structural-functionale ale psihicului, ci incearca sa realizeze si o ierarhizeze a elementelor componente in interiorul fiecarui nivel.

KEN WILBER propune un model al constiintei care, ramanand fidel doctrinei universale, ia totusi in considerare si aporturile aduse de psihanaliza, psihologia egoului, psihologia jungiana, psihologia umanista si interpersonala.

Pornind de la ideea ca personalitatea umana este manifestarea sau expresia unor nivele multiple ale constiintei umane, el stabileste un ,,spectru al constiintei" format din 5 nivele, fiecare dintre acestea caracterizandu-se printr-un sentiment diferit de identitatea personala si traversand mai multe gradatii, de la identitatea suprema a constiintei cosmice, la sentimentul particular de identitate asociat constiintei eului.

Nivelele spectrului constiintei sunt urmatoarele:

nivelul Spiritului

Cel mai intim nivel al constiintei, identic cu realitatea absoluta si ultima a universului, constiinta cosmica, nivelul suprem de identitate al omului;

nivelul transpersonal, supraindividual, cand omul nu este constient de identitatea sa cu universul, dar nici nu se confunda cu organismul individual;

nivelul existential

- omul se identifica cu organismul sau psihofiziologic total, asa cum exista el in timp si spatiu;

- este nivelul la care linia de demarcatie intre sine si altul, intre organism si mediu este clar trasata.

La acest nivel incep sa se dezvolte procesele gandirii rationale ale omului si vointa sa personala;

limitele superioare ale nivelului existential contin factori biosociali, materiali, culturali interiorizati, relatiile de familie, conotatiile sociale, institutiile sociale omniprezente (limba, logica, etica, lege);

nivelul ego-ului

omul se identifica nu direct cu organismul sau total, ci cu o reprezentare mentala, mai mult sau mai putin exacta a organismului sau, se identifica, deci, cu propriul eu, cu imaginea de sine;

nivelul ,,umbrei"

omul se identifica cu o parte a egoului sau, cu imaginea de sine saracita si inexacta, care este persoana, in timp ce restul tendintelor psihice considerate ca penibile, indezirabile sunt lasate in ,,umbra".

Se remarca ca fiecare nivel al spectrului constiintei reprezinta o sfera de identitate din ce in ce mai restransa, trecand de la univers la o fateda a acestuia numit organism, de la organism la o fateta a acestuia numit psihic si de la o fateda a psihicului la o alta calificata drept persoana.

Fiecare nivel in parte dispune de o organizare structural-functionala proprie, deoarece este format dintr-o structura profunda si dintr-o alta de suprafata.

Dar nu numai nivelul constient al vietii psihice este diferentiat si neomogen, ci si cel al inconstientului. Wilber descrie 5 tipuri de inconstient:

inc. fundament (structurile profunde existente in calitate de potentialitati care oricand pot deveni constiente);

inc. arhaic (structurile simple, primitive, precoce ce nu provin din experienta personala ci sunt mosteniri filogenetice comune);

inc. submergent (structurile, candva constiente, dar care actual sunt evacuate sau refulate de constiinta deoarece nu sunt compatibile cu ea);

inc. ,,pecete" (structurile nerefulate dar care au propietatea de a refula);

inc. emergent (structurile profunde existente de la origine si neiesite inca la suprafata inconstientului fundament).

Aceste forme ale inconstientului sunt: ,,tipuri de procese inconstiente si nu nivele ale inconstientului."

Dupa Zlate cele 5 forme ale inc. descrise de Wilber sunt mai mult decat simple ,,procese inconstiente".Ele demonstreaza organizarea structural-dinamica, in esenta nivelara, a inc.

Recunoaste in inc. submergent preconstientul lui Freud, iar in inc. ,,pecete"-Superegoul.

WOLMAN (1986), pornind de la premisa ca, de fapt, aparatul psihic al lui Freud cuprinde 2 instante distincte, constientul si inc. cea de-a 3-a (precs. sau subcs.) fiind asimilabila constientului, propune introducerea unui nuvel intermediar intre Cs. si Inc. numit protoconstient.

Dupa opinia lui, exista fenomene care nu sunt in intregime nici constiente, nici inconstiente. De ex. visele lucide, fobiile, fenomenele parapsihologice, meditatia, etc., sunt pe jumatate constiente, pe jumatate inconstiente, cuprinzand momente de ambele tipuri. Acestea sunt fenomenele numite de autor prin termenul de protoconstient.

Protoconstiinta reprezinta ,,o punte de legatura intre fenomenele constiente si cele inconstient intre comportamentul normal si cel psihopatologic."

Specificul abordarii structural-dinamice a psihicului

CONCEPTUL DE "STRUCTURA"

-pt. fizica structura=ansamblu de stari si de transformari posibile in cadrul carora sistemul real isi ocupa locul sau determinat

-pt. socilogie structura reprezinta o ordonare stabilita a elementelor unui sistem social, care scapa fluctuatiilor ce ii sunt impuse din afara

-Piaget (Structuralismul): o structura comporta 3 caracteristici fundamentale: totalitate, transformare, autoreglare

- totalitatea structura este formata din elemente subordonate legilor specifice sistemului-

- transformarea structurile sunt intotdeauna si simultan structurante si structurate .

- autoreglarea asigura conservarea si "inchiderea" structurilor = transformarile interne ale unor structuri au loc intotdeauna intre elementele aceleiasi structuri

-limita: structurile psihice nu intretin raporturi genetice si evolutive unele cu altele, deci ele nu se influenteaza reciproc (aceasta limita va fi corectata de abordarile sistemice).

DEMERSURI IN ABORDAREA STRUCTURAL - DINAMICA A PSIHICULUI

implica 2 tipuri de demersuri:

- surprinderea modului de organizare, articulare si ierarhizare a elementelor vietii psihice la un moment dat - surprinderea dinamicii, evolutiei, transformarii de-a lungul timpului a organizarii psihicului

-psihanaliza clasica avantaja dinamismul

-Lacan - structuralismul (inconstientul este structurat ca un limbaj)

-exista tentative de conciliere a dinamicii cu structura: Piaget dezvoltarea stadiala a psihicului copilului

fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispune de o organizare totala, prin asimilarea si includerea in sine a achizitiilor stadiului precedent, dar depasindu-le pe acestea, astfel ca apar in final structuri globale extraordinar de complexe

PRINCIPIILE ABORDARII STRUCTURAL - DINAMICE A PSIHICULUI

p. structurarii elementelor componente ale vietii psihice T aparitia unei totalitati

p. interactiunii si interdependentei elem. componente (unele actioneaza asupra altora producand modificari in elem. si in relatia dintre ele)

p. integrarii elem. in cadrul structurilor, fara sa-si piarda propria lor identitate

p. trecerii de la o structura la alta, ca urmare a modificarii echilibrului fortelor de camp, structurile ramanand distincte, necontrolate

p. raporturilor de succesiune spatio-temporala, de coexistenta exterioara, fara raporturi genetice, evolutive

p. legilor de structura si al legilor de dinamica asigura perpetuarea structurilor si dinamica acestora (individul ramane unitar si constant cu el insusi sau devine disociat si fluctuant) .

Abordarea structural-dinamica antreneaza in psihologie o serie de dificultati. Dupa opinia lui Zlate cauzalitatea dificultatilor este dubla:

omul dispune de capacitati simbolice care-i permite reprezentarea/anticiparea sfarsitului, a mortii, a dezintegrarii structurii vii pe care el o reprezinta.Cum structura este dinamica, evolutiva, dezintegrabila, acest fapt ii induce omului o stare de neliniste, de angoasa.

El constientizeaza faptul ca a crede in structura inseamna a crede implicit intr-o iluzie a perenitatii.

Omul isi da seama ca numai starile de echilibru, de armonie (cu sine, cu altii, cu lumea) sunt benefice, gratificante, in timp ce ruperea echilibrului, starile de dizarmonie sau de criza conduc la efecte negative in plan psihocomportamental (frustrare, stress, anxietate).

In felul acesta omul traieste o drama:structura, prin stabilitatea ei, este factor de progres, de succes psihologic, in timp ce prin dinamica ei si mai ales prin dezintegrarea ei devine factor iluzoriu, de esec psihologic.

Schimbarea este contradictorie in ea insasi:

corespunde dezintegrarii

este conditia adaptarii si supravietuirii.

Tocmai de aceea apare dificultatea conjugarii acestor 2 stari ale schimbarii, gandirea lor concomitenta. Doar abordarea structural-dinamica impreuna este in masura sa depaseasca contradictia.

III . ABORDAREA SISTEMICA SI SINERGETICA A PSIHICULUI

ABORDAREA SISTEMICA

Abordarea sistemica a psihicului este de data relativ recenta. Premisele ei trebuie cautate in stiintele mai apropiate mai indepartate de psihologie (biologie, filosofie, neurologie, cibernetica, etc.) sau chiar in interiorul psihologiei.

I. Din afara psihologiei

I.1. BIOLOGIA este poate stiinta cea mai veche care si-a elaborat o viziune sistemica asupra obiectului ei cercetare. Organismul natural (animal sau uman) inteles ca un ansamblu, ca o totalitate de organe si aparate interdependente unele de altele dar si de mediul exterior, a fost prototipul abordarilor sistemice pentru multe stiinte, implicit pentru psihologie

I.2. FILOSOFIA. Psihologia s-a desprins ca stiinta de sine statatoare din filosofie, asa incat nu se putea ca unele conceptii filosofice sa n-o contamineze.

DESCARTES (1596-1650) a introdus in ,,Tratatul despre om" ideea omului ca o ,,masina vie":

I.3. FIZIOLOGIE si NEUROLOGIE

P.K. ANOHIN studiind activitatea reflex-conditionata a creierului a formulat ,,teoria sistemului functional".

Abordarea sistemica a psihicului uman a fost insa impusa de teoria informatiei, de cibernetica si mai ales de teoria generala a sistemelor (TGS).

Teoria informatiei a facilitat elaborarea unei viziuni holiste asupra psihicului. Ea a permis intelegerea mai clara a caracterului informational, deci nesubstantial, al psihicului. Faptul ca prin intermediul teorie informatiei putem studia cum un sistem intra in contact cu altul, cum diverse constrageri biologice (date de organizarea sistemului nervos central) limiteaza seria adaptarilor posibile ale matricei socioculturale are o mare importanta pentru explicarea sistemica a psihicului, acesta integrandu-se el insusi in sirul factorilor constrangatori sau facilitatori ai evolutiei umane.

4. CIBERNETICA

Cibernetica propune o serie de concepte operationale cu ajutorul carora pot fi intelese cele mai diverse masini, inclusiv cele biologice si sociale.

Ea introduce notiunile de reglare si deviatie, cele de control si programare.

Cea mai importanta este insa notiunea de conexiune inversa (feed-back) cu diversele sale varietati

- feed-back-ul negativ, care anuleaza orice deviatie de la norma;

- feed-back-ul pozititiv care creste deviatia.

Din colaborarea ciberneticii cu psihologia s-a surprins natura informationala a psihicului si caracterul lui integrator-sistematic.

5. Teoria generala a sistemelor este o alta orientare teoretica ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice in psihologie.

Ludwig von Bertalanffy, creatorul teoriei generale a sistemelor, a facut apel la psihologie, din care si-a extras argumentele pentru a-si ilustra ideile. In centrul preocuparilor sale se afla conceptul de sistem. Sistemul este orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata (non-intamplatoare).

Importanta este nu pozitia se sistem sau de element, ci relatia interactiunea si interdependenta lor. Elementul devine semnificativ numai in relatie cu alt element.

Elementele se asociaza in ,,subsisteme" iar subsistemele legate si corelate intre ele formeaza ,,sistemul". Senzatiile, perceptiile, gandirea, memoria asociate intre ele formeaza subsistemul cognitiv; acesta, corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivational si volitiv, formeaza sistemul de personalitate. La randul lui, sistemul de P devine subsistem in raport cu sistemul social. In tratarea sistemica elementul este ceva relativ aflat in relatii de apartenenta sau de incluziune fata de altceva.

El vorbeste de un anumit tip de sistem - cel deschis.

Sistemul este deschis in sensul ca lasa sa patrunda in sine o serie de elemente (materiale, energetice, informationale) care ii pot modifica configuratia interioara.

Relatia sistemului cu ecosistemul asigura insasi ,,viata" sistemului. Pe scurt, sistemul trebuie sa interactioneze cu alte sisteme. Aceasta interactiune presupune dependenta sistemului de exterior, afirmarea unei finalitati proprii sistemului dat.

Intre verigile de ,,intrare" si cele de ,,iesire" este introdusa relatia de tip circular (conexiunea inversa).

El este cel care introduce pentru prima data notiunea de conexiune inversa, ca o lege universala, cautand sa o identifice in fenomenele fizice, psihice, sociale, morale. El este primul care defineste psihicul ca sistem.

,,Psihicul este un sistem constituit din multiple elemente dinamice reversibile asociate".

II. Premise din interiorul psihologiei

La elaborarea viziunii sistemice asupra psihicului a contribuit si psihologia.

II.1. Momente semnificative

Unul dintre acestea il reprezinta psihologia gestaltista (configurationista) care a pornit de la sublinierea rolului formei, al intregului in raport cu partea.

Gestaltismul a aparut ca o reactie impotriva asociationismului, aducand o viziune metodologica integralista.

Forma (gestalt) este un produs al organizarii, iar organizarea este procesul care duce la gestalt.

Intuirea caracterului de sistem al psihicului se degaja din model in care gestaltistii explicau unele legi ale perceptiei, una dintre acestea fiind legea pregnantei sau a bunei forme.

II.2. Coordonatele sistemice ale psihicului

Abordarea sistemica a psihicului pp. conceperea lui ca un sistem ce dispune de toate atributele sistemelor, in general.

Prima problema care se ridica este aceea daca psihicul poate fi considerat un sistem. Si daca da, care sunt caracteristicile SPU?

Pentru a raspunde la aceste intrebari este necesar ca mai intai sa descriem conceptul de sistem si apoi sa vedem in ce masura psihicul dispune de coordonate sistemice.

II.2.1. Conceptul de sistem

Sistemul consta in multimea de elemente componente, in ansamblul relatiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar si ierarhic si in constituirea unei integralitati specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relatiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale, in masura in care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. (Vlasceanu)

Sistemul cuprinde:

trei categorii de marimi (de intrare; de stare; de iesire), cu topologia lor distincta;

marimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeste din afara sa, unele dintre acestea fiind asimilabile, altele neasimilabile sau chiar perturbatoare, raportul dintre ele dand coeficientul de complexitate al sistemului.

marimile de stare sunt cele din interactiunea carora se creeaza o configuratie diferentiala sau difuza;

marimile de iesire sunt constituite din produsele sistemului, din rezultatele aparute ca urmare a functionalitatii lui concrete.

Relatiile dintre cele 3 categorii de marimi: sistemul depinde de marimile de intrare, care, la randul lor, sunt influentate de marimile de iesire;

-in cadrul sistemului exista relatii:

conexiunea inversa sau feed-back-ul (cea mai importanta relatie dintr-un sistem)

- intre structuri (relatii interstructurale)

- intre elementele structurilor (relatii structurale)

Activitatile sau comportamentele, adica modul in care sistemul interactioneaza cu mediul sau, efectele acestei interactiuni, efectele acestei interactiuni sunt si asupra mediului si asupra sistemului.

Orice sistem contine 3 subansambluri

substantial (vizeaza numarul si natura elementelor constitutive);

structural (se refera la multimea si tipul relatiilor de interactiune dintre elementele componente);

functional (are in vedere actiunile realizate de sistem ca raspuns la solicitarile mediului).

II.2.2. Psihicul ca sistem: caracteristicile sistemului psihic uman

Psihicul detine si satisface toate aceste atribute, deci poate fi considerat un sistem.

Golu & Dicu:

Am putea spune ca sistemul psihic reprezinta in sine un ansamblu autoreglabil de stari si procese structurate pe baza principiilor semnalizarii, reflectarii si simbolizarii si coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatio-temporara, generalizare.

Popescu-Neveanu:

Sistemul psihic uman este un sistem energetic-informational de o complexitate suprema, prezentand cele mai inalte si perfectionate mecanisme de autoorganizare si autoreglaj si fiind dotat cu dispozitii selective antiredundante si cu modalitati proprii de determinare antialeatorii.

Cele 2 definitii cuprind principalele caracteristici ale SPU, si anume:

Caracterul informational-energizant al SPU.

Primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul, traind intr-un univers informational, fiind bombardat mereu de informatii si trebuind sa reactioneze la ele, este nevoit sa-si elaboreze mecanismele prin intermediul carora sa le poata stapani. El trebuie sa-si formeze si sa-si perfectioneze mecanismele de receptionare a informatiilor, de stocare, prelucrare si interpretare a lor, de combinare si recombinare sau pe cele de valorificare a lor.

Importanta nu este doar informatia, ci si modul de operare cu ea. Asa incat mai corect este sa vorbim, considera Zlate, de caracterul informational-operational al SPU.

Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul ca avem de-a face cu un sistem viu, campurile bioenergetice reprezentand zone de generare a insasi modelelor informationale.

Cum nu cantitatea de energie in sine este semnificativa, ci tocmai modul ei de utilizare, fapt ce se soldeaza cu stimularea in grade diferite a SP, mai adecvat ar fi sa precizam natura stimulator-energizatoare a acestuia.

SP dispune de stari si procese cu grade diferite de organizare si structurare ce le diferentiaza calitativ intre ele, acordandu-le o nota de valoare.

In acest caz, aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe primul plan.

Sintetizand, putem spune ca SPU este informational-operational, stimulator-energizant si axiologic.

Caracteristica fundamentala a SPU o reprezinta caracterul sau interactiv, interactionist.

El este un sistem prin excelenta dinamic, neaflandu-se aproape niciodata intr-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzand posibilitatea unor pericole de relativa stabilitate.

Indiferent de starea in care se afla, interactiunea elementelor, a partilor, structurilor, subsistemelor sale este modul lui curent existential. Elementele sistemului capata sens numai in procesul interactiunii. Caracterul interactionist al sistemului este demonstrat de faptul ca nivelul de dezvoltare a unei parti depinde de nivelul dezvoltarii altei parti.

Interactivismul componentelor sistemului se evidentiaza nu doar in procesul organizarii calitative a acestora, ci si in cel al destructurarii lor. Perturbarea unei componente a sistemului antreneaza dupa sine alterarea alteia sau chiar a intregului sistem.

Relatiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidentiaza si mai pregnantcaracterul interactiv al acestuia.

Pentru ca sistemul sa-si pastreze integralitatea, nu este absolut necesar ca toate componentele sale sa fie la fel de dezvoltate.

Chiar daca unele sunt mai putin dezvoltate sau lipsesc cu desavarsire, sistemul poate actiona ca un intreg tocmai datorita compensarii, adica preluarii functiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate de catre alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate.

Interactiunea SPU nu se realizeaza exclusiv la nivelul propriilor sale componente.

Sistemul, luat ca intreg, interactioneaza cu exteriorul, de unde deriva o alta caracteristica a lui, si anume faptul ca este ambilateral orientat.

Sistemul asimileaza informatii atat din exterio, cat si din sine, pe care le coordoneaza in virtutea unui principiu al echilibrarii. Numai acest tip de orientare dubla ii asigura normalitatea.

Ruperea sistemului de lume si centrarea excesiva pe sine, inchiderea in sine ar duce la ,,prabusirea in sine", la aparitia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.

SPU este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta organizare, deferentiere si specializare spre forme din ce in ce mai complexe de organizare, diferentiere si specializare.

Functionarea si interactiunea proceselor de crestere, maturizare, dezvoltare etc., se soldeaza cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce in ce mai evoluate.

SP nu dispune insa nu doar de capacitatea de a-si elabora o serie de mecanisme functionale proprii, evident sub influenta si dirijarea factorilor si solicitarilor externe, ci si de aceea de a le si transforma in mecanisme mijlocitoare ale propriilor lui demersuri.

Ele sunt introduse in circuitul functional al psihicului, contribuind la evolutia acestuia.

Caracterul evolutiv al SPU se exprima prin trecerea acestuia de la stari de condensare si maxima concentratie (in produsele obtinute la un moment dat) la stari de expansiune, de cautare a unor noi cai si mijloace care sa conduca la obtinerea altor produse.

Caracterul evolutiv al SPU pp. succesiunea fazelor de organizare si de dezorganizare, fiecare dintre acestea putand fi premisa sau impulsul celeilalte.

SPU nu functioneaza global, nediferentiat, ci pe niveluri, continuturile sale capatand o ierarhizare functionala si valorica.

Cele 3 niveluri funvtionale ale psihicului sunt constientul, subconstientul si inconstientul.

O anumita ierarhizare intalnim chiar in interiorul fiecaruia dintre aceste niveluri.

In constiinta sunt prezente urmatoarele niveluri functionale:

nivelul de maxima acuitate si claritate (starea de veghe);

nivelul acuitatii moderate si minime (starea de atipire);

nivelul acuitatii abolite (starea de coma).

Trecerea de la un nivel la altul asigura dinamica normala a sistemului, fixarea unuia dintre ele echivaleaza cu perturbarea sistemului.

SPU este antientropic si antiredundant, ceea ce inseamna ca, pe masura constituirii lui, favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor perturbatoare. Sunt eliminate informatiile de prisos, cele care si-au pierdut utilitatea sau cele care, in loc sa organizeze sistemul, il dezorganizeaza. Sunt retinute informatiile facilitatoare ale bunei functionalitati a sistemului. Mecanismele de selectie, abstractizare, uitare, transfer joaca astfel de roluri. SPU nu exclude total momentele de dezorganizare, de desinergizare.

Momentele dezorganizatoare nu sunt destructive, ci constructive si innoitoare, conducand la creearea conditiilor favorabile reinceperii unei nou proces (procesul creatiei). Principalele dispozitive antialeatorii ale omului sunt ratiunea si vointa, prin intermediul lor omul sustragandu-se intamplarii, contingentei.

SP nu este total antiredundant. El isi conserva o anumita cantitate de informatie care desi actual nu este yutila, poate deveni intr-o alta etapa, ea reprezentand un fel de rezerva pentru constructiile viitoare.

SPU are un caracter adaptativ, indeplinind functia de reglare si aureglare.

Desi el se formeaza ca urmare a influentelor exterioare socio-culturale ce se exercita de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce si la socializarea lui, aceasta nu inseamna ca individul nu participa la propria sa formare.SPU isi afirma specificul si forta sa proprie.

In afara de functia de autoreglare, SPU o are insa si pe cea de autoorganizare, adica de asi elabora noi forme de organizare, noi modele sau functii interne.

Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducatia, autodepasirea sunt comportamente specifice prin care se exprima functia autoorganizatoarea psihicului.

Datorita tuturor acestor caracteristici psihicul este considerat un sistem hipercomplex, un fel de rezumat condensat al intregii dezvoltari biologice si socio-culturale a omului, sistem ce dispune de un numar mare de elemente active, puternic saturate de legaturi interne si externe.

Ion Manzat: ,,Psihicul este un sistem, dar un sistem deosebit, diferit de alte sisteme, el este un sistem sinergetic, cu propietati pe care sistemele nesinergetice nu le detin.

Daca omul este un sistem sinergetic viu (pentru ca in el sunt concentrate toate energiile si potentele din univers) si de gradul II (deoarece isi poate autocrea sinergismul, il poate cunoaste si amplifica in mod constient, asa cum considera Manzat), atunci si psihicul sau este un sistem sinergetic viu si de gradul II. Tocmai de aceea abordarea sistemica, a psihicului trebuie completata cu abordarea sinergetica a psihicului.

III.1.1. Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice

Psihologia traditionala imparte fenomenele psihice in procese, activitati si insusiri psihice.

Procesele psihice sunt modalitati ale conduitei cu o desfasurare discursiva, plurifazica, specializate sub raportul continutului informational, al formei ideal, subiective de realizare, ca si al structurilor si mecanismelor operationale.

Activitatile psihice reprezinta modalitati esentiale prin intermediul carora individul se raporteaza la realitatea inconjuratoare, fiind constituite dintr-un sir de actiuni, operatii, miscari orientate in directia realizarii unui scop ca urmare a sustinerii lor pe o puternica motivatie.

Insusirile psihice sunt sistetizari si generalizari ale diverselor particularitati dominante apartinand proceselor sau activitatilor psihice, formatiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale stabile ale P, configuratii psihice mult mai stabile decat procesele psihice. Dat fiind faptul ca o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor, activitatilor si insusirilor psihice, ele sunt incadrate in categoria conditiilor facilitatoare sau perturbatoare ale celor dinainte.

Intre toate aceste fenomene psihice exista o stransa interactiune si interdependenta. Astfel procesele psihice apar ca elemente componente in structura activitatii psihice si se regasesc transfigurate in insusirile psihice.

Activitatea psihica reprezinta cadrul si sursa aparitiei, formarii si dezvoltarii atat a proceselor cat si a insusirilor psihice. Acestea din urma, o data constituite devin conditii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri superioare de data aceasta, ale activitatii psihice.

Interactiunea si interdependenta proceselor, activitatilor, insusirilor si conditiilor psihice evidentiaza unitatea vietii psihice si eficienta ei, deoarece numai intr-o astfel de unitate psihicul isi poate realiza functiile lui adaptative.

Senzoriale senzatii

perceptii

reprezentari

Cognitive

procese Logice gandire

psihice memorie

imaginatie

Afective

(emotii, sentimente, pasiuni)

Volitive (vointa)

activitati jocul

psihice invatarea

munca

creatia

Psihologia                                                                                   Conditii care stimuleaza si faciliteaza

studiaza                                                                                       procesele, activitatile si insusirile

fenomene                                                                                       psihice: motivatia , deprinderile,

temperament atentia

insusiri aptitudini

psihice caracter

inteligenta

creativitate

Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice

III.1.2. Clasificarea actuala a fenomenelor psihice

Zlate consecvent punctului de vedere potrivit caruia obiectul psihologiei il reprezinta activitatea omului concret, prefera sa vorbeasca de mecenisme psihice si nu de procese si insusiri psihice.

Procesele psihice sunt prea dinamice si fluctuante, insusirile psihice prea stabile si statice.

Atat procesele cat si insusirile psihice sunt interpretate prea adeseori in expresia lor finala, ca procese psihice, si nu in cea de forte ce pun in miscare si care, in functie de calitatea lor pot facilita sau impiedica desfasurarea activitatii.

Din acest considerent credem ca interpretarea lor ca mecanisme puse in slujba activitatilor umane este mult mai nimerita.

In decursul activitatii sale, omul trebuie sa receptioneze, sa stocheze, sa prelucreze informatia.

Pentru a putea realiza asemenea finalitati el are nevoie de forte psihice adecvate si specializate-senzorial- perceptive, mnezice sau rational-logice.

El trebuie sa-si sustina energetic activitatea, sa-si regleze in functie de imprejurari, sa-si integreze intr-un tot unitar actiunile, starile, trairile subordonandu-le unor scopuri determinate.

Iata de ce recursul la mecanismele stimulator-energizante, la cele de reglaj psihic, la cele integratoare devine o conditie sine-qua non a desfasurarii sficiente a activitatii.

Mecanismele psihice pot fi impartite in urmatoarele categorii:

mecanisme informational-operationale, impartite:

- in mecanisme de - receptionare si prelucrare primara a informatiilor

- prelucrare secundara si de transformare a informatiilor

mecanisme integratoare ale tuturor celorlalte in structurile complexe ale P.

Aceasta clasificare pune accentul pe latura instrumentala, dinamica, vie a psihicului, pe motorul ei si pe latura cresterii eficientei activitatii prin perfectionarea propriilor ei mecanisme.

de prelucrare primara a

informatiilor

senzatii

perceptii

INFORMATIONAL- reprezentari

OPERATIONALE de prelucrare secundara a

informatiilor

gandire

memorie

MECANISME imaginatie

PSIHICE

STIMULATOR- (motivatia, afectivitatea)

ENERGIZANTE

comunicarea

REGLATOARE limbajul

atentia

vointa

INTEGRATOARE (PERSONALITATE)

Clasificarea actuala a fenomenelor psihice

III.2. Principiile si valentele abordarii sistemice a psihicului

III.2.1. Principalele abordari sistemice

Abordarea sistemica recurge la o serie de principii cu caracter metodologic ce trebui respectate in investigatiile teoretice si chiar in demersurile practice. Printre acestea enumeram:

Principiul globalitatii - fiecare componenta trebuie sa fie raportata la intreg si la fiecare dintre celelalte componente;

Principiul contextualitatii - se ia in considerare contextul concret-situational, existential si functional in care are loc derularea comportamentelor;

Principiul cauzalitatii - descoperirea cauzelor conduitelor si comportamentelor;

Principiul ameliorarii - in urma cercetarii se sugereaza masuri ameliorative in planul activitatii;

Principiul valorii - analiza se face in termeni apreciativi, in termeni de eficienta;

Practicarea analizei sistemice in psihologie conduce la cercetarea mult mai riguroasa si profunda a psihicului uman, la relevarea interrelatiilor elementelor lor componente pentru a surprinde modul optim de actiune a acestora, la descoperirea unor modalitati de crestere a calitatii si sficientei intregului sistem.

III.2.2. Valoare metodologica

Abordarea sistemica a psihicului uman are pentru psihologie o mare valoare metodologica, exprima si in sporirea posibilitatilor descriptive si explicativ-interpretative ale acesteia.

Principiul interactionist sistemic aplicat vietii psihice permite elaborarea unui model psihocomportamental de ansamblu al vietii psihice, mult mai aproape de adevar.

Abordarea sistemica a psihicului uman a deschis calea intelegerii mult mai clare si mai nuantate a raporturilor dintre psihismul subiectiv si comportamentul exteriorizat, care sunt nu numai interdependente, ci si reciproc convertibile.

Aceste comportamente sunt prelucrate si asimilate prin invatare, transformate in acte subiective, in timp ce acestea din urma se exteriorizeaza si se manifesta in comportament sub forma reactiilor.

Aceasta nu inseamna ca fiecare dintre cele 2 realitati (mintalul si comportamentalul) nu dispun de propriile lor legi de organizare si functionare.

Abordarea sistemica ne orienteaza si in planul cercetarii psihologice, reprezentand un adevarat ghid al acesteia.

Ia stabileste demersurile ce urmeaza a fi intreprinse de cercetatori, ca si principiile ce trebuie respectate in analiza sistemica.

Din perspectiva acestui tip de analiza, cercetatorul trebuie sa stabileasca relatiile dintre sistemul dat si sistemul sau supraordonat, si relatile dintre elementele lui constitutive:

relatiile dintre finalitatile sistemului si produsele obtinute;

relatiile dintre scopuri si potentialul de intrare si mai ales cel de stare;

relatiile dintre scopuri si restrictiile impuse desfasurarii proceselor, restrictii de natura fiziologica, psihologica sau sociala;

relatiile dintre componentele sistemului si factorii de presiune exercitati asupra lui.

IV. ABORDAREA SINERGETICA A PSIHICULUI

IV.1. Ce este sinergetica ?

Esenta noii viziuni deriva din etimologia termenului (> gr. sin ,,impreuna cu"; ergon ,,actiune"), de unde rezulta ideea de ,,actiune impreuna, corelata, a diferitelor elemente" care conduce la efecte de cooperare.

Termenul de sinergetica a fost introdus de fizicianul german Herman Hacken , specialist in teoria laserilor, care a si fundamentat d.p.d.v. teoretic o noua conceptie.

Despre sinergetica se poate vorbi in cel putin 3 acceptii:

Ca activitate

Sinergetica se refera la actiunea simultana a mai multor agenti, chiar de naturi diferite in vederea indeplinirii aceleiasi functii.

Ca stiinta

Sinergetica se concentreaza asupra studierii, autoorganizarii sau autostructurarii sistemelor, indiferent de natura lor (fizica, chimica, biologica, sociala), pe baza conlucrarii, a cooperarii organice a comportamentelor si subsistemelor constitutive.

Ca metastiinta

Sinergetica pledeaza pentru atitudini de mare sinteza in cunoastere, depasind granitele mai mult sau mai putin inguste ale fiecarei stiinte in parte, ea este interesata mai degraba de metodologie, de principiile tranferabile in mai multe domenii decat de metode sau tehnici particulare de investigatie.

IV.2. Principiile abordarii sinergetice

Abordarea sinergetica apeleaza la anumite principii, multe dintre ele reiesind din conceptia diversilor autori despre sinergetica.

Aceste sunt:

n Principiul instabilitatii dinamice - in masura a explica dezvoltarea psihicului; trecerea lui de la un stadiu la altul, de la o forma de manifestare la alta;

n Principiul dezechilibrului creator - capabil de a explica mecanismul intern, al dezvoltarii si progresului psihicului, chiar motorul psihicului;

Numai complementaritatea dintre cooperare si rivalitate creeaza in psihic tensiuni dinamizatoare absolut necesare bunei lui functionari.

n Principiul interactiunii - interactiunea sinergica se bazeaza nu numai pe cooperarea sincronica a elementelor, ci si pe rivalitatea lor sincrona;

Elementele actioneaza unele prin altele, nu unele dupa altele;

Exista interactiuni nu numai la nivelul elementelor ci si la nivelul interactiunilor.

n Principiul procesualitatii - in sinergetica prezinta o mare importanta nu atat arhitectura sistemului, cat procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele si dezechilibrele, rupturile si refacerile, ordinea si dezordinea, determinarea si haosul) care conduc la o arhitectura sau alta a sistemului.

n Principiul autoorganizarii optime si eficiente - cu ajutorul lui putem explica si intelege nu numai calitatea si efectele specifice sistemului sinergetic, ci si relatiile dintre un sistem si altul, injluentele reciproce ale sistemelor.

Senzatia.

Traind intr-un mediu informational, omul are nevoie de o serie de instrumente care sa-i permita operarea adecvata cu informatii. Unele dintre aceste instrumente sunt mecanismele psihice de prelucrare a informatiilor. Prin toate, el prelucreaza informatiile, dar fiecare o face in felul sau, dispunand de functii specifice.

Prin senzatii, omul capteaza, inregistreaza si efectueaza o prelucrare initiala destul de simpla a informatiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decat insusirile concrete, simple, izolate ale obiectelor si fenomenelor, care sunt insa insuficiente pentru adaptarea rapida la mediu.

De aceea el recurge la perceptii, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundata nu a insusirilor, ci a obiectelor luate ca intreguri distincte, ca trasaturi ce contin elemente inter-relationale. La acest nivel omului ii este accesibila semnificatia obiectelor in virtutea careia, acestea capata valoare adaptativa. Perceptia este legata "de aici si acum" de ceea ce se intampla in prezent.

Pentru a evoca experiente trecute, omul se serveste de reprezentare, prin intermediul careia isi reexprima experienta. Mecanismele de prelucrare primara a informatiilor, apar si se dezvolta in activitate, astfel incat ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare.

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL SENZATIEI .

In diferite lucrari de specialitate, termenul de senzatie, prezinta unele "ambiguitati" datorate disputelor teoretice in care a fost implicat.

Pentru demonstrarea specificului psihologic al senzatiei, se recurge la compararea senzatiei fie cu unele fenomene inferioare ei ( excitatia) sau cu fenomene superioare ei (perceptia).

Compararea senzatiei cu excitatia

Excitatia presupune o modificare locala reversibila sub influenta actiunii stimulului.

Senzatia implica transmiterea excitatiei pina la centri care au capacitatea de a inregistra experientele de natura sa asigure adaptarea conduitelor individului.

Daca, de exemplu, lumina este impiedicata sa ajunga in zona centrala a analizorului vizual, senzatia vizuala nu va aparea, dar aceasta nu inseamna ca reflexul pupilar va fi impiedicat sa intre in functiune.

Senzatia are doua stadii:

stadiul presenzorial

Stadiul de excitatie sau de reflex , caracterizat printr-o reactie localizata, dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator.

stadiul senzatiei propriu-zise ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor

Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia are o dubla semnificatie:

- se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si psihologic

- se subliniaza continuitatea lor, integrarea fiziologicului in sau de catre psihologic, asigurandu-se in felul acesta reglarea generala a comportamentului.

Compararea senzatiei cu perceptia

Raportarea senzatiei la perceptie reprezinta, cea mai raspandita modalitate de definire si individualizare a senzatiei. Punerea fata in fata a doua mecanisme cognitive reuseste sa conduca la surprinderea notelor distinctive a fiecaruia dintre ele.

Primul demers in acest sens a fost intreprins inca din sec.19, cind Thomas Reid concepea senzatiile ca fiind unitati psihice elementare si primitive care, combinindu-se si asociindu-se intre ele, duc la perceptii.

Reid obseva caracterul primitiv al senzatiilor elementare, comparativ cu caracterul complex si structural al perceptiilor.

In cercetarile actuale, dominate de psihologia cognitiva, distinctia dinre S si P capata o noua valoare.

Senzatia se refera la tratarea senzoriala a informatiilor fizice, independent de semnificatia lor.

Perceptia este direct legata de semnificatia obiectelor si de interpretarea informatiilor senzoriale.

Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica

Definirea senzatiei se poate face prin raportarea ei, nu doar la fenomenele fiziologice si psihice, aflate in imediata sa apropiere, ci si la alte "fapte", obiective sau subiective.

Senzatia corespunde unui obiect real, implica participarea unui aparat nervos si are antecedente si concomitente de natura subiectiva.

Obiectul si stimularea nervoasa apar drept conditii necesare, dar nu si suficiente pentru senzatii. O mare importanta au faptele mintale, constiinta, imaginile si rationamentul fiind cele care determina senzatia .

Perfectionarea senzatiilor nu constituie doar o urmare a bunei functionalitati anatomo-fiziologice, ci se datoreaza si perfectionarii activitatii mintale a individului. Nu numai simturile ascut mintea omului, ci si mintea contribuie la ascutimea simturilor.

Concluzie generala

Modalitatile de definire si de caracterizare a senzatiilor prezentate inainte, aduc precizari importante; totusi, nici una dintre ele nu furnizeaza date referitoare la continutul informational al senzatiilor, la forma ideal subiectiva de reflectare a realitatii.

M.Golu, considera ca senzatia este reflectarea activ-selectiv si ideal-subiectiva a insusirilor particulare si singulare ale stimulilor modali specifici, in forma unui cod imagine. Continutul ei, furnizeaza o informatie secventiala, fragmentata, despre obiectele si fenomenele perceptibile. Ea nu permite identificarea acestor obiecte, ci doar discriminarea lor in interiorul uneia si aceleiasi insusiri. Analiza senzatiei trebuie sa ia in consideratie interactiunea factorilor externi si a celor ce tin de organizarea subiectului.

Zlate: Senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce in creierul uman insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau stimulilor care actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avind un caracter nemijlocit.

Insusirile reflectate de senzatie sint simple, concrete, exterioare, accidentale, neesentiale, izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor.

Dovada faptului ca S se caracterizeaza prin tratarea separata a insusirilor stimulilor o reprezinta:

- specializarea simturilor

- specializarea ariilor corticale, a zonelor de proiectie corticala a analizatorilor.

Acest punct de vedere este larg acceptat si vehiculat in psihologia romaneasca:

COSMOVICI: ,,S este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial."

ROL: Senzatiile sunt importante pentru existenta si activitatea umana deoarece:

Informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului inconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante. Organele senzoriale furnizeaza creierului informatiile, pe care acesta le interpreteaza, le transforma in perceptii, face ca ele sa corespunda cu cele stocate deja. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate in experiente active.

Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator, ne semnalizeaza dezechilibrele interioare.

Senzatiile orienteaza si controleaza benefic, conduitele actuale ale individului. Cu ajutorul lor, selectam din mediul extern sau intern acele informatii ce sunt in acord cu necesitatile noastre actuale

PROPRIETATILE SENZATIILOR:

In functionalitatea lor concreta, senzatiile capata o serie de proprietati care le individualizeaza si le acorda totodata un anumit specific.

M.GOLU considera ca aceste proprietati sunt:

Modalitatea - orice senzatie specifica este produsa de un anumit stimul si se incadreaza intr-o anumita categorie: vizuala, auditiva etc;

Reflectarea - designarea - senzatia are un continut reflectoriu specific si desemneaza o anumita insusire a stimulului extern;

Referentialitatea - orice senzatie ne raporteaza la lumea externa si indeplineste o functie de cunoastere;

Instrumentalitatea - reglarea - senzatia poate regla comportamentele adaptative ale subiectului la o insusire a stimulilor modali din afara;

Intensitatea - orice senzatie are o forta mai mare sau mai mica, generand din partea subiectului raspunsuri corespunzatoare: f. puternic, puternic, moderat, f. slab;

Durata - orice senzatie are o anumita persistenta in timp, corespunzatoare duratei de actiune a stimulului;

Diversitatea intramodala - in interiorul fiecarei modalitati senzoriale se diferentiaza calitati specifice (nuanta in senzatiile de culoare, timbrul in senzatiile auditive);

Culturalitatea - proprietatea oricarei senzatii umane de a se modele in functie de influenta factorilor socioculturali.

M.ZLATE considera ca orice senzatie dispune de 4 proprietati: calitatea senzatiilor, intensitatea, durata si tonul afectiv al senzatiilor.

Calitatea

Este data de multitudinea elementelor ce le compun, de complexul sincretic al acestor elemente;

consta in capacitatea senzatiilor de a fi: vizuale, auditive, gustative, olfactive;

are mare importanta in identificarea corecta a obiectelor si persoanelor si in ghidarea comportamentului.

Intensitatea senzatiilor

Aceasta proprietate este legata, in principal de intensitatea fizica a stimulilor care la provoaca. Intensitatea senzatiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile care actioneaza cu intensitatea fizica a stimulului.

Aceste variabile sunt impartite in 3 categorii:

Unele dintre ele se refera la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata lui. Un stimul chiar daca nu dispune de o intensitate necesara producerii senzatiei, poate totusi produce senzatia prin aplicarea repetata.

Alte variabile se refera la modul de aplicare a stimulului. Aplicarea intermitenta a unui stimul este mai productiva decat aplicarea lui continua. La fel de importanta este si simultaneitatea stimularii receptorilor perechi.

Proiect: Forme ale denuclearizarii vietii conjugale - semicasnicia si pseudocasnicia Lucrare: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii

A 3 a categorie de variabile o reprezinta unele particularitati ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzatiei incepand cu marimea suprafetei receptoare stimulate, continuand cu nr. neuronilor pusi in functie de mesaj si terminand cu variatia potentialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.

Intensitatea senzatiei trebuie apreciata nu doar in functie de forta fizica a stimulului, ci si de alti factori, cum ar fi:

Conditiile concrete in care are loc receptia (aceeasi cantitate de excitant poate fi perceputa ca lumina puternica in conditii de intuneric si abia sesizata intr-o camera luminoasa);

Gradul de excitabilitate al SN (aceeasi cantitate de intensitate va avea valori diferite pentru un SN excitabil si un SN inert);

Existenta sau nonexistenta unor dominante organice pentru stimulii respectivi (in stare de foame, chiar si cea mai mica intensitate este traita intens).

Durata senzatiilor

Aceasta proprietate se refera la intinderea in timp a senzatiei. De obicei, senzatie persista atata vreme cat actioneaza si stimulul. In timpul unei senzatii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare finalizate prin adaptarea senzoriala sau disparitia senzatiei.

Cresterea progresiva a intensitatii stimulului duce la cresterea intensitatii senzatiei.

Descresterea progresiva duce la descresterea intensitatii senzatiei.

Intensitatea experientei senzoriale poate scadea si datorita intrarii in functiune a fenomenului de adaptare, de obisnuire cu stimulul.

Persistenta senzatiilor este extrem de variabila; se pare ca cele mai persistente, dupa incetarea actiunii stimulului, sint senzatiile gustative, iar sensibilitatea tactila superficiala este foarte putin persistenta.

Imaginile care se pastreaza si dupa incetarea actiunii stimulului se numesc imagini consecutive.

Exista foarte multe efecte consecutive de miscare sau de culoare; sunt de 2 feluri: pozitive si negative.

Imaginile consecutive pozitive sint cele care corespund senzatiei originare (un carbune aprins - cerc de foc)

Imaginile consecutive negative sint cele care nu corespund senzatiei originare, ci sint complemetare acesteia( daca vom privi cu un ochi un patrat rosu si apoi un peret alb vom vedea culoarea verde. )

Tonul afectiv al senzatiilor

Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropriere sau respingere a realitatii pe care o reflectam. Stimulii care se asociaza cu senzatii placute vor fi cautati, receptionati preferential, cei ce genereaza senzatii neplacute vor fi evitati sau respinsi. Tonalitatea afectiva a senzatiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuintelor.

Fenomenele de suprasaturate sau de subsaturare senzoriala produc in egala masura efecte negative in plan afectiv.

Tonalitatea afectiva a senzatiilor este diferentiata in functie de specificul lor. Daca la marea majoritate a senzatiilor polarizarea ei este evidenta, senzatiile respective putandu-se asocia in egala masura cu efecte pozitive sau negative, in plan afectiv, al senzatiile algice ea este unipolara, producand intotdeauna efecte afective negative.

Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea care specifica si individualizeaza senzatiile in general, dar si pe unele in raport cu altele. Totodata, el evidentiaza relatiile subtile ce exista sau pot exista intre unele fenomene psihice simple, primare, cum sunt senzatiile, si altele complexe cum sunt cele afective.

LEGILE SENZATIILOR

Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii.

M.Golu considera ca sensibilitatea se subordoneaza actiunii a 3 categorii de legi: legi psihofizice, legi psihofiziologice si legi socioculturale. Legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara intregului regn animal, iar legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

LEGILE PSIHOFIZICE

Existenta unui stimul in mediul inconjurator si chiar actiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzatii. Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa dispuna de o anumita intensitate.

Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa aiba o anumita intensitate.

- Cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila sa produca o senzatie se numeste prag absolut minimal.

Acesta este extrem de diferit de la o senzatia la alta (vizuala: 1-2 cuante; auditiv: 16-20 vibratii pe secunda).

- Cantitatea maxima de intensitate a stimului care produce o senzatie de acelasi fel se numeste prag absolut maximal. Depasirea lui declanseaza, ca urmare a suprasolicitarii analizatorului, fie: durerea, fie neutralitatea aparatului in raport cu stimulul.

Pragul absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilitatii absolute .

Intre sensibilitatea absoluta si pragul absolut minimal exista un raport invers proportional. Cu cit pragul absolut minimal este mai mic, cu atit sensibilitatea absoluta este mai mare si invers, cu cit el este mai mare, cu atit sensibilitatea este mai mica.

Omul are capacitatea de a sesiza nu numai limitele minime si maxime ale intensitatii unor stimuli, ci si existenta unor diferente foarte fine intre intensitatile variabile ale stimulilor, diferente masurate cu ajutorul pragului diferential.

Sensibilitatea diferentiata este capacitatea cu ajutorul careia se surprind aceste diferente minime intre stimuli. Pragul diferential priveste valorile liminar discriminative ale stimulului, adica relatia dintre:

intensitatea initiala a stimulului

intensitatea ce trebuie adaugata sau scazuta de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabila a S initiale.

LEGILE PSIHOFIZIOLOGICE exprima dependenta nivelului si dinamicii sensibilitatii de fenomenele care au loc in organizarea interna a subiectului, inainte si in timpul receptionarii stimulului modal specific. Esentiale sunt: legea adaptarii, a contrastului, legea sensibilizarii si depresiei, legea sinesteziei si legea oboselii.

Legea adaptarii exprima caracterul intrinsec dinamic, al sensibilitatii, deplasarea in sus sau in jos a pragurilor absolute si diferentiale sub actiunea prelungita a stimulului sau in absenta acestuia.

Adaptarea se manifesta in cadrul tuturor analizatorilor si are ca mecanism interactiunea dintre veriga corticala si cea periferica.Sensibilitatea isi modifica parametrii functionali o data cu schimbarea conditiilor de mediu.

Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu se numeste adaptare senzoriala.

Intrarea in functiune a fenomenului adaptarii senzoriale poate fi cel mai usor demonstrata prin trecerea brusca dintr-un mediu in altul. Procesul se realizeaza gradat.

De obicei, la stimulii puternici, sensibilitatea scade, iar la cei slabi creste.

Dupa rapiditatea adaptarii lor, analizatorii au fost clasificati in:

usor (tactili, termici, olfactivi, gustativi, vizuali);

greu (auditivi si algici)

EX.: in sfera sensibilitatii olfactive adaptarea se face rapid, im timp ce in domeniul sensibilitatii auditive adaptarea se produce greu si in timp.

Legea contrastului exprima cresterea sensibilitatii ca efect al stimularii spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau succesiv asupra aceluiasi analizator. Corespunzator, avem 2 tipuri de contrast: simultan si succesiv.

Contrastul simultan consta fie in accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in acelasi timp in campul perceptiei, fie in accentuarea stimulului principal sub influenta stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile de intensitate dintre stimuli sa nu fie mici prea mari, incat sa genereze fenomenul; de alternanta, nici prea mici, incat sa genereze amestecul.

Contrastul simultan are o sfera de manifestare mai redusa decat cel succesiv. Astfel, el este greu de obtinut in cadrul sensibilitatii gustative si olfactive; slab exprimat in sensibilitatea auditiva si pregnant in sensibilitatea vizuala.

Contrastul succesiv consta in cresterea nivelului sensibilitatii in raport cu un stimul prezentat la scurt timp dupa actiunea mai indelungata a altui stimul de aceeasi modalitate, dar diferit dupa intensitate. Acest tip de contrast se evidentiaza in toate modalitatile senzoriale, dare foarte pregnant in sensibilitatea gustativa, olfactiva, termica si vizuale.

Contrastul are la baza modificarea functionala a sensibilitatii si se explica prin intrarea in actiune a mecanismelor de inductie reciproca si autoinductie.

Cel mai plauzibil mecanism al contrastului se pare ca este mecanismul inhibitiei laterale.

Potrivit lui, activitatea unei celule este modificata de activitatea celulei vecine.

Legea sensibilizarii si depresiei exprima cresterea sau scaderea in cadrul unui analizator a sensibilitatii, fie ca urmare a interactiunii diferitelor campuri receptoare proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori. Stimularea cu o lumina de intensitate relativ slaba a unor segmente retiniene duce la cresterea nivelului sensibilitatii in segmentele apropiate.

Zravkov si Stevens au studiat interactiunea analizatorilor demostrand cum stimularea unuia dintre ei determina efectul de sensibilizare sau de depresie in cadrul celorlalti, corespunzator intensitatii si duratei stimulilor utilizati.

Excitarea in anumite limite si in anumite conditii a receptorilor tactili si kinestezici duce la cresterea sensibilitatii vizuale si auditive, iar intre alte limite si in alte conditii, ademenea excitare duce la aparitia fenomenului de depresie.

Sensibilizarea pp. cresterea sensibilitatii datorita interventiei unor fenomene de interactiune, acestea din urma se produc la mai multe nivele:

cel mai simplu nivelul este cel al receptorului unui analizator, interactiunea avnd loc intre diferitele lui elemente structurale diferentiate.

EX.: stimularea bastonaselor din retina duce la cresterea sensibilitatii conurilor.

nivelul segmentelor unuia si aceluiasi analizator

faptul se manifesta pregnant in cazul analizatorilor cu receptori perechi.

- Excitarea portiunii periferice a retinei unui ochi poate duce la cresterea sensibilitatii portiunii centrale a celuilalt ochi

Interactiunea dintre analizatori diferiti . Experienta curenta arata ca auzim mai bine la lumina decat in intuneric.

P.P. LAZAREV in anul 1904 a demonstrat:

- influenta actiunii analizatorului vizual asupra celui auditiv. A aratat ca sub influenta sunetului sensibilitatea vederii periferice (crepusculara) creste.

Cercetarile au condus la formularea unei reguli practice: ,,Atunci cand un analizator este intens si indelung solicitat, pentru mentinerea tonusului functional ridicat trebuie recurs la stimularea auxiliara, cu doze specifice de excitatie specifica a unui analizator."

Legea depresiei - Consta in scaderea sensibilitatii ca urmare a legaturilor functionale intraanalizatori sau interanalizatori.

Functioneaza dupa aceleasi mecanisme si la aceleasi niveluri ca si legea sensibilizarii.

Avem 3 nivele :

- stimularea indelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu scaderea sensibilitatii pentru alte culori, indeosebi pentru cele de unda lunga.

- Functia localizarii spatiale a sunetelor n-ar putea fi explicata fara interactiunea dintre cele 2 verigi perechi ale analizatorului auditiv.

- Sunetele cu intensitate mijlocie si mare coboara sensibilitatea bastonaselor.

Legea sinesteziei - exprima acea interactiune intre analizatori, in cadrul careia calitatile senzatiilor de o anumita modalitate sunt transferate senzatiilor de o alta modalitate.

Zlate: Se refera la efectele de intermodelare primara informationala, adica la '' transpunerea'' unei forme de sensibilitate intr-o alta modalitate senzoriala.

De ex., stimulii acustici produc efecte de vedere cromatica (''auditia colorata''); stimulii optici produc efecte auditive (''vedere sonora'')

De asemenea culorilor si sunetelor le pot fi atribuite si calitati tactile sau gustative.

Vorbim de ,,culori moi", de ,,sunete dulci".

Toti ceilalti stimulenti produc efecte kenestezice. Unul dintre primii autori care s-au ocupat cu studiul sinesteziei a fost psihologul roman Eduard Gruber, care a investigat fenomenul sinopsiei (auditie cromatica).

Investigatiile ulterioare asupra sinesteziei au condus spre ideea ca acest fenomen sta la baza talentului artistic.

Legea oboselii - exprima faptul ca analizatorii, fiind sisteme care functioneaza pe baza unui consum de energie stocata in structura lor, iar aceasta energie fiind cantitativ limitata, sunt supusi fenomenului de oboseala. Aceasta se concretizeaza pe de o parte, in scaderea considerabila a nivelului sensibilitatii si a capacitatii rezolutive a analizatorului, iar pe de alta parte, in aparitia unor senzatii de disconfort si instabilitate.

Nu in toti analizatorii oboseala se manifesta la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic si auditiv; cel mai putin fatigabil este cel gustativ.

Dupa sursa care o genereaza, oboseala senzoriala este:

- Suprasolicitare, ca urmare a functionarii indelungate a analizatorilor in conditiile actionarii unor stimuli de intensitate superioara mediei;

- De subsolicitare care se produce ca rezultat secundar al scaderii tonusului general de excitabilitate al SC, din lipsa de stimulare externa;

- De asteptare care apare pe fondul unei atentii concentrate pe termen lung.

Efectul oboselii este in toate cazurile negativ, ducand la scaderea performantelor la sarcinile perceptive. Cat si la o stare generala dezagreabila.

LEGILE SOCIOCULTURALE exprima dependenta organizarii si functionarii mecanismelor senzoriale ale omului de particularitatile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate si etaloanelor pe care le genereaza mediul sociocultural. Daca legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara intregului regn animal, legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

M.Golu identifica 4 legi de sorginte socioculturala care se includ in evolutia si structurarea sensibilitatii, si anume: legea constientizarii, a exercitiului selectiv (profesionalizarii), legea estetizarii si semantizarii si legea verbalizarii.

Legea constientizarii postuleaza faptul ca delimitarea sensibilitatii se realizeaza prin raportarea la starea vigila a subiectului si la capacitatea lui de a avea o senzatie specifica de care sa-si dea seama.

Initial, constiinta se bazeaza numai pe sensibilitate si pe experienta senzoriale; pe masura elaborarii si a altor structuri psihice mai complexe (reprezentarea., imaginatia, gandirea) ea dobandeste o anumita autonomie functionala si impune criterii noi sferei senzoriale.

Acuitatea oricarei sensibilitatii modale va depinde direct de claritatea si gradul de focalizare a constiintei: pragul de detectie va fi mai scazut in raport cu un stimul asteptat, decat in raport cu stimulul pe care nu-l asteptam.

Legea exercitiului selectiv (a profesionalizarii) exprima dependenta nivelului de dezvoltare si eficienta a diferitelor forme modale ale sensibilitatii de procesul general al invatarii pe care il parcurge individul uman si de specificul activitatii dominante (al profesiei).

Prin invatare senzoriala sau perceptiva organizata, copilul isi dezvolta componentele secundare ale schemelor de explorare, detectie, comparatie a diferitelor insusiri concrete ale obiectelor din jur si isi adapteaza experienta senzoriala la categoriile stimulilor de sorginte socioculturala (ex. literele alfabetului). Pe masura insusirii unei profesii o anumita forma particulara de sensibilitate va dobandi o dezvoltare preferentiala.

Legea estetizarii si semantizarii exprima modelarea sensibilitatii umane in raport cu actiunea a 2 factori culturale: frumosul si semnificatia. Functionarea mecanismelor senzoriale va fi modelata prin intermediul principiilor culturale (estetice si semantice) in directia evaluarii calitatilor senzatiilor prin prisma unor criterii de frumos-urat, agreabil-dezagreabil, precum si a unor criterii de semnificatie (ce sens are).

Aceasta estetizare a sensibilitatii genereaza diferentieri si particularizari intre indivizi. Ceea ce este frumos pentru un individ poate fi urat pentru un altul.

Legea verbalizarii exprima o caracteristica generala a organizarii psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edificarii si reglarii verbale. Prin instructaj si comenzi verbale por fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul receptiei-senzoriale. Legea verbalizarii postuleaza si fixarea in cuvant a continutului informational al senzatiilor, devenind posibila stabilitatea lor in sfera constiintei cat si o mai buna fixare in memorie a experientei senzoriale.

Actiunea legii verbalizarii poate modifica in sens amplificator sau reductor si efectele legilor primare (psihofizice si psihofiziologice).

Cuvantul dirijeaza intreaga dinamica a receptiei senzoriale in campul stimulator extern; acesta din urma este supus reorganizarii, fiind scoase in prim plan elementele care corespund starilor actuale de motivatie si trecute in plan secund elementele care in momentul dat nu au pentru subiect o semnificatie deosebita.

Astfel, gratie reglajului verbal, functia sensibilitatii se logicizeaza, organizandu-se pe programe specifice, bazate pe conditii logice si criterii de relevanta, reprezentativitate si semnificatie.

Legea semnificatiei fortei de semnalizare a stimulului

Ceea ce conteaza nu este atit forta fizica a stimulului, cit valoarea, semnificatia acestuia pt. individ.

Cercetarile experimentale au demonstrat:

un stimul slab ca intensitate dar foarte semnificativ pt. organism este mult mai bine receptionat decit un stimul puternic, dar nesemnificativ.

Aceasta lege actioneaza contrar legii senzatiilor si a fost descoperita de catre Pavlov.

El atragea atentia asupra faptului ca in studiul activitatii nervoase superioare trebuie sa se tina seama nu doar de intensitatea absoluta, ci si de intensitatea.

El vorbea de legea fortei relative care nu este altceva decat legea semnificatiei fortei de semnalizare.

Legea compensarii

Dezvoltarea insuficienta a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei duce la perfectionarea alteia atit de mult, incit aceasta preia pe seama ei functiile celei dintii. La orbi si la surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie, olfactiva.

Compensarea este o lege mai generala a psihicului, ea actionand nu numai la nivel senzorial. Cercetari interesante asupra compensarii la orbi, soldate cu propunerea unui aparat acustic menit a facilita orientarea orbilor in spatiu, au fost facute de psihologul roman Dorin Damaschin.

Compensarea este capacitatea organismului, in cazul nostru capacitatea sistemului senzorial, de a se autoconstitui structural si functional.

Ca fenomen interior psihofiziologic, compensarea pp. restructurari functionale, substitutii, comutari nervoase si autoreglari, care se soldeaza cu reechilibrarea organismului si cu refacerea potentelor lui adaptative care asigura echilibrul dintre obiectiv si subiectiv.

Legea conditionarii social-istorice.

La om, senzatiile sint superioarea pt. ca suporta conditionarea din partea factorilor socio-istoric si culturali. Conditionarea social-istorica a senzatiilor este evidentiata in mai multe planuri:

- adincirea, perfectionarea unor modalitati senzoriale ale omului (implicarea omului in diferite profesiuni modifica destul de mult sensibilitatea lui)

- schimbarea ponderii diferitelor modalitati senzoriale (trebuind sa se adapteze omul si-a dezvoltat mult sensibilitatea vizuala si auditiva; esentiala pentru om este sensibilitatea auditiva deoarece aceasta permite achizitia limbajului)

- aparitia unor modalitati senzoriale noi, specific umane (pipaitul, ca explorare a obiectelor, in cadrul modalitatii tactile; diferite firme de auz - verbal, muzical - in cadrul modalitatii auditive)

Interventia factorilor socio-istorici si socio-culturali este atat de mare incat ei conditioneaza nu doar senzatiile omului, ci modifica insasi simtirea umana.

Conditionarea social-istorica a senzatiilor poate fi pusa in evidenta cel mai bine prin referirea la diferentele culturale si etnice existente in experienta senzoriala.

Se pare ca aceasta variatie socio-culturala este cel mai evidenta in cazul senzatiilor algice (de durere).

PERCEPTIA

Acceptiunile conceptului de perceptie

Din perspectiva lui Zlate, perceptia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, in forma de imagine a obiectelor si fenomenelor externe, ce actioneaza in momentul dat, asupra noastra, prin ansamblul insusirilor si componentelor lor. Din aceasta definitie a perceptiei, se observa deosebirea ei de senzatie, definita ca reflectare de tip secvential- unidimensional, a unor insusiri singulare ale obiectului. Se subliniaza de asemenea de asemenea, prezenta si actiunea directa a stimulului complex asupra analizatorilor. Reflectand obiectul in unitatea insusirilor sale componente, perceptia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoasterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminari, ci si operatii mai complexe de identificare si clasificare.

In literatura de specialitate s-au conturat 3 acceptiuni ale conceptului de perceptie. Prima si cea mai importanta dintre ele consta in considerarea perceptiei ca activitate. Cea de-a doua priveste perceptia ca deformare a obiectului, iar cea de-a treia are in vedere perceptia ca expresie a personalitatii. Fiecare dintre aceste acceptiuni evidentiaza aspecte si laturi importante ale perceptiei, atat in planul naturii, specificului si mecanismelor ei, cat si in cel al rolului ei in cunoasterea umana.

Perceptia ca activitate

Piaget foloseste termenul de "activitate perceptiva" referindu-se la "orice punere in relatie a elementelor percepute in campuri diferite".

Perceptia trebuie considerata o faza a actiunii. Esentiala pentru P. este explorarea continua a obiectelor.

Forme ale activitatii perceptive:

Explorari simple sau polarizate

Transpozitiile de marimi, de forme in spatiu si timp

Anticipari

Schematizari

Formele activitatii perceptive se pot solda cu decentrarea si/sau aparitia unor deformari (iluzii secundare).

Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului.

Cercetarile experimentale au demonstrat ca atunci cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a sb., imaginea perceptiva este de regula eronata.

Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale sb., imaginea obiectului devine mai clara. Asadar, corectitudinea imaginii perceptive se datoreaza nu fortei excitative a sb., ci gradului de implicare activa a subiectului in P.

Perceptia este un proces constient orientat si organizat, care implica actiuni cu obiectele si care se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

Considerarea perceptiei ca activitate, depaseste definirea ei ca fiind o reflectare directa a realitatii. Dupa parerea lui Golu, aceasta definitie naste o serie de confuzii. Ea permite intelegerea perceptiei ca fiind reductibila la un efect cvasiautomat al actiunii obiectului, asupra organelor de simt. Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului. Cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a subiectului, imaginea perceptiva este de regula eronata, deformata. Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale subiectului, imaginea obiectului devine mai clara, mai bogata. Perceptia nu este o simpla concentrare sau copie mecanica, inerta a obiectului, ci dimpotriva ea este un proces constient, orientat si organizat care implica, nenumarate actiuni cu obiectele (masurare, descompunere, recompunere, grupare). Ca mecanism prin excelenta activ, perceptia se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

Perceptia trebuie considerata in doua ipostaze: ca forma specifica de activitate si ca veriga reglatoare bazala in structura oricarui act comportamental orientat spre lumea externa.

In prima ipostaza, perceptia devine ea insasi o activitate, fiind organizata dupa schema motiv-mijloc-scop si subordonata unor sarcini profesionale specifice. O asemenea activitate poarta numele de observatie si se realizeaza in diferite variante: urmarire, inspectie, supraveghere.

In cea de-a doua ipostaza, perceptia alimenteaza cu informatie adecvata actiunea.

Rolul organizator al perceptiei se concretizeaza in doua functii principale, si anume: functie de informare si functie de corectie-optimizare. Perceptia este cea care furnizeaza datele ce se constituie in experienta cognitiva anterioare, despre ambianta si despre noi insine.

Perceptia este o forma fundamentala si cotidiana, de relationare adaptativa cu lumea. Perceptia furnizeaza primele date care stau la baza formarii reprezentarii si gandirii; noi existam in masura in care percepem si actionam iar in raport cu noi lumea exista numai in masura in care o putem percepe altfel ea existand doar in sine.

In concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative.

Perceptia - deformare a obiectului .

In cadrul perceptiei, se manifesta abateri mai mult sau mai putin semnificative de la realitate, cunoscute sub numele de efecte de camp si iluzii perceptive. Efectele de camp sunt rezultatul interactiunii imediate ce se produce intre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii

Aceasta acceptiune a aparut ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care sint de fapt perceptii deformate. Perceptia poate deforma realitatea.

Se pot defini ca reflectari denaturate ale obiectului stimul in care valorile subiectului se indeparteaza de datele masuratorilor obiective. Spre deosebire de halucinatii, iluziile nu duc la falsa recunoastere a obiectului, ci numai la modificarea in hipo sau in hiper a unor parti ale obiectelor.

Iluziile vizuale - sint datorate unor particularitati ale diverselor figuri geometrice, se mai numesc si iluzii optico-geometrice.

Exista trei categorii de iluzii:

- cu cercuri egale, care insa par inegale

- cu linii sau segmente de dreapta egale, care par inegale

- cu linii paralele, care par a nu fi paralele

alta categorie de iluzii o constituie obiectele imposibile - obiecte desenate, dar care nu pot fi construite in realitate deoarece incalca principiile logicii.

Iluziile optico-geometrice se datoreaza urm. factori:

- erori de estimare a unor caracteristici ale figurilor geometrice (marime, orientare, forma, felul unghiurilor);

factori emotionali;

- tulburari ale miscarilor oculare

- efectul de centrare (la Piaget): fixarea unui singur element-etalon pt o perioada mai mare de timp, fapt ce duce la supraestimarea valorii lui si subestimarea valorii altor elemente.

Reducerea unor forme tridimensionale la o figura bidimensionala (la Gregory)

Gh.Zapan: Teoria relativitatii psihice, bazata pe ipoteza neomogenitatii cimpului somatic in care au loc procesele psihofizice.

Clasificarea iluziilor:

Dupa Piaget, exista doua tipuri de iluzii:

Iluzii primare - datorate interactiunii imediate dintre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii;

se diminueaza odata cu virsta datorita aparitiei unor activitati perceptive;

rezulta din punerea in relatie a marimii si din efectele de contrast

Iluzii secundare - provocate indirect de activitati fara de care ele nu ar aparea

se amplifica ele insele, odata cu varsta

Disparitia deformarilor, a iluziilor, se datoreaza omogenizarii conditiilor exterioare si a celor interioare.

Pentru Piaget, iluziile nu sint exceptii, ci regula activitatii perceptive; intr-o relatie perceptiva, marimea variaza in functie de conditiile de observatie.

Perceptia, in ciuda unor deformari ce apar in cursul ei, este sau tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata.

Zlate, considera ca perceptia tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta, a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata. El ofera o serie de argumente care demonstreaza ca iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiei.

Argumente care demonstreaza ca iluziile sint cazuri particulare ale perceptiilor:

- variatia iluziilor perceptive in functie de mai multi factori: virsta, activitate profesionala, particularitatile contextului socio-cultural in care traieste subiectul;

- aparitia iluziilor in conditii strict determinate: apar numai atunci cind la nivelul unuia sau altuia dintre variabile (subiect, obiect, mediu) apar o serie de factori perturbatori;

- posibilitatea de corectare a iluziilor in chiar timpul desfasurarii activitatii perceptive

Nu este vorba doar de o diminuare a iluziilor odata cu varsta, ci de insasi disparitia lor in activitatea cu stimulii.

Perceptia ca expresie a personalitatii

Perceptia ca expresie a personalitatii largeste perspectiva ei de interpretare in sfera ei de interes intrand nu doar perceptia stimulilor exteriori, ci si perceptia de sine.

Aceasta perceptie este prezenta mai ales in psihologia americana, dar a fost preluata si de europeni.

Alaturi de elaborarea senzoriala, o serie de alti factori au un rol important in perceptie: inteligenta, trebuintele, emotiile etc

Unele trasaturi de personalitate, obisnuinte, mentalitati, prejudecati isi pun amprenta asupra receptarii si prelucrarii informatiilor.

Moduri de a percepe:

Omul traieste intr-o lume pe care o percepe ca pe o situatie de viata, asa incit comportamentul sau va fi influentat nu numai de lumea in sine, ci si de felul in care ea este perceputa. Omul, va fi influentat, nu numai de "lumea in sine", ci si de felul in care ea este perceputa. De exemplu, unii oameni, folosesc o

perceptie sincretica

- imediata, primitiva, nediferentiata;

- cimpul perceptiv este perceput in globalitatea lui, fara a fi suficient analizat;

intilnita numai la copii ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive

- se mai intalneste si la adultii frustrati

perceptia globala Decroly

- autorul propune o metoda de lectura ce pp. trecerea de la configuratiile de ansamblu la fraze mici, apoi la cuvinte, apoi la litere.

perceptie analitica

- oamenii nu pot structura, organiza cimpul perceptiv;

- centrata pe detalii, pe amanunte;

forma inferioara de perceptie, care ingusteaza posibilitatile comportamentale ale individului.

perceptie sintetica

- reunirea elementelor intr-o structura cu calitati noi in raport cu elementele constitutive;

- filtrata prin gindire, de aici caracterul ei mijlocit

- subiectii sint de obicei pasivi, anxiosi .

Zlate considera ca, perceptia indeplineste trei roluri fundamentale in raport cu existenta si activitatea omului:

Rol de informare a individului despre obiectele din lumea inconjuratoare, fapt care faciliteaza adaptarea lui la lumea obiectelor

Rol de reglare a comportamentelor

Rol comutator, dupa cum se exprima Golu, adica ea inchide si deschide circuitele traiectoriilor, ale actelor mintale (interne) si motorii (externe). "Prezenta ei este nu numai importanta, ci absolut indispensabila pentru reglarea adaptativa, finalista" (Golu).

Determinantii perceptiei

fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata in desfasurarea ei concreta, de o multitudine de factori .

Determinantii exteriori .

Momentul care marcheaza inceputul procesului perceptiv, il constituie actiunea unui stimul asupra uneia sau mai multor analizatori ai subiectului. Traiectoria desfasurari ulterioare a procesului va fi partial dependenta de caracteristicile obiective ale stimulilor si de contextul in care este dat. Principalele caracteristici care-si pun amprenta pe calitatea continutului informational precum si pe aspectele cantitativ-dinamice sunt:

- specificitatea sau modalitatea , intensitatea, durata, frecventa aparitiei, contextul, gradul de determinare si semnificatie.

Specificitatea sau modalitatea exprima natura substantial calitativa a stimulului; aceasta face ca respectivul obiect sa impresioneze doar un anumit analizator. Specificitatea stimulului determina specificitatea ontologica, modala a perceptiei ca proces, reflectand un anumit aspect al obiectului: cromatica, acustica.

anumita modalitate, trebuie sa existe un stimul specific: de exemplu, o perceptie vizuala nu se poate obtine decat luand ca stimul de baza lumina. Specificitatea este univoca si exclusiva (un stimul acustic, nu poate fi substituit de un stimul luminos, pentru a produce o perceptie muzicala)

Intensitatea este o caracteristica de care depinde gradul de claritate al perceptiei.

S-a demonstrat ca intensitatea stimulului cea mai favorabila, care asigura o perceptie optima, este cea medie; intensitatile puternice sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile: tocesc acuitatea senzoriala, favorizeaza omisiunea semnalelor, scade capacitatea rezolutiva si apare o stare generala de discomfort psihic. Intensitatea trebuie considerata in raport cu pragurile absolute si diferentiale ale subiectului.

Frecventa aparitiei este caracteristica stimulilor care le determina gradul de noutate si de familiaritate. Perceptia stimulilor familiari se realizeaza mai rapid decat cea a stimulilor noi (in conditiile aceleiasi intensitatii si durate de actiune).

Un stimul cu aparitie frecventa este perceput mai repede decit altul din aceeasi categorie, dar care apare la intervale mai mari de timp. De asemenea, pe langa aceste caracteristici ale stimulului, importanta este si valoarea lor intrinseca pt. stimulul dat. Insusirile stimulului se deosebesc intre ele prin gradul lor de relevanta, unele fiind foarte relevante, altele mediu sau slab relevante, altele irelevante.

Daca din stimulii respectivi lipsesc insusirile irelevante, perceptia se va realiza corect; daca lipsesc partile relevante, imaginea este unitara, globala, a altui stimul.

Important pentru P este si contextul in care apare stimulul ce urmeaza a fi receptionat.

Contextul (fondul), este o caracteristica esentiala a oricarui camp perceptiv extern. Din punct de vedere obiectiv, acest camp, este o multime de evenimente independente, in care, fiecarui eveniment ii este atasata o anumita valoare de probabilitate. Cu cat un element este mai slab conturat fata de elementele din jur, cu atat perceperea lui va fi mai dificila. Relatia figura-fond, evidentiaza caracterul dinamic si activ selectiv al perceptiei .

Gradul de determinare sau de nedeterminare, se refera la dispunerea in spatiu si timp a obiectelor stimul.   Astfel se delimiteaza doua categorii de campuri perceptive: organizate si aleatorii. Cele organizate, se caracterizeaza prin aranjarea spatio-temporara a stimulilor dupa criterii si reguli precise si constante, astfel incat in fiecare moment al traiectoriei perceptive, subiectul va intalni un anumit stimul, si nu altul; expectatia sa, va fi confirmata.

Campurile aleatorii, se disting prin absenta unor criterii si reguli specifice, precis definite de pozitionarea stimulilor, subiectul aflandu-se in stare de incertitudine in ce priveste, stimulul urmator. Aceasta face sa apara frecvent, discrepante intre expectatie si realitate, cu efecte perturbatoare asupra corectitudini identificarilor.

La scara individuala, s-a constatat (Bruner) ca trebuintele unui individ modifica felul in care el percepe un anumit stimul; ca mecanismele perceptive pot ,,apara" subiectul impotriva intruziunii acelor percepte care il pot tulbura. In acest domeniu exista diferente individuale persistente si importante.

Contextele sociale au si ele o influenta asupra constructiei perceptive.

Obiecte impersonale (discuri cu diametre diferite, linii de lungimi diferite) nu sunt percepute in acelasi fel in prezenta sau in absenta scarilor de valori impuse de societatea globala, sau de influenta unei majoritati din cadrul unui grup restrans.

Semnificatia reprezinta calitatea unui obiect de a corespunde anumitor expectatii, motivatii ale subiectului receptor. Pentru a asigura o puternica implicare a subiectului in relatia perceptiva, este necesar a se conferi obiectului stimul, o anumita semnificatie.

Din cercetarile care iau in considerare importanta factorilor externi in perceptie, rezulta:

obiectualitatea perceptiei - reflecta obiecte exterioare si nu starile interne ale constiintei

caracterul dinamic si variabil al perceptiei - imaginea perceptiva nu este statica, nu este identica cu obiectul, pp. o nota de relativitate data de particularitatile concrete ale stimulilor

Determinantii interiori

Varsta este o variabila obiectiva ce are efecte diferite in functie de cele 3 segmente principale ale curbei evolutive a sistemului personalitatii:

Segmentul ascendent care consta in realizarea transformarilor evolutive, care la nivelul perceptiei, se vor concretiza in elaborarea mecanismelor secundare, logico-operationale si a schemelor specifice de extragere a informatiei.

Segmentul de stabilitate optima, in care se consolideaza achizitiile anterioare.

Segmentul descendent, in care se acumuleaza transformarile involutive ce se concretizeaza in scaderea performantelor la sarcinile perceptive.

Cum cele 3 segmente includ fiecare un nr. mare de perioade de varsta, exista diferente semnificative intre subiectii aflati in interiorul fiecareia din ele. Amplitudinea acestor diferente, tinde sa creasca pe masura ce distanta cronologica dintre subiecti se mareste.

Sexul este o alta variabila obiectiva. Cercetarile au aratat ca femeile sunt mai rapide in identificari si reactii la stimuli sonori si cromatici; barbatii rezolva mai eficient problemele de perceptie spatiala si de evaluare a dimensiunilor metrice.

Tipul de personalitate poate fi considerat sub aspectul stilului cognitiv si cel al deschiderii-inchiderii comunicationale.

In functie de primul aspect se delimiteaza tipul analitic, centrat pe detalii si tipul sintetic orientat spre caracterul global al obiectului.

In functie de al 2 lea aspect se delimiteaza 2 tipuri perceptive: tipul deschis (orientat catre legatura cu exteriorul) si tipul inchis (orientat spre perceptia de sine).

Starile motivationale sunt variabile situationale. Prezenta unei stari de necesitate in raport cu obiectul perceput determina o supraestimare a acestuia si invers. Motivatia indeplineste un rol de facilitare - potentare, asigurand accentuarea insusirilor semnificative care pot satisface nevoia si estomparea - subestimarea celor lipsite de importanta. Motivatia dirijeaza si directioneaza comportamentul, instiga activitatea individului, influenteaza si modul de percepere a obiectelor si fenomenelor lumii exterioare; structurile motivationale influenteaza rapiditatea, volumul, corectitudinea, selectivitatea ei.

Trebuintele biologice (foamea, setea), recompensele, pedepsele, valorile atribuite obiectelor, valorile personale determina perceptia.

Starile afective isi pun amprenta pe intreaga dinamica a activitatii, inclusiv asupra modului in care percepem lumea din jurul nostru. Dispozitia afectiva este o constanta a personalitatii, pe baza careia se pot delimita cele trei tipuri comportamentale: tipul realist, optimist si pesimist.

Starea atentiei este o variabila de tip continuu, in functie de care activitatea isi modifica semnificativ traiectoria si eficienta. Spiritul de observatie, forma superioara a perceptiei este o schema integrata la nivelul atentiei voluntare.

Starea memoriei este o variabila intermediara care influenteaza caracteristicile de dinamica si de continut ale perceptiei. Daca aceasta forma ar fi eliminata, atunci ar deveni imposibile fazele identificarii si recunoasterii.

Experienta perceptiva anterioara exercita o influenta covarsitoare asupra procesului perceptiei actuale. Performantele cele mai bune se obtin in perceperea obiectelor familiare. Influenta gradului de familiaritate, este cu atat mai importanta, cu cat obiectul stimul este mai complex.

Starea psihologica generala a subiectului este o variabila de fond, care-si imprima influenta asupra oricarui comportament. Ea poate fi buna sau proasta. Trebuie sa tinem seama si de bolile psihice, precum si de consumul de droguri, acestea sunt stari in care perceptia este puternic afectata.

Starea structural - functionala a analizatorului este nemijlocit implicata in desfasurarea actului perceptiei. Orice dereglare si perturbare in functionarea analizatorilor se repercuteaza negativ asupra calitatii perceptiei.

Starea de set si de expectatie. Setul este starea de pregatire interna in vederea receptarii. Interventia setului in perceptii se soldeaza cu o multitudine de efecte: asimilarea pozitiva (integrarea rapida a stimulului), asimilarea negativa (denaturarea imaginii actuale a obiectului) si transformarea ( care duce la aparitia unei imagini perceptive categorial concordante cu stimulul real, dar individual neidentica, anumite insusiri particulare ale stimulului fiind deformate).

Rolul sau ca si al celorlalte variabile intermediare vine sa relativizeze sensul definitiei care se da de obicei perceptiei, adica de reflectare directa, nemijlocita a obiectului-stimul. Prezenta acestor variabile confera perceptiei un caracter mediat, conditionat.

Determinatii relationali

Relatia dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective influenteaza in si mai mare masura perceptia.

Perceptia este o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb intre organism si mediu, dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si isi datoreaza existenta tocmai acestei participari active.

Piaget considera drept mecanisme perceptive "procesele ce intervin in cursul perceptiilor in masura in care este vorba de a relationa centrarile sau produsele lor, atunci cand distantele lor in spatiu sau in timp exclud o interactiune imediat

MECANISMELE si LEGILE PERCEPTIEI

Pentru ca si cea mai simpla perceptie sa fie eficienta este nevoie ca subiectul sa puna in functiune o serie de mecanisme. Astfel, ea implica explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive.

Rolul acestor mecanisme perceptive este dublu: pe de o parte ele asigura cunoasterea profunda a obiectului, favorizeaza constanta perceptiei, iar pe de alta parte, ele conduc la o serie de deformari, pe care Piaget le numea "iluzii secundare". Iluziile secundare nu sunt produsul direct, ci numai indirect al mecanismelor perceptive. Autorii care au incercat sa clasifice mecanismele perceptive au considerat ca unele dintre ele sunt legate mai mult de senzorialitate, pe cand altele de procesele intelectuale.

Mecanismele senzoriale ale perceptiei sunt explorarea perceptiva si gruparea.

Explorarea perceptiva

Explorarea perceptiva este unul dintre cele mai raspandite mecanisme, fara de care perceptia nici nu ar putea fi conceputa. Desi, uneori explorarea, este redusa la domeniul perceptiei vizuale, sfera ei de aplicativitate, cuprinde toate modalitatile receptiei senzoriale.

Definitie: Explorarea este ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii in timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului.

In functie de tipul de explorare, explorarea se poate solda cu nenumarate efecte.

Piaget desprinde doua moduri de explorare, diferite atat prin natura cat si prin efectele lor:

explorari simple = constau in transportul sau transpozitiile spatio-temporare intre elementele indepartate - au ca efect diminuarea iluziilor primare,

explorari polarizate = punerea in relatie a unor elemente nelegate , in acumularea punctelor de centrare asupra unei parti semnificative a stimulului care duc la aparitia iluziilor secundare.

Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei in care se face, de natura si tipul sarcinii.

Explorarea nu se realizeaza la intamplare ci urmeaza o serie de reguli de prioritate, strategii si principii.

A explora perceptiv un obiect, inseamna a intra treptat in contact cu el, fie prin intermediul unui organ de simt, fie prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza, comparare. Cu cat in procesul explorarii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atat obiectul va reflectat mai bine, in integralitatea insusirilor lui.

Gruparea si legile ei

gruparea ca mecanism al perceptiei a fost introdus de gestaltisti.

Elementele componente ale unui stimul, sau ale campului perceptiv in care el apare, nu sunt separate, ci ele se interrelationeaza. Gestalturile, datorita pregnantei, tind a se detasa de fond, relatia dintre ele si fond fiind reversibila. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al perceptiei poate deveni fond si invers, fondul devine obiect.

Caracteristici ce trebuie sa fie indeplinite de forma: sa fie regulata , simpla , simetrica .

Figuri compuse din diverse elemente, pot da nastere la interpretari diferite, la persoane diferite, in functie de tipul de referinta. Cand ele dau nastere la aceeasi interpretare, inseamna ca au intrat in functiune legile generale ale organizarii campului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

Legile generale ale organizarii campului perceptiv:

legea proximitatii : elementele apropiate sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

legea similaritatii : elementele asemanatoare sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

legea continuitatii : elementele orientate in aceeasi directie tind sa se organizeze intr-o aceeasi forma;

legea simetriei : figurile care au una sau doua axe de simetrie constituie forme bune si sunt percepute mai usor;

legea inchiderii : perceptia evita pe cat posibil interpretarile echivoce care conduc la trasee incomplete, are tendinta de a evita lacunele printr-o activitate perceptiva sau intelectuala- corespunde principiului economiei de informatie;

legea generalizarii perceptive : perceperea unei forme implica concomitent si perceperea unei semnificatii;

legea constantei: formele bune tind sa-si conserve caracteristicile in ciuda modificarii prezentarii lor.

Desi gestaltismul are o serie de limite, (a considerat intregul ca fiind aprioric, a ignorat sau subestimat, rolul factorilor motivationali in perceptie) el a contribuit la sesizarea unor aspecte specifice perceptiei, care-i acorda acesteia individualitate fata de celelalte mecanisme psihice, iar legile gruparii, stabilite de el, reprezinta un castig important al psihologiei.

Mecanismele intelectuale ale perceptiei .

Anticiparea .

In cursul perceptiei se pot naste o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra in functiune diverse anticipari propriu-zise preexistente.

Piaget ajunge la urmatoarele concluzii in urma unui experiment cu cercuri:

un subiect asistand la o serie de prezentari orientate spre egalitatea sau inegalitatea a doua cercuri va anticipa mai bine sau mai slab seria urmatoare;

aceasta anticipare ii modifica perceptia ulterioara;

modificarile variaza o data cu varsta, deoarece anticiparile se dezvolta o data cu cresterea sau cu organizarea actiunii intregi, inclusiv a inteligentei.

Schematizarea

principala caracteristica a perceptiei: categorizarea = capacitatea de a recunoaste in obiectul perceput un reprezentant al unei categorii de obiecte (Bruner)

Schematizarea= generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei.

Schematizarea consta si in legarea perceptiilor anterioare de cele ulterioare.

Organizarea interioara a campului perceptiv

Transformarea activitatii perceptive are loc nu numai datorita prezentei anticiparilor si schematizarilor, ci si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive, cu ajutorul unor preinterferente.

Daca o schema perceptiva are caracteristicile a, b, c este suficient sa se perceapa clar a si b pentru ca si c sa fie perceput ( a si b il implica pe c printr-un fel de preinferenta).

Legi generale ale perceptiei

Studiul mecanismelor perceptive senzoriale si intelectuale, in afara faptului ca ajuta la intelegerea mai nuantata a naturii si dinamici perceptiei, contribuie si la elaborarea unor legi generale ale perceptiei. Acestea sunt:

1. legea integralitatii perceptive- exprima faptul ca perceptia creeaza constiinta unitatii si integralitatii obiectului, ea operand nu insusiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Unitatea imaginii perceptive, provine din unitatea obiectului. Gradul de elaborare al unitatii perceptive, poate fi pus in evidenta, prin rapiditatea perceptiei sau prin rezistenta imagini perceptive, fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.

2. legea structuralitatii perceptive - arata ca insusirile obiectului, numai impreuna organizate si ierarhizate, creeaza efecte de perceptie; totodata, ea releva faptul ca nu toate insusirile obiectului

sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci cele care dispun de cea mai mare incarcatura emotionala, criteriul fiind cel al informatiei continute;

3. legea selectivitatii perceptive - este expresia caracterului activ al omului in timpul perceperii, al faptului ca nu toate obiectele sunt percepute, ci doar acelea care au semnificatie pentru individ. Selectivitatea daca este bine facuta, ne poate duce pana in pragul esentializarii, daca nu se poate asocia fie cu saracirea, fie cu deformarea perceptiei.

teoria inferentei inconstiente : un proces de inferenta inconstienta despre localizarea obiectelor este facut pe baza experientelor anterioare;

teoria ecologica : relatiile dintre obiectele aflate in scena dau informatii despre marimea lor.

4. legea constantei perceptive - consta in mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci cand exista variatii, ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoare al cea mai mica si mai neinsemnata variatie a insusirilor obiectului-stimul, si a pozitiei lui in campul perceptiv, atunci diferentierea si identificarea lui ar fi mult ingreunate.

5. legea semnificatiei - semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid si mai corect, obiectele care au o anumita semnificatie, valoare pentru obiect decat cele indiferente.

6. legea proiectivitatii imaginii perceptive - precizeaza faptul ca desi imaginea perceptiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

Rezulta din aceste legi, ca perceptia indeplineste nu doar un rol informativ ci si un rol de orientare si reglare a actiunilor umane. Perceptia furnizeaza omului, ipoteze inegal probabile, despre starea mediului, reactia organismului, fiind dependenta tocmai de aceste informatii. Prin retinerea celor mai probabile ipoteze referitoare la starea mediului, individul ajunge la limitarea incertitudinii, si deci la cunoasterea adecvata a obiectelor din realitatea inconjuratoare.

REPREZENTAREA

Caracterizarea psihologica a reprezentarilor

Sistemul cognitiv al individului a evoluat in timp, astfel incat sa poata face fata nu doar situatiilor prezente, ce se petrec ,,aici si acum", dar si celor absente, in care informatia senzoriala nu este prezenta sau nici nu a fost prezenta.

Apar noi capacitati cognitive care le depasesc pe cele perceptive si care reprezinta capacitatea organismului de a avea o experienta psihica in lipsa contactului actual cu obiectul.

Noul mecanism psihic care permite reflectarea si cunoasterea obiectului in absenta lui, dar cu conditia ca acesta sa fi actionat asupra organelor de simt, poarta denumirea de reprezentare.

1.Continutul informational

C.I. al R. este format din insusirile concrete ale obiectelor importante si reprezentative.

R. are drept C.I. caracteristica concreta a obiectului.

ZLATE: ,,R. reflecta proprietatile holistice, configurale ale stimulilor.

2.Forma ideal-subiectiva

Imaginea este forma ideal-subiectiva sub care se reflecta continutul informational in spiritul individului.

Cand aceasta imagine apare:

-in conditiile actiunii directe a stimulului sau a obiectelor asupra organelor

de simt vorbim de senzatii si perceptii

-in lipsa actiunii actuale a obiectului, dar care a actionat candva asupra

organelor de simt vorbim de R.

Imaginea in R. a fost evidentiata prin experimente bazate pe:

rotatii mintale ale stimulilor

se bazau pe prezentarea unor stimuli diversi (litere, asamblaje de cuburi, etc.), in pozitii obisnuite (normale) si mai putin obisnuite, care, pentru a fi readusi la pozitiile initiale, trebuie rotiti in plan mintal.

privirea lor rapida, fugitiva

realizate de STEPHEN KOSSYN, experiment desfasurat in 2 etape: in prima faz a I se prezinta subiectului o insula desenata cu o serie de accesorii (3 pomi, o cabana, un lac, etc.); in etapa a 2-a, desenul este acoperit si I se solicita sb. sa intreprinda o calatorie mintala pe insula, pornind de la un punct oarecare.

Se stabileste ca: durata explorarii mintale variaza proportional cu distanta reala dintre elementele marcate pe desen. Se pp. ca imaginea mintala contine aceeasi informatie ca si desenul real. Mai mult, ea ar avea propietati analoage obiectelor din realitate.

Specificul imaginilor din R. fata de cele din perceptie:

Cercetarile psihologiei contemporane au emis 3 categorii de constatari:

confirma presupunerile vechi ale lui H. EBBINGHAUS:

1.-imaginea din R. este mai stearsa, palida, cu claritate redusa

2. -instabila, fluctuanta, apare/dispare repede

3. -fragmentara, lacunara, lipsita de multe amanunte

S-a dovedit experimental, ca cele mai multe reprezentari, abia se situeaza la nivelul la care se afla imaginile primare, dobandite in situatiile critice (minimum sensibile). De asemenea s a remarcat, ca nuantele cromatice, sunt reduse la tonuri fundamentale.

a 2-a grupa o constituie constatarile potrivit carora divese caracteristici ale perceptiei se realizeaza maximal tocmai in cadrul R.

Ex. Detasarea obiectului de fond apare la nivelul R. ca o conservare a obiectului si estompare a fondului,

- schematizare (figura se detaseaza de restul dataliilor)

Cercetarile au aratat ca daca R. corespund unor motivatii puternice, unui scop fundamental al individului, atunci ele pot fi neobisnuit de stalucitoare, bogate si stabile, ajungand pana la fixatia obsesionala.

Mecanismele reprezentarii.

Prin natura lor, reprezentarile nu sunt simple copii ale perceptiilor din trecut, ci sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, al unor combinari si chiar recombinari, ale insusirilor senzoriale, fapt care permite retinerea si amplificarea unor insusiri, estomparea si eliminarea altora. Psihologia cognitiva, considera reprezentarile, drept modele interiorizate ale lumii, utilizate ca surse de informare si instrumente de reglare a conduitelor.

Un alt mecanism al reprezentarilor, il constituie selectia insusirilor obiectelor. Aceasta nu se face intamplator, ci reflecta semnificatia acordata de subiect insusirilor respective.

Mecanismul esential care asigura declansarea si formarea reprezentarilor este cuvantul. El asigura structurarea launtrica a elementelor reprezentarii, organizeaza reprezentarile in sisteme, le fixeaza in constiinta individului, contribuie la cresterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca reprezentarea sa fie purtatoare unui sens.

Mecanismele (prelucrarea perceptiilor, selectia, cuvantul), nu functioneaza in vid, ci in consens cu activitatea individului uman. Actiunea este cea care fixeaza si face posibila evocarea reprezentarilor. Tot ea este cea care obliga la accentuarea selectivitatii, ceea ce echivaleaza cu un proces primar de abstractie. Mecanismele reprezentarilor se diferentiaza intre ele, in functie de sursa lor generatoare. Unele imagini din reprezentari sunt generate de realitate, si altele de memoria de lunga durata.

O categorie aparte de reprezentari, o constituie cele semantice, cu ajutorul carora, individul se implica in intelegerea unui text scris. Legat de aceste reprezentari, exista doua situatii tipice care au o mare importanta: situatia in care, individul nu contine nici o informatie despre subiectul vehiculat si situatia in care individul cunoaste foarte bine subiectul discutiei. In primul caz, avem de-a face cu constructia reprezentarilor, cu o generare de noi reprezentari, in cel de-al doilea caz este vorba doar despre o reconstructie a reprezentarilor semantice.

Clasificarea reprezentarilor

Componenta reprezentationala a activitatii nostre mintale, prin structura si dinamica sa, ce apare ca un sistem de mare complexitate, in cadrul caruia pot fi operate delimitari si clasificari dupa varii criterii. In cele ce urmeaza ne propunem sa schitam clasificarea reprezentarii din perspectiva celor 3 ,,tipuri" de psihologii: generala, cognitiva si sociala.

A. Perspectica psihologiei generale

Psihologia generala clasifica reprezentarile dupa mai multe puncte de vedere.

Dupa analizatorul dominant pot fi:

vizuale - gustative

auditive - vestibulo-vibratoare-viscerale, etc.

kinestezice

Dupa tipul de activitate in care sunt implicate

literale                   - muzicale

artistice                 - sportive, etc.

Dupa gradul de generalitate:

individuale

generale

Dupa procesul psihic in cadrul caruia se realizeaza:

R. ale memoriei : invoca fapte pe care le-am cunoscut anterior; Piaget le numea   

imagini reproducatoare

R. ale imaginatiei : invoca fapte pe care nu le-am perceput; Piaget le numea imagini reproducatoare

Dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar

voluntare

involuntare

Dupa specificului obiectului de invatamant:

R. geometrice

R. istorice

R. geografice

Din perspectiva evolutiei lor ontogenetice, desprindem

- R. primare (bazate pe codul perceptiv, intalnite in stadiul senzorio-motor)

- R. ce au la baza codul conceptual (apar si functioneaza intre 3 si 10 ani)

- R. din perioada adolescentei, sustinute de codul formal

B. Perspectiva psihocognitivista

JEAN-FRANCOIS LE NY folosea drept criteriu de clasificare gradul de abstractizare al reprezentarilor:

Distinge 2 categorii de R.:

R. cu un grad moderat de abstractizare

R cu un grad inalt de abstractizare

Desi ambele au un caracter semantic si notional, ele au o serie de caracteristici propii care sunt contradictorii:

Reprezentarile cu un grad moderat de abstractizare se caracterizeaza prin

familiaritate - prezinta o mare probabilitate de a fi evocate in tratamentele cognitive si cotidiene, in cursul activitatii de vorbire, perceptie, imaginare, rationare, etc.

figurativitate - contin componente perceptive si figurative puternice

discursivitate perceptuala - nu pp. Neaparat folosirea limbajului pentru achizitionarea lor, decurgand din invatarea perceptiva care conduce la constructia prototipului

lipsa caracterizarii lor cu ajutorul mijloacelor explicarii verbale

R. cu un grad inalt de abstractizate se caracterizeaza prin:

- nefamiliaritate

- grad inalt de abstractizare

- discursivitate verbala(se achizitioneaza cu ajutorul limbajului)

- prezenta caracterizarii lor printr-o maniera verbala.

C. Perspectiva psihosociala

Psihologia sociala acorda o atentie deosebita unui tip aparte de reprezentari, numite reprezentari sociale.

Notiunea a fost lansata in 1961 de psihologul francez de origine romana SERGE MOSCOVICI in teza sa de doctora: ,,Le psychanalyse: son image et son public".

Conceptul de R sociala este greu de definit chiar pentru Moscovici, deoarece el are o pozitie mixta, se amplaseaza intre psihologie si sociologie.

Reprezentarea sociala = ,,un sistem de valori, de notiuni si de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viata al indivizilor si grupurilor, dar constituie in mod egal un instrument de orientare a perceptiei situatiei si de elaborare a raspunsurilor"(Moscovici)

S.Moscovici intelege R.sociale ca produse si procese de elaborare psihologica si sociala a realului.

Proprietatile reprezentarilor

Reprezentarile au o serie de proprietati particulare specifice, care le individualizeaza pe unele in raport cu altele, dar si unele proprietati comune care le apropie. Cele mai importante propietati generale (dupa Zlate): figurativitatea; operativitatea; panoramizarea

1. Figurativitatea

Reprezentarile redau ceea ce este tipic pentru obiect, caracteristicile cu cea mai mare incarcatura si saturatie informationala.

Reprezentarile se elibereaza de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora si chiar a unei clase intregi de obiecte.

Oricat de accentuata este schematizarea si generalizarea, coerenta si congruenta obiectului individual se pastreaza.

2.Operativitatea

Aceasta propietate este surprinsa foarte bine de catre Piaget, care definea R. ca o ,,reconstructie operatorie".

In realizarea ei sunt implicate:

mecanisme de asociere prin asemanare si contiguitate (asigura reducerea necunoscutului la cunoscut)

mecanisme de contrast (ce permit trecerea in prim-plan a unor insusiri ale obiectului)

motricitatea si ideomotricitatea (care faciliteaza reproducerea miscarilor si transformarilor, ca si a rezultatelor lor). Operativitatea reprezentarilor nu se poate realiza decat in prezenta operatiilor intelectuale si a limbajului exterior.

Din aceasta perspectiva Piaget a introdus conceptul de ,,inteligenta reprezentativa" ce se dezvolta prin centrare pe actiunea propie a subiectului, urmata apoi de decentrare bazata pe coordonarile generale ale actiunii.

Caracterul operatoriu al reprezentarilor asigura trecerea reprezentarilor intr-un stadiu superior al evolutiei lor

3 .Panoramizarea

Reprezentarea pp. imbinarea in imaginea mintala a unor dimensiuni ale obiectelor ce nu por fi percepute decat succesiv. Se pare ca panoramizarea este limita superioara a performantelor posibile in R.

Dupa M. Golu:

Propietatile mai importante sunt: intensitatea, stabilitatea, gradul de completitudine, gradul de relevanta, gradul de generalitate, caracterul legaturii designative.

1.Intensitatea Exprima forta sau pregnanta imaginii, care se evidentiaza in:vivacitate, prospetime, claritatea liniilor de contur, contrastul figura-fond .

2.Stabilitatea Defineste durata mentinerii in campul perceptiv clar al Cs a unor R reactualizate sau generate in momentul dat de imaginatie. R. are o durata relativ scurta.

3.Gradul de completitudine(G.C.) Exprima volumul general de informatie pe care-l cuprinde R. Depinde de nr. elementelor si insusirilor care se retin. Ca regula generala, R are un G.C. ma mic decat perceptia, ea fiind o reflectare subiectiva si schematica a realitatii.

4.Gradul de relevanta Se refera la semnificatia informatiilor sau a insusirilor pe care le reflecta (contine) imaginea. Cu cat R. asigura o descriere mai completa si mai in profunzime a ob., cu atat ea va avea un G.R. mai ridicat si invers. R. poseda un G.R. mai inalt decat perceptia.

5.Gradul de generalitate Este determinat de diversitatea situatiilor si de numarul cazurilor individuale intalnite in experienta perceptiva anterioara a sb. Generalitatea este o propietate cu functie de sistematizare-ierarhizare.

6.Gradul legaturii designative Se refera la modul in care se stabileste corespondenta semantica intre ceea ce numim model informational intern (imagine, schema, simbol) si realitatea obiectiva externa.

Ea se poate realiza in doua forme:

- directa sau nemijlocita = propie senzatiei si perceptiei = pp. stabilirea unui circuit informational direct (actual) intre obiect si subiect

- indirecta sau mujlocita = propie R. si, intr-un grad si mai inalt gandirii .

Din specificul legaturii designative deducem ca o proprietate esentiala a R. -caracterul sau mijlocit.

Ob. desemnat poate fi real sau imaginar (fictiv).

Datorita acestei legaturi designative R. contribuie la structurarea orizontului nostru constient pe coordonatele real-imaginar, realizabi-irealizabil.

MECANISMELE PSIHICE DE PRELUCRARE SECUNDARA A INFORMATIILOR (GANDIRE, MEMORIE, IMAGINATIE)

Intelectul reprezinta sistemul de procese, activitati, relatii superioare (gandire, limbaj, memorie, imaginatie, inteligenta) ce se constituie si functioneaza plenar, la nivel uman, ce depaseste experienta senzoriala, desi se bazeaza pe ea, ce uzeaza de proprietati specifice creierului uman, dar se construieste numai prin modelare culturala si integrare socio-culturala.

Mecanismele de prelucrare secundara a informatiilor interactioneaza atat cu mecanismele de prelucrare primara a informatiilor cat si cu ele insele.

Procesele de organizare si structurare a informatiilor perceptive in scheme senzorio-motorii, elaborarea reprezentarilor interne ale evenimentelor externe constituie o preachizitie a mecanismelor intelectuale si contribuie la dezvoltarea proceselor mintale superioare. O data cu stabilizarea structurilor interne (perceptive si reprezentative), mecanismele superioare, indeosebi gandirea si imaginatia, se vor debarasa de solicitarile constrangatoare ale mediului.

Mecanismele psihice intelectuale prezinta relatii de interactiune nu doar cu cele de prelucrare primara a informatiilor, ci si ele intre ele. Produsele gandirii si imaginatiei sunt stocate si reactualizate de catre memorie; la randul ei, memoria ajuta la elaborarea si construirea produselor gandirii si imaginatiei.

GANDIREA .Caracterizare psihologica .

Psihologia traditionala recurge la o definitie de tip descriptiv-explicativ a gandirii, care este considerata "procesul psihic de reflectare a insusirilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a relatiilor dintre acestea, in mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul notiunilor, judecatilor si rationamentelor". Se preciza astfel continutul informational al gandirii (insusirile esentiala ale obiectelor, relatiile dintre ele), formele ideal-subiective cu care opereaza (notiuni, judecati, rationamente), ca si o serie de caracteristici care o individualizeaza in raport cu mecanismele senzoriala (caracter mijlocit, generalizat, abstractizat, finalist).

O definitie operationala a gandirii a fost elaborata de catre M.Golu: " gandirea este un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din multimea celor initial posibile".

M.Zlate considera ca aceste doua tipuri de definitii ale gandirii (descriptiv /explicativa si operationala) sunt complementare, ele ingloband informatii cu privire la principalele note definitorii ala gandirii.

Gandirea este un proces foarte complex comparativ cu altele. Specificitatea ei psihologica rezida intr-un ansamblu de caracteristici pe care M.Golu le identifica prin prisma unor coordonate paradigmatice .

Coordonata interactiunii reflectorii subiect - obiect (lumea externa) se refera la faptul ca, gandirea este o forma specifica de reflectare in plan subiectiv intern a acestei lumi si a propriului Eu. Prin caracterul sau reflectoriu, gandirea se subsumeaza principiului determinismului extern, ca si toate celelalte procese psihice. Prin continutul reflectoriu, gandirea se integreaza in continuumul cognitiei, reprezentand segmentul calitativ superior al acestuia si marcand totodata, o discontinuitate prin realizarea saltului activitatii de cunoastere de la senzorial la logic. Spre deosebire de procesele senzoriala, gandirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit, generalizat si abstract.

Astfel, ea poate fi definita ca reflectare subiectiva, in forma ideala, mijlocita a proprietarilor generala, esentiala, necesare ale obiectelor si fenomenelor externe si ale relatiilor legice dintre acestea.

Caracterul subiectiv inseamna ca orice proces de gandirea este atributul unui individ concret. Gandirea, ca proces subiectiv, este nu numai reproducerea in plan intern a realului, dar si reconstruirea lui, prin punerea continuturilor conceptuala in relatii noi.

Coordonata informational-negentropica ne permite sa definim gandirea ca o organizare specifica a informatiei la nivelul creierului uman. Continutul gandirii trebuie privit ca ansamblu structurat, pe baza unor criterii logico-semantice, de entitati informationale codificate prin intermediul limbajului natural (cuvinte-notiuni) sau al limbajelor formale (logic, matematic).

Fiind prin natura sa calitativa, o structura informationala, gandirea devine o masura a gradului de organizare functionala a sistemului uman, in relatiile sale cu mediul extern. Gandirea devine un ansamblu de transformari negentropice majore, care constau in convertirea informatiei vehiculate in interiorul sistemului in procese si comportamente adaptative de inalta eficienta.

Coordonata actionala sustine ideea potrivit careia, baza constituirii schemelor si operatiilor trebuie cautat, nu in mintea subiectului, ci in actiunea lui directa, in plan extern. Actiunile directe de apucare, prindere, aruncare a obiectelor concrete se interiorizeaza si se transforma in actiuni mentale ce se vor articula in schemele operatorii ale gandirii.

Coordonata genetica abordeaza gandirea nu numai in forma data, cum este ea structurata la un anumit moment, ci si in dinamica sa si mai ales in devenirea sa. Devenirea gandirii se realizeaza in 2 planuri: istoric si filogenetic, planuri ce interactioneaza si conditioneaza reciproc.

Coordonata sistemica poate fi considerata ca un corolar al celorlalte. Ea reclama abordarea gandirii din prisma unor criterii sistemice. Gandirea este considerata ca un sistem deoarece ea contine elemente ce se afla in relatie nonintamplatoare. Gandirea este un sistem dinamic evolutiv deoarece, starile ei variaza ca functie in timp. De asemenea ea este un sistem semideschis pentru ca realizeaza cu mediul natural schimburi de energie si informatie. Gandirea are atributul de sistem foarte complex, intrucat prezinta o mare diversitate structural-functionala .

Caracteristicile psihologice ale gandirii dupa Zlate:

Specificitatea ei psihologica rezida intr-un ansamblu de caracteristici, mai bine spus in unitatea acestora. Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale gandirii:

Caracter informational-operational

G. este - mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor;

- izoleaza generalul si necesarul, il pune in raport cu singularul si accidentalul;

- diferentiaza si coreleaza categoriile;

- gindirea surprinde insusirile interne ale ob. si relatiile dintre ele;

- extrage invariantii existenti in ob, relatiile ascunse, mascate, mai putin evidente dar relevante;

- gindirea este o conectare si o corelare a informatiilor prin categorizare si esentializare;

-opereaza si asupra informatiilor.

- Cuprinde in sine si reda in afara unitatea dintre informatii si operatii, dupa cum remarca Vigotski, fiecare noua - cunostinta devine instrument pentru insusirea altora.

Caracter mijlocit

-opereaza asupra informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari, deci este o prelucrare secundara a -informatiilor;

-este mijlocita de:

-informatiile stocate in memorie si evocate cu ajutorul acesteia

-un rol important il au si combinarile imaginative obtinute prin punerea in functiune a fanteziei

- dar, poate cel mai pregnant, gandirea este mijlocita de limbaj - care apare intr-o dubla ipostaza:

- ca instrument de exteriorizare a produselor gandirii

- ca mijloc de asimilare, de preluare din afara a informatiilor ce urmeaza a fi prelucrate

-ea este mediata si de propriile ei produse

Valoarea, calitatea gandirii vor depinde de calitatea factorilor mijlocitori. Datorita multitudinii acestor factori putem considera ca gandirea este nu doar mijlocita, ci multimijlocita.

Caracter mijlocitor

- mijloceste si influenteaza toate celelalte mecanisme psihice, contribuind la accelerarea functionalitatii si la -sporirea eficientei lor;

-ea atribuie un inteles imaginilor perceptive

-utilizeaza denumiri verbale, construieste scheme mnezice

-se implica activ in majoritatea procedeelor imaginatiei

-directioneaza fluxurile afectiv-motivationale

-contribuie la realizarea reglajului voluntar

Caracter generalizat si abstractizat

Ea opereaza cu insusirile generale, abstracte, cu modele ideale

In mersul ei ascendent, cunoasterea umana cunoaste doua salturi:

- de la concret la abstract - in acest caz este vorba de concretul senzorial , incarcat cu insusirile exterioare, neesentiale al ob.

- de la abstract la concret - concretul logic - reda obiectul in multitudinea determinarilor sale concrete,       interpretate prin intermediul abstractiilor logice

orice salt la abstract are ca rezultat largirea si imbogatirea cunoasterii, intelegerea legilor acesteia

Caracter actional

Zlate: gindirea se naste din actiune si se finalizeaza in ea;

Caracter finalist

Acesta trebuie raportat la doua momente ale procesului gindirii:

* inainte de desfasurarea proceselor rezolutive - activitatea este planificata in minte

* dupa incheierea proceselor rezolutive - se trece la rationalizarea produsului gindirii

Caracter multidirectional

Spre deosebire de unele mecanisme psihice, gindirea se intinde pe toate cele 3 dimensiuni temporale

Golu: G. foloseste informatia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integreaza informatia despre trecut si prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui in viitor.

Caracter sistemic

contine elemente structurate, ierarhizate, intre care sunt posibile o multitudine de combinatii, fapt care ii asigura autoreglabilitatea . Ea poate fi redusa la un sistem cibernetic, deoarece dispune de toate cele trei categorii de marimi :

de intrare (intrebari, probleme)

de stare (multimea transformarilor informationale bazate pe structurile si schemele operationale deja elaborate) de iesire (raspunsuri si solutii) .

Rol

Trasatura distinctiva cea mai importanta a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoasterii logice

Produce modificari de substanta ale informatiei cu care opereaza

Antreneaza toate celelalte disponibilitati si mecanisme psihice in realizarea procesului cunoasterii

Orienteaza, conduce, valorific a maximal toate celelalte procese si functii psihice.

Are capacitatea de a-si reintroduce propriile produse in circuitul informational.

LATURILE GANDIRII

Gandirea are doua mari laturi: una informationala si alta operationala. Prima dezvaluie continutul gandirii, cea de-a doua releva functionalitatea gandirii.

Latura informationala

Contine unitatile de baza ale G cu cea mai mare incarcatura emotionala: imagini, concepte, prototipuri, simboluri, modele mintale. Desi acestea sunt diverse (imagini, concepte, simboluri, prototipuri, modele mintale), un loc aparte il ocupa conceptele si prototipurile.

Conceptele si notiunile sunt forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor, ca unitati cognitive esentiale ale G, cu rol enorm in cunoasterea umana.

ROL: Conceptele sunt importante deoarece ele ne ajuta sa generalizam, sa relationam experientele si obiectele, fara ele fiecare obiect parandu-ni-se unic.

Conceptele ,,ung rotile memoriei", facand-o mai eficienta.

Specificul conceptelor provine din faptul ca ele nu exista izolat unele de altele, ci, dimpotriva, ele sunt interdependente si ierarhizate.

Conceptul ar putea fi considerat o structura structuranta, pentru ca pe masura ce se formeaza el include si integreaza in sine alte concepte compatibile si le exclude pe cele incompatibile.

Conceptele au un caracter evolutiv prin prisma schimbarii continutului si a relatiilor dintre ele.

Clasificarea conceptelor

psihologia contemporana

-conceptele empirice sunt asimilate de Y.C. asa-numitelor concepte naturale

-conceptele stiintifice - conceptelor formale, artificiale

Conceptele empirice-indeplinesc un mare rol in cunoastere din 2 motive:

datorita valorii practico-operatorii, fiind instrumente de comunicare si intelegere eficienta intre copil si adult

datorita faptului ca ele constituie singurele mijloace intelectuale accesibile gandirii copilului.

Conceptele stiintifice - sunt ,,constructe ipotetico-deductive"; presupune:

deliberari constiente

insertie voluntara

coordonari rationale inlauntrul sistemului intelectual

-incearca sa surprinda necesitatea obiectiva

-faciliteaza formularea definitiilor (de fapt, definitiile sunt conceptele explicitate, desfasurate).

Conceptele stiintifice rareori sunt izolate unele de altele, ci, dimpotriva ele se inlantuie si se organizeaza in retele si sisteme in care fiecare concept reprezinta un ,,nod".

Prototipurile:

Prototipul, ca entitate cognitiva, reprezinta o medie mintala, a tuturor variatiilor individuale ale obiectelor si fenomenelor.

ELEANOR RORCH - propune 2 ipoteze

Nici un membru al unei categorii nu detine in egala masura toate atributele categoriei respective, de aceea, membrul care poseda cele mai multe atribute este considerat a fi prototip al intregii categorii.

Semnificatia prototipului in ansamblul gandirii umane, aceasta avand rol in incadrarea exemplarelor concrete in categorii, deci in delimitarea categoriilor.

Pornindu-se de la aceste idei s-a formulat teoria prototipului. Aceasta teorie se bazeaza pe urmatoarele postulate:

Conceptele au structura de prototipuri, el fiind o colectie de atribute caracteristice sau cel mai bun exemplu pentru concept;

Nu exista o linie delimitativa pentru atributele necesare si suficiente in vederea introducerii unui membru intr-o categorie;

Legaturile, relatiile dintre categorii sunt neclare, fragile, labile, un membru putand trece cu usurinta dintr-o categorie in alta;

M. ZLATE: prototipurile nu dispun de structuri conceptuale; este mai mult expresia unor perceptii condensate si concentrate decat expresia gandirii

IV. LATURA OPERATIONALA cuprinde ansamblul operatiilor si procedeelor mintale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor in vederea obtinerii unor cunostinte noi sau a rezolvarii de probleme. Gandirea foloseste doua categorii de operatii: unele fundamentale, de baza fiind prezente in orice act de gandire si constituind scheletul ei (analiza si sinteza, abstractizarea si generalizarea, comparatia si concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul cunoasterii in care gandirea e implicata. In randul acestora din urma intalnim mai multe modalitati operationale si procedee clasificate, de regula, in perechi opuse (algoritmice si euristice, productive si reproductive, convergente si divergente).

OPERATIILE FUNDAMENTALE ALE GANDIRII

Analiza si sinteza

sunt operatii corelative

analiza - pp. dezmembrarea mintala a obiectului in elementele sale componente in vederea determinarii propietatilor esentiale, a semnificatiei fiecarui element in cadrul intregului.

sinteza - pornind de la elementele sau insusirile date izolat, reconstruieste mintal obiectul.

Analiza si sinteza ca operatii ale G trebuie distinse de analiza si sinteza ca operatii senzorial-perceptive.

la nivel senzorial - analiza ia forma distingerii si diferentierii

- sinteza apare sub forma modificarii configuratiei, coreleaza partile desprinse prin analiza.

Analiza si sinteza senzoriala are loc in plan material.

Analiza si sinteza ca operatii ale G implica actiunea in plan mintal, cu insusiri esentiale ale obiectelor si fenomenelor si conduc la construirea unor ,,obiecte mintale", generale, de regula fara corespondent in realitatea inconjuratoare.

Intre analiza si sinteza nu exista o ruptura, ci dimpotriva, se pp. reciproc, trec una in alta.

Cu cat mai departe este impinsa analiza, cu atat mai larga este sinteza.

Abstractizarea si generalizarea

sunt alte 2 operatii corelative ale G, strans legate de analiza si sinteza, continuari sau exprimari ale lor in plan mintal.

abstractizarea - inseamna retinerea a ceva si lasarea la o parte a altceva.

-este o operatie complexa, ampla, ea tinzand spre evidentierea necesarului si gerericului.

generalizarea - inseamna fie a ne ridica in procesul cunoasterii de la insusirile concrete, particulare la insusiri din ce in ce mai generale, sau extinderea insusirilor unui obiect asupra unei categorii de obiecte.

-abstractizarea este asimilata atentiei selective;

-este prezenta in mai multe sarcini: - de clasificare si sortare

-de modificare a casificarilor

-de rezolvare a problemelor

In abstractizare un rol foarte important il au urmatorii factori:

-atributele si valorile de atribut ale obiectelor (ex.: culoarea)

-gradul sau nivelul abstractizarii

-extensia si continutul conceptelor

-gradul de familiaritate.

3. Comparatia

-o operatie a G implicata ca premisa sau ca mijloc in toate celelalte.

A compara - inseamna a stabili mintal asemanarile si deosebirile esentiale dintre obiecte si fenomene pe baza unui criteriu.

-este considerata de multi psihologi ca o operatie primara, elementara a G.

Comparatia se formeaza in procesul insusirii generalului, proces realizat treptat, de la o esenta de un anumit tip la o esenta de alt tip.

Aceasta i-a determinat pe unii autori sa formuleze ,,teoria generalizarii elementare" conform careia generalizarea se realizeaza prin comparatie, adica prin retinerea asemanarilor si respingerea deosebirilor.

Concretizarea este considerata ca o ridicare de la abstract la concret, ca un effort al gandirii de a patrunde cat mai adanc in concretetea obiectelor si fenomenelor.

Concretizarea logica este una dintre cele mai complexe operatii ale G. Aceasta complexitate apare din faptul ca:

-ea reprezinta o continuare fireasca a celorlalte

-include in structura sa elemente, aspecte din toate celelalte operatii.

Se diferentiaza de toate celelalte operatii prin urmatoarele elemente:

continutul ei (abstractizarea si generalizarea opereaza cu insusiri esentiale si neesentiale; ea opereaza numai cu esentialul);

ACTIVITATILE GANDIRII

Conceptualizarea, intelegerea, rezolvarea problemelor, rationamentele, decizia si creatia, sunt activitatile fundamentale ale gandirii, care o individualizeaza in raport cu alte mecanisme psihice, si ii acorda un caracter de maxima eficacitate.

Conceptualizarea

"elementul cel mai caracteristic al conduitei inteligente a omului, este atitudinea de a forma si integra concepte". Nu intamplator aceasta activitate a gandirii a atras atentia celor mai multi psihologi care s-au straduit sa cerceteze experimental procesul respectiv, dar sa formuleze si unele teorii explicative ale acestuia.

Galton considera ca notiunile se formeaza prin simpla suprapunere si contopire a imaginilor obiectelor. Ach deplaseaza centrul de greutate pe scopul activitatii, care da nastere unei "tendinte determinate' si care, la randul ei, orienteaza tot procesul complex al formarii notiunilor. Pentru Vagotski important este, nu scopul care sta in fata subiectului, ci mijlocul cu ajutorul caruia acest isi organizeaza activitatea, si un astfel de mijloc este cuvantul ca reflectare generalizata intr-un sistem de relatii a realitatii inconjuratoare.

Conceptualizarea:

capacitateea de abstractizare a insusirilor unei clase de obiecte, ce sunt apoi incorporate intr-o imagine sau intr-o idee concept

capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte

In formarea conceptelor au existat 2 orientari

- empirista:     conceptele se formeaza prin extragerea invatiantilor din multitudinea si diversitatea elementelor; de ex. Pt. ca un copil sa isi formeze conceptul de ''ciine', tb. Sa fi vazut multe xemplare de acest tip, numite ''ciine''; conceptul de ciine rezulta din asociatia intre un ansamblu de atribute si un cuvint.

- Rationalista: conceptele sint entitati mintale prezumate in vederea explicarii si actiunii;

Vergnaud propune definirea conceptelor printr-un triplet de ansambluri ale:

situatiilor de referinta care dau sens conceptelor

invariantilor operatori care sint constitutivi conceptelor

sistemelor simbolice care permit simbolizarea conceptelor .

I. FORMAREA NOTIUNILOR

1. Modelul suprapunerii imaginilor (Francis Galton)

Este unul dintre primele modele propuse in explicarea formarii notiunilor, extrem de simplist:

notiunea se formeaza prin simpla suprapunere si contopire a imaginilor obiectelor;

notiunea era un fel de fotografie colectiva, apare pe cale pur asociativa, datorita consolidarii legaturilor coresp. particularitatilor comune mai multor obiecte si slabirii altor legaturi coresp. particularitatilor deosebite ale obiectelor.Absolutizeaza rolul imaginilor

2. Modelul mediationist (Ach, Vigotski)

A aparut in concurenta cu 1:

Formarea notiunilor nu are un caracter asociativ, ci productiv.

Importante sint conditiile functionale ale aparitiei notiunii, factorii fundamentali, mediatori care regleaza cursul asociatiilor .

3. Modelul actiunilor intelectuale (Galperin)

Elementele de natura strict psihologica care explica gindirea si procesul de formare a notiunilor sint: orientarea, imaginea si actiunea

In gindire este vorba despre orientarea in lucruri pe baza imaginilor si nu despre imaginea lucrurilor ca atare; imaginea este o latura specifica omului si animalelor

Imaginea pastreaza in sine semnificatia anterioara a stimulului fizic, dar nu mai provoaca nemijlocit actiunea

Actiunea este unitatea fireasca a gindirii, realizata prin:

Veriga de orientare, care se bazeaza pe imagini

Veriga de executare , care transforma materialul initial in produs .

4. Modelul atributelor definitorii (Bruner, Austin, Eysenk si Keane

Un concept poate fi caracterizat printr-un numar de atribute definitorii, iar cind acestea sint descoperite si asimilate de subiect, asistam la formarea conceptului

Intelesul unui concept poate fi redat printr-o lista de atribute intercorelate

Atributele sint elementele de baza ale conceptelor

Fiecare atribut este necesar si toate la un loc suficiente pt. a defini un concept

Toti membrii unui concept sint egal reprezentativi

5. Modelul compararii atributelor (Rips)

Mecanismul formarii conceptelor este compararea:

Un concept are 2 categ. De atribute: definitorii si caracteristice

Atributele definitorii sint miezul definitiei unui concept si sint detinute de toti membrii lui

Atributele caracteristice arata cit de reprezentativ este un membru al unei categ.

II. INTELEGEREA

- este activitatea de sesizare si relevare a relatiilor esentiale dintre obiectele si fenomenele lumii reale. Ea presupune asocierea treptata si repetata a unor simboluri verbale cu diferite obiecte, incorporarea noilor cunostinte, in cele vechi existente deja, pe care Ausubel si Robinson le denumesc "idei ancora".

Este una dintre cele mai importante activitati ale gindirii, semnul ei distinctiv. Gindirea nu poate fi conceputa in afara intelegerii.

Dpdv operational, este un proces analitico-sintetic, pregatit de analiza si finalizat prin sinteza.

Natura si caracteristicile intelegerii

a) Caracter constient - a intelege inseamna a incadra un obiect in clase de obiecte, a-I stabili natura, cauzele, geneza, dezvoltarea, legitatile

b) caracter mijlocit - se bazeaza pe actualizarea relatiilor elaborate anterior

c) caracter activ- intelegerea pp. actiune mintala si practica, pp. un sir de operatii: analiza, abstractizarea, compararea, sinteza etc.

III. REZOLVAREA PROBLEMELOR

Constituie una dintre activitatile esentiale ale gandirii, urmarindu-se faptul ca aceasta nu intra in functiune, decat in situatii problematice care cer o rezolvare.

Problema presupune un model mintal acceptor care are rol de a evalua solutia.

In perimetrul rezolvarii problemelor ne confruntam cu o serie de notiuni cum ar fi: problema, situatie problematica, spatiu problematic, conduita rezolutiv care adesa sunt insuficient definite si delimitate.

Problema se asociaza frecvent cu bariera, obstacolul, dificultatea teoretica sau practica care se cer a fi inlaturate si rezolvate.

Situatia problematica este ceea ce apare ca fiind atipic, nedeterminat, ceea ce genereaza frustrari si tensiuni in subiect.

Conduita rezolutiva se traduce in trecerea de la o stare la alta, de la stari initiale la stari finale.

Procesul de rezolvare a problemelor include 5 faze:

1-faza de constientizare a dificultatii;

2 - faza de identificare a problemei;

3 - faza raportarii sarcinii si a cadrului problemei la ansamblul de cunostinte anterioare;

4 . faza verificarii succesive a ipotezelor si a refolmularii problemelor;

5 . faza incorporarii solutiei gasite in cunostintele anterioare.

Etapele rezolvarii de probleme:

intelegrea problemei

elaborarea ipotezelor/solutiilor su selectia lor

testarea si evaluarea solutiilor - pp. utilizarea unui sistem de criterii

Principalele procese rezolutive sunt:

- interpretarea situatiei sau reprezentarea problemei

elaborarea scopului si planificarea (scopuri pozitive, negative)

- memorarea momentelor critice

- evaluarea rezultatelor actiunii

Criteriile particularizarii conduitelor rezolutive

durata procesului rezolutiv - uneori parcurgerea etapelor se realizeaza foarte rapid, alteori necesita perioade mai lungi de timp;

natura problemei - problemele pot fi solare si probleme ale vietii reale;

gradul de structurare a problemelor - probleme bine definite (se specifica starea initiala, starea finala, setul de operatori si conditiile de aplicare) si probleme slab definite (starea initiala si starea finala sunt nespecificate);

gradul de dificultate a problemelor

probleme neproductiv necreative - bazate pe gandirea reproductiva, strategiei uzuale si algoritmice;

probleme demonstrativ-explicative - starea finala e bine specificata, dar nu si drumul ce duce la obtinerea ei;

probleme euristic-creative -starea initiala e specificata, ier cea finala slab delimitata;

probleme inventiv-creative - starea initiala bine specificata, starea finala e slab specificata

de optimizare sau de reproiectare creativa - starea initiala e perfect specificata si cea finala slab sau deloc specificata.

Rezolvarea problemelor in grup este mai productiva decit rezolvarea individuala, datorita interactiunii dintre membrii grupului, fenomenelor emulative, compensatorii.

Alti cercetatori afirma ca oamenii rezolva mult mai usor problemele cind lucreaza individual, grupul poate spori cantitatea solutiilor, dar impieteaza asupra calitatii lor; reezolvarea in grup este utila in anumite situatii.

IV. CREATIA

Este una dintre cele mai complexe activitati ale gindirii, forma ei extrema care duce la un nivel nou de sinteza, superior celui pp. de rezolvareea problemelor.

Ca activitate a gandirii, creatia genereaza un anumit tip de conduita- conduita creeativa, care se refera la:

-Produsele noi in raport cu experienta anterioara a individului

-Produsele noi atit in raport cu experienta anterioara a individului, cit si la produsele noi in raport cu experienta omenirii, a societatii.

Creatia constituie un tip superior de invatare si consta in combinarea a doua sau mai multe reguli insusite anterior, pt. a produce o noua capacitate.

Creatia parcurge, in linii mari, aceleasi etape ca si rezolvarea problemelor:

- Problematizarea situatiilor anterior neproblematice

-Formularea problemei

- Recompunerea si definitivarea ei

-restructurarea rezolutiva

- Desfasurarea gindirii creatoare

Etapele procesului creator se individualizeaza atit in planul functionalitatii, cit si in cel al finalitatii lor si pp. intrarea in functiune intr-o mai mare masura a mecanismelor inconstiente, a unor procese imaginativ-inventive, chiar daca mecanismele constiente si procesele senzorial-perceptive si mnezice nu lipsesc.

Specificul procesului creator, este nu solutionarea problemelor, ci gasirea lor.. descoperirea de probleme, reprezinta esenta procesului de creatie.

V. Decizia

este procesul cognitiv de gestionare a comportamentelor in situatii alternative, subiectul trebuind sa efectueze o alegere, sau alegeri succesive, ale variantei optime sau cel putin convenabile.

Clasificarea deciziilor se face dupa:

1 -domeniul caruia ii apartin alternativele - politic, social

2 -sfera de cuprindere - globale si partiale

3 -timpul aflat la dispozitie - in timp normal si in criza de timp

4 -durata aplicativitatii - termen scurt, mediu si lung

5 -importanta obiectivului vizat - minore si majore

Procesul de elaborare - adoptare, are o schema operationala comuna:

-recoltarea informatiei, despre fiecare varianta de actiune

-prelucrarea si compararea variantelor

-evaluarea pretului de cost

-formularea optiunii

Gandirea trebuie sa determine

-valorile de baza ale situatiei

-valoare asteptata

-utilitatea subiectiva

-valoarea efectului optiunii

In situatiile sociale, procesul decizional, este puternic influentat de normele si etaloanele axiologice, morale, si de atitudine a subiectului fata de acesta.

MEMORIA

Definitii

Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informatia extrasa din experienta sa mediul, de a o stoca intr-o forma apropiata si apoi de a o recupera si utiliza in actiunile pe care le efectueaza.

I. Procesele memoriei

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgind in dinamica sa o serie de procese:

a) psihologia traditionala:                  b)denumire moderna, dintr-

opers. psihocognitivista:

- memorare (intiparire, fixare, engramare)  1. encodare

- pastrare (retinere, conservare)       2. stocare

- reactualizare (reactivare, ecforare)                                  3. recuperare

Encodarea-reprezinta procesul prin care informatia este tradusa intr-o forma care-i                           permite patrunderea in sistemul mnezic.

Stocarea- se refera la retinerea info pt o perioada oarecare de timp

Recuperarea-scoaterea la suprafata a informatiei encodatate si stocate in vederea utilizarii ei.

Encodarea

Este primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica lor si reprezinta o multitudine de aspecte: natura, forme si factori facilitatori/perturbatori ai encodarii.

a) Natura encodarii

Deoarece traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, natura encodarii este strict dependenta de natura codului.

Codurile sint: vizuale, auditive si semantice, deci exista trei tipuri de encodare:

i) encodare vizuala - face apel la codul imagine

ii) encodare auditiva - face apel la codul sunet

iii) encodare semantica - codul propozitie

Codurile sint de doua tipuri:

I) modale - dependente de modalitatea senzoriala adiacenta

ii) amodale     - independente de modalitatile senzoriale, dependente de modul de procesare mintala/intelectuala a informatiilor

b) Formele encodarii

I) automata

II) intentionata

I) Encodarea automata (incidentala) nu necesita

- atentie,

- control voluntar,

- nu este afectata de intentia de a memora

- nu este afectata de prezenta simultana a altor activitati

Intr-o activitatea oarecare, fara sa vrea, subiectii au retinut in mod neintentional, deci incidental, o multime de informatii. Conteaza nu atit faptul ca individul nu-si propune dinainte scopuri mnezice, cit gradul de interactiune cu activitatea pe care el o desfasoara si gradul de implicare si angajare a lui in rezolvarea activitatii.

Atunci cind activitatea se desfasoara la un nivel complex de interactiune, cind subiectul este angajat constient in rezolvarea sarcinilor, rezultatele sint superioare fata de situatiile cind activitatea se desfasoara la un nivel elementar de interactiune, cind subiectul este pasiv.

Cu cit activismul intelectual si profunzimea intelegerii sint mai mari, cu atit mai productiva va fi chiar memorarea incidentala.

II) Encodarea intentionala - se caracterizeaza prin:

- sarcina special formulata de a retine

- subiectul isi mobilizeaza resursele functionale, operational-instrumentale

- mobilizare si consumare a unui efort voluntar

- utilizarea unor procedee speciale care sa faciliteze memorarea .

Dar simpla constientizare a scopului nu este totusi suficienta; mai semnificative sint scopurile diferentiate:

- cunoasterea duratei pentru care este necesara memorarea

- cunoasterea preciziei cu care urmeaza a fi memorat un material

- cunoasterea ordinii in care trebuie memorat materialul

T sunt de maxima importanta, usurand memorarea intentionala.

Encodarea incidentala si cea intentionala sint in relatii de interdependenta:

- adeseori memorarea incidentala este numai inceputul celei intentionale

- memorarea intentionala, ca urmare a exersarii, a organizarii, incepe sa se realizeze cu o mare economie de timp si de efort, intrind in functiune aproape de la sine.

Au existat pareri conform carora memorarea incidentala este simpla, intimplatoare, neeficienta, datorita inregistrarilor pasive, mecanice ale informatiilor. Mai tirziu, pe baza unor experimente, s-a ajuns la concluzia generala care postulau superioritatea memorarii intentionale fata de cea incidentala .

c) Factorii facilitatori/perturbatori ai encodarii.

I. Factori care tin de particularitatile materialului de memorat

- natura materialului - se intipareste mai usor un material intuitiv-senzorial (imagini ale ob.) decat unul simbolic-abstract (cuvinte); unul verbal-semnificativ (un poem) decat altul verbal-nesemnificativ (grupaje de litere fara sens logic) .

2) organizarea materialului; avem in vedere cel putin 2 aspecte:

- gradul de organizare a materialului (mare, mediu, redus) - un material care dispune de un grad mare de organizare si structurare va fi mai bine memorat decat altul cu organizare si structurare mai reduse.

- modul de organizare a mat. (in serii succesive, intrerupte, neadiacente).

3) Omogenitatea si heterogenitatea materialului;In legatura cu acest factor psihologia memoriei a consemnat 3 tipuri de efecte:

efectul Robinson - cu cit o serie este eminamente omogena (numai litere, numai cuvint, numai figuri geometrice), cu atit ea poate fi memorata mai rapid

efectul Restorff- elementele heterogene plasate intr-o serie mare de elemente omogene sint mai bine retinute decit cele omogene

efectul Underwood- materialele cu un grad mai mare de omogenitate se retin mai greu decit materialele cu un grad mai scazut de omogenitate

4) Volumul materialului

daca materialul de memorat creste in progresie aritmetica, timpul de memorare creste in progresie geometrica;

in conditii egale de exersare, materialul lung se aminteste mai bine decit cel scurt

5) Alte particularitati ale materialului

familiaritatea - un stimul intilnit sau utilizat frecvent devine familiar;

- cu cit gradul de frecventa a unui stimul este mai mare, cu atit memorarea acestuia se va face mai rapid iar pastrarea va fi mai indelungata

semnificatia - este data de frecventa relativa cu care un material da nastere la asociatii semnificative;

- numarul de stimuli memorati este cu atit mai mare cu cit gradul de semnificatie a stimulilor este mai mare;

- un stimul semnificativ este in acelasi timp si familiar.

caracterul agreabil sau dezagreabil - materialul agreabil se retine mai bine decit cel dezagreabil

II) Particularitatile subiectului: starea subiectului, experienta, motivatia, atitudinile si inclinatiile acestuia, gradul de realizare a scopurilor propuse, vechimea procesului de memorizare, modul de invatare, implicarea in activitate, repetarea, organizarea sarcinii de catre sb., etc.

a) Gradul de implicare in activitate

cu cit implicarea este mai mare, cu atit performantele mnezice sint mai crescute;

memorarea unui material se realizeaza mai facil cind subiectul isi elaboreaza singur o serie de repere, de puncte de sprijin, decit atunci cind acestea lispesc.

Legi ale memorarii:

a) materialul care constituie obiectul actiunii directe este mai bine memorat, chiar involuntar, dar cu atit mai mult voluntar, decit acelasi material care constituie obiectul actiunii pasive asupra organelor de simt;

materialul care formeaza continutul scopului principal al actiunii se memoreaza mai bine decit acelasi material care face parte din conditiile de realizare a scopului - datele unei probleme sint mai bine retinute de subiectii care compun problema decit de cei care doar o rezolva;

un material poate fi retinut mai bine chiar daca face parte din contitiile de realizare a scopului, atunci cind este foarte semnificativ pentru subiect; procesarea la nivel semantic este mai productiva

b) Modul de invatare (memorare); avem 2 moduri de invatare:

1. Memorarea globala - a intregului material dintr-o data

- permite degajarea structurii de ansamblu a textului, a logicii lui interne

- nu poate fi utilizata la orice virsta si in raport cu orice volum al materialului.

2. Memorarea partiala - impartirea materialului pe fragmente si insusirea lor succesiva

- faciliteaza delimitarea riguroasa a unitatilor logice

- creaza stari afective pozitive in legatura cu faptul ca unitatea respectiva a fost deja invatata

-produce dificultati in ansamblarea partilor

Dupa investigatiile lui STEFFENS sugerau ca invatarea globala ar fi mai productiva decat cea partiala, cercetarile ulterioare postuleaza: eficacitatea uneia dintre aceste metode de invatare (memorare) este concomitent superioara, egala si inferioara in raport cu eficacitatea celorlalte.

c) Nivelul reactivitatii sistemului nervos

- subiectii cu un nivel inalt de reactivitate retin un numar mai mare de stimuli

- subiectii hiperreactivi au rezultate mnezice mai bune decit cei hiporeactivi, mai ales pentru memorarea stimulilor neverbali

- in rezolvarea unor sarcini mnezice mai complexe, hiperreactivitatea sistemului nervos influenteaza negativ performantele mnezice

d) Repetitia

- un material este cu atit mai bine memorat cu cit numarul de repetitii este mai mare

- repetarea nu duce neaparat la encodare, pentru aceasta fiind necesara procesarea informatiilor dupa inteles

- este necesar un numar optim de repetitii - optimul repetitional (suprainvatare - subinvatare)

- suprainvatarea duce la instalarea inhibitiei de protectie, la aparitia starii de saturatie

- subinvatarea creaza iluzia invatarii

Stocarea

Este procesul de retinere a info pina in momentul in care ste necesara punerea lor in disponibilitate.

Stocarea este un proces extrem de viu, activ, efervescent si ridica 2 probleme: cit timp pastram? Ce se intimpla cu materialul memorat in timpul stocarii?

Durata stocarii

Timpul scurs intre intrarea si iesirea info din memorie este extrem de variabil; uneori este foarte scurt, materialul memorat se sterge aproape imediat, alteori este mediu, info persistind o perioada mai indelungata; sau este foarte mare, putind acoperi chiar intreaga viata a individului.

Durata variabila a stocarii a determinat distingerea a 2 tipuri de memorie: MSD si si MLD, dar si a uneia de durata medie, interpusa intre cele 2, o memorie scurta sau mijlocie, memoria tactica, memoria strategica.

Unii autori amintesc de existenta unei stocari permanente - o info o data intrata in memorie ramine permanent in ea, uitarea datorindu-se incapacitatii de a gasi info si nu procesului degradarii sau disparitiei ei; reamintirea unei info este posibila in alte momente.

S-a demonstrat ca info noua poate adauga sau chiar inlocui info existenta in memorie; acest lucru poate fi, uneori, favorabil, dar in alte situatii, poate deveni chiar periculos - ex. inducerea de amintiri false din copilarie - tragedie.

Zlate - exista o stocare variabila ca durata, care variaza in functie de o serie de factori:

Natura si semnificatia informatiei memorate

Materialul cu sens, inteligibil, este pastrat un timp indelungat si mult mai bine decit cel fara sens; dupa 25 de zile, materialul inteligibil se pastreaza in proportie de 60%, in timp ce materialul fara sens doar in proportie de 3%; Volumul pastrarii tee'xtuale a materialului scade cu timpul, in timp ce pastrarea ideilor principale, a continutului esential nu numai ca nu scade, dar chiar creste, datorita sistematizarilor si organizarilor care au loc.

Evenimentele cu un caracter personal se retin mai mult timp decit cele neutre, impersonal;

Informatiile semantice se pastreaza mai mult in memorie decit cele non-semantice:

S-a pp. ca info semantice il forteaza pe individ sa gindeasca la intelesul, la semnificatiea lor, fiind decit procesate mult mai profund decit cele nonsemantice

Ceva este mai bine retinut daca este relationat cu alte fapte cunoscute, fara ca subiectul sa isi dea seama

Reiese din cele de mai sus ca nu durata stocarii in sine conteaza, ci durata raportata la continutul informatiei si la caracteristicile acesteia; pt. individ, pt. existenta si activitatea lui are mai putina importanta faptul ca o info neesentiala a fost stocata pt. o perioada mai lunga de timp decit faptul ca o info esentiala, poate chiar vitala, a fost repede uitata.

Dinamica stocarii

Ce se intimpla cu materialul in timpul stocari?

Are loc conservarea, pastrarea lui intr-o forma cit mai asemanatoare uneori chiar identica cu cea a encodarii lui, a.i. sa se poata asigura o mare fidelitate in reactualizare lui ?

Asistam la un proces de inchegare, intarire, amplificare, organizare si restructurare, asa incat reactualizarea este mult diferita de encodare ?

Are loc un proces de eliminare, destramare, de stergere si disparitie a lui, nemaiputindu-se asigura reproducerea?

a. Fidelitatea stocarii

Exista meserii sau situatii care pretind o foarte mare exactitate a stocarii info; chiar daca in materialul stocat apar o serie de modificari, acestea sint minime si nu afecteaza continutul si esenta mesajului;

Depinde de calitatea encodarii si de mecanismul consolidarii

daca memorarea a fost efectuata in conditii corespunzatoare, exista toate sansele ca info sa se pastreze asa cum s-a encodat;

cel mai important mecanism al encodarii care ii asigura acesteia calitatea este cel al legarii intre ele a info ce urmeaza a fi retinute - principiul asociatiilor / Aristotel (asociatii prin contiguitate in timp si spatiu, prin asemanare si prin contrast)

memoria asociativa este cea care dispune de capacitatea de a pastra diferite tipuri de asociatii, nu doar pe cele dintre reprezentarile perceptiilor individuale, ci si unele mai abstracte.

Realizarea unor asocieri intre info constituie o premisa in vederea realizarii unei stocari cit mai asemanatoare cu engramarea initiala; daca asociatiile nu sint intarite, consolidate in timp, ele se pot restructura astfel incit la ''iesire'' sa nu mai semene cu cele de la ''intrare;

Consolidarea poate fi comparata cu developarea unui film: imaginea latenta existenta pe placa foto poate sa dispara daca nu este stabilizata printr-un fixator chimic.

b. Amplificarea, imbogatirea, sistematizarea si logicizarea continutului materialului stocat

de-a lungul timpului, continutul materialului memorat nu ramine identic cu el insusi, ci suporta o serie de transformari si restructurari care conduc la amplificarea, imbogatirea si sistematizarea lui

ceea ce contribuie la restructurarea pozitiva a materialului stocat este mecanismul organizarii informatiilor

c. Diminuarea, degradarea si disparitia materialului encodat

are la baza mecanismul uitarii

semne ale uitarii: imposibilitatea reamintirii unor evenimente, date, info, fie in totalitate, fie doar partial; recunoasterile si reproducerile mai putin adecvate sau chiar eronate.

Formele uitarii:

- Uitarea curenta, cotidiana - se datoreza faptului ca in mmorie operam cu reprezentari ale obiectelor reprezentari adeseori foarte schematice, care, cu timpul, daca nu sint reactualizate, se atrofiaza

- Uitarea represiva - serveste ca protectie impotriva gindurilor anxioase

- Uitarea provocata / traumatica - uitam evenimente si info ca urmare a unui soc, traumatism, afectiuni virale; pierderea memoriei apare cel mai frecvent disimulata: nu sint reamintite unele evenimente izolate; se conserva expresiil curente, dar cele complicate dispar, sint pastrate evenim. Trecute, dar cele recente se uita.

- Uitarea prin simultaneitate

- Uitarea regresiva - o data cu inaintarea in virsta, de cele mai multe ori dat. Degenerescentei progresiv a tesuturilor cerebrale.

- Uitarea dirijata, voluntara - uitam ceea ce vrem sa uitam

- Uitarea dependenta de imprejurari - stergerea din minte a imprejurarilor in care info a fost engramata, a detaliilor, a aspectelor particulare

Ritmul uitarii

Curba uitarii (Ebbinghaus) - uitarea unor silabe fara sens este destul de mare, masiva chiar, imediat dupa invatare si acpoi din ce in ce mai lenta, aproape stagnanta.

O serie de factori, cum ar fi: volumul materialului, lungimea, semnificatia lui, particularitatile de virsta si individuale ale subiectilor vor face ca aceasta curba sa ia forme diferite; dpdv al virstei: copiii uita evenimentele recent intimplate, dar le pot evoca bine dupa citeva zile sau saptamini; batrinii, in schimb, uita evenimente recente, dar le pot evoca pe cele indepartate.

Natura uitarii

Teoria declinului traseelor mnezice

Postuleaza slabirea si chiar stergerea urmelor mnezice ca urmare a trecerii timpului; se pp. ca se formeza urme nervoase care, datorita intrarii in functiune a doua categ de factori (procese fiziologice, biochimice si procese psihologice- lipsa exercitiului), se erodeaza, slabesc si se sterg; detaliile devin din ce in ce mai obscure, se estompeaza, urma nervoasa se denatureaza, se dezintegreaza si dispare;

Nu poate explica de ce o persoana isi poate aminti cu mare precizie evenimente din copilarie, dar nu si ce s-a intimplat cu o zi inainte si nici de ce unele evenimente nu se uita niciodata .

Teoria interferentei

Stipuleaza efectele negative pe care invatarea unui material le are asupra invatarii altui material.

Interferenta retroactiva:o info nou achizitionata produce efecte negative asupra info invatate anterior

Interferenta proactiva: info invatata anterior o influenteaza negativ pe cea invatata ulterior

Nu explica toate cazurile de uitare, dar se pare ca interferenta constituie una dintre cauzele majore ale uitarii

S-a demonstrat ca interferenta este cu atit mai mare cu cit similaritatea materialelor memorate este mai mare

Teoria uitarii datorata absentei indicilor de recuperare

Uitarea s-ar datora lipsei indicilor de recuperare adecvati

Rolul uitarii in existenta umana .

Daca individul uita info inactuale, devalorizate, neesentiale care prin continua lor reamintire prod disconfort psihic, atunci uitarea joaca un rol pozitiv in existenta umana; daca am fi nevoiti sa retinem absolut totul, comportamentul nostru ar fi ingreunat, iar supraincarcarea depozitului memoriei ar face imposibila achizitionarea s stocarea unor noi info;

Uitarea treptata, graduala a anumitor info contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului;

Uitarea acorda memoriei caracterul ei selectiv, datorita ei pastram si reactualizam doar ce ne trebuie sau ce ne intereseaza.

Uitarea deci are un caracter necesar, are functii de reglare si autoreglare a sistemului mnezic al individului.

RECUPERAREA

Este procesul memoriei care consta in

scoaterea la iveala a continuturilor encodate si stocate, in vederea utilizarii lor in functie de solicitari si necesitati

evidentierea modificarilor suferite de materialul conservat

Specificul recuperarii

unii autori considera ca recuperarea este un proces unic in care info disponibila interactioneaza cu contextul; ''cautarea'' info in memorie se produce automat de-a lungul unui traiect predeterminat, amorsat printr-n indice;

alti autori considera ca recuperarea este un proces activ in care subiectul stabileste indicii de recuperare, ii evalueaza si progreseaza treptat spre reprezentarea unui eveniment trecut care ii pare a fi acceptabil

proces care consta in cel putin 2 etape: cautare initiala si decizie

recuperare instantanee - atunci cind simpla mentionare a unui eveniment personal, cu mare incarcatura emotionala, este capabila sa declanseze automat reamintirea lui cu nenumarate detalii.

Esecuri mnezice:

De disponibilitate - cind info nu poate fi recuperata pt. ca nu este disponibila

De accesibilitate - cind info este disponibila, dar nu este accesibila

Cauze: achizitie defectuoasa, slaba conservare, deficiente de recuperare

Mecanismele recuperarii

Recuperarea pp. procese de comparare si explorare succesive, ca urmare a procesarii seriale - aceasta teorie explica doar recupeerarea discursiva - procesele de cautare, explorare, comparare, evaluare - si mai putin recuperarea instantanee.

Recuperarea instantanee se explica prin procesarea paral;la, dar exista o mare probabilitate de aparitie a esecului.

Recunoasterea si reproducerea, ca mecanisme ale recuperarii

Recunoasterea

Presupune suprapunerea modelului actual prezent in fata subiectului peste cel vechi aflat in mintea sa

Reproducerea

se realizeaza in absenta materialului .

Intre R & R exista si asemanari, nu numai diferente:

Implica atit forme voluntare (intentionale) cit si involuntare (neintentionale)

Ambele pp. grade de precizie, variind de la foarte precise si riguroase pina la a fi vagi, imprecise sau pur si simplu eronate; déjà vu, jamais vu

Conditii si strategii de recuperare

Ipoteza distinctivitatii codurilor de memorie

Recuperarea unei info se realizeaza cu atit mai usor cu cit ea este mai distincta in raort cu altele; codul memoriei care este unic va fi recuperat infinit mai rapid si cu o mai mare eficienta decit codurile comune

Codurile semantice (sentul cuvintelor) sint mai distinctive decit combinarile de litere sau patternurile de sunete

Cercetarile au aratat ca partea de la inceputul si sfirsitul materialului sint mai distinctive decit partea de la mijloc

Ipoteza indicilor de recuperare

Indice de recuperare - fragment al situatiei de invatare, care poate servi la suscitarea recuperarii

Cind acelasi indice este este prezentat si in faza de engramare - performante bune in recuperare si reactualizare

Cit situatia de reactualizare difera de ce cea de engramare - performante scazute

Succesul recuperarii depinde de compatibilitatea dintr info memorata si info prezentata in faza de recuperare

Ipoteza contextualitatii

Recuperarea va fi optimala atunci cind are loc in acelasi context cu invatarea (memorarea)

Contexte:        interactive - determina maniera in care un item va fi encodat

Independente - itemul memorat si cel asociat apartin unor domenii diferite

Ipoteza metamemoriei

Cunostintele pe care trebuie sa le detine omul despre propria sa memorie, pt a reusi sa recupereze mai usor info encodate si stocate

In decizia de recuperare a info, o mare importanta are capacitatea individului de a anticipa probabilitatea unui succes viitor in actvitatea intreprinsa; consecinta: neglijarea sau intreruperea

prematura a procesului cautarii sai in incercarea de a ''recupera irecuperabilul''

Evaluarea rezultatelor de cautare in memorie

Cunoasterea si folosirea strategiilor recuperarii eficace dpinde de cunoasterea continutului memoriei, a particularitatilor sarcinii, a strategiilor eficace

MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE ALE MEMORIEI

A. MODELE NEUROFIZIOLOGICE

1. Modele localizationiste

Incearca sa identifice suportul anatomic al memoriei, structurile cerebrale raspunzatoare de encodarea, pastrarea si reactualizarea inormatiei .

S-au localizat centre speciale in creier pt. mai toate functiile psihic

Scoarta cerebrala nu este echipotentiala in toate zonele sale; diversele circumvolutiuni au de indeplinit roluri diferentiate in realizarea functiilor psihice

Memoria isi are locul de stocare in anumite zone, distribuite inegal pe toata suprafata creierului

Memoria episodica este asociata hipocampului si LF si LT

MSD se afla in raport cu sistemul limbic, regiunea temporala si diencefal (pt. motivatie) si cu cortexul prefrontal (pt. atentia selectiva)

MLD se afla in raport cu bucla sensori-senzoariala si controlata de sistemul bazal subfrontal

Memoria explicita - LT

Memoria implicita - legata de activarea sist. Senzoriale si motorii

Memoria procedurala - cerebel

2. Modele neuronale

Urmareste sa evidentieze rolul organizarii si functionarii neruonilor, al retelelor si circuitelor neuronale

Excitatia unui neuron se propaga la altii, din aproape in aproape, revenind in final la primul si reluindu-si cursul

Circuitele permit circulatia impulsurilor nervoase si chiar ''autointretinerea'' lor pt o perioada suficienta de timp

Ipoteza bioelectrica - activitatea electrica a circuitelor se poate mentine pt un timp mai indelungat

Ipoteza sinaptica - rezistenta sinaptica la transmiterea excitatiei intre neuroni slabeste in cursul invatarii

Ipoteza nevroglica - rolul celulelor gliale in memorare

Ipoteza imbogatirii sinaptice a sistemului nervos - cresterea nr. Sinapselor eficace sporeste capacitatea de achizitie si retinere .

3. Modele biochimice si bioelectrice

toate interactiunile dintre neuroni sint de natura chimica

cind experienta schimba un neuron, se schimba activitatea sa chimica .

ADN: rolul de pastrare a info; purtator .

ARN: rolul de prelucrare a info si de transportare la suprafata sau in protoplasma din jur; mesager

Nu numai cantitatea de ARN conteaza pt memorie, ci mai ales modul de organizare intima a acidului in molecula; nu conteaza doar substanta purtatoare, ci si lantul sau sistemul de reactii chimice interconectate

Acizii ribonucleici sint mai putin numerosi in celulele nervoase (se gasesc mai mult in muschi si in celulele sexuale), au structuri relativ stabile - modificarile ce se produc in ei sint lente si necesita mult timp

Memoria umana ar putea fi ameliorata prin consumarea in exces sau prin inocularea directa in singe a unor substante cu o mai mare putere de intiparire, pastrare si evocare (fosfolipide); industria farmaceutica s-a si angajat in directia fabricarii unor ''pilule'' ale memoriei

B. MODELE PSIHOLOGICE

1. Modelul structural

Informatia care provine de la diferite modalitati senzoriale este retinuta pt. un timp f scurt si sub o forma primitiva in registrul senzorial; o parte din info trece apoi in MSD; o parte din info din MSD est folosita in reactiile curente ale individului, iar cealalta parte este transferata in stocul MLD

MSD este un adevarat spatiu de lucru pt. repetitii, codare, reactualizare, luarea deciziilor; este activa si are o capacitate limitata ref. durata stocarii si cantitatea itemilor stocati.

2. Modelul nivelului de procesare a info

Durata memoriei est un produs secundar al percpetiei si intelegerii

Retinerea diferita a unui eveniment se produce in functie de nivelul la care a fost procesata info: u it procesarea are loc la un nivel mai profund, cu atit ea va fi retinuta mai bine si pt. un timp mai indelungat

3. Modelul memoriei de lucru

Renuntarea la ideea unitatii MSD si inlocuirea ei cu functionarea M de lucru in subsisteme specializate pt sarcini diferite

Fiecare dintr sistemele memoriei de lucru poseda resurse proprii si o relativa autonomie la functionare

Stocajul temporar nu este pasiv

4. Modelul modal al memoriei cu intrari multiple

Elaborarea unei arhitecturi cognitive bazata pe subsisteme cu mecanisme care disting intre procesarea info provenite din exterior si a celor generate din interior

Coerenta proceselor din interiorul subsistemelor creste eficienta

Interactiunile se realizeaza mai usor intr procesele componente ale subsistemelor adiacente (alaturate) decit intr subsisteme neadiacente.

C. MODELE COGNITIVISTE

1. Modelul ACT ( Adaptive Control Thought)

Toate cunostintele patrund initial in sistem intr-o forma declarativa - declarativul este conditia princeps a formarii procedurilor

Organizarea memoriei declarative

Regulile de activare a info stocate in memoria declarativa

2. Modelul ACT R ( Adaptive Control Thought Rational )

Originea declarativa a cunostintelor procedurale

Invatarea procedurilor prin exemple - utilizarea exemplelor pp analogia

Statutul de lunga durata a cunostintelor din memoria declarativa - tot ceea ce se cere este ca info sa fie activa in memoria de lucru in timpul procesului analogic

3. Modele conexioniste

Pornesc de la posibilitatea modelrarii si simularii activitatii ognitive pe baza unor descriptii de inspiratie neruonala

Modele localizate - fiecare unitate de info este tipologic distribuita in casete distincte, cu adresa pt fiecare caseta si o eticheta pt fiecare info

Modele difuze - cu o singura masa de memorie ocupata in intrgime de fiecare item informational

Modele matriceale

Sistemul mnezic este compus din unitati elementare interconectate, elementele fiind activabile

O colectie de elemente legate intre ele realizeaza un modul, conectat la alte module .

LOCUL SI ROLUL IMAGINATIEI IN SISTEMUL PSIHIC UMAN

Imaginatia, este prin excelenta, un proces de generare, de producere mai mult sau mai putin activa, mai mult sau mai putin intentionata a imaginilor si de articulare a lor in variate moduri.

Imaginatia este strins legata de toate celelalte functii psihice si in intelegerea specificului psihologic al acesteia este necesara intelegerea relatiilor sale cu fiecare dintre celelalte functii psihice: senzatia, perceptia, gindirea, memoria, afectivitatea/motivatia, personalitatea.

In cadrul sistemului psihic uman imaginatia este un subsistem tributar tuturor celorlalte subsisteme, dar individualizat prin strategiile transformative si combinatorii; este tributara si altor sistem, din afara sistemului psihic uman: realitatii obiective naturale si sistemului realitatii sociale.

Faptul ca imaginatia este stans legata de toate celelalte functii a fost constientizat de timpuriu.

VIGOTSKI: ,,Imaginatia este o combinatie a catorva functii prin intermediul unor relatii specifice"

Desi legaturile imaginatiei cu alte fenomene psihice au fost surprinse de cercetatori, diferentierea ei de acestea a fost extrem de dificila, atitudinile exclusiviste sau reductioniste predominand multa vreme.

Filosofii aveau tendinta de a-I diminua rolul sau de a o exclude pur si simplu din sfera cunoasterii.

Psihologii ii dadeau de fiecare data o alta interpretare.

Pentru:

asociationisti - ,,atom fizic"

structuralisti - ,,o totalitate"

fenomenologi - ,,o continuitate"

functionalisti - ,,o atitudine a constiintei"

existentialisti - ,,o cvasi-observatie"

Golu: Spre deosebire de reprezentare, care doar expune constiintei imagini deja constituite, imaginatia este prin excelenta, un proces de generare, de producere mai mult sau mai putin activa, mai mult sau mai putin intentionata a imaginilor si de articulare lor in variate moduri.

Pentru a intelege mai bine atat specificul psihologic al imaginatiei, cat si locul si rolul ei in sistemul psihic uman, este necesara parcurgerea relatiilor sale cu fiecare dintre celelalte functii psihice.

Imaginatie si senzatie (I - S)

Intre I si S se contureaza o stransa interactiune, chiar daca par distantate (S reflecta ceea ce exista deja, I creaza ceva nou).

HOBBES: ,,Imaginatia nu este nimic altceva decat o S in curs de degradare."

I se naste din impresii senzoriale care subzista prin inertie

S reprezinta un fel de materie prima pentru I

Senzatiile sunt obiective, de aceea, imaginile sugerate de S au si ele caracterul obiectivitatii senzatiei.

Totodata, imaginile sugerate de imaginatie pot lua un caracter halucinatoriu.

Se poate considera ca senzatia joaca un rol dublu in raport cu I:

- ea intra in conflict cu I, o franeaza o stapaneste;

- serveste a punct de plecare, sprijin, ii da corp si viata.

Imaginatie si perceptie

Adesea I a fost redusa la P sau identifcata cu ea.

Dar, in I esentiala este reunirea reprezentarilor si nu ordinea reprezentarilor.

Pentru Wundt, dar si pentru Ribot I nu depaseste datele perceptiei; I este capabila sa creeze numeroase combinatii noi din elementele anterioare, dar nu poate crea nici un element nou. Fantezia subiectului este limitata de cantitatea de imagini obtinute pe cale asociativa.

La polul opus se amplaseaza autorii care traseaza o linie de demarcatie neta intre I si P.

SARTRE: in P constiinta intalneste obiectul , in I constiinta isi da siesi obiectul, in ea realul se deplaseaza spre posibil, subordonandu-se intentiei; obiectul imaginat poseda doar determinarile pe care constiinta I le da.

Constiinta imaginativa este reprezentativa, in sensul ca isi cauta obiectul in terenul P, vizand elementele sensibile din care acesta este constituit; este spontana si creatoare.

Concluzie

I porneste de la P, isi extrage materialul din ea, se bazeaza aproape permanent pe ea, nu pentru a o repeta, ci pentru a o depasi. Produsul imaginativ o data obtinut se inchide in el insusi, se fixeaza si se stabilizeaza, luand uneori aspectul perceptiei.

Imaginatie si gandire

Imaginatia, cel putin o anumita forma a ei (subordonata unor obiective si scopuri de creare a unor produse pentru satisfacerea anumitor stari de necesitate) se leaga si de gandire, suferind influenta ei in structurarea succesiunii transformarilor, in vederea obtinerii unui produs final, mai mult sau mai putin inteligibil, cu sens.

Dar si imaginatia reprezinta o premise si o sursa de alimentare a gandirii.

Datele psihologiei genetice demonstreaza ca, in marea lor majoritate, semnificatiile conceptuale se sprijina pe si deriva dintr-un material perceput si imaginar .

ALAIN, filosof francez: ,,I este un joc interior, o gandire cu ea insusi, un joc liber si fara obiect real."

I o gandire cu ajutorul imaginilor

PIERON in ,,Vocabular de psihologie" defineste I drept un produs al gandirii.

Dupa ZLATE relatiile dintre I si G pot fi concepute in 2 planuri:

1. in plan genetic = asistam la o alternanta a I si G; I apare ca o premisa a G logice; G se elaboreaza in zona centrala a campului imaginativ.

2. in plan functional = I se integreaza in structura G abstracte, iar G abstracta are drept suport imaginarul; in felul acesta, imaginile se impregneaza de semnificatie, iar notiunile(cu semnificatiile lor) conduc la imagini.

Concluzia

I se construieste inlauntru G, ca o latura absolut necesara a acesteia, iar G se articuleaza intr-o zona centrala a campului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta.

Imaginatia si memoria

Faptul ca cele 2 functii psihice sunt distincte intre ele a fost intiut de multa vreme.

PLATON compara M = cu un scrib care fixeaza amintirile in suflet

I = pictor care da forma ideilor

WUNDT - specificul M = il constituia reunirea asociativa a reprezentarilor

I = asocierea reprezentarilor dupa un anumit plan, deci aperceptiv.

M este pentru I punctul de plecare, dar si punctul de sosire

La inceput ea furnizeaza I ,,caramizile" din care aceasta va construi

La sfarsitul procesului imaginativ ofera ,,spatii" de stocare a produselor realizate. Interpretata ca un proces si produs al restructurarii experientei, ca o combinatorica-transformativa, I depaseste M.

Cum M         are un caracter activ, selectiv, reconstructiv.

Uneori ii poate furniza materialele de care are nevoi,

Alteori pune in dificultate, o deruteaza, ii ofera

fragmentele razlete, nesemnificative

ii protejeaza produsele, chiar I le restructureaza,

alteori i le deformeaza si denatureaza sau chiar I

le pierde.

I este pentru M           factor restructurator

ea separa, ingroasa, schimba semnificatia amintirilor,

le insufleteste si le coloreaza,

amplifica sau le diminueaza, intr-un cuvant, le transforma.

In timp ce               M ne face prizonierii propriului nostru trecut

I este refugiul libertatii.

Imaginatie si afectivitate/motivatie

Se pare ca cei care au inteles cel mai profund relatia dintre I si procesele afectiv - motivationale au fost RIBOT si FREUD.

RIBOT - I ,,propietatea pe care o au imaginile de a se reuni in combinatiile noi."

conjugarea proceselor imaginative cu cele afective este surprinsa si redata de Ribot: ,,emotia este fermentul fara de care nici o creatie nu este posibila."

Asadar, la baza asocierilor si disocierilor dintre imagini sau relatiile emotionale de tip preferential sau repulsiv.

FREUD: concepe I ca pe o realizare in plan mintal a dorintelor refulate sau frustrate.

sublimarea sau compensarea sunt procese care stau la baza I creatoare.

Intre I si planul afectiv exista un izomorfism aproape complet:

Starile afective (emotiile, sentimentele, pasiunile) declanseaza, faciliteaza sau inhiba I.

Uneori influenta tensiunilor emotive asupra I este atat de mare, incat aceasta se supune unei alte logici decat celei rationale, si anume logicii afective, fapt care permite depasirea schemelor rigide ale gandirii.

Procele afective reprezinta o sursa energetica majora pentru I, in conditiile de indiferenta sau de neutralitate afectiva nerealizandu-se produse imaginative de calitate.

Socurile produc fantasme, viziuni cvasionirice sau cvasihalucinatorii.

Asadar, incarcatura afectiva a I poate avea repercursiuni importante, uneori chiar grave, asupra intregii vieti psihice.

2 intrebari se ridica:

afectivitatea defineste toate relatiile noastre cu lumea sau o parte dintre ele?

R= ne ajuta sa raspundem observatiile clinice care au aratat ca numai in G autista rolul emotiei este foarte mare, in timp ce in G realista rolul ei este minim.

Astfel, emotia nu constituie permanent baza exclusiva a I.

Oricat de importante ar fi starile afective, I nu se epuizeaza prin ele.

Totodata, efectul afectivitatii se diferentiaza in functie, de pilda, de formele imaginatiei.

1.de la ce prag I incepe sa devina patalogica si alienanta?

Este greu de definit pragul .

HENRI EY vorbea despre o trecere gradata de la starile confuzo-onirice, in care ,,sb. traieste un spectacol in acelasi masura in care el este transformat in spectator", la starile crepusculare si oniroide, pana la experientele delirante ale dedublarii halucinatorii care se asociaza cu o dezorganizare a experientei senzoriale si intelectuale.

I participa la aparitia starilor afective, la transformarea lor. Ea declanseaza si intretine emotia, maiales in arta, produce sentimene de placere, neplacere, teama, durere, ce pot influenta tot corpul persoanei, ba chiar si corpul altora.

Ea poate transforma sentimentelor in pasiuni oarbe, pana la a-l priva pe subiect. de orice judecata in legatura cu adevaratele lor cauze.

Aceste sentimente dezvolta de I pot deveni, la randul lor, imagini, in masura in care individul crede in realitatea lor, in justetea lor si in fundamentarea lor.

Imaginatie si personalitate

Demersurile imaginative poarta amprenta personalitatii; trasaturile caracteristice influenteaza atit evolutia, cit si productivitatea imaginatiei; imaginatia poate fi influentata de teama, incredere in sine, atitudinile subiectului fata de propria sa activitate.

Trasaturile caracteriale ale omului influenteaza evolutia si productivitatea I.

Unii autori au subliniat importanta increderii in sine si in altii in procesul imaginativ.

Atitudinile sb. fata de propia sa activitate s-au dovedit a fi factori esentiali ai comportamentului creativ.

Ele declanseaza, sustin sau, dimpotriva, impiedica, creeaza dificultati I.

Nonconformismul epistemic, asumarea riscului, curiozitatea, cautarea noului, ca atitudini cognitive si pragmatice ale personalitatii pot influenta pozitiv I, in sensul amplificarii ei.

Tipul general de personalitate are o mare semnificatie in actul imaginativ:

criticul - aflat in fata unei ipoteze sau idei noi, cauta sa-i demonstreze absurditatea, inexactitatea.

Receptivul - se ,,joaca" cu noile idei, speculeaza asupra implicatiilor specifice.

SILLAMY considera ca I este legata de stractura caracteriala a omului: ,,Pentru a o rupe cu un anumit mod de gandire si a crea noi sinteze mintale, trebuie o anumita suplete a spiritului, care, in mare parte, depinde de atitudinile profunde ale persoanei."

Concluzii

Cele de mai sus arata ca I este stans legata de toate mecanismele psihice (cognitive, stimulativ-energizante, integratoare).

ZLATE asemuie I cu o ,,mana cu 5 degete", in care la baza mainii se afla I, care se continua cu:

degetul mic: senzatiile

inelarul: perceptia

mijlociul: gandirea

aratatorul: memoria

degetul mare: afectivitatea si motivatia

Personalitatea este forta care strange degetele la un loc, le apropie de I, le transforma in ,,pumn", le da putere sau le rasfira, le detaseaza, le slabeste puterea, tot ceea ce s-a agonisit putandu-se pierde.

I este ,,pumnul care izbeste", ,,palma ca degete rasfirate printre care curge totul".

Desi tributara realului, I se opune acestuia in vederea depasirii lui.

I este atat de importanta pentru SPU, incat fara ea actiunea, cognitia, valorile ar fi paralizante, sb. ar deveni steril, incapabil sa prospecteze si sa se autoprospecteze.

Influenta factorilor socioculturali asupra perceptiei, memoriei si gandirii

1. Influenta factorilor socioculturali asupra perceptiei

Din perspectiva lui Zlate, perceptia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, in forma de imagine a obiectelor si fenomenelor externe, ce actioneaza in momentul dat, asupra noastra, prin ansamblul insusirilor si componentelor lor

P. Golu in ,,Fundamentele psihologiei sociale" analizeaza faptele de cercetare care atesta pezenta persoanei in perceptie, faptul ca diferite componente ale comportamentelor perceptive suporta influenta experientei trecute a individului, a apartenentei la grup si la normele socioculturale.

I. Autorul se refera in primul rand la date etnologice.

I.1. In cercetarile lui Malinovski (1927) se gaseste un exemplu interesant de modelare a experientei vizuale prin factori culturali.

a) La populatia Trobiandais, notiunea de asemanare dintre parinti si copii si dintre copiii acelorasi parinti este strict regizata de normele sociale, fapt care, intr-o anumita masura, poate merge chiar impotriva marturiei simturilor. De pilda, asemanarea cu tatal este considerata ca naturala si convenabila; existenta ei este intotdeauna pp. si afirmata. A insinua ca este o asemanare intre copil si mama ar fi o grava injurie.

b) In al doilea rand s-a convenit ca fratii nu seamana intre ei. Aceasta actioneaza ca o dogma: chiar daca fiecare seamana cu tatal lor, fiecare va nega ca exista vreo asemanare intre ei doi. A proceda altfel ar insemna o infractiune la adresa moravurilor.

Credinta membrilor acestei colectivitati in asemanarea copiilor cu tatal pare cu atat mai surprinzatoare cu cat ei ignora rolul tatalui in procesul procreerii, atribuindu-i o functie pur mecanica.

O problema care se pune este aceea de a sti daca perceptia individuala a fost realmente afectata in acest caz, adica daca indivizii populatiei mentionate vad real neasemanarea dintre cei doi frati, care pentru noi par ca asemanatori. Se pare ca ei nu remarca semanarea pentru ca nu vor s-o faca su pentru ca nu asteapta sa gaseasca vreo asemanare.

I.2. Datele lui J.F. Lips (1937) ilustreaza, de asemenea influenta reglatoare a normei sociale asupra perceptiei individuale.

Un pictor englez, care voiaja prin Noua Zeelanda, a executat portretului unui numar de indigeni, inclusiv portretului unui sef batran, a carei fata era acoperita de un tatuaj in spirala, caracteristic pentru cei de rangul sau. Aratand tabloul modelului sau are o mare surpriza. Batranul refuza tabloul spunand: ,,acesta nu este ceea ce sunt eu". Rugat sa-si faca propriul potret acesta a redat doar tatuajul care exprima raporturile sale cu tribul, spunand: ,,Iata ce sunt eu!". Lips isi explica aceasta prin faptul ca, la tribul cercetat, nu notiunea de individ, ci cea de comunitate era suprema.

II. Interesante sunt si variatiile, de la un grup la altul, ale perceperii culorilor si diferitelor tonuri cromatice, variatii care se produc adesea sub influenta terminologiei privind culorile.

II.1. Potrivit datelor lui Wallis (1926), incapacitatea aparenta a membrilor unor grupuri de a recunoaste anumite culori, ca si tendinta lor de a combina culori au o origine lingvistica.

Astfel, tribul Ashantis nu au denumiri distincte decat pentru negru, rosu si alb. Termenul de ,,negru" este utilizat, deopotriva pentru toate culorile intunecate: bleu, purpuriu, brun, in timp ce ,,rosu" serveste pentru roz, oranj, galben.

La aceiasi concluzie ajunge si Margaret Mead care, potrivit constatarilor ei asupra indigenilor din Noua Guinee, arata ca, la acestia, clasificarea culorilor este atat de diferita incat ei vad galbenul, olivul, bleul verde si bleul lavanda ca varietati ale aceleiasi culori.

II.2. Observatiile lui Seligman (1901) in Noua Guinee arata ca, practic, localnicii nu confunda totusi culorile. El a dat unor subiecti sarcina sa sorteze fire de lana de culori diferite, el a constatat ca ei nu au pus intotdeauna laolalta firele a caror culoare se subsuma aceluiasi nume.

Ceea ce nu depinde direct de particularitaile anatomo-fiziologice ale organului vizual este sistemul de culori prin care este conceptualizata lumera vizuala. Acesta este instrumentul cultural.

III. Observatii asemanatoare s-au facut in legatura cu fenomenele auditive.

Imbinarea sunetelor potrivit anumitor intervale poate sa para consonanta pentru unele comunitati si disonanta pentru alte comunitati.

IV. Variatiile de la o cultura la alta s-au constatat si la nivelul mirosului si al gustului. Membrii unei populatii unui trib din Africa au fost impresionati foarte neplacut de mirosul autentic al unei vechi branze din Olanda si au facut sa circule ,,zvonul" ca albii consuma murdariile cele mai dezgustatoare. Mirosurile de apa de colonie sau de sapun parfurmat, de asemenea, le repugna.

V. In ceea ce priveste perceptia timpului, se stie ca exista o serie de ritmuri organice interne - generate de intervalele la care ne sunt satisfacute trebuintele biologice fundamentale - care ne furnizeaza informatii cu privire la scurgerea timpului.

Importanti pentru perceptia timpului sunt si factorii sociali. Timpul variaza de la o cultura la alta. Unitatile lui sunt determinate de ritmul vietii colective si ele se diferentiaza calitativ si cantitativ dupa credintele si obiceiurile comune grupurilor sociale.

Cercetarile experimentale efectuate cu privire la influenta cadrelor sociale asupra perceptiei (M. Sherif - cercetare asupra importantei ,,cadrelor de referinta" in perceptia vizuala; G. Razran - efectul stereotipiilor in perceptia vizuala; Asch - ,,perceptiei" trasaturilor de caracter) alaturi de datele etnologice arata ca structurile perceptive, desi inseparabile de natura organelor de simt si de sistemul nervos, sunt dobandite totusi in cursul experientei noastre personale si sociale. Ele se supun legilor invatarii si educatiei, care le comunica o motivatie sau alta, facandu-le sa se organizeze si sa functioneze selectiv in raport cu diferitii stimuli in mediu.

Influenta factorilor socioculturali asupra memoriei

Memoria este una din functiile psihice centrale ale persoanei, ea realizand sinteza dintre trecut si prezent si furnizand persoanei constiinta unitatii si a continuitatii trairilor sale psihice.

Definitii

Conceptul de memorie se refera la relatiile functionale existente intre doua grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durata variabila, primele conduite apartinind fazei de achizitie, iar celelalte fazei de actualizare.

Memoria cuprinde mecanismele prin care o achizitie oarecare ramine disponibila, putind fi reamintita si utilizata.

Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informatia extrasa din experienta sa mediul, de a o stoca intr-o forma apropiata si apoi de a o recupera si utiliza in actiunile pe care le efectueaza.

Dupa P. Golu, memoria consta in reflectarea realitatii sub forma intiparirii, fixarii, recunoasterii experientei anterioare, fie aceasta de natura cognitiva, motrica, voluntara sau afectiva. Ea comporta, in principal, 3 faze: achizitie, retinere, reactivare. Una din cele mai importante caracteristici ale memoriei - care ilustreaza prezenta cadrelor sociale in procesele ei - este selectivitatea.

Nu exista o suprapunere mecanica intre trecutul persoanei si memorarea trecutului si nu pur si simplu de a-l repeta. Omul memoreaza mai repede, pastreaza mai trainic, reproduce mai fidel, uita mai greu, tot ceea ce prezinta pentru el o anumita semnificatie, iar aceasta izvoraste din legatura memoriei cu trebuintele, inclinatiile, sentimentele si atitudinile omului.

Trebuintele si interesele dau un sens situatiei in care se produce memorarea.

Memorarea este o functie simbolica in sensul ca, asa cum spunea Maurice Holbwachs, posibilitatea de a ne aminti depinde de posibilitatea de a avea idei generale, de a gandi amintirile. Or tocmai societatea este aceea care pune la dispozitie persoanei instrumentul necesar simbolizarii - limba.

In memorie, semnificatia ne da greutatea situatiei, valoarea ei .

Cum se realizeaza aceasta? Reconstituirea trecutului implica localizarea si ordonarea experientei anterioare in timp. La aceasta ajuta o serie de ,,amintiri privilegiate", ,,amintiri - repere", care dispun de o mai buna fixare in timp.

Dar aceste repere personale sunt legate de imprejurari sociale: ele sunt sociale inainte de a fi personale, pentru ca reflecta anumite cadre-date, anumite ritualuri si traditii sociale.

Memoria individuala se sprijina pe memoria colectiva a grupurilor sociale

Un asemenea grup social, cu o importanta influenta asupra memoriei indivizilor, este familia.

I. P. Golu prezinta, o serie de date etnologice si experimentale, care pun in evidenta fenomenul modelarii memoriei prin normele sociale.

I.1. Intr-o cercetare intreprinsa asupra a 2 grupuri de scolari din Africa, apartinand, la 2 triburi diferite (Nadel), li se da subiectilor aceeasi sarcina: sa repete din memorie, o povestire care le-a fost citita si sa descrie, dupa memorie, continutul unei imagini care le fusese aratata. Se constata diferente mari intre cele 2 grupuri:

- primii raspund intr-o maniera fragmentara, fara preocupari de integrare si organizare;

- ceilalti subliniaza sensul general aceea ce au vazut si raportul dintre parti.

Autorul consemneaza analogia dintre aceste rezultate si diferitele aspecte ale culturii celor 2 triburi:

la primul grup, zeitatile si spiritele se prezinta ca un conglomerat de parti, ale caror raporturi mutuale nu sunt niciodata clar definite si ale caror functiuni sunt relativ independente unele de altele;

la celalalt grup, zeitatile se prezinta ca un tot structurat, cu o ordine ierarhica neta si cu o diviziune a puterii si raspunderii.

Asemenea cercetari au fost efectuate si de Bartlett si Zilling.

Allport si Postman au efectuat cercetari asupra zvonului.

,,Zvonul este o afirmatie generala, care se prezinta ca adevarata fara sa aiba date concrete care sa permita verificarea exactitatii sale".

Autorii pornesc de la ipoteza ca, in interiorul unui grup, propagarea zvonului privind un subiect determinat este in raport direct cu natura ambigua si cu importanta acestui subiect pentru fiecare din membrii gupului.

Metoda de cercetare consta in urmatoarele: se proiecta pe ecran o imagine reprezentand o scena mai mult sau mai putin dramatica, bogata in detalii.

Un numar de sb. care nu au vazut imaginea asteapta intr-o camera vecina. Este introdus primul sb., care este asezat de o asa maniera incat sa nu poata vedea ecranul. Cercetatorul ii descrie imaginea, dandu-i un anumit numar de detalii. Este introdus un al doilea sb., caruia primul ii relateaza tot ceea ce stie despre imagine. In continuare, se procedeaza la fel cu un lant de 6-7 sb., fiecare dintre ei ascultand povestirea celui care il precede si relatand-o celui care urmeaza. In camera experiementala este prezent un public in masura sa observe deteriorarea mesajului comparand versiunile date de subiecti cu stimulul-imagine, care ramane pe ecran de inceput pana la sfarsit.

Rezultatele arata ca informatia sufera o distorsiune complexa, remarcandu-se 3 tendinte mai importante:

reductia - pe masura ce circula, un ,,zvon" tinde sa devima mai scurt, mai usor de inteles si de povestit. Versiunile succesive contin din ce in ce mai putine detalii. In cursul a 5-6 transmisii, curba arata ca sunt eliminate 70% din 100 de detalii. Comparand aceasta curba cu aceea a lui Ebbinghaus privind dinamica retentiei individuale, se constata ca memoria sociala efectueaza in cateva minute o reductie ecivalenta cu cea executata de memoria individuala in cateva saptamani.

accentuarea - dintr-un context mai larg sunt concepute,retinute si reproduse selectiv un numar limitat de detalii. In jurul detaliului accentuat se organizeaza intreaga povestire. Dimensiunile mari se impun si se retin. Sunt accentuate, de asemenea, simbolurile familiare.

asimilarea - forta de atractie, in directia subsumarii, exercitate asupra unui mesaj de habitudinile, interesele celui caruia i se adeseaza.

Reductia, accentuarea, asimilarea sunt procese interdependente. Ele actioneaza simultan si exprima un fenomen de subiectivizare, avand ca rezultat autismul si deformarea caracteristica zvonului.

Procesul de structurare subiectiva se declanseaza de indata ce situatia ambigua a fost perceputa, dar efectele sale devin mai importante cand intervine memoria. Mesajul are cu atat mai mult sansa sa se transforme, cu cat in transmisie este implicat un numar mai mare de persoane.

In procesul memorarii, ceea ce era obiectiv devine subiectiv, ceea ce era exterior devine interior. Nucleul de informatie primit de individ este integrat dinamismului vietii sale mentale, astfel incat transmiterea unui mesaj este adesea - un mecanism de proiectie.

Influenta factorilor socioculturali asupra gandirii

M.Golu: " gandirea este un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din multimea celor initial posibile".

P. Golu considera gandirea reprezinta reflectarea mijlocita si generalizata a insusirilor si raporturilor esentiale, necesare si cauzale ale obiectelor si fenomenelor din realitate.

Aceasta definitie nu epuizeaza insa nici pe departe complexitatea procesului gandirii.

Gandirea este, dupa cum afirma Jean Stoetzel, si o mentalitate, un mod de a reactiona al persoanei, o trasatura a acesteia.

Studiile de lingvistica comparata pun in evidenta faptul ca diversele limbi ii conduc pe cei care le vorbesc la maniere de a gandi foarte diferite, orientandu-I spre clasificari si conceptualizari distincte. Prin intermediul limbii, comportamentele noastre inteligente se desfasoara in contexte culturale concrete. Din acest punct de vedere, se poate spune ca nu exista rationamente valabile intr-un mod neconditionat si ca logica gandirii, pe langa coordonatele ei universale, are si un caracter situativ, functional, variabil in functie de trecerea individului de la un grup la altul, de la o activitate la alta. In toate aceste cazuri noi ne ajustam la conditii diferite de comunicabilitate si logica.

Exemple concludente cu privire la conditionarea parametrilor gandirii de catre factorii socioculturali ne ofera datele etnologice rezultate din cercetarea vietii si gandirii asa-numitelor societati primitive. Un astfel de exemplu este totemismul. La baza acestui sistem de gandire si de atitudini se afla o logica practico-teoretica, o ,,sociologica", ale carei componente au o valoare formala si, care constituie o modalitate de asigurare a convertibilitatii ideale a diferitelor nivele ale realitatii sociale.

MECANISME PSIHICE STIMULATOR - ENERGIZANTE

Procesele informational operationale sunt necesare pentru buna desfasurare a activitatii dar nu si suficiente. Pentru ca activitatea sa fie eficiente, omul trebuie sa faca apel la o serie de mecanisme cu rol de stimulare si activare, de sensibilizare selectiva si imbold, pe de o parte, de energizare si sustinere, pe de alta parte. In aceste mecanisme stimulator-energizante sunt incluse motivatia si afectivitatea.

MOTIVATIA

ACCEPTIUNI SI CARACTERISTICI ALE MOTIVATIEI

Acordul psihologilor, in ceea ce priveste definirea motivatiei, a stabilirii specificului si rolului ei in explicarea comportamentului este departe de a fi realizat. Pentru unii, motivatia este o notiune superflua, menita a dispare din psihologie, mai ales din psihologia experimentala, pentru altii, dimpotriva, ea reprezinta o notiune fundamentala a psihologiei, cheia intelegerii si explicarii comportamentului.

Motivatia a fost studiata cand dupa modelul darwinian al adaptarii, cand dupa cel al homeostaziei, cand dupa modelul fizic al descarcarii de energie promulgat de Freud, cand dupa cele cognitive care substituie motivatia proceselor de anticipare cognitiva, vorbind despre motivatie in termeni de rezultate anticipate comportamentele omului fiind determinate tocmai de aceste rezultate treptate).

Pentru un psiholog, spre deosebire de un psihofiziolog, motivatia nu este o stare biochimica a unui tesut, nici activare de celule nervoase, ci aspectul dinamic al intrarii in relatie a subiectului cu lumea, orientarea activa a comportamentului sau spre o categorie preferentiala de situatii sau obiecte.

Nuttin arata ca 'termenul general si abstract de motivatie va fi folosit pentru a desemna aspectul dinamic si directional (selectiv sau preferential) al comportamentului. Motivatia este cea care, in ultima analiza, este responsabila de faptul ca un comportament se orienteaza, de preferinta, spre o categorie de obiecte mai mult decat spre alta".

Se poate deduce ca motivatia reprezinta un ansamblu de factori interni care determina comportamentul.

In 1943, Al. Rosca intelegea prin motivatie 'totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt innascute sau dobandite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte fiziologice sau idealuri abstracte

Stimulii externi capata valente motivationale numai daca au o semnificatie in raport cu conditiile interne.

Alaturi de trebuinte, se dezvolta si

Impulsuri (trebuinte aflate in stare de excitabilltate accentuata, expresiva),

intentii (implicari proiective ale subiectului in actiunea),

valente (orientari afective spre anumite rezultate),

tendinte (forte directionate mai mult sau mai putin precis).

Ansamblul acestor stari de necesitate ce se cer a fi satisfacute si care-l imping, il instiga si il determina pe individ pentru a si le satisface, formeaza sfera motivatiei acestuia.

Sfera motivatiei cuprinde o categorie de stimuli si anume de stimulii interni.

filogenezei si ii sunt date omului prin nastere.

Altele, mai complexe si mult mai numeroase, se formeaza in decursul vietii acestuia, fiind dependente:

de particularitatile mediului extem,

de specificul starilor de necesitate interne existente deja,

de modul de asimilare si sedimentare a lor.

Practic, ele nu sunt altceva decat stimularile externe care actionand repetat asupra individului si satisfacandu-i anumite cerinte de autoreglare, au fost preluate, interiorizate, asimilate si transformate in conditii interne.

Daca unui copil i se repeta frecvent si imperativ acel 'trebuie" (trebuie sa te speli pe maini, trebuie sa-ti faci lectiile, trebuie sa fii ordonat etc.), cu timpul, acest 'trebuie' va fi asimilat de copil, va fi transformat intr-un stimulator interior, asa incat la un moment dat, el va actiona de la sine, 'din proprie initiativa', fara a mai fi indemnat din afara.

Gradul de independenta fata de situatiile actuale este insa variabil si niciodata absolut.

P. Golu defineste motivatia ca model subiectiv al cauzalitatii obiective, cauzalitate reprodusa psihic, acumulata in timp, transformata si transferata prin invatare si educatie in achizitie interna a persoanei.

Aceasta explica posibilitatea persoanei de a actiona 'spontan', pe cont propriu; motivatia leaga persoana de lume si o mentine in sfera determinismului exterior, ceea ce este vital pentru fiintarea persoanei.

Desi considerarea motivatiei ca 'model subiectiv al cauzalitatii obiective aduce importante servicii in ceea ce priveste explicarea genezei motivatiei, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca o asemenea explicatie este valabila doar pentru formele superioare de motivatie, nu si pentru cele inferioare (trebuinte biologice) care sunt innascute .

Functiile motivatiei:

1. functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic - starea de necesitate dainuie dar nu declanseaza actiunea; aceasta functie este specifica trebuintelor, care au o dinamica deosebita: debuteaza cu o alerta interna, continua cu o agitatie crescanda, ajungand chiar la stari de mare incordare intema, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor;

2. functia de mobil sau de factor declansator al actiunilor efective Aceasta constituie motivul, definit de psihologul francez H. Piaron (1966) ca 'mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizata'. Aceasta, intrucat a identificat ca un motiv inseamna a raspunde la intrebarea 'de ce?' Probanta pentru motiv este declansarea actiunii;

3. functia de autoreglare a conduitei prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv.

Esential pentru motivatie este faptul ca ea instiga, impulsioneaza, declanseaza actiunea, iar actiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenteaza insasi baza motivationala si dinamica ei.

Motivatia, ca factor care declanseaza activitatea subiectului, o orienteaza spre scop, permite prelungirea activitatii daca scopul nu a fost imediat atins, sau, dimpotriva, incetarea ei odata cu realizarea obiectului propus are atat efecte cantitative, cat si calitative.

Efectele cantitative se exprima in aceea ca ea pune organismul in situatia de a trece, mai usor sau mai greu, la acfiune sub influenta stimularilor interne sau externe mai mult sau mai putin intense. De asemenea, ea sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai indelungat, in ciuda obstacolelor mai mult sau mai putin dificile, ce urmeaza a fi invinse.

Efectele calitative ale motivatiei se exprima in faptul ca ea permite organismului sa treaca de la un scop la altul. Totodata, motivatia faciliteaza ierarhizarea diferitelor scopuri posibile

3. Trebuinte si motive

Trebuintele sunt structuri motivationale bazate si fundamentale ale personalitatii, fortele ei motrice cele mai puternice, reflectand cel mai pregnant echilibrul biopsihosocial al omului in conditiile solicitarilor mediului exterior. Ele sunt sursa primara a actiunii.

A avea o trebuinta inseamna a simti nevoia, necesitatea de a obtine un lucru sau altul, un rezultat sau altul, de a realiza ceva (A.N. Leontiev).

Dupa modelul relational al lui Nuttin le putem imparti in:

- trebuinte fiziologice (ce rezulta din relatiile individului cu biosfera si presupun schimburi bio-chimice in organism menite a mentine echilibrul mediului intern) si

- trebuinte psihologice (care rezulta din relatiile subiectului cu situatiile semnificative ale lumii; de pilda, ele pot deriva din situatiile care semnifica nevoia de stima sociala).

In functie de geneza si continutul lor, pot fi clasiticate in:

- trebuinte primare (innascute, cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului): trebuintele biologice sau organice (de foame, sete, sexuale), trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare -descarcare)

- trebuinte secundare, (formate in decursul vietii si cu rol de asigurare a integritatii psihice si sociale a individului): trebuinte materiale (de locuinta, confort); trebuinte spirituale (de cunoastere, estetice, de autoactualizare a propriei personalitati); trebuinte sociale (, anturaj sl integrare sociala, de cooperare etc.).

In functie de nivelul la care se realizeaza relatia dintre individ si mediu

- la nivel blologic - trebuinte biologice: formele de interactine si dinamismul corespondent sunt limitate la cateva mijloace fiziologice inscrise in anatomia individului.

- nivelul relatiilor psihosociale dintre oameni, a contactelor sociale si interpersonale dintre ei: trebuintele sexuale, care au un aspect si o incarcatura psihosociala, experienta sexuala fiind considerata ca prototipul placerii, apoi cele erotice, ajutor, cooperare, atasament social si afectiv, altruism etc.

o la nivelul constructiilor ca urmare a contactelor informative si cognitive ale indivizilor, incepand cu senzatiile elementare si terminand cu abstractiile si rationamentele cele mai inalte: trebuinta de informare, nevoia de realitate sau nevoia de valori.

In functie de gradul lor de generalitate,

o generale, deoarece sunt intalnite in mai multe tipuri de activitati (de exemplu, persoanele care au trebuinta de performanta puternica vor tinde spre obtinerea unor rezultate bune in cele mai diferite forme de activitate)

o specifice, cu un caracter mai restrans (trebuinta de a manca ceva anume este mai pufin generala decat trebuinta de foame).

o trebuinte independente si a unor trebuinte derivate, care iau nastere din modalitatile de satisfacere ale altora (un bibliofil poate colectiona carti pe care nu le citeste).

Trebuintele evolueaza insa, nu doar o data cu evolutia societatii ci cu evolutia vietii individului, a conditiilor existentei sale concrete care devin hotaratoare in acest sens. Mai mult decat atat, ele sunt dependente de sistemul intern al personalitatii.

In plan functional, trebuintele cuprind doua faze esentiale

o cresterea tensiunii pe masura apropierii de momentul satisfacerii

o reductia tensiunii odata cu satisfacerea lor.

Aceasta desfasurare este valabila mai ales pentru trebuintele biologice care au un caracter ciclic, nu si pentru cele psihologice si psiho-sociale a caror tensiune poate persista, fapt ce se repercuteaza asupra dezvoltarii intregului sistem de trebuinte.

Ele nu sunt variabile constante ale conduitei, dimpotriva, au un pronuntat caracter dinamic, in sensul sa se pot amplifica sau diminua, supradimensiona sau subdimensiona, depen-dent de gradul de satisfacere a lor si mai ales urmarirea relatiilor dintre ele.

Satisfacerea fireasca a trebuintelor se asociaza cu reducerea tensiunilor si cu suspendarea (uneori momentana) a starii de necesitate, pentru ca mai tarziu, intr-un alt moment, in alte circumstante, aceasta sa reapara.

Nesatisfacerea trebuintelor duce fie la dilatarea si exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie si reactie de aparare, insotita de perturbari caracteriale. Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de timp poate pune in pericol existenta fizica si psihica a individului.

Diferenta dintre trebuinte si motive este facuta adeseori, fie in functie de raportul lor cu actiunea, fie dupa gradul lor de generalitate.

Daca avem in vedere primul criteriu, constatam ca spre deosebire de trebuinta, care nu reuseste intotdeauna sa declanseze actiunea, motivul asigura efectuarea comportamentelor corespunzatoare, de satisfacere.

Din perspectiva celui de al doilea criteriu - trebuinta se orienteaza spre o categorie mai larga de obiecte preferentiale, pe cand motivul se indreapta spre un obiect bine determinat. De exemplu, trebuinta de a intretine contacte sociale cu semenii, extrem de larga, se dezvolta progresiv in trebuinta de a intretine relatii cu o anumita persoana. In fapt, este vorba despre concretizarea trebuintei insesi.

Motivul este mobilul care declanseaza, sustine energetic si orienteaza actiunea De aici, decurg si cele doua segmente ale motivului:

o unul energizant si dinamogen,

o altul orientativ si directional

- intre aceste doua segmente exista o foarte stransa interactiune, asa incat problema care se pune nu este aceea de a opta pentru unul sau altul dintre ele ea fiind mai importante, ci tocmai sustinerea lor reciproca.

Trei caracteristici ale motivelor ne retin in mod deosebit atentia:

o   caracterul lor personalizat - deriva din raportarea lor la varietatea altor structuri psihice, pe care le determina,

o   caracterul generalizat,

o   autonomia functionala a motivelor- provine din raportarea motivelor unele la altele si mai ales la scopul actiunii.

Paul Popescu Neveanu considera ca adeseori motivul a fost incaccat cu sensuri restrictive de origine asociationista si localiciste, fiind conceput ca sursa de energie precis localizata ce se activeaza periodic si cauzeaza actiunea. in realitate, motivele evoluate, specific umane, sunt generalizate, ele rezultand din complexitatea pe care o presupune viata psihica si viata sociala. Motivele trebuie raportate la nivelul lor calitativ, la alte structuri psihice ale individului, deci, tratate sistemic si interfunctional.

La un anumit nivel de dezvoltare, mai ales la varsta adulta, motivele, desi se dezvolta din sisteme antecedente, devin functional independente de acestea, altfel spus, devin sisteme actuale ce se sustin singure.

Gordon W. Allport, care a introdus conceptul de autonomie functionala a motivelor, da un exemplu sugestiv pentru intelegerea acestuia. Viata unui copac, spune el, este continua cu cea a semintei sale, dar samanta nu mai sustine si nu mai hraneste de mult copacul complet crescut.

Uneori, autonomia functionala a motivelor se capata treptat, gradat, aproape pe nesimtite incat nici nu se poate afirma cu certitudine unde si cand se termina un motiv si unde si cand incepe altul. Alteori, insa, ea se sociaza cu transformari traumatice si bruste ce afecteaza insasi atura personalitatii umane.

Personalizarea motivelor insista asupra nevoii de valorizare a acestora; caracterul lor generalizat evidentiaza relatiile motivelor cu alte structuri psihice; autonomia functionala a motivelor atentioneaza asupra dinamicii si evolutiei acestora

EFECTELE FUNCTIONALITATII FORMELOR SI STRUCTURILOR MOTIVATIONALE

Functionalitatea concreta a diferitelor modalitati si structuri motivationale genereaza aparitia unor fenomene deosebit de importante:

o fenomenul de saturare - ca urmare a persistentei in timp a aceluiasi tip de relatie ireferentiala dintre individ si mediu (aceeasi trebuinta, acelasi obiect- mod de satisfacere etc.); tendinta de cautare a schimbarii, fie a obiectului trebuintei, fie a modului de satisfacere.

o fenomenul substituirii - dat fiind faptut ca structurile motivationale nu sunt statice, ci extrem de mobile, ele se pot deplasa spre alte obiecte decat cele care au stat initial la baza lor; de exemplu, dupa multe esecuri intr-o sarcina dificila, subiectul va trece sa realizeze scopuri mai simple, mai usoare.

De asemenea, agresivitatea unui copil fata de tatal sau poate fi substituita prin agresivitatea fata de un partener de joaca. fenomenul de perfectionare a structurilor motivationale, individul urmarind nu doar realizarea unui scop, ci si a unui grad de perfectiune in activitatea desfasurata. El tinde spre depasirea stadiului atins, spre progres.

o fenomenul diferentierii structurilor motivationale, realizat atat in plan orizontal (bazat pe trecerea de la un obiect la altul), cat si in plan vertical (unul si acelasi obiect urmarit la diferite niveluri de perfectiune) exprima si mai pregnant dinamica structurilor motivationale.

4. Motivatie si performanta. Optimum motivational

Motivatia nu trebuie considerata si interpretata ca un scop in sine, ci pusa in slujba obtinerii unor performante inalte. Performanta este un nivel superior de indeplinire a scopului.

Din perspectiva diferitelor forme ale activitatii umane (joc, invatare, munca, creatie) ceea ce intereseaza este valoarea motivatiei si eficienta ei propulsiva. in acest context, problema relatiei dintre motivatie si performanta are nu doar o importanta teoretica ci si una practica.

Relatia dintre motivatie, mai corect spus, dintre intensitatea motivatiei si nivelul performantei este dependenta de complexitatea activitatii (sarcinii) pe care subiectul o are de indeplinit.

Cercetarile psihologice au aratat ca in sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu componente automatizate, cu putine alternative de solutionare) pe masura ce creste intensitatea motivatiei, creste si nivelul performantei.

- in sarcinile complexe insa (creative, bogate in continut si in alternative de rezolvare) cresterea intensitatii motivatiei se asociaza, pana la un punct, cu cresterea performantei, dupa care aceasta din urma scade. Se intampla asa deoarece in sarcinile simple existand unul, maximum doua raspunsuri corecte diferentierea lor se face cu usurinta, nefiind influentata negativ de cresterea impulsului motivational. in sarcinile complexe, prezenta mai multor alternative de actiune, ingreuiaza obisnuirea indivizilor de a percepe cat mai corect dificultatea sarcinii . In cadrul activitatii trebuie sa ne multumim nu cu orice fel de performanta, ci cu pertormante cat mai bune, cat mai inalte, care sa insemne nu doar o simpla realizare a personalitatii, ci o autodepasire a posibilitatilor ei.

Stimulul motivational, care impinge spre realizarea unor progrese si autodepasiri evidente, poarta denumirea de nivel de aspiratie si trebuie raportat la posibilitatile si aptitudinite subiectului (un 7 va fi un nivel de aspiratie crescut pentru un elev slab, acceptabil pentru unul mediocru, dar o deceptie pentru unul bun).

- este bine ca nivelul de aspiratie - pentru a avea un efect pozitiv - sa fie cu putin peste posibilitatile de moment. Nu trebuie uitat niciodata ca discrepanta prea mare dintre capacitati si aspiratii este periculoasa. La Fontaine spunea, intr-o fabula a sa, ca atunci cand o broasca isi propune sa se umfle pentru a ajunge elefant , sfarseste prin a plesni.

Teorii asupra motivatiei

Cercetatorii, constientizand cu timpul faptul ca motivatia include faza activa a comportamentului, permitand sau nu, alaturi de alti factori de natura psihica sau strict materiala, obiectiva obtinerea succesului, a unui randament crescut al activitatii, au inceput sa elaboreze unele conceptii si teorii asupra fenomenelor motivationale..

A. Teoriile Instrumentaliste

presupun stablirea unor inventare, unor liste de trebuinte.

H. A. Murray (1938) pornind de la investigarea unor caracteristici ale personalitatii, stabileste o lista de 'trebuinte' corespunzatoare unor tipuri de comportamente motivate social, cu aplicabllitate in alte domenii. El se refera la doua categorii de trebuinte

- unele primare sau viscerogenice (nevoia de aer, apa, hrana, sex etc.),

- altele secundare sau psihogenice (nevoia de afiliere, recunoastere, autonomie, realizare etc.). Acestea din urma sunt implicate, in larga masura, in explicarea diferitelor comportamente sociale ale oamenilor. Exista, astfel, in lista lui trebuinte apartinand exercitiului puterii, deci conducerii ori acceptarii puterii exercitate de altii. De asemenea, altele regleaza relatiile afective cu semenii.

R. B. Catell vorbeste de:

trebuinte organice;

inclinatii organice viscerogenice, apetitive; inclinatii neapetitive, in acestea din urma incluzand si diferite tipuri de comportament motivat social si psiho-social.

A. Maslow critica aceste teorii bazate pe liste atomiste de motive sau pe simpla 'cartografiere' a motivelor. El arata ca, dupa parerea sustinatorilor, fiecare dintre motivele enumerate au o probabilitate egala de a se manifesta, ceea ce nu este exact, deoarece aparitia lor este in functie de o multitudine de factori, cum ar fi: starea individului, gradul de satisfacere a altor trebuinte etc. Apoi, lista implica izolarea motivelor, aparitia lor distincta in diverse conduite, fapt care iarasi nu este exact, deoarece in conduitele particulare, ele se contopesc, se amesteca, se intretaie unele pe altete.

B. Teoriile holist-umaniste

o deplaseaza centrul de greutate de pe nevoile considerate in sine, spre structurarea, organizarea si ierachizarea acestora.

o Teoria lui Maslow, cunoscuta in literatura de specialitate sub denumirea de 'piramida trebuintelor".

o         are cinci niveluri distincte: trebuintele organice, trebuintele de securitate, trebuintele de apartenenta la un grup; trebuintele de stima si statut social; trebuintele de autorealizare. Primele patru categorii sunt numite de Maslow trebuinte de deficit si corespund motivatiei de tip homeostazic, ultima categorie este denumita trebuinte de crestere si corespunde dezvoltarii personale a individului.

o         O trebuinta nu apare ca motivatie decat daca cea inferioara ei a fost satisfacuta;

o         succesiunea trebuintelor nu trebuie inteleasa si interpretata rigid in sensul ca trecerea la o alta trebuinta ar necesita satisfacerea in intregime si durabila a trebuintei anterioare; aparitia unei trebuinte noi dupa satisfacerea alteia anterioare vechi, nu se realizeaza brusc, naprasnic, ci gradual.

o         Teoria lui Maslow ofera posibilitatea explicarii functionarii simultane a trebuintelor, a fenomenelor de compensare, de sub sau supramotivare.

Limite. Erich Jantsch (1975) arata ca:

o modelul Maslow 'presupune o lume statica a lui 'aici si acum", o Lume in care nevoile pot fi 'real satisfacute intr-o ordine secventiala".

o tendinta lui Maslow de a generaliza anumite valori proprii culturii occidentale asupra tuturor celorlalte culturi. ''Piramida' sa are deci un caracter cultural limitat, deoarece nu in toate culturile, nu in toate mediile socio-culturale se pastreaza ierarhizarea presupusa de ea.

Catalin Mamali propune o teorie dinamico-evolutiva asupra motivatiei, bazata pe evolutia sistemului motivational al indivizilor ca urmare a interactiunii dintre ei.

o         El introduce termenul de balanta motivationala, prin intermediul caruia explica raporturile dintre indivizii intrati in actiune si mai ales relatiile dintre rolurile lor, fiecare dintre ei, tiind concomitent producator (sursa) de factori de satisfactie pentru nevoile celui cu care se afla in interactiune, dar si beneficiar al factorilor de satisfactie produsi de celelalte sisteme umane cu care se afla in interactiune.

Principalele ei stari sunt:

stagnare motivationala, partile ramanand la acelasi nivel motivational prioritar pe care il poseda;

dezvoltare motivationala inegala sau contradictorie, evolutia sistemului motivational al unei parti producandu-se prin stagnarea sau chiar regresia sistemului motivational al celeilalte parti;

involutie motivationala reciproca. cand ambele parti trec in procesul interactiunii de la niveluri motivationale superioare la niveluri inferioare;

coevolutia motivationala, cand ambele parti aflate in interactiune trec spre niveluri motivationale superioare. Alternanta in timp a statusurilor motivationale a partenerilor acorda balantei motivationale un caracter extrem de dinamic, marind, totodata, valoarea ei explicativa.

Un loc aparte in psihologie il ocupa modelul relational al motivatiei, elaborat de J. Nuttin

o Motivatia este abordata de Nuttin in cadrul unei conceptii renovate si largite a comportamentului, a unui comportament 'cu fata umana', dupa cum se exprima el, incercand sa depaseasca limitele impuse de behaviorism. Punctul de plecare al acestui model teoretic il reprezinta relatiile preferentiale, pe care omul, in comportamentul sau, le stabileste cu lumea; Trebuintele de crestere, autorealizarea, interactiunea, schimbarea, progresul, alaturi de cele de altruism, placere, satisfactie in munca isi gasesc functionalitatea in contextul relatiilor biologice, psihologice si cognitive, pe care individul le intretine cu lumea inconjuratoare.

o Principalele asertiuni ale acestui model sunt urmatoarele:

individul - ca potential de actiune, si mediul - ca material situational, formeaza o unitate bipolara a carei functionare interactionala reprezinta celula de baza a stadiului comportamentului, din aceasta perspectiva definindu-se ca ''subiect in situatie', iar mediul ca o 'situatie a subiectului;

sistemul relational individ-mediu are un caracter dinamic.

o trebuintele, inainte de a fi canalizate spre un obiect specific, exista sub o forma .

o       comportamentele sunt intrinsec motivate in masura in care tind sa atinga obiectul care se afla la capatut lor;

o       orientarea fundamentala a trebuintelor este innascuta, ceea ce nu inseamna ca ele nu se dezvolta si nu se concretizeaza in forme infinit diferentiate, modelate de factori experentiali (invatare si canalizare) si situationali, ca si de procese de elaborare cognitiva;

o       dat fiind caracterul relational al procesului motivational, activarea lui isi are originea fie in conditiile individului, fie in obiect care poate creste, la individ, trebuinta latenta

Opusul personalizarii motivatiei este alienarea motivationala, care presupune efectuarea unor actiuni contrare dorintelor si intentiilor, sub influenta presiunii sociale, a autoritatii sau din nevoia conformitatii.

Prin accentul pus pe relatia dintre individ si lume, se depaseste atat introspectionismul, cat si behaviorismul; prin surprinderea rolului trebuintelor psihologice, a unor forme motivationale specific umane, se atenueaza excesul de biologizare a motivatiei, se echilibreaza ponderea diferitelor forme motivationale in comportamentul uman; in sfarsit, prin legarea motivatiei de functiile cognitive j; aceasta este ridicata la niveluri functionale calitativ superioare, | permitand o intelegere muit mai adecvata si completa a comportametelor umane.

AFECTIVITATEA

9. Definirea si specificul proceselor afective

Omul nu se raporteaza indiferent la realitate; dimpotriva, obiectele, fenomenele, evenimentele care actioneaza asupra lui au un ecou, o rezonanta in constiinta sa, trezesc la viata anumite trebuinte, corespund sau nu nevoilor lui, ii satisfac sau nu interesele, aspiratiile, idealurile.

Intre stimulii interni (reuniti sub denumirea de motivatie) si realitatea inconjuratoare au loc confruntari si ciocniri ale caror efecte sunt tocmai procesele afective.

In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza placere, multumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplacere, nemultumire, indignare, tristete etc.

In cadrul proceselor afective pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul in sine este important ci relatia dintre el si subiect, pentru ca numai intr-o asemenea relatie obiectul capata semnificatii in functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor. Aceasta ne ajuta sa intelegem de ce unul si acelasi obiect produce stari afective variate unor persoane diferite. Chiar la una si aceeasi persoana, un acelasi obiect produce stari afective diferite, evident in momente diferite, deoarece odata el a satisfacut integral cerintele persoanei respective, altadata doar partial sau deloc. Relationarea unica sau repetata a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldeaza cu construirea treptata, in plan subiectiv, a unor trairi si atitudini, a unor pozitii fata de acestea, trairi si atitudini ce pot fi oricand redeclansate.

Golu: Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta, in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.

Zlate: Procesele psihice care sunt generate de relatiile dintre obiect si subiect sub forma de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.

Desi strans legate de toate celelalte fenomene psihice, procesele afective isi au propriul lor specific.

Afectivitate si cognitie.

Herbert, inca din 1825, arata ca emotiile nu pot exista in afara actelor intelectuale, ele fiind produsul ciocnirii reprezentarilor. Se aprecia corect factorul declansator dar nu si natura lor. Emotiile sunt declansate de informatiile ce vin din mediul extern, insa prin natura lor sunt trairi tensionale generate direct de motivatie.

► Schachter (1964) injectand subiectii cu epinefrina in conditiile de informare, semiinformare, ignoranta si placebo a constatat ca emotii mai puternice apar in situatiile de semiinformare si ignoranta.

► Zajoric (1984), inspirat de Schachter, a facut unele experimente in viata cotidiana si a obtinut rezultate asemanatoare.

► Piaget este de parere ca inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile. Dupa opinia lui, afectivitatea joaca rol de sursa energetica de care depinde functionarea inteligentei, dar nu si structurile ei. Energetica conduitei releva afectivitatea, in timp ce structurile ei releva functiile cognitive. Interesanta este si apropierea care s-a facut intre 'stadiile dezvoltarii intelectului (stabilite de Piaget) si ''stadiile dezvoltarii afective" a copilului (creionate de Freud).

In esenta, cele doua modele sunt dinamice, fundate pe interactiunea permanenta dintre subiectul in formare si mediul sau. De fiecare data cand un fapt (cognitiv sau afectiv) este interiorizat, va modifica subiectul care il receptioneaza si din aceasta cauza el se va afla intr-o dispozitie functionala diferita pentru a efectua interiorizarile ulterioare.    

Psihologia moderna a evidentiat o serie de diferentieri existente intre cele doua categorii de procese.

▪in procesele cognitive omul opereaza cu instrumente specializate (in gandire, cu instrumentul analizei si sintezei, abstractizarii si generalizarii; in imaginatie, cu cel al aglutizarii si tipizarii, diminuarii si divizarii etc.),

▪in procesele afective el reactioneaza cu intreaga fiinta. Afectivitatea este o vibratie concomitent organica, psihica si comportamentala, ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie sau respingere, cautare sau evitare.

Atunci cand conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emotii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, conceptiilor, modalitatilor de rezolvare, randamentul activitatii intelectuale este mai mare.

Dimpotriva, daca tensiunea afectiva scade, ajungandu-se pana la starea de indiferenta, se va reduce si capacitatea individului de a solutiona probleme noi.

Dezacordul dintre rational si afectiv duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci cand un nivel intelectual superior se cupleaza cu emotii primare, violente, oarbe.

2) Afectivitate si motivatie.

V. Pavelcu reda sugestiv relatia dintre cele doua procese: afectivitatea nu este un simplu insotitor al motivului, desi capata proprietati motivationale. De exemplu, sentimentul poate capata o mare valoare propulsatoare pentru conduita umana.

Motivul devine afectiv si tensional in procesul realizarii scopului. 'Afectul se naste in momentul in care impulsul este franat sau suspendat de o alta forta externa sau interna. Astfel se creeaza campul afectiv si dinamic, tensiunea afectiva.

lon Radu (1985), arata ca motivul are un caracter vectorial, in timp ce procesul afectiv prezinta aspectul de 'camp'. De asemenea, el considera ca emotia nu este doar 'un fapt secund' derivat, ci atat cauza, cat si efect al motivatiei. Paul Popescu Neveanu arata mai de mult ca procesele afective sunt motive activate si desfasurate intr-o situatie data, iar motivele sunt procese afective condensate, cristalizate, 'solidificate'.

E.B. Huriock a facut un experiment interesant prin care a demonstrat relatia dintre afectivitate si motivatie. El a impartit o clasa de elevi in trei grupuri (laudat, dojenit, ignorat) carora li se dau spre rezolvare sarcini simple timp de 5 zi( inainte de inceperea activitatii, primului grup i se aduceau elogii pentru sarcina indeplinita, celor din grupa a doua li se faceau observatii, iar ceilalti nu erau nici laudati nici dojeniti).

S-a constatat ca cea mai eficace a fost lauda, deoarece s-a asociat cu stari afective pozitive, tonifiante. Utilitatea dojanei scade pe masura ce este utilizata continuu, deoarece genereaza stari afective neplacute, negative; cea mai neeficienta a fost ignorarea, deoarece in cazul ei lipsesc starile afective.

Desi intre afectivitate si motivatie exista o stransa interactiune, ele nu trebuie confundate.

Golu: Prin convertibilitatea motivationala, afectivitatea devine intim legata si implicata in actiune, in comportament.

3) Afectivitate si alte functii psihice.

Practic, nu exista fenomen psihic cu care procesele afective sa nu se afle in relatii de interactiune si interdependenta.

Afectivitatea se regaseste in faza 'ciocnirii motivelor' sau in 'faza deliberarii din actul voluntar, ea este transfigurata in temperament, unele trasaturi ale acesteia, cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind chiar de ordin afectiv, altele (impulsivitatea, calmul, destinderea) avand o mare incarcatura afectiva. Ea declanseaza si potenteaza permanent actele creative. Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile ultimative ale constiintei.

Este considerata ca fiind componenta bazala, infrastructurala a psihicului, dar si nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferentiaza profund de roboti si calculatoare, de asa zisa inteligenta artificiala.

Daca ratiunea omului poate fi reprodusa de calculator, starile si trairile afective vor ramane apanajul lor specific.

II. Proprietatile proceselor afective

1) Polaritatea proceselor afective

▪ consta in tendinta acestora de a gravita fie in jurul polului pozitiv, fie in jurul celui negativ

▪ apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor, aspiratiilor (totala sau partiala, de lunga sau de scurta durata).

▪ procesele afective sunt cuplate doua cate doua in perechi cu elemente contrare: bucurie-tristete, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ura etc.

▪ Polaritatea se exprima in caracterul placut sau neplacut al starilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizand, 'impingand' spre activitate, altele dimpotriva, demobilizand, intarziind sau inhiband activitatea), in fine, in caracterul lor incordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante).

▪ este inexact faptul ca starile afective placute sunt intotdeauna stenice, pe cand cele neplacute, astenice.

Succesul, se exemplu, ca stare afectiva placuta poate fi stenica pentru unii oameni impingandu-i spre activitate, dar astenica pentru altii facandu-i sa se multumeasca cu ceea ce au obtinut.

La fel de eronata este si opinia ca trairile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolut polare. In realitate, o traire afectiva este predominant placuta, dar la gandul ca se va termina, consuma, ea genereaza si o usoara unda de regret sau de tristete.

De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este placut pentru o persoana sa fie la fel de placut si pentru o alta. Polaritatea trairilor afective se manifesta in functie de particularitatile situatiei, dar mai ales dependent de particularitatile personale.

2) Intensitatea proceselor afective

E indica forta, taria, profunzimea de care dispune la un moment dat trairea afectiva. Din aceasta perspectiva, vom intalni unele stari afective intense si chiar foarte intense si altele mai putin intense.

E este in functie atat de valoarea afectiva a obiectului, de semnificatia lui in raport cu trebuintele subiectului, cat si de capacitatea afectiva a subiectului.

E Se stie ca unii oameni vibreaza afectiv mai intens, chiar si la evenimente comune, fara prea mare importanta, pe cand altii raman oarecum reci, impasibili sub raport afectiv, chiar si in fata unor evenimente dramatice.

E Cresterea intensitatii starilor afective se obtine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivitatii, ci prin schimbarea (amplificarea) semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem in relatie.

O asemenea crestere a intensitatii trairilor afective trebuie sa se produca insa in anumite limite optime, depasirea acestora soldandu-se cu perturbarea activitatii.

lata, deci, ca necesar este nu doar optimumul motivational, ci si optimumul afectiv.

3) Durata proceselor afective

E consta in intinderea, persistenta in timp a acestora, indiferent daca persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toata viata, o emotie poate dura cateva ore sau cateva clipe; frica si groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca fiinta iubita nu mai este.

E alimentand permanent semnificatia afectogena a unui stimul (obiect sau persoana) putem tine mereu treaza starea afectiva fata de el.

4) Mobilitatea proceselor afective

E trecerea rapida in interiorul aceleiasi trairi emotionale de la o faza la alta - trecerea de la stadiul primar, care exprima o traire nespecifica de incertitudine, bazat indeosebi pe deficitul de informatie, la stadiul secundar, care presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanta informatiei;

E fie trecerea de la o stare afectiva la alta - trecerea de la emotie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment, dar de alt tip (de la dragoste la ura si invers).

EMobilitatea presupune trecerea de la o faza la alta, de la o traire la alta numai in conditii de necesitate, deci atunci cand situatia si solicitarile o cer; trebuie deosebita de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta insa fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva; fluctuatia trairilor afective este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar patologiei proceselor afective.

5) Expresivitatea proceselor afective

E consta in capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi 'vazute', 'citite', 'simtite'. Exteriorizarea, manifestarea in afara, se realizeaza prin intermediul unor semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale. Cele mai cunoscute expresii emotionale:

. mimica (ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei: deschiderea ochilor, directia privirii, pozitiile succesive ale sprancenelor, miscarile buzelor ete., prin intermediul carora exteriorizam bucuria, suferinta, mahnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc.);

. pantomimica (ansamblul reactiilor la care participa tot corpul: tinuta, mersul, gesturile; mersul sprintar, saltaret tradeaza bucuria, buna dispozitie, pe cand mersul incet, agale tradeaza suparare, tristete);

. modificarile de natura vegetativa (amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasocontractia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc. soldate cu paloare/ inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac);

. schimbarea vocii (a intensitatii, ritmului vorbirii, intonatiei, timbrului vocii etc.; dupa intonatie; un 'da' poate fi mult mai negativ decat un'nu').

Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, ci se coreleaza si se subordoneaza starilor afective, dand nastere la ceea ce se numeste conduita emotional-expresiva. De exemplu, conduita expresiva a tristetii (atarnarea bratelor, aplecarea capului, pleoapelor si coltul buzelor lasate in jos, miscari fara vigoare, ochii 'stinsi, fata 'pamantie'') se deosebeste de conduita expresiva a bucuriei (tinuta dreapta, ochi deschisi, stralucitori, mobilitatea bratelor, in genere, a muschilor etc.).

Trebuie retinut faptul ca expresiile si conduitele emotionale se invata, se insusesc in timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin efort voluntar. Ca asa stau lucrurile ne este demonstrat de faptul ca la orbii din nastere expresivitatea emotionala este foarte saracacioasa, fata este crispata, putin expresiva. Daca si lor li se aplica o serie de procese speciale, li se vor putea forma unele conduite expresiv-emotionale.

Pe langa capacitatea de invatare a expresiilor emotionale, omul o are si pe aceea de a le provoca si dirija voluntar, constient, de a le simula si folosi conventional pentru a transmite o anumita stare afectiva, chiar daca aceasta nu exista. De aici posibilitatea aparitiei unor discrepante intre trairile afective si expresiile emotionale. Nu intotdeauna un actor traieste efectiv starile emotionale pe care le exteriorizeaza. Conventionalizarea sociala a expresiilor si conduitelor emotionale, codificarea lor in obiceiuri, ritualuri tocmai in functie de particularitatile contextului social in care se manifesta are o mare valoare adaptativa, in sensul ca faciliteaza comportarea individului asa cum trebuie sau asa cum i se solicita. Semnificativ este faptul ca sub influenta conditiilor sociale au aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diversele sale varietati: binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, rautacios etc.

Teoriile emotiei

Identificarea mecanismului producerii emotiei a fost o problema dificila, care a generat serioase dispute stiintifice.

Teoria intelectualista

Considera emotiile, starile afective in general, drept efecte ale acordului/conflictului dintre reprezentari.

De ex., acordul dintre reprezentari produce bucurie, in timp ce conflictul dintre ele genereaza tristetea.

Trairile afective odata aparute dau nastere unei serii de modificari organice.

Conceptia intelectualista este unilaterala si simplista facand emotia reductibila la actul de cunoastere.

Teorii fiziologice periferice

In varianta clasica, succesiunea cauzala a determinismului emotiei ar fi: stimulul (situatia) → perceptia stimulului → emotia → expresiile emotionale (mimica, modificari vegetative etc).

Intre anii 1890-1893, W. James si C. Large rastoarna aceasta ordine si propune alta: stimul → perceptia stimulului → expresia emotionala → emotia.

Concluzia care se desprinde din acest model periferic este ca expresiile (reactiile) fiziologice periferice preced, si, practic, detrmina aparitia emotiei. Au devenit, astfel, celebre afirmatiile celor 2 autori: ,,sunt trist pentru ca plang", ,,mi-e frica pentru ca fug".

Teoria James-Large nu a rezistat verificarii faptico-experimentale.

Datele clinicii umane au demonstrat posibilitatea disocierii intre trairile emotionale si expresiile fiziologice , acestea putand sa existe in anumite cazuri independent unele de altele.

Tot experimental s-a demonstrat ca producerea artificiala a unor reactii fiziologice viscerale sau musculare nu genereaza trairi emotionale specifice.

Ceea ce se cuvine sa retinem din teoria James-Large este influenta inversa posibila, dupa principiul feed-back-ului pozitiv, a reactiilor fiziologice periferice asupra intensitatii trairii emotionale initiale: plansul intensifica emotia de durere, rasul amplifica emotia de veselie.

3. Teorii fiziologice centrale

Pornind de la experientele de extirpare a unor portiuni din creier - experiente care au scos in evidenta rolul diencefalului in producerea reactiilor afective - Cannon si Bard au propus teoria talamica a emotiei.

Potrivit acestei teorii, trairea emotionala constituie prin excelenta un eveniment central.

In mecanismul de producere a emotiei talamusul ar avea un rol important.

Succesiunea evenimentelor ar fi - dupa Cannon :

- Stimularea la nivelul receptorului determina impulsul catre talamus. De aici descarcarile talamice produc - la nivelul viscerelor si muschilor striati

- modificari vegetative si motorii caracteristice, iar simultan - gratie descarcarii ascendente spre cortex - apare trairea emotionala.

Este vorba de un aspect de simultaneitate in principiu.

Sursa trairii afective rezida - dupa Cannon - in procesele talamice nu in cele vegetative.

E Cercetarile ulterioare au scos in evidenta participarea si a altor regiuni ale creierului in elaborarea emotiei.

Papez si apoi McLean au propus explicatii bazate pe conexiuni corticotamamice, aratand ca:

participarea scoartei cerebrale este esentiala in ceea ce priveste aspectul subiectiv al emotiei,

in timp ce hipotalamusul ramane centrul efector al expresiei emotionale.

Ipoteza sistemului limbic a fost treptat completata si validata.

Caracteristic acestui grup de teorii este faptul ca pun pe seama SNC atat componenta subiectiva, cat si controlul, raspunsurile vegetative si comportamentale.

De regula, autorii amintiti extrapoleaza la om concluziile unor experiente efectuate pe animale.

Teorii cognitiv - fiziologice

Sistematizarea datelor culese in experiente fiziologice au dus la modele partiale, care ajung sa fie depasite progresiv prin integrarea unor informatii inedite in modele mai cuprinzatoare.

Se contureaza ideea ca emotia reprezinta un sindrom organizat in care dimensiunea cognitiv-subiectiva, cea vegetativa si manifestarile motorii comportamentale isi au fiecare importanta lor.

Potrivit acestei teorii, veriga principala care declanseaza o emotie de o anumita modalitate (+/-) si intensitate o constituie interpretarea semnificatiei stimulului si experimentarea activa de catre subiect a situatiei afectogene; asadar, emotia incepe cu cognitia si interpretarea.

Reprezentantii teoriei cognitiviste admit existenta a 3 sisteme care produc raspunsuri emotionale:

raspunsurile emotionale pot servi ca stimuli care contribuie la o exterienta emotionala

emotiile sunt constructe sociale forjate de procesele primare si secundare ale experientei integrate la nivelul creierului uman, care opereaza si la nivelul sistemului socio-cultural al individului;

raspunsuri cognitive si instrumentale la situatia afectogena.

Teoria interactionist - motivationala

Dezvoltata de C.E. Izard (1977).

Aceasta teorie incorporeaza procesele fiziologice in sistemul personalitatii si le confera o dimensiune psihologica.

Ea sustine ca emotiile interactioneaza unele cu altele, o emotie activand, amplificand sau atenuand pe alta.

Se sustine existenta unui numar mic de ,,emotii primare pure". Acestea au aproximativ aceleasi expresii si calitati experentiale in cele mai diferite culturi de pe glob, inclusiv la cele lipsite de un alfabet.

R.P. Boyle accentueaza necesitatea de a aborda problema mecanismelor emotiei prin raportarea la Eu si la contextul socio-cultural-istoric, ideologic, la obiceiuri si ritualuri.

In mecanismul proceselor emotional-afective se include, in mod legic, veriga intaririi sociale.

In acelasi timp, emotiile oamenilor se include ca factor esential al interactiunilor si coeziunii interpersonale, intragrupale.

Emotia apare ca un adevarat cordon ombilical, care leaga pe individ de societate si care activeaza trasatura sociabilitatii, prin care definim, de regula, fiinta umana.

6. Teoria sociologica a emotiei

R. Collins, pornind de la Darwin, dezvolta o teorie sociologica a emotiei.

Potrivit acestei teorii, emotiile sunt generate de legaturile sociale bazale; ele sunt ritualistic controlate si schimbate prin intermediul lanturilor de interactiuni si comportamente rituale, pe care membrii unei comunitati le stabilesc rutinier si sitematic.

Prin diversitatea istorica a formelor de activitate, a continuturilor si finalitatilor relatiilor si interactiunilor sociale se trece de la viata afectiva primara, omogena, la niveluri superioare, diferentiate, personalizate, individualizate de structuri si pattern-uri emotionale.

Dezvoltarea si organizarea stratificata a vietii sociale vor avea dtrept corespondent in plan psihologic individual o dezvoltare si organizare stratificata a sferei emotional afective.

R. Plutehik (1980) propune o teorie a emotiei care include urmatoarele postulate:

- cateva elemente comune sau patternuri prototipice pot fi identificate in orice emotie;

- fiecare emotie poate varia in intensitate, de la nivelul cel mai slab pana la nivelul cel mai inalt;

- exista un numar mic de emotii de baza din combinarea carora apare multitudinea celorlalte.

In analiza emotiilor, autorul citat ia in considerare urmatorii parametri:

situatiile universale; emotiile primare; stimulul care le declanseaza; cognitia inferata; comportamentul produs; efectul de supravietuire (de exemplu, in ordinea parametrilor de mai sus: acceptarea, increderea; membrii grupului; prietenia; reciprocitatea;afilierea).

Aceasta teorie tinde, dupa opinia autorului, la un mare grad de generalitate fiind valabila pentru om, animal, pentru situatiile universale.

Concluzia generala si de principiu care se poate desprinde din cele de mai sus este ca afectivitatea umana, neputand fi redusa la raspunsurile emotionale primare legate de motivatia biofiziologica, pp. constituirea unor mecanisme cu integrare ierarhica - neurofiziologica, psihologica (functia integrativa a Eului) si socio-culturala (pattren-urile si etaloanele impuse de cultura).

S6) MECANISMELE PSIHICE REGLATORII

a)      Comunicarea si limbajul ( delimitari conceptuale, scopuri si roluri, forme si functii )

b)     Atentia ( specific psihologic, modele explicativ - interpretative )

c)      Vointa ( controverse, specific psihologic, structura actului voluntar, defecte )                       Mecanismele prin intermediul carora se realizeaza reglajul psihic al activitatii si comportamentului sunt numeroase. Exista insa unele mecanisme psihice care intervin mai direct in reglajul comportamental. Aceste mecanisme sunt: comunicarea si limbajul, care permit proiectarea anticipata a rezultatului actiunii in raport cu intentiile si dorintele persoanei, ca si obtinerea modificarilor comportamentale dorite; atentia, ce asigura reglajul bazat pe orientarea, focalizarea si selectia actelor sau activitatilor; vointa, ca forma superioara de reglaj psihic ce tinteste spre atingerea unui scop constient propus care corespunde motivelor dar si conditiilor sociale si care intra in joc atunci cant este necesara invingerea unor obstacole ce apar in calea realizarii scopurilor propuse.

COMUNICAREA Sl LIMBAJUL

I.            DELIMITARI CONCEPTUALE.

Faptul ca limbajul si comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la indemana individului pentru a-si regla propria sa conduita, dar si conduita altora, este mult prea evident pentru a insista asupra lui.

Daca sistemul imaginilor, conceptelor si ideilor, format prin intermediul mecanismelor informational-operationale ar fi tinut secret, daca el n-ar fi folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nici o utilitate practica, nu ar fi capabil de influenta si interinfluenta, nu putea fi preluat si reintrodus in circuitul cunoasterii, nu ar avea nici un impact asupra actlvitatii umane.

Comunicarea, inteleasa ca act tranzactional, inevitabil in situatii de actiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata persoanei, cat si pentru viata sociala a individului.     

• Din pacate, notiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, ele comportand o pluralitate de sensuri; ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu intotdeauna identice sau macar complementare.

Comunicarea a fost definita cel mai adeseori ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri.

• SILLAMY insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, considera el, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente.
• ANZIEU si MARTIN atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii si orientarea ei; comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau a mai multora. cu o alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective.

Comunicarea umana poate fi verbala sau nonverbala.

Continutul comunicarii este extrem de variat:

• comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei (deci are un continut informational),
• ea faciliteaza si manifestarea conduitelor afective, produce disonanta sau consonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau nonconcordanta (continutul afectiv-emotional),
• prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune (continutul motivational),
• se initiaza, se declanseaza sau se stopeaza activitatile, se manifesta rezistenta la eforturi (continutul volitiv).

in general, se comunica trei tipuri de informatii:

• cognitive (continutul semnelor lingvistice);
• indiceale (centrate pe locuitor cu scopul definirii si controlarii rolului lui in timpul comunicarii);
• injonctive sau conative (schimbate intre interlocutori pentru a face sa progreseze comunicarea spre realizarea unui scop).

Mijloacele comunicarii se clasifica astfel:

Dupa doua axe opuse

• vocal versus nonvocal (cuvinte versus gesturi, atitudini) si
• verbal versus nonverbal (cuvinte versus noncuvinte).

Din combinarea acestor doua axe rezulta urmatoarele categorii de mijloace de comunicare:

vocal-verbal: cuvantul fonetic ca unitate lingvistica;

vocal-nonverbal: intonatii, calitatea vocii, emfaza;

nonvocal-verbal: cuvantul scris ca unitate lingvistica;

nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile.

Exista si o alta clasificare a mijloacelor de comunicare:

• lingvistice (limba dublu articulata si de manifestarile vocale);
• para-lingvistice, mai mult sau mai putin constiente, intelese de membrii unei culturi: nonverbal-vocale (tonul vocii), nonvocale (gesturi);
• extra-lingvistice, care scapa locutorului in timpul comunicarii
• vocale: calitatea vocii care fumizeaza informatii biologice, psihologice sau sociale asupra locutorului),
• nonvocale (maniera de a se imbraca).

Teoria comunicarii considera comunicarea ca fiind modalitatea de legatura in spatiu si timp intre un "obiect-sistem" si mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtatoare de informatie sau ca "transfer de informatie de la sistem sursa (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Potrivit acestei acceptiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, ci si al sistemelor fizice si biologice, la nivelul carora se realizeaza procese de reglare. Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relatie si ca proces.

Relatia se defineste ca legatura informationala intre doi termeni: sursa sau emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale.

Receptorul sau destinatarul este sistemul care capteaza si prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu-si sub actiunea lor starea initiala. Calitatea in sine a comunicarii este determinata de capacitatea de receptie si prelucrare a destinatarului.

Ca proces, comunicarea se refera la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul sursei) si alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care se transmit intre emitent si destinatar.

. Procesul de comunicare se caracterizeaza prin frecventa si periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substantial calitativa a semnalelor si prin continutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informatiei, el ne dezvaluie 3 laturi: latura cantitativa, semantica si pragmatica.

Latura cantitativa se refera la conditiile obiective, necesare pentru ca mesajul sa poarte o minima cantitate de informatie. Aceasta conditie rezida in existenta, la nivelul destinatarului, a unei stari de incertitudine in legatura cu sursa. Volumul informatiei emis la nivelul sursei este, de regula, mai mare decat cel inregistrat la nivelul receptorului .

Latura semantica se va realiza daca, atunci cand emitentul transmite un mesaj, iar receptorul isi modifica starea tezaurului sau intern in concordanta cu continutul informational al mesajului.

Latura pragmatica presupune stabilirea unei relatii intre mesajul emis de sursa si o anumita stare de necesitate a receptorului. Daca mesajul respectiv contribuie la satisfacerea starii de necesitate atunci latura pragmatica s-a realizat.

Prin unitatea celor doua ipostaze ale sale - de relatie si de proces- comunicarea pune in evidenta cateva caracteristici:

completitudinea - este data de diferenta dintre cantitatea de informatie emisa si cea real transmisa destinatarului; cu cat aceasta diferenta este mai mica, cu atat comunicarea este mai completa.

Promptitudinea se masoara prin durata dintre momentul aparitiei necesitatii unui mesaj si momentul receptarii lui. O comunicare este considerata prompta daca mesajele pe care le vehiculeaza pot fi inca folosite pentru atingerea obiectivului reglarii.

Fidelitatea exprima gradul de corespondenta pe elemente de continut intre mesajul emis si cel real transmis si receptionat de catre destinatar.

Dupa contextul spatio-temporal in care se desfasoara, comunicarea poate fi directa (fata in fata) si indirecta (existenta unui mediator).

Limba reprezinta totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem inchegat de semne (cuvinte) si de reguli gramaticale stabilite social-istoric. in raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenta in sine a individului, ci de existenta colectivitatii umane, a poporului, a natiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuala.

Limbajul

• activitatea psihica de comunicare intre oameni prin intermediul limbii
• activitatea verbala, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activitatii comunicative ale omului.

Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezinta modul in care se asimileaza, se integreaza si functioneaza limba la nivel individual. El se subordoneaza activitatii de comunicare, comportamentului semiotic.

Din punct de vedere psihologic, functia semiotica exprima capacitatea partial innascuta, partial dobandita a omului de a folosi semne ca 'inlocuitori" ai obiectelor.

Diferentierea intre limba si limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-functional.

Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza dezvoltarii aparatului fonator si pe masura obiectivarii structurilor limbajului. Initial, limba exista si se manifesta in forma limbajului oral interindividual. Treptat insa, limba se va detasa relativ de limbaj, constituindu-se intr-o entitate specifica, obiectivata prin semne grafice si reguli logico-gramaticale.

Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentandu-se individului ca o realitate obiectiva, pe care el trebuie s-o cunoasca si s-o asimileze pentru a putea intra in relatie adecvata de comunicare cu semenii.

Din punct de vedere instrumental-functional , limba constituie o multime de baza, constituita din urmatoarele elemente:

Repertoriul de combinatii -cod designative (vocabularul),

Alfabetul (literele cu ajutorul caruia se formeaza alfabetul)

Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului).

In aceasta infatisare, limba este un instrument de comunicare potential.

Zlate: Sint cel putin doua diferentieri existente intre limba si limbaj:

a. in timp ce limba este un fenomen social (elaborata de societate si nu de fiecare individ in parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizandu-se atat in plan fiziologic (datorata unor particularitati ale aparatului fonator), cat si in plan psihologic (el avand o manifestare personala si diferita de la individ la individ; chiar daca materialul limbii este acelasi, difera selectia si dispunerea cuvintelor in fraza, fiecare act de comunicare caracterizandu-se printr-un 'coeficient personal'; extrem de ilustrativa pentru caracterul individualizat psihologic al limbajului este definitia data limbajului de Rubinstein: 'limbajul este limba in actiune';

b. daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, or pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, discursuri, texte).

Comunicare si limbaj .

Cele doua notiuni se diferentiaza dupa sfera lor: comunicarea, dat fiind ca se realizeaza nu doar prin mijloace verbale, ci si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul care este o comunicare verbala, realizata prin mijloace lingvistice.

Valer Mare considera ca intre comunicare si limbaj exista relatii de coincidenta partiala a sferelor, cele doua notiuni continand si elemente proprii, ireductibile unele la altele.

Limbajul depaseste limitele comunicarii propriu-zise, desfasurandu-se, intr-un fel sau altul, si atunci cand nu are loc comunicarea interumana (deci limbajul continua sa functioneze si atunci cand omul nu comunica cu nimeni).

La randul ei, comunicarea depaseste limitele limbajului verbal, angajand o serie de comporta-mente specifice ale vietii psihice a omului (imitatia, contaminarea, competitia etc.).

Autorul citat atrage atentia asupra faptului ca distinctia, desi reala, este totusi relativa, in realitate cele doua fenomene fiind indisolubil legate intre ele.

Lucrul acesta devine cu atat mai evident cu cat limbajul este mai elaborat. Odata constituit, prin verigile sale interne, el intervine in desfasurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv in procesul comunicarii nonverbale.

II. Scopurile si rolurile comunicarii

Comunicarea intre persoane sau intre grupuri joaca un rol esential, de prim ordin. Ea este atat de importanta si utila incat unii autori nu s-au sfiit s-o considere ca reprezinta unul dintre 'elementele' cheie in definirea, intelegerea si explicarea individului si chiar a societatii.

Exista, cateva 'ratiuni' ale comunicarii la nivel individual (scopurile comunicarii ) :

- Prin comunicare, individul se umanizeaza, isi formeaza si isi dezvolta personalitatea, deoarece ea este cea care ii asigura transmiterea experientei sociale.

- comunicarea permite influentarea educativ-formativa a individului: in lipsa comunicarii individul ramane la nivelul dezvoltarii biologice, ramane izolat, inapt pentru interactiunea sociala, privat de capacitatea de integrare in colectivitate. Nu va fi posibila interactiunea rationala, bazata pe gindire si reflexie, coordonarea reciproca a persoanelor, cooperarea si interinfluentarea reciproca.

- Omul este o fiinta care comunica si in virtutea acestui fapt se formeaza si se manifesta ca om.

- Activitatile de comunicare il transforma pe om dintr-un simplu subiect intr-un actor capabil sa 'actioneze asupra' si nu numai de a 'fi in'. Omul comunicant. apeland la limba, se construieste pe sine intr-un context intercomunicational permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context, de microsituatiile sociale in care el traieste. Omul comunicant nu este doar oglinda care reflecta realitatea, ci chiar constructorul realitatii

Exista, insa, nu numai ratiuni individuale ale comunicarii, ci si 'ratiuni sociale':

o       oamenii sporesc uniformitatea de informare, depasind, astfel, stadiul in care unii sunt informati, iar altii nu.

o       Comunicarea sociala contribuie la sporirea uniformitatii de opinie a membrilor grupurilor, fapt care se instituie intr-o premisa esentiala a uniformitatii de actiune.

o       Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obtine prin intermediul schimbului de informatii.

o       Comunicarea satisface si nevoia exteriorizarii emotiilor;

o       organizarea sociala este imposibila fara comunicare; o societate este constituita din grupuri care comunica intre ei

Rolurile comunicarii

a)      descoperirea personala (in timpul comunicarii invatam despre noi si despre altii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicarii sociale, care consta in raportarea la altii si in final, in propria noastra evaluare);

b)      descoperirea lumii externe (comunicarea da o mai buna intelegere a realitatii exterioare, a obiectelor si evenimentelor);

c)      stabilirea relatiilor cu sens (prin comunicare capatam posibilitatea de a stabili si a mentine relatii stranse cu altii, deoarece ne place sa ne simtim iubiti si placuti de altii);

d)      schimbarea atitudinilor sl comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizata prin mass-media, exceleaza in schimbarea atitudinilor si comportamentelor noastre si ale altora);

e)      joc sl distractii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simti bine)

Rolul limbajului, ca mediator in desfasurarea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, indiferent daca acestea sunt constiente sau inconstiente:

o      sub influenta luiperceptia capata sens, semnificatie, se imbogateste, se transforma in observatie - ca perceptie cu scop;

o      reprezentarile devin generalizate cand sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor;

o      fara limbaj nu se poate vorbi de formarea notiunilor, judecatilor si rationamentelor, fara el nu exista abstractizari si generalizari, nu pot fi rezolvate probleme;

o      formularile verbale sunt garantia memorarii de durata; in combinatorica imaginativa, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini; verbalizarea permite definirea motivelor si departajarea lor de scopuri; vointa este un proces de autoreglaj verbal; insasi personalitatea umana se formeaza si isi exteriorizeaza mare parte din continutul ei prin limbaj. Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil fenomenul de constiinta

Rolul limbajului este atat de mare incat activitatea lui nu se intrerupe odata cu intreruperea comunicarii cu altii, dimpotriva, ea se pastreaza pe tot parcursul starii de veghe (uneori sub forma limbajului interior) si chiar in timpul somnului.

Faptul ca limbajul are un rol fundamental in activitatea psihica a omului poate fi demonstrat, printre altele, cu ajutorul unui experiment in care activitatea lui este perturbata. De exemplu, daca se cere unor copii ca in timpul procesului rezolvarii problemelor sa-si tina limba cu dintii, vor aparea perturbari ale procesului rezolutiv.

Formele comunicarii si functiile comunicarii

In genere, in clasificarea comunicarii sunt utilizate trei criterii: numarul de persoane, instrumentele (mijloacele) comunicarii, obiectivele ei.

1. Dupa numarul de persoane:

• comunicarea interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta personala atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin; poate fi autentica aspirand la durata si permanenta sau neautentica. ocazionala, provizorie)
• comunicarea de grup (reglata nu de optica personala a fiecarui participant, ci de optica generala, comuna tuturor membrilor grupului, ea fiind deci supraindividuala); la randul ei poate fi impartita in comunicare Intragrup - desfasurata in interiorul grupului - si comunicare Intergrup - intre grupuri.

2. Dupa Instrumentele folosite, cea mai raspandita este

• nonverbala si
• verbala.

3. Dupa prezenta sau absenta unor obiective

• comunicare incidentala (atunci cand individul furnizeaza informatia despre sine fara a avea intentia de a o face; prin indici mai grosieri sau de mare finete, indivizii comunica informatii despre statutul, rolurile, aspiratiile lor si chiar despre o serie de trasaturi psiho-comportamentale);
• comunicare consumatorie (care survine ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale a unui individ, fiind expresia directa a acestor stari; ceea ce ii impinge pe indivizi sa comunice nu este dorinta de a furniza informatii, ci pur si simplu de a-si exprima starea afectiva pe care o traiesc; ea vizeaza schimbul cu altul de placere, luand adeseori forma ('a vorbi pentru a vorbi,. 'a vorbi pentru a trece timpul);
• comunicare Instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului, presupune intotdeauna prezenta unor scopuri, este, deci, utilitara),
• comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca si fara alta ambitie decat de a 'sarbatori' intalnirea lor, vizeaza mai ales atmosfera emotionala aparuta in cursul derularii ei).

Dintre toate, comunicarea instrumentala are cele mai mari virtuti reglatorii, ea deosebindu-se net de cea consumatorie.

A.Comunicarea nonverbala.

Dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale - corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea.

1. Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine in 'intalnirile' cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin imbracaminte, machiaj, tatuaj, mutilari);

Ea recurge la mijloace ca: aparenta fizica, gesturile, expresia fetei (mimica).

• Legat de aparenta o mare importanta o are imbracamintea persoanei, ca furnizor de formatii adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca  facilitator al apropierii sau indepartarii unor persoane de altele, mai ales in situatiile in care imbracamintea este aproape un mijloc institutionalizat (imbracamintea de politist, de medic etc.). Uneori imbracamintea 'comunica' diverse trasaturi caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intentiile lor (intentia de a se distinge, de a place ete.).
• Gesturile reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoana; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii:
• gesturi autice (care nu au nici o legatura cu comunicarea, dar care tradeaza o anumita stare afectiva a individului, de exemplu, la un examen, o persoana isi framanta mainile, tine creionul intre dinti, misca picioarele sub banca);
• gesturi obisnuite (reverenta diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor sa raspunda la lectie ete.);
• gesturi simbolice (prin care se exprima aprobarea, indiferenta, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).

Exista chiar o stiinta a gesturilor, numita kinezica.

Corpul uman inseamna nu numai aparenta fizica sau gestica, ci si expresia fetei, mimica cu un foarte mare rol in comunicarea nonverbala. Privirea, se pare, ca se distinge ca element central al expresiei fetei. Sustinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei tradeaza starile de admiratie, iubire, dusmanie etc.

Cercetarile au aratat ca intr-o conversatie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc intre 50%-60% in timpul conversatiei. Prin expresia fetei putem stimula, orienta, decodifica si intelege intentiile partenerului, sustine partenerul.

2. Comunicarea prin spatiu si teritoriu.

Omul este extrem de grijuliu cu spatiul in care traieste. El isi delimiteaza si amenajeaza teritoriul in functie de nevoi si imprejurari.

Tocmai modul de delimitare si amenajare a spatiului 'comunica' multe informatii despre individ. Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1977).

Studiul relatiilor spatiale, ca mod de comunicare, revine unei stiinte numite proxemica.

Edward T. Hall exceleaza in studiul rolului distantelor spatiale in comunicareDupa el,exista patru tipuri de distante (intima, personala, sociala, publica) ce regleaza comunicarea in functie de respectarea sau incalcarea lor fiecare dintre ele se asociaza diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicarii.

De exemplu,:

in distanta intima (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor, se exprima involuntar unele vocale);

• in distanta personala (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este normala, familiara);
• in distanta sociala (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa;
• in distanta publica (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m, discursul este formalizat, gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).

3. Comunicare prin imagini.

Viata moderna a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afis, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema, televiziune).

Comunicarea prin imaginea omniprezenta, creaza un paradox: desi mai putin interactiva, deoarece se exercita intr-un singur sens, ea este mult mai eficienta - afecteaza un numar extrem de mare de persoane.

Asadar, intre reciprocitatea si amploarea ei exista o oarecare incompatibilitate,care se datoreaza :

- tehnicii care nu ofera destinatarului posibilitatea de raspuns imediat,

0 mare importanta in aceasta forma de comunicare o are mesajul lingvistic care insoteste imaginea, o completeaza sau o exprima.

Mijloacele nonverbale ale comunicarii au, in totalitatea lor, urmatoarele roluri:

1) de a transmite ceva (idei, informatii, intentii, trasaturi de caracter);

2) de a nuanta si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa, receptiva sau nereceptiva);

3) de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in nici un caz nu pot actiona independent).

Comunicarea verbala (limbajul).

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumana. El a si fost definit de aceea ca fiind 'un vehicol ce transporta intentii, atitudini.

Limbajul este si un tip aparte de conduita a individului, si anume, de conduita verbala, ce implica activitati diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, retinerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor).

Nu-i de mirare, de aceea, de ce psihologii au inceput studiul limbajului cu investigarea relatiei dintre fenomenele externe ale producerii si perceperii sunetelor, si procesul intern al gandirii (Wundt).

Buhler, criticand pozitia lui Wundt, explica limbajul prin referire doar la evenimentele externe, decat prin invocarea obscurelor 'procese mentale', pozitie care se va radicaliza in behaviorism. Watson, Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinantilor functionali ai comportamentului verbal.

Contributii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentantii scolii constructiviste (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupati de investigarea achizitiei limbajului, implicit de socializarea copiilor..

Din multitudinea problematicii psihologice referitoare la limbaj, vom decupa doar o singura problema care se distinge nu numai prin semnificatia ei majora, ci si prin aceea ca a fost extrem de controversata. Este vorba despre problema achizitiei limbajului, care i-a condus pe unii autori la considerarea limbajului ca fiind innascut, iar pe altii la ideea construirii treptate a structurii limbajului.

Teoriile nativiste ale limbajului insista asupra rolului echipamentelor biologice innascute. Nu este nici un dubiu, afirma sustinatorii acestor teorii, ca intram in lume echipati pentru vorbire.

Cel mai tipic reprezentant al teoriilor nativiste ale limbajului este Noam Chomsky. El a avut ideea esentiala pentru psihologia limbajului care se refera la considerarea limbajului (mai ales a structurilor profunde si a competentei lingvistice) ca fiind innascut.

• la nastere. creierul omenesc este inzestrat cu o structura nervoasa inalt specifica, avand capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe.
• creierul omenesc se maturizeaza la fel ca alte organe (inima, ficatul), in cazul lui fiind mai nimerit sa vorbim despre crestere, ideea de dezvoltare si de constructie, cand este vorba de limbaj, nemaiavand sens.
• Maturizarea creierului se produce prin developarea in sens fotografic a unor structuri deja existente si nicidecum prin invatare. Argumentul imbatabil in favoarea acestei teze l-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledeaza pentru specificitatea ereditara.

Chomsky considera, deci, ca omul se naste predispus sa invete limbajul in anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca sa poata fi invatate de catre copii singuri, cu ajutorul unei inteligente generale. Dimpotriva, arata el, copiii sunt ajutati de o intelegere innascuta a aspectelor limbii (este vorba despre regulile gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei sunt ajutati de un ghid innascut care faciliteaza achizitionarea regulilor unice ale limbajului specific unei culturi.

Teoriile invatarii limbajului au fost dezvoltate de behavioristi si constructivisti: limbajul nu este in mod special diferit de orice alta forma a comportamentului.

Spre deosebire insa de behaviorismul traditional al lul Watson, care punea accent doar pe elemente {stimul - reactie), Skinner adauga un al treilea - intarirea (sau recompensa, cum mai este denumita popular).

Aceste trei elemente interactioneaza in maniera urmatoare: stimulul care actioneaza asupra organismului ofera ocazia pornind de la care raspunsul este susceptibil de a fi emis si de a fi intarit.

Daca se produce intarirea pozitiva a reactiei, se instaleaza un proces de discriminare si stimulul devine un agent susceptibil de a face sa apara raspunsul.. Acesta este tipul de interactiune pe care Skinner il numeste operant.

Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant, achizitionat prin conditionarea operanta si folosit ca un instrument pentru a opera in mediul inconjurator, intr-o astfel de maniera, incat sa se achizitioneze o intarire a stimulului.

In explicarea comportamentului verbal, trebuie sa se tina seama de variabilele situationale susceptibile a intari raspunsul, de istoria intaririlor in contextul grupului social din care face parte individul sau de ingradirile genetice ale speciei sale.

Contributia cea mai semnificativa pe directia ilustrarii caracterului dobandit al limbajului a adus-o, insa, Piaget, adept al modelului auto-organizarii psihicului. Fara a intra in amanunte, amintim ca trei concepte sunt esentiale pentru intreaga teorie piagetiana:

Interactionism (care se refera la relatiile de interactiune reciproca intre organism si mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiaza mediul, dar si teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atentie structurilor interne ale organismului);

constructivism (ce vizeaza doua aspecte esentiale: pe de o parte, rolul activ al organismului, pe de alta parte, caracterul progresiv al elaborarii structurilor cunoasterii, inclusiv a limbajului);

3) echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit actiunea organismului impotriva factorilor perturbatori si reechilibrarea structurilor inteme).

Ipoteza piagetiana esentiala in ceea ce priveste natura si originea limbajulul este continuitatea functionala intre sistemele reprezentative si cele de tratare a informatiilor.

Subiectul, datorita perfectionarii sistemelor de tratare a informatiilor, isi construieste mai intai imaginile mentale (reprezentarile), apoi simbolurile si, in sfarsit, semnele vorbirii.

■ Formele limbajului verbal. Analiza limbajului in contextul activitatii generale de comunicare interumana a dus la delimitarea formelor particulare in care se manifesta: limbajul extern si limbajul intern.

Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatari din afara. El se realizeaza in doua forme: limbajul oral si limbajul scris.

Limbajul oral rezulta din succesiunea selectiva, structurata dupa regului logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. Dupa specificul schemei de comunicare, limbajul oral se realizeaza in trei variante: solilocviu, monolog si dialog.

Solilocviul inseamna vorbirea cu voce tare cu noi insine. In mod normal, aceasta forma se intalneste la copii (pana la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine insusi apare doar situational sau in stari patologice.

Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care sa recepteze fluxul mesajelor fara a replica dupa fiecare secventa, ci doar la sfarsit. De regula, monologul este centrat pe o anumita tema, si el are ca obiectiv informarea auditoriului.

Dialogul este forma cea mai frecventa de realizare a limbajului oral. El se desfasoara prin alternarea pozitiilor celor doi termeni ai relatiei de comunicare si are caracter de schimb reciproc de mesaje. Dialogul poate fi structurat si liber-situational. In primul caz, dialogul se axeaza pe o problema anume, si prin el se urmareste ajungerea la un acord, consens sau rezultat final. Dialogul liber se incheaga si se desfasoara spontan.

Limbajul scris se realizeaza prin codarea mesajelor orale in forma grafica. Din punct de vedere ontogentic se constituie mai tarziu decat cel oral, printr-un proces de instruire in care copilul trebuie sa diferentieze literele si sa le lege in cuvinte. Limbajul scris are doua verigi care se constituie paralel: cititul si scrierea. El se realizeaza dupa clasa a patra si are un grad mare de dificultate datorita regulilor logico-gramaticale. In cadrul limbajului scris apar procedee stilistice care maresc latura expresiva. El depinde de nivelul general de instruire si cultura al subiectului.

Limbajul intern reprezinta o comprimare a limbajului extern. Din punct de vedere structural se bazeaza pe scheme logico-gramaticale. Din punct de vedere functional se bazeaza pe scurt-circuite, omitandu-se cuvinte si realizandu-se noduri releu. Din punct de vedere ontogenetic se consolideaza mult mai tarziu decat limbajul oral si scris. Limbajul intern dispune de o mare viteza de derulare a ideilor. Cu cat este mai bine elaborat, cu atat gandirea este mai bine consolidata.

Functiile comunicarii si limbajului

Eficacitatea comunicarii este strict dependenta de gradul de implicare al individului (sau grupului) in ea. La randul sau, gradul de implicare exprima caracterul functional al comunicarii si limbajului. Iata de ce psihologii s-au concentrat pe stabilirea functiilor acestor 2 mecanisme psihice.

Gerard Wackenheim - Functiile comunicarii si limbajului, in raport cu individul.

functia de integrare a individului in mediul sau - permite individului alaturi si impreuna cu altii, sa ia pozitie fata de altii, sa se adapteze situatiilor noi, sa tina seama de experienta altora, sa asimileze o parte din ea);

functia de dezvaluire si autodezvaluire - prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar si siesi, isi corijeaza o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspecteaza si se poate intelege mai bine;

functia valorizatoare - comunicarea raspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei individul atragand atentia altora asupra sa, implicit, afirmandu-se;

functia reglatoare a conduitei altora - comunicand cu altii, un individ isi poate ameliora pozitia in ierarhia grupului, ii poate determina pe acestia sa-si schimbe atitudinile, creeaza conflicte sau atmosfere destinse in timpul unei conversatii;

functia terapeutica (comunicarea este un mijloc curativ, marturie in acest sens stand psihanaliza, psihodrama si intretinerea rogersiana).

Functiile comunicarii in raport cu grupul

functia productiv-eficienta (permite realizarea sarcinilor, mai ales in situatia in care acestea implica un inalt grad de cooperare intre membrii grupului, ajuta 'locomotia' grupului spre atingerea scopurilor fixate);

functia facilitatoare a coeziunii grupului (prin comunicare se naste si subzista un grup; incetarea sau perturbarea ei se soldeaza fie cu moartea grupului, fie cu aparitia unor disfunctionalitati grave);

functia de valorizare a grupului (aproape identica cu cea intalnita si la nivelul individului; prin comunicare grupul isi afirma prezenta, se pune in evidenta, isi releva importanta, originalitatea, isi justifica existenta);

functia rezolutiva a problemelor grupului (comunicarea salveaza onoarea grupului, iar cand acesta se degradeaza trece prin perioade dificile, poate fi utilizata ca mijloc terapeutic; sociodrama este poate cel mai bun exemplu in sustinerea acestei functii).

Functiile comunicarii si limbajului, clasificate dupa raportarea la grup, sugereaza faptul ca dincolo de cuvinte si de sensul asigurat de lexic, omul poate produce sensuri derivate, cu efecte multiple, datorate tocmai dinamicii grupului.

A comunica inseamna a 'intra in orchestra', a intra in simbolurile disponibile, a-ti ajusta timbrul la ansamblul preexistent, a pune in comun, a face ceva impreuna cu cineva.

Rolul reglator al comunicarii si in special al limbajului a fost evidentiat intr-o multitudine de cercetari

Influenta reglatoare a limbajului se remarca cel mai bine in cadrul proceselor persuasive.

Sunt trecute in revista tehnici cum ar fi: folosirea argumentelor cvasilogice, a argumentelor bazate pe structura realului (relatii de succesiune, de coexistenta), a legaturilor care fundeaza realul (cazul particular, rationamentul prin analogie)

caracteristicile sursei persuasive (credibilitatea, atractivitatea, puterea ei de a distrubui sau nu recompense si pedepse);

caracteristicile mesajului (mesaje unilaterale sau bilaterale, structura mesajului, tipul mesajului);

caracteristicile receptorului (legate indeosebi de unele procese si mecanisme psihice ce intra in functiune in timpul procesului persuasiv; atentia, intelegerea, acceptarea, memorizarea, actiunea; o mare importanta o are si punerea in garda a receptorului, contra intentiei persuasive sau contra continutului mesajului - ambele putand duce la fenomenul rezistentei la schimbare).

ATENTIA

1. Specificul psihologic al atentiei

Omul se afla permanent intr-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzatii: vizuale, auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informatii receptat de organele senzoriale ajunge pana la 100.000 de biti pe secunda. Din aceasta cantitate nu ajung in constiinta decat 25-100 de biti pe secunda. Se realizeaza o importanta selectie a stimularilor. In acest proces, un rol central in indeplineste atentia, ea fiind o focalizare a constiintei (Cosmovici). In orice moment exista o zona de maxima claritate a constiintei - cea a atentiei, - inconjurata de aspecte neclare si de stimuli subconstienti.

Atentia, dupa Cosmovici, consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea realizeaza astfel o optimizare a cunoasterii unui sector din lumea inconjuratoare sau din viata psihica interna.

Atentia ocupa un loc important in structura si dinamica sistemului psihocomportamental al omului.

Ea nu este un proces cu continut reflectoriu-informational propriu si distinct- precum perceptia, reprezentarea, gandirea su procesele afective si motivationale.

Mai mult decat atat, ea nu are o nu are o existenta si o desfasurare independenta, in sine, ci numai sau eminamente in contextul altor procese si activitati psihice cu continut si finalitate proprie.

Putem spune deci, ca atentia nu face parte din categoria proceselor psihice refectorii, ci din cea a conditiilor si functiilor psihofiziologice mediatoare - reglatorii.

Ea nu poate fi incadrata in categoria proceselor nespecifice, deoarece este implicata in toate tipurile de situatii si sarcini care, prin ele insele, genereaza o activare preferentiala sau in care subiectul este interesat, realizand astfel prin ,,mijloace proprii" (ex. mobilizarea voluntara) o asemenea activare.

Iu oscilat mult intre considerarea atentiei ca fiind proces psihic, activitate psihica, stare psihica, conditie facilitatoare sau perturbatoare a celorlalte fenomene psihice.

lar atunci cand nici unul din aceste atribute nu-i satisfaceau, au declarat atentia ca fiind un proces psihofiziologic, domeniu de granita intre psihologie si fiziologie.

Indiferent insa ce este atentia (proces, activitate, stare, conditie), ceea ce coteaza este specificul ei psihologic care multa vreme a ramas o enigma.

In legatura cu depistarea unui asemenea specific psihologic al atentiei s-au manifestat cel putin doua tendinte:

Unii psihologi au redus atentia la alte fenomene psihice, confundand-o in cele din urma cu acestea.

Pentru RIBOT (1889) atentia era un ''act motor'.

Faptul ca atentia este insotita de o serie de miscari (vasomotorii, respiratorii, contractia muschilor mimicii, dirijarea aparatelor senzoriale spre sursele de informatie) este incontestabil.

Aceste miscari intretin si intensifica atentia, ca dovada ca atunci cand sunt suspendate sau impiedicate, activitatea se perturba.

Ribot greseste insa considerand ca aceste miscari sunt elemente constitutive ale atentiei si in felul acesta pierde din vedere tocmai specificul ei psihologic.

Alti autori au considerat atentia ca fiind un proces cognitiv si conativ.

Pentru altii, atentia este 'aspectul activ selectiv al perceptiei, care consta in prepararea si orientarea individului spre perceperea unui stimul particular".

Cea de a doua tendinta care s-a manifestat a constat in incercarea psihologilor de a depista elementele psihologice proprii, specifice, in stare a individualiza atentia.

Pentru descoperirea acestora putem porni de la doua sugestii date de psihologul francez MAURICE REUCHLIN :

■ organismul uman este bombardat de o cantitate imensa de informatii, cantitate ce este superioara celei care poate fi tratata, tradusa, implicata in raspunsurile adaptive (de altfel, o parte a acestei informatii, fiind nepertinenta, nici nu este legata de reactiile adaptative);

■ apare necesitatea stringenta de a selectiona si filtra informatia in vederea traducerii ei in dispozitivele care elaboreaza raspunsurile

■ selectia informatiilor constituie procesul esential pe care il evocam atunci cand vorbim despre atentie;

■ atentia s-ar traduce printr-o reactie generala de alerta cu ajutorul careia se releva informatia pertinenta care devine prioritara, ea fiind intarita in raport cu cea nepertinenta care este fie marginalizata, fie respinsa;

■ in existenta sa, omul se intalneste cu stimuli cunoscuti, previzibili, care presupun punerea in functiune a unor raspunsuri deja achizitionate, dar si cu stimuli noi, nefamiliari (prosexigeni dupa cum ii numeste Pieron), care contin o cantitate mai mare de informatii, punand de aceea organismului o dilema care nu mai poate fi rezolvata prin apelul la experienta anterioara.

Aceasta problema se rezolva prin activarea organismului, implica o explorare complementara a noilor stimuli.

Omul va compara informatia bruta venita actual de la receptori cu cea existenta in memorie, apoi va decide daca noua informatie este sau nu coerenta cu cea stocata, daca ea corespunde sau nu propriilor sale trbuinte.

Subiectul isi declanseaza alerta atentiei pentru a decide ce va face nu doar in functie de noutatea stimulului, ci si de interesul lui pt. organism.

Noul stimul, prosexigen, declanseaza :

reactii de orientare (care comporta o functie generala de facilitare senzoriala si motorie),

reactii de focalizare (concentrare pe stimul, asociata, uneori, cu o oarecare imobilizare a organismului menita a minimaliza numarul stimulilor ce ar putea distrage),

reactii de selectie a informatiilor (insa o selectie preferentiala dependenta de specificul activitatii si de stringenta nevoilor subiectului).

Orientarea si focalizarea pe stimul a psihicului in vederea selectarii informatiilor pertinente pare a fi cele 3 note definitorii ale atentiei care o diferentiaza de alte fenomene psihice.

Functiile atentiei sunt:

functie de explorare in campul perceptiv extern, care se finalizeaza cu detectia stimulului tinta.

functie de explorare in memoria de lunga durata, care se finalizeaza cu identificarea elementelor ce urmeaza a fi actualizate.

functie de accentuare a contrastelor, care se finalizeaza prin focalizarea asupra obiectului sau ideii date

functie de filtrare-selectie, care se finalizeaza prin centrarea activitatii optime, doar pe elementele specifice activitatii si ignorarea celor exterioare

functie de orientare-directionare, care se finalizeaza prin crearea montajelor interne adecvate desfasurarii actiunilor propuse

functie de potentare - reglarea efortului pe durata activitatii.

functia de avertizare si alertare - concretizata in momente de accentuare a vigilentei in situatii critice

Fiind o dimensiune a tuturor proceselor psihice specifice si a tuturor formelor de activitate, atentia se transfoma, intr-o coordonata generala de definitie, a modului de relationare a omului cu lumea.

II. Modele explicative ale atentiei

Datorita naturii si structurii sale eterogene, precum si datorita implicarii ei in reglarea desfasurarii proceselor psihice specifice si a activitatilor integrate, atentia a fost abordata si explicata teoretic pe baza unor modele diferite - neurofiziologice, neurochimice, psihologice (motivationale si cognitive), psihofiziologice.

a) Modele neurofiziologice ale atentiei.

Pun accentul in explicarea atentiei pe mecanismele fiziologice si neurologice.

Se diferentiaza intre ele prin elementul fiziologic sau neurologic luat in seama.

o serie de cercetatori incepand cu I.P. Pavlov, au considerat ca atentia (mai ales cea involuntara) ar fi cel mai bine expilcata prin intermediul reflexului de orientare, al reflexului 'ce este'?, descoperit de Pavlov in 1910. Diferitele componente ale reflexului de orientare (somatomotrice, vegetative, senzoriale. electroencefalografice) intervin, diferentiat, in fazele atentie.

in fazele initiale, o importanta deosebita o au componentele motrice, care apoi se diminueaza, fiind inhibate.

Componentele somatomotrice nu sunt specifice, deoarece unele modificari exterioare ale atentiei (privirea incordata, diminuarea miscarilor etc.) pot fi reproduse de cele mai multe ori fara a avea loc o concentrare reala a atentiei.

Cele mai stabile si caracteristice pentru atentie sunt componentele electroencefalografice. Daca frecventa undelor bioelectrice din starea de veghe si repaus senzorial este de 8-13 cicli pe secunda, starea de atentie se traduce printr-un ritm cu o frecventa crescuta, de 14-18 cicli pe secunda. In momentul aplicarii unui sunet monoton, care declanseaza atentia involuntara, apar si modificarile electroencefalografice corespunzatoare. Daca actiunea excitantului se prelungeste si persoana nu mai este atenta, atunci dispar si undele electrice specifice atentiei.

Reflexul de orientare nu numai ca semnalizeaza organismului prezenta si actiunea unui excitant, ci ajuta si la precizarea naturii lui. Dat fiind faptul ca reflexul de orientare este neconditional, realizat cu precadere la etajele inferioare ale creierului si mai ales datorita faptului ca el produce o reactie difuza, neconcentrata in sfera analizatorului excitat, cu timpul s-a trecut la analiza mecanismelor fiziologice corticale ale atentiei. Savantul rus A.A. Uhtomski (1923) a introdus asa numitul principiu al dominantei -ca o zona corticala caracterizata printr-o excitabilitate crescuta comparativ cu restul zonelor care au o excitabilitate mai scazuta.

Dominanta se creeaza, creste, se intareste pe baza excitatiilor care se gasesc in alte zone ale scoartei in momentul aparitiei ei, pe seama acestora. Ea cumuleaza energia diferitilor centri si, in acelasi timp, inhiba reactiile pe care acestia le-ar putea provoca in mod normal.

Dominanta nu se formeaza insa numai pe baza sumarii excitatiilor de pe scoarta cerebrala, ci pe baza influentelor primite de la formatiunea reticulata, care indeplineste cel mai important rol in explicarea atentiei. Rolul ei este dublu: pe de o parte, primeste toate mesajele venite de la toti receptorii, inclusiv de la creier; pe de alta parte, emite mesaje facilitatoare sau inhibitoare. Ea face selectia mesajelor, adica indeplineste functia esentiala a atentiei.

Golu afirma ca ideea dominantei este in sine corecta si ea a fost confirmata de cercetarile experimentale moderne, bazate pe inregistrari EEG si RMI (imagerie reomagnetica). Obiectia care se aduce insa modelului explicativ al atentiei, bazat pe aceasta idee, este ca in el se absolutizeaza rolul scoartei cerebrale si se neglijeaza aproape complet rolul formatiunilor subiacente.

Teoria activarii (elaborata de D.B. Lindsley)

Modelul activarii a intrat in scena catre sfarsitul primei jumatati a secolului XX, in urma studiilor asupra formatiunii reticulate si a descoperirii sistemului reticulat activator ascendent - SRAA, situat la nivelul trunchiului cerebral.

1. Relatia dintre activitatea reticulara si activitatea corticala

Activitatea corticala se intensifica sub efectul cresterii activitatii reticulare. Nivelurile de vigilitate si de atentie sunt intensificate electro-encefalografic. Frecventa oscilatiilor bioelectrice corticale variaza in raport cu activitatea cortexului.

O stimulare senzoriala brusca sau o activitate mintala produc desincronizarea EEG, disparand ritmul alfa, ca expresie fiziologica a starii de atentie.

S-a demonstrat ca eficacitatea sistemelor senzoriale este in general imbunatatita in timpul reactiei activatorii difuze de nivel mediu, produse prin intrarea in functiune a SRAA.

Astfel, o stare de vigilitate medie este favorabila integrarii perceptuale si, in general, eficacitatii comportamentale. Cresterea peste un anumit nivel a vigilitatii si, respectiv, o alarma exagerata a cortexului este cauza unei ineficiente comportamentale, chiar a unei ,,blocari" senzoriale.

. Caile cortico-reticulate excitatorii se caracterizeaza prin faptul ca scoarta cerebrala poate mari tonusul formatiunii reticulate, provocand, astfel, retrospectiv, cresterea tonusului propriu.

.Astfel se intampla in urmatoarele situatii psihofiziologice:

a)     tonusul reticular si tonusul cortical raman crescute chiar si in conditiile de obscuritate si liniste, atunci cand in aceste conditii se prelungeste o activitate mintala suficient de intensa;

b)     se poate lupta voluntar impotriva somnului

In cadrul interrelatiilor cortico-reticulo-corticale formatiunea reticulata detine si o functie ,,fractionat-ocluziva", cu rol de filtru, a carei consecinta psihologica este oportunitatea si electivitatea fixarii si concentrarii atentiei.

Prin fenomenul de ,,ocluzie fractionata" sistemul reticulat contribuie la ,,filtrajul senzorial" si exercita in acelasi timp si un rol protector asupra cortexului, intrucat permite doar trecerea acelor impulsuri senzoriale care poarta un mesaj specific, ce corespunde electivitatii motivationale a persoanei aflata intr-o situatie concreta.

Formatiunea reticulata este implicata in ,,filtrajul senzorial", asigurandu-se reflectarea clara a unor stimuli a caror semnificatie este analizata in zona cu excitabilitate optima, din scoarta cerebrala.

Teoria filtrului (Broadbent 1958)

exista o selectie a informatiilor senzoriale, o parte dintre ele (cele relevante) fiind lasate sa treaca in sistemul preceptual, in timp ce altele (cele irelevante) sunt eliminate, blocate.

Dupa el atentia ar functiona ca un filtru dupa principiul "totul sau nimic".

Treisman considera ca locul de amplasare al filtrului s-ar afla la nivelul receptorilor analizatorilor, iar Deutsch il amplaseaza la nivelul central superior.

Dupa Treisman toti stimulii care actioneaza asupra receptorilor produc influxuri nervoase care se transmit la instantele neurofiziologice superioare ale analizatorilor, prelucrandu-se la nivel semantic in proiectia corticala, iar selectia are loc la nivelul memoriei operative printr-o ,,filtrare tarzie".

Controverse au fost si cu privire la rolurile indeplinite de filtru

filtrul blocheaza informatiile nerelevante; (Broadbent)

Neisser: ,,filtrul actioneaza in sens pozitiv, tonigen, amplificand efectul psihologic al semnalelor relevante

filtrul slabeste semnalele care nu sunt urmarite atent, ele neajungand la proiectia corticala, astfel incat se prelucreaza numai semnalele captate cu atentie (Treisman);

In felul acesta filtrul protejeaza creierul de suprasolicitari, previne unele efecte nedorite: interferenta, reactiile neadecvate la stimuli care actioneaza asupra receptorilor)

Modelele neurofiziologice pot fi considerate suficiente pentru explicarea producerii si mentinerii atentiei involuntare, dar insuficiente pentru explicarea si a atentiei voluntare.

b) Modele psihofiziologice ale atentiei.

Acestea incearca sa dea o explicatie mai complexa asupra atentiei, luand in considerare atat mecanismele fiziologice, cat si pe cele psihologice.

Teoria filtrului, care este o teorie fiziologica, a fost completata cu informatii furnizate de psihologia cognitiva. Datorita filtrarii informatiilor, individul capata informatii despre noi stimuli care actioneaza simultan asupra lui

c) modelele neurochimice (si unele trasaturi de personalitate)

Modelele neurochimice tind sa lege atentia de reactii si transformarii mai profunde, care au loc la nivelul creierului. Ele au fost propulsate de descoperirile privind rolul mediatorilor si neurotransmitatorilor in " modelarea" functionarii SNC-ului. Fenomenul activarii selective si diferentiate de la un individ la altul, este considerat efectul raportului de concentratie dintre mediatorii inhibitori si cei stimulatori. Astfel, dupa Zuckerman, "cautare de senzatie" sau "evitarea senzatiior" sunt conditionate de nivelul activarii cerebrale, care la randul lui este determinat de nivelul catecolaminelor din sistemul limbic (dopamina, serotonina, norepinefrina).El arata ca aceasta ,,cautare de senzatie" sau de ,,evitare" este o dimensiune bipolara a personalitatii. I. Radu considera aceasta cautare/evitare poate fi privita si in relatie de interdeterminare cu anumite calitati ale atentiei involuntare si ale atentiei voluntare.D.p.d.v. al psihologiei diferentiale, s-a emis ipoteza ca la unii indivizi:

- excitatia cortexului prin formatiunea reticulata este in mod particular scazuta (subiectii introvertiti. Tendinta lor este de a evita agitatia, contactele sociale, trasaturi care provin din dificultatea de a controla nivelurile excitatiei corticale pe care stimulii foarte intensi o suscita la acestia prin intermediul formatiunii reticulate)

- la altii mecanismul inhibitor al cortexului asupra formatiunii reticulate va fi mai eficace (sub. extrovertiti

Sa demonstrat apoi ca functionarea sistemului reticulat ascendent activator poate fi influentat de variatiile chimice ale glicemiei, oxigenului, cazului carbonic, precum si de actiunea drogurilor care au efecte stimulative (cafeina) sau perturbatoare (LSD-ul) asupra starii de atentie.

d) Modelele psihologice ale atentiei.

Se inspira din psihologia cognitivista.

Omul - considerat - sistem de tratare a informatiilor; putem studia: etapele tratarii informatiilor, functiile psihice puse in actiune succesiv, relatiile dintre dispozitivele sistemului.

Atentia este una dintre functiile psihice ce intervine in tratarea informatiilor, care la randul ei presupune o desfasurare procesuala si o structurare relationala.

Unul dintre cele mai relevante modele cognitive ale atentiei este regasit in teoria operatorilor constructivi, formulata de J. Pascual-Leone (1982), potrivit careia tratarea informatiei se deruleaza, secvential, in cadrul fiecarei secvente atentia avand atat functii generale, cat si functii speciale

Modelele psihologice pun accent pe latura psihica a atentiei, pe structurarea si functionarea ei in concordanta cu procesele reflectorii specifice, cu motivele si scopurile activitatii subiectului. Ele leaga atentia de schemele de organizare si functionare a constiintei.

Modelele motivationale isi au originea in teoria psihanalitica a inconstientului si in teoria behaviorista a intariri.

Esenta lor consta in aceea ca atentia este considerata ca expresie a conditiilor si proceselor motivationale din interiorul organismului, ea selectand si delimitand, ceea ce are semnificatiei de ceea ce este indiferent.

Intre nivelul si orientarea atentiei, pe de-o parte, si nivelul activarii motivationale, pe de alta, se stabileste un raport direct proportional.

In cazul cand, in prim plan nu se afla o trebuinta, rolul intaririi interne, va fi luat de invatarea externa (obligatie), care va actiona prin intermediul reglajului voluntar. "Caderea" motivatiei, care se produce in starile de depresie profunda, se acompaniaza cu "absenta psihica, cu blocarea atentiei fata de evenimentele din lumea externa si fata de actiune". Dimpotriva, diversificarea starilor de motivatie, duce la vivacitatea atentiei. Chiar in cazul in care este vorba de procesele cognitive, atentia care se implica in realizarea lor, este tot de factorii motivationali (curiozitatea).

Modelele cognitive

D.p.d.v. al psihologiei cognitive, atentia este conceputa prin prisma mecanismelor de filtrare a informatiilor din cadrul ,,procesorului cerebral" (cortico-subcortical), incercandu-se evaluarea functionarii optime a acestor mecanisme, dar si a limitelor capacitatii de receptare si procesare a informatiei, pe baza atentiei selective.

1) Unul din aceste modele se intemeiaza pe paradigma ascultarii dihotomice (cu fiecare ureche separat) a unor serii de semnale auditive. Se considera ca sistemul de tratare a informatiilor, dispune de operatori speciali, de selectie, centrare si transfer (comutator), sustinand concentrarea stabilitatea si mobilitatea atentiei.

2) Un alt model cognitiv, se intemeiaza pe ipoteza existentei a doua modalitati de analiza a informatiilor: una automata, neconditionata, care functioneaza la fel pentru toate semnalele receptate, cealalta selectiv-orientativa, conditionata de semnalele receptate anterior si care se centreaza pe semnalele relevante. Coordonarea celor doua modalitati de analiza, este interpretata ca rezultat al invatarii.

Radu I. remarca ca in ambele modele prezentate mai sus se utilizeaza o ,,bucla": informatia furnizata prin mesaj este comparata cu o informatie care joaca aici rolul de ,,informatie de referinta" (care prezinta interes pentru subiect, fiind asteptata de acesta). Rezultatul acestei comparatii modifica modul in care sunt selectionate informatiile urmatoare.

Cel de-al treilea model cognitiv se bazeaza pe ipoteza operatorilor constructive, potrivit careia, procesarea informatiei are caracter secvential, in cadrul fiecarei secvente atentia intervenind, atat punctual (functie specifica) cat si integrator (functie generala).

Pe fondul unui repertoriu general de scheme notate de autor cu H, printr-un proces de ,,preasimilare" se creeaza un camp de activare actuala, notat cu H*.

Acesta pune in functiune operatori specifici care se aplica diferentiat fluxului de semnale ce se recepteaza in momentul dat (unii operatori organizeaza input-ul senzorial, altii efectueaza codarea informatiei, altii compararea cu anumite criterii si etaloane, altii integrarea si evaluarea semantica, etc.)

Pascual-Leone introduce in modelul sau si un operator de inhibitie - I - , care blocheaza activ si direct schemele nepertinente, incompatibile cu ceea ce urmareste subiectul. La acesta se mai adauga un operator M, al rezervei de energie mentala, care permite amplificarea activarii schemelor adecvate pentru abordarea-rezolvarea sarcinii sau problemei date si care nu sunt activare direct prin impactul senzorial sau prin alti factori, ca, de ex., cei motivationali.

Se apreciaza ca schemele activate prin operatorul M devin dominante si importante, indeosebi in situatiile derutante, cand schemele selectate anterior nu duc la gasirea solutiei.

Conform perspectivei cognitiviste, omul poseda un sistem complex de tratare a informatiei.

Astfel, atentia trebuie privita si ca a abilitate prin care se valorifica mecanismele psihofiziologice dinamice, ajungandu-se prin exercitiu, prin invatare, la aplicarea unor strategii eficiente de explorare, detectare si identificare categoriala a stimulilor din campul perceptiv.

Modelele cognitive, desi plauzibile, se preteaza mai putin la verificare experimentala decat cele neurofiziologice, neurochimice si motivationale. Aceste modele, nu sunt incompatibile, ci intre ele exista, o relatie de complementaritate, fiecare relevand laturi pe care celelalte nu-si propun sa le abordeze.

VOINTA

1. Probleme controversate ale vointei

Vointa este forma superioara de reglaj psihic.

De la conduita spontana, nedirectionata de prezenta scopului si neimplicand nici un fel de efort, drumul parcurs de formele de reglare psihica este lung si anevoios.

Faptul ca vointa reprezinta unul dintre nivelurile cele mai inalte ale vietii psihice, cel mai recent, cel mai complex, dar si cel mai fragil si cel mai putin organizat a fost intuit de nenumarati autori.

J.H. Jackson, un profesor englez de neurologie, descrie cum arhitectura personala a individului reproduce filogeneza, ajungind pana la cele mai inalte forma de organizare.

Influenta acestor autori care considera vointa ca un nivel inalt de organizare a vietii psihice este atat de mare incat se regaseste si in definitiile actuale ale vointei:

'Actul voluntar este actul care se constituie in prezentul istoriei si care face sinteza dinamica a arheologiei organismului si a capacitatilor sale reflexive (el este deci complex si de aceea singular si personal) pentru a actiona intr-o realitate actual rationala sl pentru a pune initiativele dincolo de ratiunea insasi".

Odata insa cu penetrarea vointei in diverse arii ale cunoasterii (filosofie, psihologle, pedagogie) s-au inmultit si controversele in legatura cu ea sau in jurul ei.

Este vointa un act determinat si daca este determinata, de unde vine aceasta determinare, din exterior sau din interior? Care este natura vointei? Ce loc ocupa ea in sistemul de personalitate al individului? - iata o multitudine de intrebari care au generat controverse acerbe intre ganditori.

Schitarea lor, fie si fugitiva, este necesara si devine semnificativa nu doar pentru a cunoaste 'istoria' vointei, ci pentru a intelege mai bine specificul ei psihologic.

Determinarea vointei.

Pentru unii filosofi, vointa este o 'forta universala primordiala', un 'principiu spiritual', o 'forta initiala' care pune in miscare atat latura materiala a vietii, cat si latura spirituala.

Fichte o definea ca fiind 'un liber arbitru', situat in afara oricarui determinism. Hartman si Schopenhauer o considerau ca fiind dirijata de un principiu divin, de o activitate universala care actioneaza permanent, subordonand toate fortele omului si orientandu-se spre anumite scopuri fara vreo legatura cu ratiunea.

La Bergson, vointa avea un caracter originar, ea fiind independenta.

In ceea ce ii priveste pe psihologi, acestia au pornit de la ideea ca viata psihica, comportamentul sunt determinate de un set complex de forte de neinteles.

Aceasta presupunere, chiar daca ia forma determinismului psihic, ca si in psihanaliza, sau a determinismului ambiental, ca in behaviorism, a fost intotdeauna opusa vointei libere.

Oamenii nu sunt liberi sa se determine ei insisi, ci sunt determinati de forte din afara controlului lor, indiferent de natura materiala sau psihica a acestor forte.

Desi aceasta idee este valoroasa deoarece introduce vointa in circuitul determinismului, ea a contribuit la formularea uneia dintre cele mai grele intrebari: vointa este o forta imateriala si autonoma sau un mecanism strict determinat dar inapt de autodeteterminare?

Un raspuns posibil la aceasta intrebare a fost formulat de E.L., in lucrarea sa Psihologia autodeterminarii (1980).

El considera ca ideea vointei ca opusa liberului arbitru nu implica neaparat si libertatea de cauzalitate.

El propune utilizarea termenului de vointa pentru a se referi la capacitatea oamenilor de a decide cum sa se comporte si sa faca in asa fel incat deciziile lor sa fie antecedente cauzale ale propriului lor comportament.

Oamenii, arata el, au capacitatea de a-si alege, pana la o anumita limita, propriul comportament pe baza propriilor comportamente si ganduri.

Asadar, autodeterminarea implica procesul utilizarii vointei cuiva, procesul de a ne decide cum sa ne comportam. Un asemenea proces poate fi privit ca fiind absolut legal deoarece principiile prin care oamenii fac alegeri pot fi descoperite

b. Natura vointei.

Cei mai multi ganditori au cautat explicatia proceselor volitionale in afara lor, in alte fenomene psihice mai mult sau mai putin apropiate de vointa dar care, totusi, nu au un caracter voluntar.

S-a ajuns asttel, la formularea unor teorii pe care Vigotski le numea, inca din 1923, teorii eteronome.

Filosofii sensualisti considerau ca vointa este rezultatul tendintelor aflate in conflict, victoria uneia dintre ele. Rationalistii credeau, dimpotriva, ca numai tendintele judecate, acceptate, deci filtrate rational, dispun de capacitatea de a determina o serie de acte. Numai actele gandite erau considerate fiind voluntare, si nu rezultatul fortelor care ne determina sa le indeplinim.

Locul vointei in sistemul de personalitate al individului.

Vointa se elaboreaza odata cu personalitatea si prin intermediul ei; de aceea, multi psihologi o considera mai degraba o caracteristica sau o capacitate a personalitatii in actiune, decat o facultate de sine statatoare. Or, 'topirea' vointei in personalitate conduce la anularea propriului ei specific.

Alti autori o vad ca pe o simpla 'componenta' a personalitatii, amalgamata cu altele. Efectul este acelasi: estomparea diferentelor dintre ea si alte capacitati psihice.

Vointa nu trebuie sa fie interpretata ca o 'instanta independenta care se integreaza in mozaicul personalitati, ci ca o 'functie care rezulta din integritatea si unitatea personalitatii implicand intr-o faza specifica participarea tuturor functiilor psihice si dobandind, prin aceasta, o functionalitate specifica de autoreglare si autodeterminare deosebit de importanta in autorealizarea personalitatii.

Specificul psihologic al vointei

Psihologii au ajuns la concluzia ca specificul psihologic al vointei il reprezinta efortul voluntar. 0 asemenea idee apare conturata inca la James in ale sale Principii de psihologie (1890).

S-a considerat ca se accentueaza prea mult rolul asa numitului moment fiat ('faca-se'), termen preluat din biblie, in geneza vointei.

Este adevarat ca James credea ca momentul fiat constituie 'esenta insasi a caracterului voluntar al actului', dar el nu uita sa adauge ca acest moment nu apare intotdeauna in actul voluntar, ci numai uneori.

Fiatul este un antecedent mental aditional care comanda vointa.

El apare numai atunci cand in constiinta sunt prezente, simultan, idei antagoniste sau cand este nevoie de a neutraliza inhibitia unei reprezentari antagoniste.

James merge insa si mai departe, explicand ce anume determina aparitia momentului fiat: el introduce notiunea de 'efort interior' sau de 'efort volitional".

Efortul voluntar consta, dupa opinia lui, in capacitatea atentiei de a mentine energic reprezentarile sub privirea constiintei. El se diferentiaza de efortul muscular, ca sinteza a tuturor senzatiilor periferice ocazionate de o contractie musculara, cu care adeseori este confundat.

Ideea efortului voluntar, ca element esential al vointei, a fost reluata si de Lewin. Analizand o serie de acte volitiv-afective bazate pe intentie, el a aratat ca acestea sunt legate, in principal, de specificul starii de 'incordare' . Unul dintre experimentele sale (lasarea timp indelungat a unui subiect singur, concomitent cu urmarirea lui dintr-o camera alaturata) a schitat cateva idei interesante. Ramas singur, subiectul cauta un punct de sprijin in afara actiunilor sale.

- 0 femeie, de exemplu, isi determina actiunile dupa miscarea acelor ceasornicului ('voi pleca atunci cand acele ceasornicului ajung in pozitie perpendiculara'). Situatia in care se afla era modificata astfel: ea isi propunea sa astepte pana la o anumita ora, apoi sa se ridice si sa plece. Dupa expresia lui Lewin, ea modifica 'campul psihologic' in care se afla, creandu-si astfel o noua situatie in acel camp.

Asadar, era vorba despre transferul starii absurde a subiectului intr-o noua stare ce capata insa sens.

Dembo, colaborator al lui Lewin, preluand aceasta idee a organizat experimente in care subiectii aveau de rezolvat probleme ce nu puteau fi practic rezolvate.

Toate aceste constatari au condus spre concluzia ca specificul psihologic al vointei consta nu doar in efortul voluntar ce urmeaza a fi mobilizat in vederea atingerii scopurilor, ci si in dinamica acestuia. Or, dinamica efortului volitional, ca stare de tensiune, de incordare interna, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de mularea lui pe marimea obstacolului.

Daca intre marimea efortului voluntar si marimea obstacolului exista o concordanta, avem de a face cu un reglaj voluntar eficient, cand intre doua marimi apar discrepante, reglajul voluntar este deficitar. Situatiile de supramobilizare voluntara, ca si cele de submobilizare sint la fel de neeficiente: in primul caz, desi activitatea se finalizeaza, are loc un consum energetic prea mare care duce la oboseala, surmenaj, satisfactii indoielnice; in cel de-al doilea caz, activitatea nici nu se finalizeaza macar.

lata de ce este necesara realizarea nu numai a unui optim motivational sau afectiv, ci si a unui optim volitional.

in legatura cu efortul voluntar, trebuie facute cateva precizari:

ca urmare a confruntarilor individului cu sarcini de acelasi fel, efortul voluntar se poate specializa, adica devine capabil de a se manifesta doar in acele tipuri de activitati, care vor fi de aceea cautate, si nu in altele;

capacitatea de a manifesta efort voluntar este foarte mare,dar nu nelimitata; cand efortul voluntar este putemic si indelungat, se produce obosirea si chiar surmenajul individului si deci scaderea performantelor acestuia;

in rezolvarea concreta a sarcinilor conteaza nu doar marimea efortului voluntar, ci si usurinta cu care el poate fi disponibilizat; disponibilizarea efortului voluntar, a sursei de energie necesare vointei este produsa, conform legilor lui James si Lewin, de nevoia care a motivat la origine comportamentul dorit.. Ce se intampla insa cand nevoile originare se epuizeaza? In astfel de situatii, motivatia intrinseca bazata pe nevoia innascuta de competenta si de autodeterminare fumizeaza energia necesara vointei. Necesitatea intrinseca pentru determinare este cea care furnizeaza individului energia de a decide cum sa se comporte si de a continua practicarea comportamentului ales chiar si atunci cand energia celorlalte nevoi este imprastiata.

Golu situeaza vointa in sistemul formelor si mecanismelor de reglare/ autoreglare, al caror rol principal consta in optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativ. La om, aceste mecanisme interne de autoreglare se structureaza si se integreaza la doua niveluri functionale calitativ diferite: nivelul involuntar si nivelul voluntar.

Nivelul involuntar se caracterizeaza prin absenta intentionalitatii, a analizei prealabile a conditiilor, a compararii-alegerii si a deliberarii. El asigura declansarea automata a actiunii de raspuns si centrarea ei directa pe obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic al reglarii involuntare il constituie actele reflexe.

Nivelul voluntar se subordoneaza din punct de vedere structural functiei reglatoare a constiintei, iar din punct de vedere instrumental, se conecteaza la subsistemul motivational, favorizand si optimizand finalizarea motivului in scop.

Elementele sale definitorii vor fi:

intentionalitatea - actiunea este intentionata;

analiza prealabila a conditiilor, a raportului dintre mijloc si scop;

deliberarea si decizia

efortul - actiunea implica mobilizare energetica.

Avand un caracter serial-discursiv, desfasurarea actului voluntar, presupune mai multe faze: actualizarea unei trebuinte si proiectarea acesteia intr-un scop, analiza si lupta motivelor, adoptarea deciziei si hotararii de actiune, executia/finalizarea si evaluarea si corectia.

Ca forma superioara de autoreglare, vointa exprima un mod de organizare functionala a sistemulul personalitatii si ca urmare ea pune in evidenta o serie de calitatii cum ar fi: forta vointei, perseverenta, consecventa, fermitatea si independenta.

Efortul voluntar si vointa nu se identifica si nu decurg nemijlocit din forta fizica sau forta sistemului nervos, ci reprezinta expresia dezvoltarii si consolidarii mecanismelor constiente in cursul ontogenezei prin confruntarea sistematica si directa cu greutati si obstacole de diferite genuri.

In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau in plan motor, dar actul voluntar integral, include ambele verigi, atat intelectuala cat si motorie, chiar daca in proportii diferite,

Vointa se manifesta nu numai prin pregatirea, declansarea si coordonarea actiunilor, dar si prin amanarea sau retinerea (blocarea) lor, in pofida unor incitatii puternice din afara sau din interior.

Pe masura constituirii sale, vointa se va impune ca modalitate principala de organizare si reglare a desfasurarii tuturor celorlalte procese si stari (conditii) psihice.

Gratie integrarii dimensiunii volitionale, omul trece din ipostaza de instrument al dinamicii spontane a pulsiunilor in cea de stapan al lor, dobandind efectiv atributul Eului.

Ca nucleu central al structurii personalitatii, Eul este practic de neconceput fara latura sa volitionala, care-i confera pregnanta, rezistenta si forta actionala in raporturile cu lumea externa si cu mediul social.

Ideal ar fi ca mecanismele reglarii si controlului voluntar sa fie atat de bine inchegate incat sa poate rezist la cele mai intense presiuni ale fortelor energetice instinctuale. In realitate insa, lucrurile nu decurg asa, vointa ramanand d dimensiuni cu semnificatie relativa, ale carei valori se insira pe un continuum destul de intins - de la f. slab la f. puternic- pe traiectul caruia exista un spatiu larg de aparitie si manifestare a diferentelor individuale.

Desfasurarea actului voluntar are un caracter serial-discursiv si multifazic. Se pot evidentia astfel, ca avand un specific propriu, urmatoarele cinci faza:

Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop La baza actiunii voluntare sta intotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de necesitare, care se individualizeaza in forma motivului. Motivul este supus analizai si evaluarii prin raportare la context. In urma analizei, se stabileste un scop si un proiect. Aceasta genereaza apoi starea subiectiva constienta de dorinta, in care se realizeaza o legatura functionala intre motiv si scop.

Dorinta astfel structurata se transforma la un nivel integrativ mai inalt in intentie, adica in crearea montajului selectiv intern centrat pe actiune, in vederea atingerii scopului. Prin intermediul intentiei, scopul se leaga cu motivul si cu mijlocul de realizare, completandu-se astfel schema logica sau planul activitatii. Netransformata in intentie, dorinta ramane o simpla stare pasiva, fara a se putea indeplini in mod efectiv.

Analiza si lupta motivelor Se intampla adesea sa se activeze in acelasi timp doua sau mai multe motive, care sa orienteze persoana spre scopuri diferite. Cum, datorita legii exclusivitatii, nu pot fi satisfacute concomitent, intre ele are loc o anumita confruntare. In aceasta situatie sunt intens solicitate procesele de gandire si interpretare, care trebuie sa gaseasca criterii de comparatie si ierarhizare a motivelor concurente. Uneori lupta motivelor ia un caracter dramatic pentru a carei depasire sunt necesare consumuri energetice neuropsihice, efortul voluntar putand atinge punctul sau maxim tocmai in aceasta faza. Psihologia clasica condensa intreaga substanta a vointei in analiza si lupta motivelor, conferind existentei umane un caracter permanent tensionat si dramatic.

Deliberarea sau luarea hotararii In mod normal, analiza si lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit. Pentru a se inscrie in directia de actiune a legii autoreglarii optime, aceasta faza trebuie sa coreleze si sa fie controlata retroactiv printr-un proces de deliberare, de formulare si adoptare a unei hotarari. Hotararea consta in alegerea si admiterea, pentru a fi satisfacut printr-o actiune adecvata, a unui singur motiv si atingerea unui singur scop, in circumstantele date. Hotararea, rezultat al deliberarii si deciziei, este un moment esential in dinamica actului voluntar, ea marcand o noua reorganizare functionala in sistemul personalitatii, orientandu-l spre scop, nu pur si simplu, ci imperativ.

Hotararea poate consta, fie in a intreprinde o actiune, fie in a te abtine de a actiona. Din punctul de vedere al reglarii optime, hotararea de a nu actiona se dovedeste la fel de importanta ca si cea de a actiona. Astfel, dinamica actului voluntar se structureaza pe baza mecanismului unei frane conditionate, incluzand in sine, atat veriga pozitiv-incitatoare, cat si pe cea negativ-inhibitoare, care se succed si alterneaza in functie de situatie.

Executarea hotararii. O data hotararea luata, urmeaza faza finala a actului voluntar, cea de executie, prin care se ajunge la atingerea propriu-zisa a scopului. Aceasta consta in transformarea hotararii in actiune. Actiunea se poate desfasura in plan intern, atunci cand scopul il reprezint rezolvarea unor probleme sau in plan extern, cad realizarea scopului reclama operarea in plan extern. Executia nu este o simpla formalitate si ea nu se desfasoara automat. Dimpotriva, de cele mai multe ori, implica un efort sustinut din partea subiectului, pentru a face fata si a depasi diversele dificultati.

Evaluarea rezultatelor. Aceasta faza evaluativ - corectoare/optimizatoare se realizeaza in doua forme: secventiala si globala. Forma secventiala se realizeaza in cadrul fiecarei faza de baza, asigurand prevenirea sau inlaturarea eventualelor erori. Forma globala se manifesta in finele actului voluntar, asigurand informatie inversa despre gradul lui de reusita si despre posibilele consecinte ale sale. Faza evaluativ-corectoare/optimizatoare confera actelor voluntare un caracter evolutiv-perfectibil, integrandu-le in legea generala a organizarii dinamice. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare, care are un caracter automat, autoreglarea actelor voluntare are un caracter constient-discursiv, depinzand de functia de reglare a constiintei. De aici rezulta, ca ea nu este data, ci se formeaza in cursul ontogenezei, nivelul ei de elaborare fiind diferit de la un individ al altul.

Vointa este expresia Eului, dar si a personalitatii totale, a motivatiilor inconstiente, dar si a inteligentei, a invatarii, a educatiei sociale.

Zlate

In structura actului voluntar, s-au stabilit urmatoarele etape:

a.      conceperea situatiei (stabilirea obiectivului ce urmeaza a fi realizat);

b.     deliberarea (examenul solutiilor disponibile, inventarierea argumentelor 'pro' si 'contra' in functie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitarile si pendularile intre diversele altemative);

c.      decizia (retinerea unei singure variante actionale din cele disponibile);

d.     executia (traducerea in fapt a actului respectiv si realizarea obiectivelor propuse).

Limite

* nu toate fazele actului presupun prezenta vointei, deci a efortulul voluntar.

actul propriu-zis si exclusiv care apartine vointei este doar decizia 'care consta in rezo lutia ferma si definitiva de a executa proiectul estimat ca rezonabil '.

Celelalte trei faze sunt expresia altor fenomene psihice (reprezentative sau asociative), relevand prezenta ratiunii sau inteligentei. Punctul de vedere potrivit caruia decizia este faza fundamentala a actului voluntar este larg raspandit in psihologie. Pentru James, momentul fiat nu este altul decat momentul deciziei.

Desi numai decizia presupune prezenta expresa a vointei, celelalte faze sunt pastrate si considerate ca fiind conditii necesare ale actului voluntar;

*nu toate fazele sunt acceptate in structura actului voluntar

* fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisa de schema clasica.

activitatea noastra interioara este plina de confuzie; in focul actiunii, nu observam distinctia neta a momentelor care pun succesiv in joc functii psihice diferite. Suntem in intregime in fiecare dintre demersurile noastre mentale. N-ar fi exclus ca momentele actului voluntar sa se inverseze, sa se revina asupra unora dintre ele, sa fie compromise altele.

ZLATE: toate fazele actului voluntar isi au semnificatia si importanta lor, insa cea mai importanta este ultima, executia, deoarece ea reprezinta finalizarea actului respectiv. Proba autenticitatii proiectului stabilit, a corectitudinii deciziei luate o constituie indeplinirea proiectului. Daca procesualitatea se opreste in una dintre faze, inaintea executarii, nu avem de a face cu un act voluntar propriu-zis, ci cu procese cognitive, afectiv-motivationale, rational-decizionale.

Se stie ca vointa inseamna nu doar capacitatea de a initia si desfasura actiuni, ci si capacitatea de a amana sau inhiba diverse actiuni. Se considera chiar ca reglajul voluntar este mai puternic tocmai in astfel de situatii, pe baza motivului simplu ca actiunile sunt nu numai voluntare, ci si impulsive, insuficient gandite si filtrate constient. Prin amanare, omul isi controleaza reactiile vitale, reflexele imediate, actele sale comportamentale mai simple sau mai complexe. Datorita amanarii, care pentru noi este echivalentul vointei, omul, in loc de a fi robit de mediu, in loc de a se manifesta exploziv, direct, nemijlocit, in loc de a fi dominat de reactii automate, instantanee, de acte instinctive, de raspunsuri uniforme se opune mediului tocmai pentru a-l stapani, se manifesta controlat, retinut, mijlocit, reflexiv, rational, este dominat de reactii variate, diverse, constiente.

Defectele vointei

Vointa este capacitatea individului de a initia, determina si de a actiona, dar si capacitatea de a amana, frana, inhiba tendinta spre actiune. Ea comporta, asadar o putere de impulsiune, dar i o putere de inhibitie.

Atunci cand fortele excitative sunt prea puternice, avem de-a face cu vointa precipitata;

Atunci cand raporturile sunt false, ne aflam in fata unei vointe pervertite, care la randul ei cuprinde doua forma distincte:

cazul obstructiei vointei (cand actiunea normala este imposibila) si

cazul exploziei vointei (cand actiunea anormala este de nereprimat).

O vointa perfecta provine din echilibrul perfect al fortei de impulsiune si puterii de inhibitie.

Cum insa o asemenea situatie reprezinta un ideal, cel mai adesea intalnim dezechilibrul fortelor, care consta fie in excesul, fie in deficitul lor.

Defectul unei puteri este cu atat mai grav cu cat el se intalneste cu excesul celeilalte.

Nu este suficient sa aducem un deficit de inhibitie la un exces de excitatie si nici invers.

Principalele defecte ale vointei, dupa Foulquie:

Defecte derivate din excesul de inhibitie Acestea se manifesta in doua moduri:

prin controlarea de catre inhibitie a fiecarui detaliu al actului si nu al actului in intregul sau. In acest caz intalnim indaratnicii (cu comportamente rigide) si incapatanatii (care ignora utilizarea logicii)

prin prelungirea luarii hotararii. Avem de-a face in acest caz, cu un suprainhibat care fie ca nu ia hotarari, fie ca nu ajunge la nici o concluzie. Blocajul se produce in momentul luarii deciziei sau dupa decizie. In acest caz este vorba de timorati (care asteapta ca evenimentele sa decida pentru ei), scrupulosi (cu temeri de ordin moral si care se lasa in voia celor cu vointa mai puternica) si capriciosi (ce parasesc subit pozitiile adoptate pentru a se instala in cele adverse).

Defecte derivate din excesul de impulsiuni Apar atunci cand o excitatie putemica, un elan irezistibil il imping pe individ spre actiune.

Impulsivitatea ia mai multe forme:

reactiva (cand omul se comporta ca un automat imediat, ca un reflex) si

exploziva (reactia nu este imediata, are loc mai intai un proces de inhibitie, apoi apare explozia).

Alte doua forme de impulsivitate sunt cea:

emotiva (specifica persoanelor emotive, sensibile, care apar ca fiind jucaria propriilor lor sentimente) si

ideativa (specifica persoanelor cu mare mobilitate intelectuala care isi schimba rapid ideile, nu se fixeaza pe ele; de aceea, se caracterizeaza printr-o oarecare incoerenta a conduitelor si a ideilor).

Excesul de impulsiuni are efecte analoage deficitului de inhibitie: daca impulsivul este instabil ca subinhibatul, el nu este pasiv, caci impulsivitatea presupune o forta vie. Daca aceasta forta se opune schimbarii, impulsivul poate fi mai stabil decat subinhibatul

Defecte derivate din deficitul de impulsiuni

Acestea provin dintr-o slabiciune a vointei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt pierdute in fata unor situatii noi in care trebuie sa faca o alegere, ele avand nevoie de un sfatuitor. De aici, docilitatea si devotiunea fata de altii.

in cazul acestor defecte, este vorba de o interventie a vointei (datorita scaderii tensiunii afective) care coexista insa cu o sensibilitate vie si profunda.

Defecte derivate din deficitul de inhibitie

Sunt intalnite la persoanele subinhibate caracterizate prin: decizii rapide dar extrem de instabile, libertatea si imprevizibilitatea actiunilor, angajarea dupa prima impresie, insuficienta evaluarii consecintelor actiunilor intreprinse.

Din deficitul de inhibitie apare

- versatilitatea (lipsa de fermitate, nestatornicia, fluctuatia comportamentala) si

- sugestibilitatea (imposibilitatea de degajare de influentele externe).

Concluzia lui Foulqie este extrem de interesanta: excesul sau deficitul de excitatie si de inhibitie face ca vointa sa fie imperfecta, insa prin lipsa echilibrului, nu prin lipsa vointei. Educarea vointei consta in stabilirea echilibrului intre cele doua categorii de forte. provin dintr-o slabiciune a vointei, a puterii ei de decizie.

S7) PERSONALITATEA - CA MECANISM PSIHIC INTEGRATOR

A)          DIMENSIUNILE PERSONALITATII : TEMPERAMENT, APTITUDINI, CARACTER, INTELIGENTA, CREATIVITATE

TEMPERAMENTUL - CARACTERIZARE GENERALA

Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a P.

Dinamica - deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului.

- Energetica - deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta.

N. SILLAMY in ,,Dictionar de psihologie" (1995), defineste T ca ,,un ansamblu de elemente biologice, care, impreuna cu factorii psihologici, constituie P."

→ T reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adica, se implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice - P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta in comportament.

Astfel - T dobandeste un caracter si o conotatie psihologica, devenind un obiect de studiu al psihologiei.

→ Cand vorbim de T in plan psihologic, noi nu ne gandim direct la constitutia fizica sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in organism, ci la modul cum reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-energetic, in diverse situatii.

→ T, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens real numai in plan psihocomportamental.

→ T se manifesta in orice situatie, fiind prima determinatie a P care se impune nemijlocit observatiei.

→ Depinzand direct de structura biologica, T este propriu nu numai omului, ci si animalelor. Se stie ca I.P. Pavlov si-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetari efectuate pe animale.

→ T tine de latura formala, de suprafata, a P, si nu de cea interna, de continut.

El nu are o semnificatie axiologica

D.p.d.v. biomedical - se poate afirma doar ca o formula temperamentala este mai avantajoasa decat alta in ceea ce priveste rezistenta la stresuri si gradul de predispunere la anumite tulburari de ordin psihiatric - nevrotic sau psihotic.

D.p.d.v. educational - nu sepoate evidentia un T ca fiind absolut favorabil iar altul nefavorabil.

→ O importanta speciala dobandesc trasaturile temperamentale in cadrul relatiilor interpersonale, atractiile si respingerile dintre membrii fiind conditionate de ele.

Probleme generale ale temperamentului

1. Care este natura psihica a T ?

→ Este afectivo-reactiva.

→ Nu exista aproape nici o clasificare a T care sa nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amandoua.

→ Aceste criterii apar inca de la Hippocrate si Gallenus.

→ Aceste criterii se intalnesc si in tipologiile constitutionaliste. Kretschmer apreciaza T dupa:

a) 2 caracteristici ale afectivitatii

gradul de sensibilitate, numit de el psihestezie

tonalitatea afectiva predominanta, asa numitele proportii diatezice

b) 2 caracteristici ale activitatii

ritmul, viteza actiunilor

si tensiunilor psihice

→ Cel mai bine este pusa in evidenta natura afectivo-reactiva a T de tipologiile psihologice:

Wundt clasifica T dupa:

afecte (puternice/slabe)

miscari (repezi/incete)

Ribot dupa simtire si actiune.

Allport: T este ,,fundamentul emotional al P."

2. Ce exprima T din P ?

→ T. - Forma de manifestare a P. si nu continutul vietii psihice.

Dovada: unul si acelasi continut psihic se exprima extrem de diferit; continuturi diferite, ba chiar opuse, se pot exprima identic.

→ T. reprezinta modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand mai ales de stilul comportamental al omului.

→ T nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale omului.

3. T este innascut sau dobandit ?

Cvaziunanimitatea psihologilor au considerat T ca fiind innascut.

Allport, in 1961 arata ca T este ,,materia prima" din care se constituie P, "T se bazeaza foarte mult pe determinarea genetica" arata el.

2.4. Ce relatie exista intre tipul de activitate nervoasa superioara si T ?

La inceput s-a crezut ca intre tipul de a.n.s. si T exista o identitate, de aceea a fost definit unul prin altul. Cu timpul s-a remarcat ca cele 2 notiuni sunt distincte:

tipul de a.n.s. are o sfera mai larga (se manifesta in planul vietii psihice si in cel al vietii fiziologice) dar un continut mai restrans; este o notiune fiziologica, se manifesta mediat in planul vietii psihice

T are o sfera mai restransa dar un continut mai bogat; este o notiune psihologica

TIPOLOGIILE MORFOLOGICE

Criteriile de ordin morfologic, bioconstitutional au fost identificate si utilizate pentru prima data de Hippocrate. El a folosit notiunea de tip corporal, determinat de:

aspectul constitutional exterior

raportul dintre tesutul musculos si cel osos

dintre cutia toracica si abdomen

A delimitat

tipul corporal ftizic - caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tacut, reflexiv; medical predispus la tuberculoza

tipul apoplectic - aspect musculos-obez, statura mijlocie sau mica, temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emotional, necontrolat; medical, predispus la tulburari circulatorii si digestive.

→ Criteriile de ordin morfo-constitutional au revenit puternic la sfarsitul sec. 19, inceputul sec. 20 (primele 3 decenii) datorita dezvoltarii antropologiei fizice si a cercetarilor asupra raselor.

→ Punctul de plecare al acestor tipologii a fost observatia sistematica efectuata asupra sb. adulti sanatosi, iar uneori si asupra celor care prezentau diferite tulburari patologice. In acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza ca maladia realiza o exagerare a tipologiei normale si oferea posibilitati de observatie privilegiate.

Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)

Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen (1913-1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre:

simptomatologia psihocomportamentala

aspectul bioconstitutional extern.

Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul" (1921)

Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.K. va ajunge in final sa cuprinda 3 tipuri principale ai un tip accesoriu, mai putin individualizat.

3 tipuri principale:      1. picnic-ciclotim

2. leptosom (astenic)-schizotim

3. atletic-vascos

ca accesoriu este mentionat tipul displastic - reuneste numeroase varietati dismorfice

1. Tipul picnic-ciclotim

D.p.d.v. morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.

2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim

- constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei.

Tipul atletic-vascos

constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust.

D.p.d.v. medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice diferite:

predispune la tulburari maniaco-depresive

tulburari de natura schizoida (schizofrenie)

epilepsie

Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, el a obtinut 6 tipuri temperamentale:

3 ciclotimice si 3 schizotimice.

E.K. a incercat sa arate ca tipologia sa - care se definea initial prin structura morfologica si predispozitia catre anumite psihoze - corespundea, de asemenea, diferentelor fiziologice (in metabolism si functionarea endocrina) si diferentelor psihologice in diverse alte sfere decat cea emotionala.

Toate verificarile experimentale au confirmat diferentele intre picnic si leptosomi, dar au clasat atleticii intr-o pozitie intermediara.

Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa E.K. pornesc de la aceleasi criterii morfologice.

VIOLA si PENDE le clasifica dupa raportul dintre torace si membre, la care ultimul adauga functionalitatea endocrina.

TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE SI PSIHOFIZIOLOGICE

Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In clasificarea sa porneste de la:

principiul nevrismului - cf. caruia rolul principal in reglarea raporturilor organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, il joaca creierul;

teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice - psihicul este functie a creierului.

Pavlov studiind tipul de activitate nervoasa superiara dupa 3 propietati (forta, echilibrul, mobilitatea) apartinand proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia) a stabilit existenta a 4 tipuri de activitate nervoasa superioara:

tipul puternic-echilibrat-mobil (caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor 3 insusiri)

tipul puternic-echilibrat-inert (valori ridicate ale fortei si echilibrului si prin valori scazute ale mobilitatii)

tipul puternic-neechilibrat-excitabil (valori ridicate ale fortei, valori scazute ale echilibrului, cu predominarea excitatiei asupra inhibitiei)

tipul slab (valori scazute ale fortei si insuficienta individualizare a mobilitatii si echilibrului: sensibilitate emotionala crescuta, emotivitate, tensiune prelungita, rezistenta scazuta la stres si frustratie)

Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite in antichitate. Astfel:

1. are corespondent T sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat)

2.T flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent, adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si frustratii)

3. T coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, tendinta de dominare in relatile interpersonale, saturatie si plictiseala rapida la monotonie, imprudent)

4. T melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat)

Pavlov a demonstrat ca cele 4 tipuri considerate ,,pure" de combina intre ele, dand 16 tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, tipul ,,pur" fiind doar o entitate mai mult teoretica.

Clasificarea potrivit grupelor sanguine

Medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o noua tipologie fiziologica a T, bazata pe grupele sanguine. Clasificarea pune in corespondenta fiecare grupa sanguina cu un tip temperamental distinct. Astfel:

gr. sang. A ii corespunde T armonic (cautarea permanenta a armoniei cu anturajul lor, neputandu-se dezvolta si realiza decat in aceste conditii)

gr. sang. O - T melancolic (se afla intotdeauna in ,,consonanta" cu mediul extern, adaptativi)

gr. sang. B - T ritmic (slab sensibili la mediu, traind in ritmul propriu, independenti de variatiile ambiantei)

gr. sang. AB - T complex (dificultati in gasirea unui echilibru satisfacator, reuneste trasaturile celorlalte 3 T)

Clasificarea bazata pe asimetria functionala a emisferelor cerebrale

Ned Herman (1976) pornind de la pornind de la cercetarile lui Mac Lean si W. Sperry a pus la punct o clasificare a T luand drept criteriu gradul de folosire in rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor 2 emisfere.

Au fost identificate 4 tipuri cerebrale functionale, carora le corespund tablouri temperamentale distincte:

tipul cortical stang (C.S.): organizat, logic, determinat, stabil, conservator

tipul cortical drept (C.D.): ingenios, intuitiv, emotional, creativ, instabil, deschis

tipul limbic stang (L.S.): sigur pe sine, rezistent la frustratii, activ

tipul limbic drept (L.D.): serviabil, amabil, comunicativ, afectuos

Aceste clasificari se bucura de o larga recunoastere in randul specialistilor si se incearca introducerea ei in practica psihodiagnosticului.

TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE

Cu toate ca tipologiile fiziologice deschid posibilitati mai largi pentru analiza psihologica a T decat tipologiile morfologice, nici ele nu satisfac toate exigentele. Sub motivul ca un fenomen trebuie identificat si analizat pe baza unor dimensiuni de aceeasi natura calitativa, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.

Tipologia olandeza - HEYMANS & WIERSMA

Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, autorii pornind in eleborarea ei de la o ipoteza neurofiziologica, formulata de psihiatrul Otto Gross.

Pentru Gross orice fenomen psihic (o emotie) declanseaza o activitate a celulelor nervoase care persista si dupa terminarea lui, influentand inconstient activitatile ulterioare ale spiritului. Ele apar ca si cum ar fi opuse functiei cerebrale primare si functiei cerebrale secundare. Opunea astfel sb. cu activitate mentala superficiala, sb. cu functionare mentala profunda.

Cei doi autori si-au propus sa descrie P, sub raport temperamental, pe baza a 3 dimensiuni:

emotivitatea sau instabilitatea emotionala

activitatea sau forta pulsionala generala

primaritate-secundaritate, determinata dupa predominarea uneia dintre functiile identificate de Gross

Au stabilit 8 tipuri psihologice, corespunzand combinatiilor posibile:

+ = sb. se situeaza deasupra mediei pentru dimensiunea considerata

= sub medie

P = predominarea functiei primare

S = fc. secundara

Tipologiile psihanalitice :

Freud a elaborat o tipologie pornind de la stadiile evolutiei sexualitatii. A stabilit urmatoarele tipuri de baza: oral, anal, uretral, falic si genital.

Tipul oral este caracterizat prin ,,nevoia" de a depinde excesiv de altii pentru a-si putea mentine respectul de sine.

Tipul anal se distinge prin 3 trasaturi principale: parcimonie, iritabilitate, pedanterie.

Tipul uretral: ambitia si dorinta de competitie.

Tipul falic: temeritate, determinare, siguranta, ceea ce reprezinta in mare masura realizarii dorintei in raport cu angoasa de castrare.

Tipul genital corespunde ,,normalitatii ideale" a P. El este intruchipat de sb. care parcurg fara probleme toate stadiile evolutiei libidinale.

Karen Horney ia ca premise directiile principale pe care copilul le poate lua in relatiile sale cu anturajul:

de a se apropia de oameni

de a se opune

de a se indeparta

De aici sunt deduse 3 tipuri de T                              complezent

agresiv

detasat

Pentru Erich Fromm interactiunea cu parintii determina tipul de orientare speciala, de unde deriva 5 tipuri de orientari principale:

1.orientare receptiva (sb. asteapta tot ceea ce doreste de la o sursa externa)

2.orientarea de exploatare (sb. incearca sa ia totul de la altii prin forta)

3.orientarea acumulativa (isi fondeaza securitatea sa prin economisirea si conservarea a ceea ce poseda)

4.orientarea comerciala (sb. isi considera propria persoana ca pe o marfa care poate fi cumparata sau vanduta)

5.orientarea productiva (isi foloseste aptitudinile sale si isi realizeaza potentialitatile latente)

Daca tipologiile analitice culturaliste iau ca baza de pornire relatiile cu celelalte persoane, altele apeleaza la orientarea in lume. Astfel au procedat Jung si H. Rorschach (sub influenta celui dintai).

Tipologia lui Jung se refera direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal priveste tendinta pe care o poseda libidoul, respectiv energiile instinctuale ale sb. (care pentru Jung nu sunt de natura exclusiv sexuala), de a se orienta preponderent spre lumea externa, spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioara, spre sine (introversiune).

Tipologia lui Rorschach serveste ca baza pentru cel mai utilizat test proiectiv de P. Ea se intemeiaza pe opozitia intre extratensiv si introtensiv. La cele 2 tipuri, a adaugat un al 3-lea: coartat, care corespunde slabiciunii energiilor instinctuale, in absenta unei orientari, fie spre obiecte, fie spre viata interna.

O alta directie de analiza tipologica a P in plan temperamental este cea care ia ca punct de pornire specificul perceptiei. Tipologia perceptiva a fost elaborata de E.R. Jaensch si W. Jaensch.

Tipologia are la baza 3 trasaturi:

integrarea variabila fundamentala care oscileaza intre integrarea absoluta si dezintegrarea

diferentierea

polaritatea sentiment-gandire.

Combinatia intre cele 3 trasaturi au permis stabilirea a 7 tipuri de personalitate:

4 tipuri integrate                  B (exagerat integrat)

J (normal integrat)

J (partial si ocazional integrat, orientat spre lumea exterioara)

J (normal integrat, dar orientat spre lumea

interioara)

un tip S/vital, ocupa o pozitie intermediara intre integrare si neintegrare.

2 tipuri dezintegrate si considerate ca ,,degenerate"       S dezintegrat pur

S, la care exista o compensatie, inteligenta hipetrofiata ocupand locul primordial in raport cu afectivitatea.

Aceasta tipologie se bazeaza pe o serie de experiente asupra ,,memoriei eidetice a perceptiilor vizuale".

Unii sb. sunt capabili de a evoca dupa voie R vizuale si de a le face sa dispara la comanda.

Tipologii psihosociologice

Au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul social-cultural existential, la sistemul valorilor.

Dilthey, Spranger, Allport, Vernon pornind de la premisa ca valorile determina anumite tipuri umane deoarece omul are o anumita atitudine fata de ele, au distins 6 tipuri umane diferentiate intre ele prin atitudinea dominanta fata de valori:

teoretic (orientat spre cunoasterea obiectiva a realitatii, traind doar pentru o idee)

economic (dominat de dorinta de a obtine maximul de randament, cu minimul de efort, lupta pentru a dobandi avutii )

estetic (manifesta interes pentru viata sentimentala, subiectiva)

social (se dedica binelui altuia)

politic (aspira spre conducere, la el totul devine mijloc pentru atingerea scopului)

religios (orientat spre spiritualitate elevata)

Valorile implicate in aceste atitudini sunt: adevar, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate.

Allport, Vernon si Lindsey (1960) au propus chiar o scala de testare a acestor valori folosind twhnica alegerii fortate.

TIPOLOGIILE CLINICE

Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de KURT SCHNEIDER si are avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor.

Sunt delimitate 10 tipuri:

tipul hipertimic sau hipomaniac caracterizat printr-o stare permanent deviata spre euforie si hiperactivitate maniaca. Desi esre vorba de o stare permanenta, cu hipomanie la limita inferioara, aceasta nu este o psihoza.

Tipul depresiv (umoare permanent deviata spre depresie si durere morala; este vorba de o stare permanenta, prezentand la minimul trasaturile melancoliei)

Tipul nelinistit cuprinde 2 subtipuri:         

a) subtipul senzitiv (sensibilitate si incapabil de descarcare)

b) tipul anancastic (obsesional sau compulsiv)

tipul fanatic (paranoic) caracterizat prin rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu) si paralogism (rationament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, in limbaj comun)

tipul insteroid, histrionic sau mitomaniac (egocentrism, superficialitatea sentimentelor contrastand cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendinta spre fabulatie si mitomanie)

tipul instabil (oscilatie emotionala). In forma sa patologica tipul instabil corespunde dezechilibrului mintal descris de psihiatria franceza.

Tipul explosiv (reactii emotionale violente, agresive)

Tipul apatic (insensibilitate si raceala afectiva). In expresia sa patologica corespunde unor varietati ale ,,nebuniei morale" si ,,perversiunii constitutionale".

Tipul abulic (def. Prin trasatura influentabilitatii si prin ,,malabilitatea vointei")

Tipul astenic (fragibilitate neuropsihica la inf. situatiilor tensionate, fatigabilitate)

Tipologiile temperamentale prezentate mai sus ne permit stabilirea unor concluzii

cele bazate pe un singur criteriu (morfologic, psihologic) sunt mai simple, relativ mai saracacioase decat cele la care criteriile de clasificare se dubleaza (psihofiziologice, psihosociologice, clinice), acestea din urma reusind sa ofere tablouri mai variate si totodata mai realiste.

Ele se diferentiaza unele de altele nu doar prin natura si numarul criteriilor folosite, ci si prin numarul tipurilor stabilite; recent in psihologia personalitatii s-a ajuns la concluzia ca cea mai buna descriere a P s-ar putea face prin integrarea factoriala a criteriilor.

In ciuda diversitatii lor, chiar a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se aseamana intre ele; astfel, viscerotonul din clasificarea lui Sheldon nu este altcineva decat picnicul lui Kretschmer; cerebrotonul primului este leptosomul celuilalt, fapt care demonstreaza validitatea cercetarilor.

Pe masura ridicarii de la biologic spre psihologic si apoi spre psihosocial, tipologiile isi pierd oarecum din specificitatea lor temperamentala apropiindu-se mai mult de tipologiile caracteriale sau chiar cele ale P luata in ansamblul ei.

Desi tipologiile au o mare valoare operationala usurand cunoasterea omului, unele dintre ele dispun si de o serie de limite: afirma mai mult decat pot dovedi, sunt mai degraba constructii teoretice; desi au pretentia unor modele atotcuprinzatoare, ele prezinta aspecte partiale ale personalitatii.

Definirea aptitudinilor

Golu:

Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret.

Zlate:

Oricat ar parea de ciudat, definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate vis-a-vis de conceptul de aptitudine, s-a manifestat atitudini extrem de diverse.

In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite:

- o serie de alte 'realitati' psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile.

Americanii din perspectiva pragmatismului lor nici nu definesc aptitudinile.

In unele dictionare de psihologie vom intalni informatii referitoare la 'masurarea aptitudinilor', dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine (in paranteza fie spus aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci si pentru alte concepte, cum ar fi cele de inteligenta sau creativitate).

0 cercetare amanuntita a unor lucrari despre aptitudini releva cateva maniere distincte de definire a acestora:

1) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile

''Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa, eventual, si de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate"(PIERON).

Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de eficienta. Aceasta definitie este insa inacceptabila dupa opinia altor autori.

Fl. S. GOANGA: 'Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, venit prin exercitiu."

- 0 asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugereaza existenta unei relatii ca de la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar ca un segment al capacitatii, care alaturi de aptitudini cuprinde si alte segmente.

Evident ca intre aptitudini si capacitati nu exista doar diferente de sfera.

2) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor

Cei mai multi psihologi, atunci cand definesc aptitudinile, se refera la rezultatul obtinut in urma intrarii lor in functiune.

Finalitatea aptitudinilor reprezinta obtinerea unui randament superior mediei, intr-un anume domeniu de activitate

Notiunea de randament se refera:

- atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului

- la rapiditatea cu care se desfasoara activitatea.

Mai recent notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de 'comportament eficient".

MITROFAN: ,,Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care . faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul activitatii".

Cu toate ca accentul pus pe randament sau pe comportamentul eficient, ca note definitorii este ale aptitudinii este binevenit, se pierde din vedere natura si specificitatea psihologica.

3) definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific

In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informatii, deprinderi, interese, capacitati).

In felul acesta, apare insa un nou pericol: acela de a largi nepermis de mult sfera notiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietii psihice.

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema.

Zlate considera ca iesirea din impas s-ar putea obtine printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, insotita insa de o serie de explicitari suplimentare.

Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.

Ea ne raspunde la intrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in cadrul activitatii pe care o desfasoara?" si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta, in dublul sau inteles: cantitativ si calitativ.

In evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum:

volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzator, volumul ,,produselor finite" obtinute;

timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale;

timpul necesar obtinerii unui ,,produs finit";

intensitatea efortului depus

Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum:

gradul de dificultate si complexitate a sarcinii rezolvate

noutatea si originalitatea ,,produsului final"

valoarea in sine a ,,produsului final" in domeniul dat

procedeul folosit in rezolvarea sarcinii

diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvarii

Cu cat cele doua laturi ale performantei iau valori mai ridicate, cu atat aptitudinea este mai bine structurata, si invers.

De aici rezulta ca orice aptitudine pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ.

Primul rezida in ceea ce un subiect luat separat reuseste sa faca intr-o sarcina sau situatie data (la un test de matematica):

daca rezultatul este nul, se conchide absenta aptitudinii pentru categoria respectiva de sarcini;

daca rezultatul este pozitiv, se conchide prezenta aptitudinii considerate.

Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizeaza un subiect intr-o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare valorica.

In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine situatiilorsi solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate.

In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza un asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune.

Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta: perceptie, memorie, gandire, imaginatie.

Argumentul il constituie cazul subiectului cu memorie fenomenala, descris de A.R. Luria (1953), care, in pofida extraordinarei performante in memorarea si reproducerea oricarui gen de material, n-a reusit sa-si apropie si sa-si integreze structura nici uneia din profesiile la care a aspirat - limbi straine, muzica, matematica, medicina - fiind nevoit, pana la urma, sa ramana un simplu actor de circ.

Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala.

Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principal, urmatoarele verigi:

veriga informationala - inteleasa ca un ansamblu organizat de reprezentari, cunostinte, idei, intelegeri si interpretari despre domeniul obiectiv al activitatii;

veriga procesual-operatorie - ca sistem inchegat de operatii si conditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului intern (mental) al al produsului ce se propune a fi obtinut;

veriga executiva , care include actiuni si procedee mentale si motorii de punere in aplicare si de finalizare a ,,proiectului" (modelului);

veriga dinamogena si de autointarire - reprezentata de motivatie si afectivitate;

veriga de reglare - in care delimitam doua secvente:

una de selectare si orientare valorica - in cadrul careia rolul principal revine sistemului atitudinal,

si alta de coordonare, optimizare si perfectionare, reprezentata de functia evaluativ-critica a constiintei si de vointa - care da masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultatilor si esecurilor (90% transpiratie, 10% inspiratie ).

Zlate:

. Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati.

. Este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitatilor.

. Numai insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior poate fi considerata aptitudine

Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei (cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.

. Sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate.

Nu insusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leaga unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.

Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie de cerinte:

- sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii;

- sa asigure efectiv finalitatea activitatii;

- sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;

- sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.

Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul

El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul

Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata cooordonata timpului.

►Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii:

de structurare si maturizare

de optimum functional;

de regresie

Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in general, o aparitie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii.

Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a unor tendinte, se acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior.

Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple:1. biologice, geografice, sociale.

Pe durata maturitatii, aptitudinea ramane la un nivel relativ constant, daca nu intervin anumite conditii patologice care pot sa duca la o deviatie brusca si la o modificare profunda a personalitatii, asa cum se intampla in dementa precoce.

2.Incepand, insa, cu o anumita varsta (dupa 70 de ani), isi face aparitia diminuarea acuitatii senzoriale, slabirea memoriei, cu reducerea capacitatii de achizitie, slabirea capacitatii de concentrare, etc.

3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor varstei, ea fiin influentata si de mediu.

II. Criterii de evaluare a aptitudinilor

Evaluarea prezentei sau absentei aptitudinilor la un individ se face, adeseori, dupa rezultatul obtinut, eventual dupa o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficienta).

Aceasta constatare ridica urmatoarea problema: pot fi oare evaluate aptitudinile numai dupa produs, dupa ceea ce se obtine?

Aprecierea prezentei sau absentei aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa produs, dupa caracteristicile lui, ci si dupa:

- latura procesuala, dupa fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs,

- dupa particularitatile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului utilizat).

Dupa ce criterii evaluam diferentele dintre doua sau mai multe persoane atunci cand si produsele si procesele sunt asemanatoare?

Raspunsul este relativ simplu:

- dupa latura structural-functlonala a aptitudinii

- dupa componentele ei

- dupa modul de relationare a acestora.

Fiecare dintre noi dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele, formele sau culorile, de spirit de observatie, de reprezentari vizuale sau auditive, de operatiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem muzicieni, pictori, matematicieni.

Pentru a vorbi de existenta aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar ca insusirile enumerate sa dispuna:

- de un mare grad de organizare interna, adica de structurarea propriilor lor elemente componente,

- apoi de o mare functionalitate, adica de capacitatea de a se lega unele de altele, de a se imbina intr-o astfel de sinteza originala incat sa asigure realizarea usoara, rapida

- de inalt nivel a unei activitati.

Nu atat prezenta spiritului de observatie, de pilda, este necesara unui scriitor, ci un spirit de observatie ascutit, rapid, cuprinzator, legat si imbinat cu insusirile imaginatiei, ale gandirii, ale activitatii creatoare.

Numai o astfel de organizare si functionalitate superioara permite realizarea deosebita a creatiei literare.

Pornind de la latura structural-functionala a aptitudinilor, putem diferentia intre ele aptitudinile ce apartin unor domenii diferite, dar si aceluiasi domeniu de activitate.

In primul caz, criteriul evaluativ il constituie natura si specificul componentelor implicate.

In cel de-al doilea caz, al aceleiasi aptitudini, componentele fiind identice, semnificativa devine ierarhizarea lor.

Criteriul structural-functional de evaluare a aptitudinilor ne ajuta sa intelegem mai bine si alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom intelege ca succesul unei activitati nu se datoreaza doar unei componente izolate a aptitudinii, oricat de dezvoltata ar fi ea.

Nu trebuie sa credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar constitui o piedica in realizarii activitatii in care ea este implicata.

Aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea reciproca a componentelor lor in urma carora apar fenomene ca cel al compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima.

Diferentele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate si dupa urmatoarele criterii

- locul si rolul aptitudinilor in structura personalitati;

- dupa felul cum se raporteaza si se leaga de alte elemente ale vietii psihice.

Aptitudinile intra in relatii cu toate celelalte componente ale vietii psihice (cunostinte, priceperi, deprinderi, stari afectiv-motivationale, trasaturi caracteriale, etc).

Aptitudinile nu numai ca se realizeaza prin intermediul proceselor psihice, dar sunt sintetizari si generalizari ale diferitelor particularitati dominante ale proceselor psihice.

Un rol aparte, in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, il au si deprinderile.

Cele doua componente psihice par a fi total opuse:

Deprinderile sunt

- componente automatizate ale activitatii,

- asigura realizarea activitatii la acelasi nivel,

- pe masura ce se elaboreaza, isi reduc numarul proceselor implicate in ele,

Aptitudinile

- componente plastice, maleabile;

- conduc la perfectionarea activitatii

- abia pe masura ce se formeaza isi amplifica si isi complica structura interna.

Deprinderile sunt incadrate in aptitudini, ele devin elemente operationale ale aptitudinilor, marind in felul acesta productivitatea.

Nu orice deprindere este favorabila aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formata.

0 deprindere insuficient consolidata sau gresit elaborata poate perturba sau inhiba aptitudinile.

Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivationale, la mecanismele energizant-stimulatoare explica si mai bine diferentele aptitudinale existente intre oameni.

Se stie si din experienta cotidiana ca fara motivatie (trebuinte, interese, aspiratii, idealuri), multe potentialitati aptitudinale raman latente.

Motivatia are un dublu rol

- in formarea, in elaborarea aptitudinilor,

- in valorizarea lor maximala;

Relatia dintre aptitudini si motivatie este mai complexa.

Nu esta vorba despre motivatie in general, ci despre o motivatie particulara, cu o anumita intensitate, durata etc.

Motivatia puternica duce, de obicei, la anxietate, deci la scaderea randamentului.

Performanta obtinuta, datorita prezentei aptitudinii, creste motivatia.

III. Probleme controversate a aptitudinilor

O problema controversata o reprezinta caracterul lor innascut sau dobandit.

Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic controversata.

In psihologia clasica, abordarea ei s-a facut de pe pozitii unilateral-absolutizante, delimitandu-se 2 orientari diametral opuse: ineista si genetista.

Ambele isi au originea in filosofie: prima in filosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon, Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiul ,,tabula rasa").

1. Orientarea ineista, in plan stiintific, se sprijina pe teoria ereditatii elaborata, in secolul XIX , de Morgan si Mendell.

Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator.

Aceasta idee este afirmata si sustinuta de Fr. Galton in lucrarea ,,Hereditary Genius" (1914). El afirma ca individul se naste cu un potential aptitudinal mai mult sau mai putin bogat, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand, nimic semnificativ in el. Galton se sprijina pe datele oferite de analiza comparativa a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalitati creatoare din domeniul matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.

Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele referindu-se doar la cazurile reusite, cele nereusite nefiind luate in calcul. De aceea, cel putin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de generala.

Ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei psihologii a facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se demonstreze determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice.

2. Genetismul se sprijina pe teoria evolutionista a lui Darwin.

Fidel principiului ,,tabula rasa", genitismul procedeaza la absolutizarea rolului mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar.

Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau la fel, diferentierile intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de catre factorii mediului extern, indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic.

Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.

Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si indelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine.

Genitismul a fost imbratisat pe scara larga in psihologia secolului XX, mai cu seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de sorginte materialist-didactica.

Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una dintre ele neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.

0 noua problema se contureaza: care este natura relatiei dintre predispozitii si aptitudini, este ea o relatie de determinare sau doar de conditionare?

1. Unii autori au fost tentati sa creada ca predispozitiile determina, sunt cauza aptitudinilor, socialul nefacand altceva decat sa dezgroape ereditarul, fara a adauga nimic nou.

Psihologul american E. Thorndike era de parere ca aptitudinile ar fi inscrise in gene ca purtatoare ale ereditatii.

Daca intre predispozitii si aptitudini ar exista o relatie de determinare ar insemna ca o predispozitie sa conduca intotdeauna la formarea aceleiasi aptitudini.

In realitate, o predispozitie poate sta la baza formarii mai multor aptitudini. Ele au un caracter polivalent, constituie doar o premisa, o conditie pentru aptitudini, sunt simple potentialitati latente care faciliteaza sau impiedica formarea aptitudinilor.

Multi autori, influentati de conceptia behaviorista, dar si de cea marxista, au aratat ca intre predispozitii si aptitudinini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care determina aptitudinile.

S-a descoperit ca dotatia ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia ca mai valoroasa decat ea este activitatea prin continutul si mijloacele sale, modeleaza predispozitiile.

Golu:

Aptitudinea ca nivel integrativ de rang superior, nu pote fi nicidecum innascuta, dar nici ,,introdusa" ca atare din afara de catre mediu. Ea se constituie in ontogeneza pe baza interactiunii complexe, contradictorii dintre ,,fondul ereditar" si mediu (acesta considerat in cele 2 forme generice: intrauterin si extrauterin).

Zlate: Concluzie

In procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea sau mediul, cat calitatea lor.

O ereditate precara, asociata cu conditii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini.

O ereditate superioara va fi neputincioasa daca conditiile de mediu sunt nesatisfacatoare.

Cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si de mediu) este mult prea diferita, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile.

In anumite limite insa, diferentele de calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrarii in functiune a fenomenului compensarii.

Ideal ar fi ca factorii ereditari si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele fiind maxime.

Clasificarea aptitudinilor

Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii.

Pe baza lui, au fost delimitate:

aptitudini generale

aptitudini speciale

Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini.

Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditii variabile ale mediului.

Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale.

Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente.

In schema lor de organizare si functionare se include caracteristicile rezolutiv-integrative ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixare-pastrare etc) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta, finetea si melodicitatea miscarilor, tempo, ritm, precizie, complexitatea actiunilor).

Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice care, pe de o parte sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte sunt proprii tuturor oamenilor.

Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa.

In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-i-se atat memoria cat si imaginatia fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de inteligenta (Binet - Simon, Terman, Wechsler-Bellvue, Alexander).

Aptitudini speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala.

Clasificarea lor se face dupa genul activitatii in cadrul careia se manifesta, delimitandu-se, printre altele:

- aptitudini artistice, stiintifice, tehnice, sportive, manageriale.

In interiorul fiecarei clase, se evidentiaza aptitudini cu un grad de individualizare si de specializare si mai ridicat.

Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare mediei, ea prezinta tabloul unui continuu valoric destul de intens, facand ca persoanele care o poseda sa se diferentieze semnificativ intre ele.

O atare distributie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate aptitudinile speciale.

Aspectul diferential trebuie considerat intr-un dublu sens:

ceea ce deosebeste si distanteaza pe curba performantei un subiect care poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea aptitudine - subiectul comun, si

nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date care face ca subiectii cu acelasi tip de aptitudine sa se deosebeasca si sa se distanteze intre ei.

Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul.

CARACTERUL - ca latura relational-valorica si de autoreglaj a personalitatii

Acceptiunile notiunii de caracter

Ca latura relationala a P, ,,responsabila" de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extrne si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.

Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.

Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual.

In 1952 H. Pieron semnala in ,,Vocabular de psihologie" 4 definitii ale caracterului:

maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ (Wallon

individualitate psihologica Dumas

ansamblul, uneori sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ (Burloud

ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste (Heyer

Dispuse intr-o alta ordine cele 4 definitii arata:

continutul psihic al caracterului (def. 4)

caracteristicile acestui continut (def. 1 si 3)

efectul general produs de stabilirea continutului (def. 2)

Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste 3 elemente.

Unii autori incercand sa identifice continutul propriu-zis al caracterului s-au oprit pe rand asupra celor 3 mari componente ale vietii psihice: intelectuale, afective, volitive.

Alti autori si-au fundat caracterologiile lor pe vointa.

Levitov: vointa reprezinta coloana vertebrala a caracterului.

Sunt si autori care definesc caracterul cu ajutorul structurilor afective care apar in calitate de constituienti psihici esentiali ai caracterului.

Al. Rosca: caracterul- ,,ansamblul sentimentelor".

Aceste definitii se indeparteaza de esenta notiunii de caracter.

Alti autori au incercat sa reuneasca elementele cognitive, afective si volitive in structura caracterului.

In psihologie, se intalnesc 2 curente

unul care include in sfera notiunii de caracter atat insusirile genotipice determinate biologic, cat si pe cele fenotipice, dobandite sub influenta mediului natural si social; reprezentantii orintarilor biologizante si fiziologizante

altul care raporteaza notiunea de caracter numai la P umana, in care se include insusirile fenotipice de esenta socio-culturala, etica-axiologica, subliniind astfel existenta unei deosebiri calitative intre caracter si temperament (reprezentantii orientarii socio-antropo-culturologice).

In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.

Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu.

Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la reactiile sociale, adica un anumit profil caracterial. Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de solicitari. El poate pune individul in urmatoarele 3 ipostaze:

de concordanta deplina cu societatea

de respingere reciproca totala

concordanta partiala-discordanta partiala

Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.

El se manifesta numai in asemenea imprejurari.

Nu este suficient sa punem sb. intr-o situatie oarecare, ca in cazul temperamentului, ci neaparat intr-o situatie sociala semnificativa.

Semnificativul se poate imparti in individual si general.

- cand caracterul se structureaza pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca marunt, mercantil;

cand se structureaza pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat ca mare, nobil.

In primul caz, individul isi va demonstra intrega forta a caracterului sau in actiunile indreptate spre atingerea scopurilor personale.

In cazul al 2-lea, forta caracterului se va dezvalui numai in actiunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare sociala mare.

Rezulta ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale semnificative pentru individ.

Structura psihologica a caracterului

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor psihice particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si adaptarii sale la mediul socio-cultural in care traieste.

In diferitele perioade ale evolutiei ontogenetice integrarile respective angajeaza in masura diferita afectivitatea, motivatia, cognitia si vointa.

La varstele mici, integrarea caracteriala se realizeaza preponderent pe dimensiunile afectiva si motivationala (formarea Supraeului in conceptia freudista se intemeiaza pe acceptarea de catre copil a consemnelor morale ale autoritatii paternale, pentru a evita sanctiunile si a obtine satisfacerea trebuintelor sale).

La varstele mai mari incepand mai ales cu adolescenta, integrarea caracteriala se realizeaza cu precadere pe dimensiunile cognitiva (analiza si evaluarea critica a normelor si modelelor socio-culturale) si volitiva (autodeterminarea, angajarea pe o directie sau alta a orientarii si modului de conduita).

In structura caracterului se regasesc ,,elemente" de ordin afectiv, motivational, cognitiv si volitiv, care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu ceilalti semeni si cu societatea.

Ponderea celor 4 tipuri de comportamente in structura caracterului este diferita la diferiti indivizi, ea putand constitui criteriu de clasificare tipologica. Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelasi la toti oamenii.

K. Levin a demonstrat gradualitatea structurilor P de la niveluri initial difuze, cu componente si articulatii nediferentiate, se trece prin niveluri intermediare si se ajunge la niveluri mature.

Aceasta ,,schema" se aplica si structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul dintre cele 3 niveluri de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior (inalta diferentiere si integrarea tuturor componentelor).

Prin definitie structura pp. o anumita stabilitate, existenta anumitor invarianti. Ca structura, caracterul trebuie sa satisfaca si el aceasta conditie.

Dar structura caracteriala trebuie sa posede si un anumit coeficient de flexibilitate, care sa-i permita ,,perfectionarea", ,,corectia",,,reorganizarea".

Caracterul este modelabil pe toata durata vietii sb., dintr-un initial negativ, putand deveni unul pozitiv (daca situatiile si experientele sunt suficient de semnificative).

In plan social, se apreciaza stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea, maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice, care se aplica unei situatii sau alteia, unui context relational sau altuia.

Spre deosebire de temperament, caracterul reflecta si ne trimite intotdeauna la latura de continut, de esenta a P ca sb. social si ne impune valorizarea etica a comportamentului.

D.p.d.v. functional, structura caracteriala include 2 ,,blocuri":

a)        blocul de comanda sau directional, in care intra scopurile mari ale activitatii, drumul de viata ales, valorile alese si recunoscute de individ.

b)        Blocul de executie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregatire, conectare si reglare a conduitei in situatia concret data.

Atitudinile si trasaturile caracteriale

Atitudinile

Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive.

Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa.

Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta.

Atitudinea este invariantul pe baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.

Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata pe convingerile lui puternice traduce o atitudine.

Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o ,,variabila ascunsa", de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului.

Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea.

Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua.

Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.

De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii

directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de indepartare;

gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii - pozitiv si negativ - , trecand prin punctul neutru 0;

In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini.

Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale:

cel incitativ-orientativ, implicit selectiv-evaluativ;

segmentul efector, executiv, preponderent operational;

Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului.

Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul orientativ si cel executiv, volitiv.

Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau din interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini.

Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de :

coordonare, cooperare sau cele de contradictie

incompatibilitate, chiar de excludere reciproca

relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate (compensate) prin cele mai proeminente dezvoltate.

Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o fizionomie specifica profilului caracterial ale unei persoane.

Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de valoarea lor morala.

Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori.

Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini -valori specifice fiecarui individ, care odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient.

Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si o functie evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ.

Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea

Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativ - pasiva de raportare la lume care nu introduce nici o schimbare in situatie. Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Fromm.

Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de indepartare.

Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane decat opinia: faptele atarna mai greu in aprecierea P unui om decat vorbele.

Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta perfecta si neconditionata.

Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza un mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si periodica intre planul intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si actiunilor.

Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului.

In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel compromis convenabil intre individ si societate.

Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea unei interactiunii optime intre individ si cei din jur.

Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v. social, dar defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului poate fi favorabila individului, dar repudiata social.

Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:

atitudinile fata de sine

atitudinile fata de societate

Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza:

autoperceptiei si autoevaluarii

a perceptiei si evaluarii celor din jur

Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri:

a)        segmentar

b)        global.

In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social.

In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.

Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii ,,obiectelor" si ,,situatiilor" generate de realitate.

Astfel putem delimita:

atitudinea fata de munca

atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale;

atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata)

atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;

atitudinea fata de ceilalti semeni.

Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale.

2. Trasaturile caracteriale

Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale.

Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P.

M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el."

Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala.

Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte

sunt esentiale, definitorii pentru om;

sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului;

sunt coerente cu toate celelalte;

sunt asociate cu o valoare morala;

sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului.

Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist).

La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.

Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul unei balante cu 2 talere:

cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu, slab determinat;

cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv;

cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente negativ.

Interpretat ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa

El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan comportamental:

functia relationala - pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor sociale

functia orientativ-adaptativa - permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit scopului sau;

functia de mediere si filtrare - ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;

functia reglatoare - creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita

In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a P, mai mult ,,nucleul P".

El este cel care da valoare P:

- prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P;

- prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.

5. Modelele caracterului

Desi caracterul reprezinta ,,nucleul personalitatii", el este insuficient abordat in psihologia contemporana. Predomina in analiza lui un oarecare descriptivism, o insiruire de informatii insuficient sudate intre ele.

Determinat de unele limite ale analizei caracterului, Zlate i-a acordat o atentie deosebita, fapt care l-a condus la elaborarea unor modele explicativ-interpretative ale acestuia, pe care le prezentam in continuare.

Modelul balantei caracteriale

Acest model i-a fost sugerat de parerea potrivit careia ,,atitudinile exista 2 cate 2, una opusa alteia . niciodata nu se poate face cu seriozitate afirmatia ca o persoana oarecare ar dispune numai de una dintre trasaturile perechi, cea pozitiva sau cea negativa . nu exista si nu poate exista reductii absolute la termeni singulari" (P.P.-Neveanu).

Aceste trasaturi opuse (bun-rau) se gasesc la una si aceeasi persoana in proportii si amestecuri diferite.

S-ar putea afirma ca la nastere trasaturile caracteriale se afla in pozitia 0 (zero), evolutia lor fiind teoretic egal probabila.

In realitate insa, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social.

Ne putem imagina o balanta cu 2 axe sau talere inclinandu-se cand intr-o parte, cand in alta si in cele din urma stabilindu-se la unul sau altul dinre poli, in functie de:

natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil;

intarirea sau sanctionarea lor exterior-educativa;

gratificarea sau condamnarea lor

asimilarea sau respingerea lor prin invatare.

Procesul este insa mai complex, fiind determinat            

- atat de numarul situatiilor pozitive sau negative cu care se intalneste

- de intarirea sistematica a unora dintre ele.

Cand numarul situatiilor si intaririlor este egal copilul se afla intr-o dispozitie tensional-conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva, comportamentul sau fiind fie de de expectativa, fie de cautare activa pentru a depasi sau cel putin pentru a reduce disonanta pe care o traieste. In aceasta situatie, balanta este in echilibru sau tinde sa se dezechilibreze.

Daca numarul situatiilor si intaririlor pozitive il intrece pe al celor negative, atunci evolutia spre rolul pozitiv este evidenta, balanta dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale bune.

In ambele cazuri o trasatura iese invingatoare si devine precumpanitoare in conduita individului numai in urma luptei, a ciocnirii cu cea opusa ei.

Trasatura invinsa nu dispare insa, ci se pastreaza sub forma unor reziduri, putand fi reactualizata in diferite alte situatii.

Trasatura caracteriala este insa prima, care dispune de stabilitate, cea ce-a doua avand o manifestare intamplatoare in comportament.

Modelul balantei caracteriale are o tripla semnificatie:

▪arata si explica mecanismul psihologic al formarii caracterului, forta motrice a dezvoltarii acestuia care consta, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea si lupta lor

▪sugereaza interpretarea caracterului nu doar ca formandu-se (din afara), nu doar ca rezultat automat si exclusiv al determinarilor sociale, ci si ca autoformandu-se (din interior), cu participarea activa a individului.

▪conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.

Cand pe unul dintre talerele balantei se aduna mai multe trasaturi pozitive, putem vorbi de un ,,om de caracter", iar cand dominante sunt trasaturile negative, vorbim de un ,,om fara caracter"(om cu un ,,caracter negativ").

Cand balanta se afla in echilibru, avand acelasi numar de trasaturi si pe un taler si pe altul, avem de-a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.

Modelul cercurilor concentrice caracteriale

Isi are originea in conceptia lui Allport cu privire la insusirile (trasaturile) de P clasificate in trasaturi comune (care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii) si trasaturi individuale, denumite dispozitii personale (ele diferentiindu-i pe oameni unii de altii).

Trasaturle comune sunt de 3 tipuri

cardinale (dominante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, constituind ,,radacinile vietii")

centrale (evidente, generalizate, constante, controland un mare numar de situatii obisnuite, comune)

secundare (periferice, mai putin active, exprima aspecte neesentiale de manifestare a individului; au o existenta minora si latenta)

Dispozitiile sunt clasificate in functie de numarul si rolul lor.

dispozitiile cardinale, sunt putine la numar, una, doua, dar cu rol esential in comportament, controlandu-le pe celelalte in situatii deosebite;

dispozitiile centrale sunt mai numeroase, dar intervin in situatii obisnuite de viata;

dispozitiile secundare sunt si mai numeroase, dar au o existenta latenta si controleaza mai putin comportamentul individului.

Clasificarea lui Allport a sugerat dispunerea dispozitiilor personale in 3 cercuri concentrice:

in cercul de la mijloc sunt amplasate trasaturile cardinale

in urmatorul cerc - trasaturile centrale

in cel de la periferie, in cercul cel mai mare, trasaturile secundare.

Trasaturile caracteriale autentice sunt doar primele 2 care dispun de constanta.

Trasaturile secundare ar putea reprezenta fie ,,reziduri" caracteriale, adica trasaturi care au iesit invinse din ciocnirile, conflictele si contradictiile ce au avut loc, fara a dispare insa cu totul, fie ,,potentialitati" caracteriale, adica trasaturi aflate in germene, dar care la un moment dat ar putea deveni active.

Trasaturile aflate in cele 3 cercuri concentrice au un caracter mobil, flexibil, putand trece, in functie de cerinte, situatii dintr-un cerc in altul.

Nu este vorba doar de faptul ca situatii diferite declanseaza intrarea in functiune a unor trasaturi diferite, ci chiar de transformarea, convertirea trasaturilor caracteriale negative in pozitive sau invers.

In acest proces rolul esential revine educatiei care poate planui o serie de masuri menite a contribui la ,,deplasarea" unor trasaturi dintr-un cerc in altul.

Prin educatie omul isi da seama de valoarea trasaturilor caracteriale, care sunt bune si care rele, care trebuie formate si promovate in conduita si care estompate sau chiar inlaturate.

La realizarea unor astfel de ,,transformari" individul este ,,fortat" de insasi situatiile, imprejurarile, normele, valorile cu care intra in contact.

Ceea ce era acceptabil si dezirabil la un anumit moment dat devine intolerabil sau indezirabil la un alt moment dat.

modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor insusiri de P, mai ales atunci cand nu cunoastem sau cand nu suntem siguri de semnificatia detinuta de acestea.

Modelul piramidei caracteriale

Acest model are la baza parerile acelor autori care considera ca esential pentru caracter este nu atat numarul attitudinilor si trasaturilor, ci modul lor de organizare, relationare si structurare.

H. Eysenck era de parere ca ,,relatiile dintre atitudini si trasaturi sunt cu mult mai mportante decat insasi atitudinile si trasaturile luate fiecare in parte".

Atitudinile se leaga, se inlantuie si sunt conditionate unele de altele formand un adevarat sistem.

Ideea ierarhizarii trasaturilor caracteriale se impune de la sine .

Zlate considera ca aceasta ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde:

in varf trasaturile esentiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanta, pregnanta si generalitate;

spre baza, trasaturi din ce in ce mai particulare.

Asa cum exista o ,,piramida a conceptelor" (Vigatski), o ,,piramida a trebuintelor" (Maslow), tot asa ar putea exista si o piramida a caracterului.

Asa cum notiunile de specie se subordoneaza notiunilor de gen, tot asa vom intalni o subordonare si integrare treptata a trasaturilor caracteriale.

Asa cum in piramida conceptelor fiecare concept reprezinta un nod de care se leaga toate celelalte, tot asa in piramida caracterului fiecare trasatura de caracter va constitui un nod aflat in relatie cu toate celelalte. La nivelul trasaturilor caracteriale relatiile sunt extrem de variabile de la un individ la altul. Una poate fi trasatura dominanta la individul X si alta la individul Y.

Ceea ce la unul este subordonat, la altul poate fi supraordonat.

De aici deriva specificul caracterial al fiecarui individ, arhitectonica diferita de la unul la altul.

ofera posibilitatea intelegerii caracterului ca un sistem organizat si bine structurat

conduce spre ideea diferentierii mijloacelor actiunii educative.

Cele 3 modele explicativ-interpretative ale caracterului se depasesc unul pe altul.

Daca in rimul este vorba doar despre o singura trasatura caracteriala, cu aspectele ei contradictorii, in cel de-al doilea apar mai multe trasaturi, insa dispuse intr-o oarecare dezordine, mai ales in interiorul fiecarui cerc, pentru ca in cel de-al 3 cerc acestea sa se lege unele de altele, sa genereze structuri si sisteme caracteriale, specifice fiecarui individ in parte.

Modelele propuse pretind interventia educationala de evocare si intarire cu perseverenta a acestor factori, conditii si motive care conduc la formarea unui caracter unitar, echilibrat, dezirabil social, si de a lua masuri impotriva factorilor, conditiilor si motivelor care ar putea inclina balanta spre polul negativ.

INTELIGENTA - CA LATURA REZOLUTIV-PRODUCTIVA A PERSONALITATIl

1. Inteligenta: delimitari conceptuale

Termenul de inteligenta provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relatii intre relatii.

Chiar terminologia sugereaza ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la stabilirea relatiilor dintre insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor si nu a relatiilor intre relatii.

Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea si sublinierea ei in cunoastere, pana la diminuarea semnificatiei ei sau chiar pana la eliminarea ei din existenta umana.

Daca pentru gandirea occidentala inteligenta aparea a fi atributul esential, fundamental care face din om ceea ce el este, pentru gandirea orientala era redusa la minimum.

In aceeasi epoca cu Socrate si Platon care considerau ca inteligenta ii permite omului sa inteleaga ordinea lumii si de a se conduce pe sine insusi, Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenta pentru a ajunge la cea mai inalta forma de fericire.

Controversate au fost si functiile inteligentei.

Hegel : inteligenta este un fel de gardian al intregii vieti psihice

Montaigne inteligenta forma imagini eronate despre Dumnezeu, lume si oameni, de aceea ea trebuie sa se centreze pe sine insasi.

Impartite sunt si opiniile cu privire la relatiile dintre inteligenta si alte functii psihice.

Kant o vede in uniune cu sensibilitatea, numai din aceasta intrepatrundere totala si absoluta izvorand cunoasterea

Sensualistul Condillac, pentru care toate cunostintele vin prin simturi, nu uita sa adauge insa ca inteligenta apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simturi.

Pascal, dimpotriva, considera ca inteligenta este inhibata de afectivitatea debordanta.

Shopenhauer vedea inteligenta ca fiind subordonata vointei, singurul element primar si fundamental.

Cand vorbim despre inteligenta ca sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice, avem in vedere operatii si abilitati, cum ar fi: adaptare la situatii noi, generalizarea si deductia, corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate, anticiparea deznodamantului consecintelor, compararea rapida a variantelor actionale si retinera celei optime, rezolvarea usoara si corecta a unor probleme cu grad crescande de dificultate.

Toate aceste operatii si abilitati releva cel putin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei:

capacitatea ei de a solutiona situatiile noi. cele vechi, familiare, fiind solutionate cu ajutorul deprinderilor, obisnuintelor;

rapiditatea, supletea, mobilitea, flexibilitatea ei;

adaptabilitatea adecvata si eficienta la imprejurari

Inteligenta apare deci ca o calitate a intregii activitati mentale, ca expresia organizarii superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivationale si volitionale.Numai pe masura ce se formeaza si se dezvolta mecanismele si operatiile tuturor ceorlalte functii psihice vom intalni o inteligenta supta si flexibila.Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenta ca expresie a efortului evolutiv al constiintei.

In psihologie, aceasta caracteristica a fost descrisa magistral de Piaget in epistemotogia sa genetica.

Cand vorbim de inteligenta. ca o aptitudine generala, avem in vedere implicarea ei cu succes in foarte multe activitati. Vizam nu atat continutul si structura ei psihologica ci finalitatea ei.

0 asemenea acceptiune este insa limitata deoarece stim ca exista nu numai o inteligenta generala, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o multitudine de activitati, ci si forme specializate de inteligenta (teoretica, practica, sociala, tehnica, stiintifica) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati.

In acest caz, se pare ca definirea ei ca sistem de operatii este mai convenabila. Oricum, cele doua acceptiuni sunt strans legate intre ele, neputand fi considerate independent una de alta.

De aceea se recurge la o definitie compozita. 'lnteligenta este capacitatea globala de cunoastere a lumii, gandire rationala, capacitatea de a invinge provocarile vietii.

Comentatorii acestei definitii arata ca importanta ei consta in faptul ca vede in inteligenta capacitatea de a acumula cunostinte, de a functiona rational si efectiv, si mai putin un simplu rezervor de cunostinte.

Unii autori au avut curiozitatea de a compara notiunea populara de inteligenta cu cea academica. Oamenii simpli intervievati in librarii, in statii de metrou au considerat ca inteligenta dispune de trei componente:

abilitati de rezolvare a problemelor;

abilitati verbale

competenta sociala.

Psihologii experti au fost de acord cu aceste caracteristici, adaugand insa doua corective:

cred ca motivatia este un ingredient important al inteligentei academice

inlocuiesc competenta sociala cu atribute specifice inteligentei practice

La ora actuala, persista in psihologie intrebarea daca inteligenta este capacitatea generala de achizitie a cunostintelor, de ratiune, de rezolvare de probleme sau ea implica diferite tipuri de abilitati.Cei mai multi inclina pentru prima ipoteza.

Altii, mai putini la numar, celui de al doilea punct de vedere.

De exemplu, Howard Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenta multipla. El stabileste sapte tipuri de inteligenta: lingvistica, logico-matematica, spatiala, muzicala, kinestezica, interpersonala, intrapersonala. Aceste forme de inteligenta variaza nu doar de la individ la individ, ci si de la cultura la cultura Ele sunt localizate in diferite arii corticale. Gardner aduce doua categorii de dovezi in sprijinul conceptiei sale. El observa ca in diferite situatii traumatizante (tumori, traume cerebrale) formele de inteligenta nu sunt afectate in mod egal. Lucrand cu copii supradotati, el a constatat ca cei care sunt precoci intr-o arie (deci intr-un tip de inteligenta) nu sunt inzestrati in altele. 'Savanti idioti' au, ocazional, abilitati extraordinare intr-o anumita arie corticala (mai ales pentru calculul matematic). El propune, de aceea, inlocuirea O.I. (coeficientul de inteligenta) cu un profil intelectual. l se reproseaza, insa, lui Gardner ca nu se refera la inteligenta, ci la talent, la creativitate sau la ceea ce, in mod normal, oamenii numesc 'virtuti'.

Noile cercetari facute din perspectiva psihologiei cognitive si a neuropsihologiei, care leaga comportamentul inteligent de eficienta neurologica, ar putea aduce precizari pretentioase in acest sens.

2. Modele explicativ-interpretative ale inteligentei

De-a lungul timpului, inteligenta a suscitat diferite moduri de abordare, atat sub raport teoretic, cat si practic (diagnostic). S-a conturat, astfel, viziuni si perspective specifice de concepere a ei care s-au inchegat in adevarate modele explicativ-interpretative.

a)          Modelul psihometric. Acest model isi are originea in cercetarile psihologului francez Alfred Binet facute asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problema practica: elaborarea unui instrument pe baza caruia sa poata fi depistati copii cu intelect normal pentru a fi incadrati in invatamantul de masa. Ca urmare, impreuna cu medicul Th. Simon, imagineaza o suita de probe care aproximeaza compozitia operatorie a intelectului (spirit de observatie, memorie, rationament, vocabular, cunostinte ete.).

Acestea sunt dispuse intr-un instrument de masura care poarta denumirea de Scara metrica Binet Simon (1905). Mai tarziu, in 1911, Binet isi ordoneaza probele in functie de varsta. Cu toate acestea, el nu ajunge la notiunea de ,,varsta mentala" si nici la cea de 'nivel intelectual'. De la el au ramas doua definitii ale inteligentei: 'inteligenta este ceea ce masoara testele mele de inteligenta', 'inteligenta constituie modul de functionare al ansamblului compozit de capacitati psihice.

Ceea ce era prezent implicit in opera lui Binet, va fi conceptualizat mai tarziu de psihologul american Lewis Terman care revizuieste scara lui Binet si o introduce in America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arata ca varsta mentala este distanta parcursa intre varsta noului nascut si inteligenta adulta, iar Q.l.-ul este viteza, adica raportul

Prin anii '30, psihologul David Wechsler il continua pe Terman, imaginand o scara a inteligentei pentru adulti. Descendentii lui ii vor revizui mai tarziu scala(WAIS) si vor produce o versiune pentru copii(WAIS-R). Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de abilitati, cercetatorii fiind interesati mai mult de construirea instrumentului de diagnoza decat de definirea si conceptualizarea obiectului.

Introducerea notiunii de coeficient de inteligenta (ca raport de varsta mentala si varsta cronologica multiplicat cu 100) ramane o achizitie importanta a modelului psihometric al inteligentei.

b) Modelul factorial

Reprezinta o continuare si adancire a modelului psihometric.

Psihologii au inceput sa fie interesati nu atat de instrumentul de masurare a inteligentei, cat de modul de prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de inteligenta.

Una dintre modalitatile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al carei parinte este Spearman (1904). Cu prilejul corelarii rezultatelor obtinute la testele de inteligenta au fost descoperiti o serie de factori, diferiti ca (grad de generalitate, ca numar si ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligentei.

In interiorul acestuia desprindem cateva tendinte semnificative:

tendinta unitara promovata de Spearman (1904; 1927).

Dupa opinia lui, activitatile intelectuale, oricat de diverse ar fi, contin un factor comun, expresie a unei capacitati intelectuale omogene.

In functie insa de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza intervine si un factor special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a fost numit factorul g, celalalt, factorul s.

Inteligenta ar fi, dupa Spearman, o combinatie lineara a acestor doi factori.

tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori.

Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori comuni in spatele factorului g (inteligenta generala) descoperit de Spearman.

Acesti factori au fost numiti de el abilitati mentale primare.

Cel care exceleaza, insa, prin proliferarea, multiplicarea si diversificarea factorilor este J.P.Guilford (1956.-1971) care a propus un model morfologic al inteligentei.. Guiford, combinand continuturile, operatiile si produsele intelectului a obtinut 120 factori.

. tendinta ierarhica preocupata atat de inmultirea cantitativa a factorilor, dar si de inlantuirea si ierarhizarea lor.

Burt (1949), Vernon (1950) pe langa factorii g si s ai lui Spearman au mai adaugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat intre ceilalti. Asadar, factorii nu sunt dispusi linear, ci sunt ordonati si dispusi piramidal. Spre deosebire de tendinta pluralista care juxtapune factorii fara a fi interesata de pozitia lor relativa in universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe primul loc.

Modelele factoriale ale inteligentei, pe langa rigurozitatea prelucrarilor matematice, aduc o noua viziune asupra inteligentei si anume interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala.

c)      Modelul genetic. Depaseste viziunile psihometrice si factoriale, fiind preocupat de problema genezei inteligentei. Cel care ilustreaza prin cercetarile sale cel mai bine acest model este Jean Piaget. In lucrarea sa Psihologia inteligentei (1947), Piaget pornese de la premisa ca inteligenta este o relatie adaptativa, printre altele intre organism si lucruri.

Adaptarea reprezinta, dupa el, echilibrarea intre asimilare (incadrarea noilor informatii in cele vechi, preexistente) si acomodare (restructurarea impusa de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile scheme).

Echilibrarea este identificata de Piaget cu inteligenta.

Conduita inteligenta care se elaboreaza treptat, in stadii, se produce precumpanitor prin acomodare, adica prin restructurare si reorganizare mintala.

Cand asimilarea este superficiala. acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci si echilibrarea inteligenta va fi insuficienta.

d)     Modelul psihocognitivist. Este complementar modelelor psihometrice si factoriale.

Daca acestea ajungeau la stabilirea diferitelor tipuri de inteligenta, ca si a gradului lor de dezvoltare, modelul psihocognitivist isi propune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, el incercand sa raspunda totodata si la intrebarea 'de ce?' functioneaza inteligenta intr-un fel sau altul?

Inteligenta are functii de culegere de informatii, de prelucrare a lor si de decizie, de aceea, ea poate fi tratata in termenii procesarii informatiilor.

Din perspectiva acestei teorii in loc de a descrie mintea in termenii unor moduri diferite de inteligenta, este mai eficace descrierea ei in termenii procesarii informatiilor, unde fiecare pas al procesului reprezinta o componenta diferentiata a intelectului.

Specificul noului model al inteligentei consta in a descrie pasii sau procesele mentale care dau nastere oricarei instante a comportamentului inteligent.

Iata de ce, unii psihologi (au incercat sa determine componentele cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performantele de la testele de inteligenta, in timp ce altii pornind de la ideea ca inteligenta depinde de operatiile cognitive simple, dar nu se identifica cu ele sau orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligentei.

Stemberg a gasit trei mari categorii componentiale ale inteligentei:

metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin in planificarea, conducerea si luarea deciziei);

componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de solutionare);

componentele achizitiei informatiilor (cele care intervin in colectarea, incadrarea selectiva, combinarea si compararea selectiva a informatiilor).

Diferentele individuale din activitatea intelectuala a oamenilor se datoreaza capacitatilor, vitezei si manierei de functionare a proceselor si componentelor cognitive.

e)      Modelul neuropsihologic.

Este foarte apropiat de modelele psihometrice si psihocognitive pe care incearca sa le fundamenteze sub raport neurologic.

Descrie inteligenta in termenii ariilor fizice ale creierului

In sprijinul lui sunt invocate rezultatele cercetarilor asupra ,,creierului divizat" sau asupra specializarii functionale a emisferelor cerebrale.

Luria (1966; 1970), Brenda Milner (1974), studiind abilitatile cognitive ale pacientilor care aveau operatii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit ca afectarea emisfereidrepte se asociaza cu deficiente de recunoastere, de reamintire etc., in timp ce afectarea emisferei stangi, cu deficiente de gandire, intelegere si limbaj.

Si alte cercetari au subliniat rolul specializarii functionale a celor doua emisfere cerebrale in activitatile intelectuale.

f)       Modelul ecologic.

Presupune studiul inteligentei in contextul ei ambiental, firesc de operare.

Cum gandesc si cum isi rezolva problemele oamenii obisnuiti in contexte naturale si nu atunci cand sunt pusi sa raspunda la teste? - aceasta este intrebarea la care incearca sa raspunda noul model.

Sunt utilizate doua strategii de lucru:

observarea modului cum gandesc diferite categorii socio-profesionale (muncitori, marinari, chelneri etc.) in contextele firesti de viata;

studiul transcultural, pentru a se determina in ce masura variaza comportamentul inteligent in functie de cultura.

g)      Modelul triarhic.

Reprezinta o incercare de unificare prin sinteza a modelelor anterioare.

A fost elaborat de R.J. Stemberg (1986) in lucrarea Beyond I.Q: A Triarhic Theory of Human Intellingence. Autorul arata ca teoria inteligentei cuprinde trei subteorii:

1. subteoria contextuala, care examineaza relatiile inteligentei cu mediul exterior (aici isi gasesc expresia cercetarile din psihologia transculturala la care se referea modelul ecologic);

2. subteoria componentiala, ce detaliaza relatia dintre inteligenta si diferite alte componente interne ale personalitatii si trimit spre modelul psihometric si factorial pe care le depaseste insa prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive;

3. subteoria celor doua fatete, centrata pe radiografierea relatiilor inteligentei atat cu contextul exterior, cat si cu componentele ei intrne, accentul cazand pe achizitiile din psihologia invatarii, deoarece invatarea este veriga de legatura dintre mediul extern si cel intern.

Prima subteorie atentioneaza asupra relevantei limitate a testelor de inteligenta (doar pentru culturile in care au fost elaborate),ca si asupra necesitatii considerarii cunostintelor si valorilor in definirea inteligentei, deoarece acestea sunt simultan rezultate ale contextului dar si generatoare de noi contexte.

Cea de a doua subteorie atrage atentia asupra necesitatii sesizarii proceselor care formeaza insasi comportamentul inteligent.

In sfarsit, a treia subteorie ofera prilejul unei definitii a inteligentei: inteligenta este capacitatea de a invata si gandi in concepte noi, mai exact spus, in sistemul conceptelor noi.

Totodata, ea insista asupra ierarhizarii intelectului: exista nivelul automatismelor si schemelor locale, rutiniere, si nivelul strategiilor ce tin de metacomponente, specific inteligentei fiind acesta din urma.

Modelul triarhic, desi interesant prin perspectiva sintetica pe care o ofera, ramane totusi eclectic, integrarea si articularea celor trei subteorii fiind insuficien elaborate.

3. Relatia dintre inteligenta si personalitate

Desi inteligenta este o parte, o latura a personalitatii ea intra in interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte parti sau laturi ale personalitatii, ci si cu intregul, care este insasi personalitatea.

Inteligenta este motorul evolutiei, generale si individuale, care apare in situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesitati:

de a evita ce este vatamator,

de a retine ceea ce este bun, util.

Alegerea intre util si vatamator, intre bine si rau, specifica inteligentei, devine pe scara evolutiva din ce in ce mai perfectionata, pentru ca la om sa fie total deliberata. Prescriptiile sunt impuse din exterior, rezultatul este insa un raspuns venit din interior.

Acest raspuns venit din interior care nu este altul decat raspunsul inteligentei, este accelerat sau obstructionat de o multituditudine de factori de personalitate (dorinte, temeri, satisfactii, nemultumiri, entuziasm, descurajare etc.).

Aceste idei apartin psihologului francez Alain Sarton

Relatiile mai semnificative desprinse de Sarton:

1. precizia indeplinirii unei activitati depinde de inteligenta, in timp ce calitatea rezultatului, de personalitate tendintele caracteriale sunt cele care il fac pe om sa prefere spontan fie securitatea verificarii, fie riscul progresului; aceasta explica de ce unii oameni inteligenti fac erori, pe cand altii, cu nivel de inteligenta mediu, nu comit erori;

2. rapiditatea depinde de inteligenta, efortul depinde de personalitate;inteligenta este cea care determina formularea corecta a unei sarcini (probleme), in schimb, vointa, perseverenta, capacitatea de atasare de sarcina, de a-i consacra cea mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzatoare; astfel se explica de ce unii oameni care au facut mari descoperiri n-au fost in mod necesar inteligenti, in timp ce altii extrem de inteligenti, nu si-au dus pana la capat descoperirile, lasandu-le doar schitate.

3.Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenta, supletea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul sau

La unii oameni exista un flux de operatii mintale nereglate de ordinea sau de necesitatile faptelor obiective, pe cand la altii intalnim un lant ordonat de operatii fara de care operatia particulara ramane sterila;

Nivelul de dezvoltare al inteligentei (inalt, mediu, scazut) este o trasatura intrinseca inteligentei, modul de utilizare al lui este influentat de personalitate;

Sunt persoane cu nivel inalt de inteligenta pe care il folosesc, insa, in sarcini minore; altii, cu nivel mai scazut de inteligenta, constienti insa de aceste limite, se orienteaza spre activitatile pe care le pot indeplini si de aceea sunt mult mai productivi decat primii;

. tulburarile personalitatii au ecouri asupra inteligententei ?

Se considera chiar, dintr-o perspectiva psihanalitica, ca aberatiile functionarii intelectuale sunt simptome sau travestiuri ale unor aberatii foarte profunde personalitatii;

. dezechilibrarile dintre intellgenta si personalitate duc la regresiunea ambelor .

CREATIVITATEA - CA LATURA TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIVA

A PERSONALITATII

Conceptul de creativitate

Creativitatea constituie una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, devenind un ,,concept central" in psihologie. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depasind cu mult sfera psihologiei si patrunzand in cele mai diverse specialitatii stiintifice

Unii psihologi formuleaza definitii reductioniste, prin asimilarea creativitatii cu alte fenomene psihice (capacitati, aptitudini, rezolvare de probleme, inteligenta, etc.). Pentru Guilford creativitatea si rezolvarea de probleme nu se deosebesc prin nimic intre ele.

Manualele recente de psihologie considera creativitatea ,,un caz particular al rezolvarii problemelor"(Wittig) sau ,,un tip de rezolvare a problemelor"(Papalia).

Conceptul de creativitate isi are originea in cuvantul latin creare care inseamna zamislire, faurire, nastere.

Intr-o acceptiune foarte larga creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai inalta a activitatii omenesti.

Din perspectiva ceva mai ingusta si mai specific psihologica, creativitatea apare in 4 acceptiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potentialitate general umana, ca o capacitate si abilitate creativa; ca dimensiune complexa de personalitate.

a)     Creativitatea ca produs

Cei mai multi psihologi care au definit creativitatea s-au referit la caracteristicile produsului creator, ca note distinctive ale ei. Caracteristicile esentiale ale unui produs al activitatii umane care sa permita incadrarea acestuia in categoria produselor creatoare au fost considerate:

noutatea si originalitatea lui

- acest atribut al produsului creator a fost interpretat            

- in sens foarte larg, luand in considerare noutatea entru sb produsului creator (Newell, Shaw, Simon)

- in sens restrans luand in considerare numai noutatea produsului pentru societate.(Al. Rosca)

- ,,noul" a fost interpretat si dintr-o alta acc. impusa de necesitatea evaluarii raspunsurilor la testele de creativitate, si anume nou in sens de rar intalnit d.p.d.v. statistic. Unicitatea rasp. devine deci esentiala pentru considerarea lui ca fiind nou si original, chiar daca luat in sine raspunsul este banal.

Noutatea produsului trebuie considerata insa numai corelativ cu utilitatea lui ,,Intrucat un produs poate sa fie original, dar fara valoare, cei doi termeni ai definitiei nu pot fi separati'(Rosca).

valoarea, utilitatea sociala, si aplicabilitatea vasta

b)    Creativitatea ca proces

Aceasta acceptiune vizeaza caracterul fazic, procesual al creativitatii, faptul ca ea necesita parcurgerea unor etape disticte intre ele, numarul acestora variind de la autor la autor.

G. Wallas, E.D. Hutchinson, R. Thomson stabilesc 4 etape ale procesul creator:

- pregatirea, incubatia, iluminarea, verificarea

Atitudinea psihologica fata de aceste etape a fost extrem de variata:

incubatia a fost contestata, Guilford o considera ca fiind mai degraba o conditie decat o forma ale activitatii cum sunt celelalte etape.

Iluminarea controversata (pot avea loc iluminari false)

Susccesiunea etapelor a ramas neconfirmata (uneori etapele se suprapun, se inverseaza asa incat procesul creator este nu stadial, ci continuu cu intrepatrunderea etapelor).

Singurele 2 etape care au intrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prepararea si verificarea.

Dar si in cazul acestora au fost evidentiate diferente importante intre ele in functie de tipul de creatie.

c)     Creativitatea ca potentialitate general umana

Aceasta acceptiune ofera raspunsul la una dintre problemele mult dezbatute in psihologie: exista oameni noncreatori?

De-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni.

Astfel creativitatea a fost considerata ca fiind un dar sau har divin rezervat unor privilegiati ai soartei, unei minoritatii.

Unii autori o credeau ca fiind o capacitate innascuta, transmisa pe cale ereditara.

Galton, in lucrarea sa Hereditary genius afirma ca exista atatea talente cate s-au manifestat, afirmat.

Asemenea conceptii au franat nu numai studiul stiintific al creativitatii, ci si dezvoltarea creativitatii multor oameni. Creativitatea este o capacitate general umana.

Sub o forma latenta, virtuala, evident in grade si proportii diferite, se gaseste la fiecare individ.

d)    Creativitatea ca dimensiune complexa a personalitatii

Creativitatea integreaza in sine intreaga personalitate si activitate psihica a individului iar la randul ei, se subsumeaza si integreaza organic in structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalitatii.Creativitatea este o dimensiune de sine statatoare a P, integrata organic in ea.

Dupa Guilford personalitatea creatoare se distinge prin:

fluiditate

flexibilitate

originalitate

elaborare

sensibilitate fata de probleme

capacitate de redefinire.

Taylor : anumite trasaturi ale P cum ar fi :

lipsa de ingamfare

toleranta fata de situatiile ambigui

incredere in propria activitate creatoare

sunt definitorii pentru personalitatile creatoare

Pentru caracterizarea persoanelor inalt creative, in afara metodei descrierii si autodescrierii, s-a utilizat si metoda studierii familiilor cu persoane creative.

S-a descoperit ca oamenii creativi nu-si petrec de obicei copilaria intr-un climat de dragoste si caldura paterna, dimpotriva relatiile dintre ei si parintii lor sunt reci si distante, bazate pe incurajarea gandirii si actiunii independente.

Studiul a 100 de persoane exceptionale intre 17-35 ani (matematicieni, olimpici) a demonstrat ca acestea au fost de timpuriu absorbite de lumea stiintei, sportului, multe cazuri parintii practicand profesiunile respective.

Prin creativitate, P umana se inscrie intr-un orizont axiologic, omul valorifica-se pe sine insusi.

Factorii creativitatii

Fiind o dimensiune a personalitatii atat de complexa, creativitatea este nu numai plurifazica, ci si multidimensionala.Factori extrem de diversi ca natura, structura si valoare actioneaza asupra individului pentru a genera contextul propice functionarii ei.

Factorii interiori-structurali sunt de natura psihologica.

Se subdivid in 3 categorii:             

- intelectuali (se refera   inteligenta si la gandirea creatoare, cu forma ei sentiala gandirea divergenta, orientata spre solutii)

afectiv-motivationali (dezlantuie, sustin si orienteaza creativitatea; curiozitatea, pasiunea, cresterea tensiunii motivationale, tendinta de autorealizare, tendinta de a comunica sau nevoia de nou si de claritate impulsioneaza creatia)

de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali - cresc sau franeaza potentele creatoare ale individului; initiativa, tenacitatea, atitudinea activa fata de dificultati, asumarea riscului, indrazneala in gandire faciliteaza creatia, pe cand indecizia, audescurajarea, timiditatea excesiva, frica de critica sau de esec o inhiba)

Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali sunt legati de particularitatile sociale, istorice, de oranduirea, clasa sociala, de grupul caruia apartine individul, de conditiile materiale favorabile sau precare, ca si de ceea ce am putea numi ,,spiritul timpului".

Factorii psihosociali se refera la ambianta relationala, la climatul psihosocial in care traieste individul.

Climatele destinse, cooperatoare bazate pe incurajarea schimbului de idei favorizeaza creatia, in timp ce cele tensionale, conflictuale, rigide, conformiste o fraeaza.

Factorii socio-educationali sunt legati de nivelul educational, de prezenta sau absenta influentelor educative ale familiei, procesului de invatamant, colectivelor de munca, etc.

Analiza globala a acestor factori ne duce la cateva concluzii:

creativitatea nu poate fi redusa la foctori psihologici. Acestia desi indispensabili prin ei insisi nu conduc automat la creatie.

Nici in interiorul factorilor psihologici nu pot fi facute reductii unilaterale la factorii intelectuali, cei mai desi invocati in legatura cu creativitatea, ci este necesara considerarea multitudinilor.

Ceea ce conteaza in actul creator este nu atat prezenta in sine a tuturor factorilor, ci configuratia lor. Se pare ca raporturile dintre factori sunt mult mai importante decat valoarea absoluta a fiecaruia in parte.

Relatia dintre creativitate si inteligenta

La prima vedere s-ar putea crede ca intre creativitate si inteligenta exista o corelatie crescuta.

Cercetarile nu au confirmat insa o asemenea presupunere. Pana in anii '60 relatia creativitate-inteligenta a fost studiata accidental.

Adevarata controversa cu privire la raportul dintre cele 2 dimensiuni ale P incepe o data cu aparitia lucrarii lui GETZELS si JACKSON, Creativity and Intelligence (1962).

Cei 2 autori au selectionat dintr-un esantion mai mare, investigat prin teste de inteligenta si creativitate, 2 grupuri de subiecti:

primul grup continea 26 de sb. care se situasera printre primii 20% la testele de creativitate, fara a fi printre primii 20% si la testele de inteligenta;

cel de-al doilea grup cuprindea 28 de sb. situati printre primii 20% la testele de inteligenta, fara a fi printre primii 20% si la cele de creativitate.

Comparand rezultatele acestor grupuri artificial construite s-a ajuns la ideea independentei absolute si chiar a antagonismului intre coeficientul de inteligenta si cel de creativitate.

R.L. Thorndike in '63 reexaminand datele lui Getzels si Jackson pe un esantion reprezentativ a descoperit existenta unor corelatii ridicate intre testele de inteligenta si cele de creativitate, ca si cele dintre diferite teste de creativitate. Constatarile lui Thorndike au ramas singulare, multi autori au infirmat existenta unui asemenea tip de corelatie.

Astfel, Torrance in '62 refacand cercetarile lui Getzels si Jackson, tinde sa exagereze contrastrul dintre inteligenta si creativitate.

Dupa opinia multor psihologi aceste rezultate nu sunt surprinzatoare, ele se datoreaza :

erorilor de esantionare

unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoza folosite

cauza esentiala o constituie faptul ca prin testele de inteligenta se masoara gandirea convergenta, iar prin cele de creativitate gandirea divergenta, total opuse intre ele.

Se pare ca atributele psihice care faciliteaza inteligenta nu sunt aceleasi cu cele implicate in creativitate.

Alti autori au descoperit ca nu inteligenta in general conteaza in procesul creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat ca pentru a se obtine performante creative este necesar un nivel minimal de inteligenta, care variaza de la un moment la altul de activitate. Pentru activitatea stiintifica nivelul minim al coeficientului de inteligenta ar fi de 110, iar pentru activitatea artistica de 95-100. Peste acest nivel minim, un coeficient de inteligenta mai ridicat nu garanteaza o crestere automata a creativitatii.

Cercetarile au descoperit ca scorurile peste medie sau fost foarte joase la testele de inteligenta au o asociatie scazuta cu creativitatea.

Daca o inteligenta crescuta nu garanteaza activitatea, o inteligenta scazuta lucreaza impotriva ei. O frana in calea creativitatii o poate reprezenta si un nivel foarte inalt al inteligentei. A aparut astfel problema coeficientului de inteligenta optimal pentru activitate. Studiile lui Simonton arata ca nivelul optimal al lui Q.I. pentru creativitate este de 19 puncte deasupra mediei subiectilor dintr-un camp de investigatie.

Cand persoanele dispun de nivelul optimal al integentei, performantele lor creative sau noncreative se datoreaza factorilor nonintelectuali (motivationali si de personalitate).

Decurge de aici ideea ca nu atat nivelul de inteligenta in sine conteaza, cat modul lor de utilizare.

Se poate vorbi de o utilizare creativa a inteligentei sau de una noncreativa, sterila.

Sterilitatea inteligentei nu este o consecinta directa a insuficientei dezvoltari a inteligentei, ci a absentei sau insuficientei dezvoltari a altor atribute specifice creativitatii (redusa fantezie creatoare, slaba independenta a gandirii, slaba originalitate).

STRUCTURA SI DEVENIREA PERSONALITATII

1. PERSONALITATEA - un complex structurat

Componentele personalitatii interactioneaza unele cu altele, se organizeaza, se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza, dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitehtonica specifica. In existenta concreta a individului ceea ce conteaza nu este atat gradul lor de dezvoltare, cat modul propriu in care ele se structureaza. Tocmai de aceea psihologia trebuie sa se centreze pe evidentierea structurii personalitatii, a relatiilor reciproce existente intre laturile si componentele ei care conduc in plan psihocomportamental, la efecte diverse.

Relatia dintre temperament si caracter (T - C)

In legatura cu aceste laturi ale personalitatii s-au manifestat 3 pozitii distincte:

Unii autori neputandu-le diferentia au recurs la amestecul lor:

NUTTIN definea - caracterul: ,,componenta afectivo-dinamica a personalitatii"

temperamentul: ,,componenta fiziologica, in mare parte stabila si ereditara."

Alti autori au ajuns la concluzia separarii lor, pornind de la marea constanta a temperamentului de-a lungul vietii individului:

De ex., se considera ca temperamentul influenteaza viata psihica in general si nicidecum personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate. Argumentul invocat il reprezenta existenta unor manifestari temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale si uneori chiar in ciuda acestora.

Caracterul era interpretat doar ca un simplu strat ce se suprapune peste temperament, el fiind un fel de dublura a temperamentului.

Sunt autori care sustin ideea interactiunii dintre T si C de tip antagonist:

Intre T si C ar exista o lupta, o contradictie permanenta, dezvoltarea C. avand loc ca urmare:

a unei continui destramari a complexului tipologic,

concomitent cu reorganizarea lui in forme corespunzatoare C

Consecinta acestei viziuni: in lupta dintre T si C s-ar ajunge in cele din urma la lichidarea T sau, in cel mai bun caz, la golirea lui de consistenta, ceea ce este o absurditate.

Nici una dintre cele 3 solutii nu este convingatoare si realista.

Diversi autori au crezut ca vor rezolva problema prin invocarea relatiilor dialectice dintre T si C, numai ca, aplicand nediferential si nespecific dialectica, au ajuns la concluzii eronate.

Si tipul de activitate nervoasa este implicat in C ,,ca o latura a acestuia".

Si intr-un caz si in altul se ajunge la ,,amestecul" celor 2 laturi ale personalitatii, la pierderea specificului fiecareia dintre ele.

Dupa ZLATE adevarata solutie a relatiei dintre T si C o constituie relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte

- benefice, constructive

- erodante ale personalitatii

Daca avem in vedere influenta T asupra C, atunci constatam urmatoarele situatii tipice:

T coloreaza modul de exprimare, de manifestare in comportament a trasaturilor caracteriale

T predispune la anumite manifestari caracteriale

T avantajeaza sau provoaca dificultati in formarea unor trasaturi caracteriale

EX. intr-un fel isi exteriorizeaza generozitatea un coleric, altfel un melancolic

-asa cum colericul este predispus spre perceptii rapide dar cu multe erori, tot asa T coleric va predispune si spre o anumita instabilitate caracteriala

Influenta C asupra T, consta in principal, controlarea, reglarea acestuia din urma si se concretizeaza in urmatoarele situatii:

C retine, inhiba an. insusiri temperamentale (mai ales pe acelea care se asociaza in plan comportamental cu aparitia unor efecte negative)

C mascheaza si compenseaza temporar insusirile temperamentale care odata manifestate in comportament ar produce efecte dezadaptative

C valorifica la maxim trasaturile temperamentale care se asociaza in plan comportamental cu efecte pozitive

T fiecare dintre cele 2 componente ale personalitatii detine o anumita ,,putere" asupra celeilalte, chiar daca aceasta nu este la fel de mare si la fel de semnificativa.

Numai prin efort voluntar constient, prin organizarea superioara a C omul isi poate lua in stapanire propriul T.

Rolul reglator al C nu trebuie sa fie insa excesiv, nu trebuie sa mearga pana la anihilarea T.

RELATIA DINTRE APTITUDINI SI CARACTER

Faptul ca intre A-C exista o stransa legatura a fost remarcat de multa vreme. El se releva chiar in descrierea a oamenilor dupa cele componente ale P. De ex, despre un om se poate spune ca este inteligent dar si bun, cinstit si harnic, in timp ce despre un altul ca este inteligent, dar rau, incorect, lenes.

Din corelarea variabilelor de mai sus apar 4 situatii tipice:

oameni cu aptitudini si cu trasaturi pozitive de caracter (cu ,,caracter")

fara A dar si fara C (cu trasaturi negative de caracter)

cu A dar ,,fara C"

fara A dar cu C

1+2 = sunt situatii de congruenta (acord)

3+4 = sunt situatii de noncongruenta

Personalitatea va fi afectata cu atat mai mult cu cat dezacordul dintre A si C este mai profund; de asemenea, cu cat posibilitatile de compensare reciproca sunt exprem de reduse.

Importante sunt relatiile de interinfluentare reciproca.

C, prin sistemul sau atitudinal, favorizeaza sau defavorizeaza punerea in valoare a capacitatilor.

C valorizeaza aptitudinile.

La randul lor A modifica atitudinile caracteriale.

Acest fapt are loc atunci cand ele sunt integrate in C, cand mijloacele actiunii sunt convertite in scopuri de viata, cand ele intra in sfera preocuparilor si eforturilor permanente ale sb.

RELATIA DINTRE TEMPERAMENT SI APTITUDINI (T-A)

T ca latura dinamico-energetica a P constituie doar o premisa extrem de generala in raport cu A.

El nu predetermina A.

T joaca, raportat la A, rol de predispozitie.

T poate avantaja sau provoca dificultati in formarea A, aceste dificultati fiind depasite prin antrenament/compensare.

Modificarea manifestarilor temperamentale este in masura sa conduca la modificarea A.

Concluzie generala

Se considera ca intre laturile P exista relatii de:

ierarhizare, cu dominanta neta a C asupra celorlalte 2 si cu capacitatea acestuia de a regla si valorifica maximal;

interinfluentare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca;

compensare, a.i. unitatea globala a P sa nu fie afectata;

feed-back, efectele produse de o latura in alta repercutandu-se chiar asupra laturii care le-a generat.

Structura P este data de:

configuratia componentelor ei psihice

a relatiilor dintre ele

modul de asimilare in sine a influentelor altor componente si substructuri.

2. DEVENIREA PERSONALITATII

Omul nu se naste P, ci devine P. La nastere el este un canditat pentru dobandirea acestui atribut, dobandire care se realizeaza in timp sub influenta nenumaratilor factori.

Procesul constituirii P incepe din primele zile ale copilariei si continua toata viata omului. El nu are loc intotdeauna uniform si continuu, ci si cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase dar si cu plafonari.

Desi procesul structurarii si reimprospatarii P se produce de-a lungul vietii individului, exista, totusi, unele perioade, unele varste cand el cunoaste o mai mare accentuare.

Specialistii considera ca in jurul varstei de 3 ani (prescolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor P, pentru ca in adolescenta P sa fie in linii mari constituita deoarece dispune de toate laturile si chiar de maturizarea relatiilor dintre ele.

Procesul transformativ al P este indelungat, complex, multifazic si plurifactorial

KURT LEWIN (1936) distinge 3 nivele de structurare a P:

n. structurilor primare - insuficient diferentiate, fara conexiuni interne intre elementele componente;

n. structurilor semi-dezvoltate - caracterizate prin diferentierea interioara a elementelor componente si specifice fiecarui subsistem, prin relatii corelative intre acestea, prin sporirea gradului lor de functionalitate;

n. structurilor dezvoltate - pp. individualizarea subsistemelor psihologice ale P (cognitive, afectiv-motivationale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator intre ele, integrarea lor succesiva intr-o structura functional-echilibrata.

In 1988, ZLATE fiind solicitat sa elaboreze un material referitor la adolescenta a propus un set de 10 criterii ca fiind relevante pentru definirea P. Omul devine P atunci cand:

devine constient de lume, de altii, de sine

Esentiala este ultima forma de constiinta, ea fiind o formatiune psihica extrem de complexa ce permite individului sa-si dea seama cine este si ce este, ce reprezinta pentru sine si pentru altii, ce scopuri si idealuri are, ce-si propune sa devina.

Asa-numita ,,prima nastere" a P este legata de cei mai multi autori de momentul cristalizarii Cs de sine care, concomitent cu tendinta de independenta si autodelimitare ,,pp. si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte si placeri prin compararea cu altii: aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si ingradiri (respectiv permisiuni pe care individul le aplica altora)"(M. GOLU)

isi elaboreaza un sistem propriu, personal de reprezentari, conceptii, motive, scopuri, atitudini, convingeri in raport cu lumea si cu sine

Ceea ce conteaza este legarea si sudarea lor intr-un sistem.

Conteaza conceptiile, ideile si convingerile personale izvorate din traiectoria propriei vieti si experiente.

desfasoara activitati socialmente utile si recunoscute

Numai asemenea activitati permit insertia optima a individului in societate, practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social, asumarea responsabilitatii sociale.

Activitatile sociale il socializeaza pe individ, il transforma intr-o fiinta umana.

4. emite, sustine si argumenteaza judecati de valoare intemeiate

Pune sub semnul intrebarii aspectele care intra in contradictie cu modul sau de a fi, gandi, actiona, cu sistemul de idei si conceptii formate pana la un moment dat.

Nevoia argumentarii afirmatiilor facute il conduc pe sb. la elaborarea unor seturi sau sisteme de criterii apreciative, valorizatoare, fapt care ii permite intrarea treptata in lumea valorilor.

Nevoia de indoiala il imping la reevaluari si descoperiri de fapte si relatii noi.

creeaza valori sociale, se transforma din consumator de valori in producator de valori, desfasurand o activitate in conformitate cu esenta sa creatoare;

O asemenea particularitate isi are radacinile in nevoia omului de valorificare sociala, de a-si depasi conditia de fiinta biologica, pentru a ajunge la statutul de fiinta creatoare.

6. are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care ii permite sa se dedice unor idei, idealuri, militand pentru traducerea lor in fapt; profilul psihomoral il leaga cognitiv, afectiv si volitiv pe individ de idei si conceptii, il incita pe sb. spre actiuni prin intermediul carora sa si le realizeze.

7. si-a format capacitatea de control si autocontrol in concordanta cu semnificatia situatiilor, cu cerintele lor permisive si restrictive, traind afectiv, la inalta tensiune, ceea ce crede si face, asumandu-si constient responsabilitatile si consecintele actelor sale.

8. se integreaza armonios si util in societate

Omul este prin excelenta o fiinta sociala si nu solidara; grupul ii ofera sb. modele de actiune sociala, pregatindu-l si ajutandu-l in felul acesta pentru integrarea cat mai facila in reteaua relatiilor sociale.

9. stie sa se puna in valoare, sa se faca recunoscut de altii

Aceasta particularitate este legata de ,,reusita in viata"; nu este suficient ca o persoana sa dispuna de multe cunostine, deprinderi, capacitati pentru a reprezenta o P; daca ea nu stie sa-si valorifice aceste disponibilitati va ramane anonima.

Un autor american, James T. Mangan considera ca exista 2 sisteme de reusita in viata:

sistemul de merit bazat pe cunostinte si capacitati, pe invatare si munca asidua

sistemul ,,de a te pune in valoare" bazat pe capacitatea de a te valoriza, de a deveni cineva.

10. poate fi luat drept model pentru formarea altor personalitati

P are valoare de model educational, ea formandu-se intr-un context social in care altii s-au ilustrat si tocmai de aceea sunt luati ca reper in formarea altor P.

Daca cele 10 criterii ar fi interpretate ca variabile si caracterizate dupa:

sensul lor de evolutie

nivelul de dezvoltare

gradul de corelaresi interdependenta

configuratia lor la un anumit moment dat

vom intelege mai bine structura si devenirea P.

Pot apare: - structuri echilibrate, armonioase/dezechilibrate, dizarmonice

structuri consonante (congruente)/disonante (incongruente)

structuri flexibile/rigide

In dezvoltarea P este posibil sa se ajunga pana la un anumit nivel, nu intotdeauna cel optim, pot apare ,,scurt circuitari", momente de deruta si deriva evolutiva, accidente, stagnari.

Cand toate acestea se instaleaza accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare trecatoare, usor de influentat si de corectat, cand sunt insa constante si persistente in timp, ele reprezinta semnele clare ale unui proces de alterare a P, cu efecte negative asupra posibilitatilor de adaptare.

In aceste conditii, o mare importanta o are nu P in general a sb., ci tipul de P caruia el ii este subordonat

EUL CA NUCLEU AL PERSONALITATII

De-a lungul timpului, asupra personalitatii au fost elaborate o multitudine de teorii. Fie ca se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existentialiste, umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie ca interpreteaza omul ca fiinta re-activa sau pro-activa, fie ca se concentreaza asupra descoperirii si inventarierii elementelor compoente ale personalitatii sau ca au o deschidere mai mare spre social, spre ceilalti oameni, toate incearca sa surprinda esenta personalitatii, originalitatea si unicitatea sa. In personalitatea integrala a omului, perceputa ca personalitate concreta si ca ideal al realizarii, semnificatie au nu atit insusirile, ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora.

O mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce gindeste despre altii, ce considera ca gindesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a acestora.

In personalitatea totala a omului exista mai multe fatete:

1. personalitatea reala PR
2. personalitatea autoevaluta PA
3. personalitatea ideala PI
4. personalitatea perceputa PP
5. personalitatea proiectata Ppro
6. personalitatea manifestata PM

1. Personalitatea reala PR

• ansamblul proceselor, functiilor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricind in disponibilitate
• totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre ele - fiinta biopsihosociala
• 2 dimensiuni:
• dim. Intrapersonala, psihoindividuala - totalitatea insusirilor, predispozitiilor, atitudinilor, gindurilor si montajelor psihice proprii
• dim. Interpersonala, psihosociala - ansamblu de insusiri rezultate prin interiorizare, din confruntarea individului cu alte personalitati, cu alte stiluri cmportamentale

2. Personalitatea autoevaluata PA

totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate - imaginea de sine

imaginea de sine se origineaza nu doar in personalitatea sa reala, ci si in alte fatete ale ei - personalitatea ideala, manifestata sau proiectata

imaginea de sine este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului

exista situatii de suprapareciere si de subapreciere a propriilor insusiri si trasaturi, de dilatare sau de ingustare a lor

3. Personalitatea ideala PI

• cea pe care individul doreste sa o obtina
• se refera la ceea ce ar dori individul sa fie, cum ar dori sa fie
• reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale
• il impulsioneaza pe individ spre cautare
• are valoare de scop si mai ales de ghid orientativ in raport cu conduita individului
• discrepanta marcata intre real si dorit, intre existent si dezirabil, ara putea duce, in timp, la instalarea unor dereglari si perturbari psihocomportamentale

4. Personalitatea perceputa PP

ansambul reprezentarilor, ideilor cu privire la altii - imaginea despre altii

imaginea despre altul si mai ales corectitudinea sau incorectitudinea acesteia sint in functie de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza si de capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in informatiile care I se ofera

imaginea despre altii este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, deci ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile, de felul de selectionare si structurare a indicilor perceptivi, de cliseele si stereotipiile perceptive ce deformeaza judecata personala

5. Personalitatea proiectata PPro

ansamblul gindurilor, sentimentleor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au ceilalti asupra sa

ce cred eu ca gindesc altii despre mine

implica ghicirea alegerilor sau respingerilor facuta de o alta persoana sau de intregul grup referitoare la sine, pp. un gen de empatie, de transpunere in starile psihice ale altcuiva

este imaginea cea mai nesigura, mai neverificabila ca valoare de cunoastere

6. Personalitatea manifestata PM

• ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala
• cuprinde aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele
• manifestarea personalitatii este dictata atiti de interioritatea psihica a individului cit de de particularitatile si cerintele situationale in care acesta actioneaza
• este punctul de intersectie intre individual si social, intre interioritatea psihica a individului si normativitatea societatii; se pot produce confluente, armonizari, dar si disocieri, dezacorduri

In urma procesului de cristalizare si solidificare a fatetelor personalitatii apar urmatoarele tipuri de personalitate :

Tipul unitar si armonios dezvoltat

tipul instabil

tipul dedublat

tipul accentuat

1. Tipul unitar si armonios dezvoltat

se caracterizeaza prin coerenta si concordanta de sens a tuturor fatetelor personalitatii

omul a carui personalitate autoevaluata este in concordanta cu cea reala, isi elaboreaza imagini corecte, foarte apropiate de adevar, despre ceilalti

2. Tipul instabil

• se caracterizeaza prin actiunea independenta, necorelata si nesistematica a fatetelor personalitatii
• instabilitate generalizata intre fatetele personalitatii si in interiorul fiecareia dintre ele
• uneori personalitatea ideala este intr-un mare decalaj fata de cea reala, alteori se apropie de aceasta
• imaignea despre altii se schimba destul de frecvent, fara motive intemeiate
• uneori imaginea de sine este mult si nejustificat dilatata, alteori este nepermis de ingustata, tendintele de supraapreciere si cele de subapreicere inlocuindu-se cu rapiditate unele pe altele
• isi traieste dramatic propria sa existenta, fiind, in acelasi timp, greu acceptat si tolerat de ceilalti, creindu-si siesi si celorlalti grave probleme de adaptare si integrare sociala

3. Tipul dedublat

• marcante discrepante intre interior si exterior, latent si manifest, real si imaginar, esenta si aparenta
• dedublarea se poate realiza atit in interiorul fiecarei fatete a personalitatii, cit si intre acestea:
• una poate sa fie imaginea de sine a individului pe care acesta si-o atribuie in mod efectiv, cu care se identifica, in care crede, cu care este de acord si cu totul alta imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, o afiseaza
• una poate sa fie imaginea intima despre cineva si cu totul alta cea facuta cunoscuta acestuia
• sint oamenii care una gindesc si alta spun, una gindesc, spun si alta fac

4. Tipul accentuat- se caracterizeaza prin accentuarea uneia sau alteia dintre fatetele personalitatii, care uneori le subordoneaza pe toate celelalte, alteori le anuleaza

• sint persoane la care conteaza ce sint in realitate, nu ce cred altii despre aceasta
• la alte persoane, imaginea de sine mult hipertrofiata absoarbe si subordoneaza toate celelalte aspecte ale personalitatii
• exista persoane care isi atribuie insusiri pe care nu le au si nici altii nu I le recunosc
• sint si persoane care neglijindu-se pe sine, se comporta asa cum cred ele ca asteapta altii sa se comporte
• se ajunge la o saracire, simplificare si unilateralizare a personalitatii, la inchistarea ei intr-o serie de scheme comportamentale rigide, stereotipe care accentueaza si uneori chiar falsifica personalitatea

Una dintre probleme cu care se confrunta psihologia este descoperirea elementului central, fundamental al personalitatii, care determina unitatea, instabilitatea, dedublarea si accentuarea personalitatii.

S-a ajuns la concluzia ca ''nucleul'' personalitatii il reprezinta Eu-l, cu toate laturile lui: Mine, Sine, Sinea.

In abordarea istorica a Eului, conceptiile despre Eu au parcurs 4 etape:

1. etapa psihofilozifica (pina la 1900)
2. etapa psihanalitica si interactionista (1900-1940)
3. etapa autonomista si umanista (1940-1980)
4. etapa psihosociala (din 1980 pina in prezent)

1. Etapa psihofilozofica

Bergson

• Exista 2 forme de multiplicitate a starilor de constiinta - numerica si calitativa
• Exista 2 aprecieri distincte ale duratei - omogena si heterogena
• Exista un Eu profund, fundamental - nu este in nici un raport cu cantitatea, starile de constiinta din care este compus fiind calitati pure
• Eul secund , eul social - raportat la exigentele vietii sociale, umbra Eului fundamental
• Dat fiind faptul ca mare parte din timp noi traim exterior noua insine, mai mult in spatiu decit in timp, mai mult pentru lumea exterioara decit pentru cea interioara, perceprea propriului nostru Eu fundamental devine extrem de dificila, acesta fiind perceput ca Eu social

James

• Eul ca obiect al cunoasterii
• Eul ca subiect al cunoasterii

. Etapa psihanalitica si interactionista

Freud

• Eul apare prin diferentierea SINELUI in contact cu realitatea exterioara, este o excrescenta a Sinelui
• Eul este o veriga intermediara intre Sine si realitate - pe de o parte, Eul tine sub control tendintele instinctive, brutale ale sielui, iar pe de alta observa lumea exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a tendintelor inconstiente

Mead

• Originea sociala a Eului - eul nu exista de la nastere, ci se constituie progresiv in experienta si activitatile sociale
• Comunicarea este cel mai important mecanism psihologic prin care se construieste Eul

o       Operarea distinctiei dintre Mine, Eu, Sine

Minele

• este fiinta biologica a omului, ansamblul de atitudini bine organizat si strucutrat in individ ca urmare a contactelor sale interpersonale
• personaj conventional care exista intotdeauna si permite individului sa intre in experienta altora

Eul

• este reactia organismului (a Minelui) la atitudinile altora
• o forma de adaptare a Minelui la solicitarile sociale

Reactia Eului poate fi comuna, conformista dar si noua, deosebita, novatoare in raport cu cele de pina atunici .

. Etapa autonomista si umanista

Eul dispune de autonomie in raport cu celelalte fatete ale personalitatii si cu mediul inconjurator

Eul este autonom atit prin originea, dar si prin functionarea sa

Eul este innascut, ca si Sinele, dar se va diferentia treptat de el

Accent pus pe adaptare

Maslow

• Redimensionarea locului si rolului Eului in structura personalitatii
• Se ia in considerare Eul omului normal, care este membru intr-o anumita societate, este implicat si tb. Sa faca fata unei multitudini de relatii sociale, politice, economice etc.

Rogers

• Eul autentic, netrucat, nemascat

4. Etapa psihosociala

• Expansiune extraordinara a problematicii Eului in perimetrul preocuparilor stiintifice
• Redescoperirea Eului a fost impulsionata de:
• Necesitatea interpretarii situationale si interrelationale a eului .

In definirea Eului, domeniul cel mai controversat il constituie natura psihica a Eului, eul fiind considerat in acelasi timp simtire sau gindire, emotie sau reflextie.

Opinii comune mai multor curente:

• Eul este considerat ca un fapt de constiinta, o constiinta reflexiva, insotita deci de gindire
• Desi se vorbeste de constiinta imediata sau de cea superioara, in cazul Eului este vorba de constiinta de sine
• Esential pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor
• Momentul alegerii, al deciziei implica ratiunea

Tendinta generala este aceea de a conserva constiinta si gindirea instructura psihica a Eului.

Gindirea, reflexivitatea, intentionalitatea sint procese prin care omul se cunoaste pe sine si apar ca elemente primordiale ale omului.

In momentul de fata, Eul este conceput ca ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei dispunind insa de o puternica baza afectiva-emotionala.

Eul este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectiv-motivational.

Prin intermediul unui asemenea construct, individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul.

Eul isi trage seva din constiinta, gesteaza in cadrul ei, isi sudeaza treptat propriile-I componente, dar o si controleaza, introduce ordinea, ii integreaza starile, experientele, ii da un sens, o directioneaza, iar in cele din urma o depaseste.

GOLU

Termenul de ''Eu'' are un sens diferit de cel in care este utilizat in psihanaliza; daca in psihanaliza el semnifica o instanta particulara a personalitatii, in contextul de fata el desemneaza chintesenta intregului proces de devenire si integrare a personalitatii.

Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere, personalitatii in raport cu mediul.

Trasaturile Eului sint:

• Reflexivitatea - Eu sint Eu, nu tu, el sau ei
• Adresabilitatea - eu ma raportez la cei dion jur, la lume, ca Eu
• Transpozabilitatea - Eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor
• Teleonomia - orientarea spre scopuri

Ca nivel functional-specific, Eul incepe sa se manifeste in jurul virstei de 3 ani, cind in plan psihologic intern se produce o restructurare calitativa care face posibila autoraportarea (reflexivitatea).

Pina la virsta de 3 ani, copilul se raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste despre sinte la persoana a treia.

Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect; se accentueaza propria identitate.

Dpdv structural, Eul include 3 compoenente intercorelate si reciproc integrate:

• Eul corporal - imaginea valorizanta a mediului intern al organismului si a constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea
• Eul psihologic - imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile afective legate de aceasta, motivatia - nevoia de autorealizare, de autoperfectionare
• Eul social - imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, vointa de integrare sociala

Golu - in functie de gradul de elaborare a acestor trei componente, rezulta 4 profile de baza ale Eului:

1. somatic - dominanta in cadrul Eului a componentei bioconstitutionale, narcisismul fiind o forma particulara a acestei relatii;
2. spiritual - dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii pe cunoastere, creatie;
3. social - dominanta in cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, prestigiu sau pe motivatia supraordonata binelui general;
4. mixt - relativ echilibrata  integrare a 1, 2, 3.

Atributele psihosociale ale personalitatii: statutul si rolul persoanei

Notiunea de statut

Statutul exprima faptul ca, in cadrul grupurilor si colectivitatilor, comportamentele persoanelor se diferentiaza potrivit pozitiilor, functiilor si locurilor pe care le ocupa acestea in cadrul anumitor structuri si situatii sociale.

W. James vorbea de eul social al omului - de fapt, statutul sau - care consta in consideratia pe care el o obtine in mediul sau si tot el spunea ca un om are atatea euri sociale cati indivizi exista care il cunosc si isi fac despre el o idee sau o opinie anumita.

Statutul consta intr-o colectie de reguli si obligatii care sunt desemnate, de obicei, prin termenii de ,,mama", ,,invatator", ,,medic" etc. (G. Lindzey). El exprima o pozitie de baza a persoanei in structura sociala, pozitie care poate fi raportata la un rang mai inalt sau mai coborat.

Linton defineste statutul ca fiind locul pe care il ocupa, intr-un anumit sistem, un anumit individ, intr-un anumit moment.

Termenul de pozitie, spune autorul, a fost folosit de alti cercetatori ai structurii sociale intr-un sens foarte apropiat, dar fara a recunoaste clar factorul temporal, sau existenta unor sisteme simultane de organizare in cadrul societatii.

Statutul a fost multa vreme folosit cu referire la pozitia unui individ in sistemul de prestigiu al societatii sale. In sensul actual, notiunea cuprinde si pozitia individului in fiecare dintre celelalte sisteme.

P. Golu

D.p.d.v. psihosocial, grupul social se prezinta ca un ansamblu de statute (pozitii) pe care le detine in sanul lui indivizii care il compun.

Fiecare individ ocupa in orice societate, cel putin o pozitie. In acelasi timp, nimeni nu ocupa toate pozitiile recunoascute in sanul unui grup sau al unei societati si nici un individ nu participa, practic, la totalitatea culturii dintr-o societate.

Suprimand temporar trasaturile particulare ale indivizilor care ocupa pozitiile, se poate spune ca grupurile sociale se prezinta ca organizari complexe, ca enorme retele de pozitii, unde toate elementele sunt mai mult sau mai putin legate intre ele si compatibile unele cu altele si ca statutele sunt cele mai mici elemente ale unui grup organizat in vederea atingerii unor scopuri comune.

Contributia pe care fiecare statut - o aduce la atingerea scopurilor de grup constituie functia sa.

Legat de fiecare statut, exista un ansamblu de convingeri comune privind functia statutului; aceste convingeri constituie o parte a sistemului normelor de grup.

Functiunile unui statut nu sunt obligatoriu aceleasi pentru membrii grupului care il recunosc si pentru un individ exterior (de ex. pentru un psiholog care se intereseaza nu de functia recunoscuta, ci de functia obiectiva a statutului).

Statutele (ca cele mai mici elemente ale unui grup organizat) se afla in interrelatii si sunt compatibile deoarece sunt organizate in vederea unor scopuri comune.

Fiecare statut fiind o parte a unui mare sistem de statute, nici unul dintre ele nu are semnificatie in afara celor de care este legat.

Astfel, statutul de mama nu poate exista in afara celui de copil, nici cel de lider in afara celui de membru .

In contexte sociale diferite avem de-a face cu functii foarte diferite ale unui si aceluiasi statut.

In unele societati, functia statutului de copil este pur si simplu aceea a pregatirii pentru varsta adulta, in timp ce in altele, sensul ei consta in a fi o perioada de viata lipsita de griji, inainte de a incepe responsabilitatile de adult.

Factorii care stau la baza atribuirii de statute indivizilor variaza si ei foarte mult. Uneori indivizii sunt plasati in anumite pozitii in virtutea unor factori asupra carora ei nu au nici un control, de pilda sexul si varsta (statutul copilului si al batranului, al femeii sau al barbatului). Alte pozitii (cea de conducator) se acorda pe baza reusitei individuale.

Primele sunt statute (pozitii) prescrise (ascribed), celelalte - pozitii castigate (aschieved).

Exista o mare diferenta de la o societate la alta in privinta manierei de atribuire a a statutelor si de combinare a factorilor care stau la baza statutelor.

Statutul nu numai ca da definitia sociala a individului, dar se manifesta totodata ca sursa de satisfactie si ca un veritabil sistem protector pentru individ, permitandu-i sa inainteze cu incredere in viata.

In concluzie, statutul exprima:

persoana ca membru al societatii

indatoririle, drepturile si obligatiile persoanei

Statutul :

prescrie cu precizie comportamentul individului in viata sociala si comportamentul altora fata de sine

ii da individului definitia sa sociala

se fondeaza pe caracterul stabil si previzibil al experientelor pe care si le formeaza persoana in mediul sau de viata

este legat de problematica stratificarii si mobilitatii persoanelor si grupurilor dintr-o societate sau alta.

■Studiul stiintific al statutului persoanei trebuie sa includa:

- cercetarea pozitiei economice reale ale persoanei

situatia politico-juridica ca balans intre drepturile si indatoririle cetateanului, ca membru al diferitelor micro si macrocolective;

caracterizarea profesionala

statutul cultural

pozitia sociala a familiei persoanei date si pozitia ei in familie.

2. Notiunea de rol

Pozitiile ocupate de persoane sunt ele au o semnificatie numai in raport cu alte pozitii.

Aceasta semnificatie rezida in relatiile de rol pe care un grup sau o societate le prescrie in raport cu doua sau mai multe pozitii.

Din orice pozitie decurg relatii de reciprocitate si complementaritate.

Relatiile de reciprocitate si de complementaritate se cuprind in notiunea de rol, care este strans legata de aceea de statut si care exprima, intr-un fel reversul statutului: ansamblul comportamentelor pe care altii le asteapta in mod legitim de la noi.

Linton considera ca termenul de rol desemneaza suma totala a modelelor culturale asociate unui anumit statut.

Astfel, el include atitudinile, valorile si comportamentul prescris de societate oricarei persoane si tuturor persoanelor care ocupa un anumit statut.

Atunci cand sunt prescrise, rolurile sunt strans legate de normele privitoare la maniera individului de a-si asuma functiile care decurg din statut, maniera in raport cu care exista, in sanul grupului, un acord general.

T.M. Newcomb si colaboratorii sai au stabilit ca daca vrem sa departajam ceea ce este inclus si ceea ce nu este inclus in prescriptia unui rol, intr-o societate data, trebuie sa obtinem din partea unui esantion reprezentativ al populatiei respective urmatoarele tipuri de informatii:

1) o lista de comportamente care pot fi facute sa intre in prescriptia de rol (lista degajata in urma unei preanchete);

2) proportia persoanelor interesate care considera fiecare comportament ca obligatoriu sau doar permis.

Se poate retine ca criteriu faptul ca 50% din persoane stabilesc ca un comportament dat este cerut (de ex. de toate mamele). Prescriptia rolului va cuprinde toate comportamentele considerate de cel putin jumatate din persoanele interesate ca fiind cerute de toate mamele de ex.

Aceste elemente comune, integrate in lista comportamentelor cerute, permise, interzise, descriu relatiile prescrise de normele de grup cu privire la titularul pozitiei si la presctiptiile care sunt in legatura cu pozitia lui.

Rolurile implica cu necesitate coraportarea mai multor indivizi.

Cel care ocupa o anumita pozitie primeste simultan prescriptiile propriului sau rol si prescriptiile rolurilor foarte strans legate de al sau.

De obicei, rolurile nu se definesc prin raportarea doar la un singur rol. Exista o constelatie de roluri.

Reprezentand o parte dintr-un sistem de roluri interdependente, rolul poate sa se modifice odata cu schimbarile survenite in oricare alta parte a sistemului.

De ex., cand copilul devine adolescent, rolul sau se schimba si odata cu el se modifica si rolul mamei. In caz contrar, se declanseaza conflicte de rol.

Indivizii care ocupa pozitii diferite se comporta intr-o maniera diferita, dar fiecare intelege si accepta comportamentul celuilalt.

Si invers, interactiunea dintre ei se desfasoara intr-o maniera relativ limitata si predictibila, adica nu in termenii comportamentelor specifice, ci in termenii relatiei de rol.

Linton afirma ca daca rolul reprezinta un comportament explicit, atunci el este aspectul dinamic al unui statut: este vorba, spunea el, de ceea ce individul trebuie sa intreprinda pentru a justifica detinerea de catre el a respectivului statut.

Un anumit statut dintr-un sistem social poate fi detinut, iar rolul asociat lui poate fi cunoscut si exercitat simultan de mai multi indivizi. De fapt aceasta este chiar situatia normala.

Acelasi individ poate sa detina simultan o serie de statute, fiecare dintre ele derivand din sistemele de organizare la care participa. El nu numai ca detine aceste statute, dar si cunoaste rolurile cerute de ele. Totusi el nu poate niciodata sa exercite simultan toate aceste roluri.

Faptul ca diferitele statute ale individului sunt activate in momente diferite impiedica o ciocnire intre rolurile care le sunt asociate.

adaptate unul la altul, si nu duc la conflicte, atata timp cat individul actioneaza inauntrul acestui sistem.

Afirmatia este valabila si pentru statute din sisteme diferite, atunci cand aceste statute sunt astfel incat converg normal la aceiasi indivizi.

Astfel, intr-o societate rolurile de barbat adult, tata, specialist intr-o profesie, prieten, etc. sunt in mod normal ajustate unul la altul, in cida faptului ca provin din sisteme diferite.

Aceste ajustari sunt elaborate in cadrul experientei indivizilor care au ocupat asemenea serii de statute simultan si au eliminat treptat majoritatea conflictelor printr-un proces bazat pe incercari si erori.

Cazurile rare cand, din motive accidentale, statutele ale caror roluri sunt fundamental incompatibile coverg asupra aceluiasi individ, reprezinta substanta unor puternice tragedii.

In timp ce majoritatea societatilor manifesta putina simpatie fata de un individ care incearca sa scape de indeplinirea unora dintre rolurile sale, toti pot simpatiza cu dilema unei persoane care trebuie sa aleaga intre statutele si rolurile egal valabile.

Asemenea dileme sunt o tema favorita in literatura societatilor mai complexe si introspective. Tragedia lui Oedip si episoadele finale ale Cantarii Niebelungilor sunt exemple clasice, dar se gasesc asemenea exemple si la nivelul folclorului.

Asemenea conflicte se ivesc arareori in societatile primare sau in gruparile sociale mai largi, care au dainuit destula vreme pentru a-si dezvolta culturi bine integrate.

Totusi, spune Linton, ele pot deveni mai frecvente in conditiile existente in societatea actuala a S.U.A. Necesitatile de reorganizare a structurii sociale pentru a face fata nevoilor unor noi tehnologii si a unei mobilitati in spatiu fara precedent in istoria umana determina prabusirea sistemului de statute si roluri mostenit.

Inexistenta unui nou sistem, compatibil cu actualele conditii ale vietii moderne, face ca individul sa se gaseasca frecvent in fata unor situatii, in care este nesigur atat de propriile lui statute si roluri, cat si de cele ale altora.

In afara ca se poate vedea silit sa faca o alegere, el se va simti nesigur ca alegerea facuta este corecta si ca comportamentul reciproc al celorlalti va fi cel anticipat pe baza statutelor pe care a presupus ca le ocupa.

Rezultatul este un mare numar de dezamagiri si frustrari.

TIPURI DE PERSONALITATI ( IMATURA, MATURA, ACCENTUATA, DESTRUCTURATA, DE BAZA SI DE STATUT, MODALA, PROACTIVA, OPTIMALA, POZITIVA )

PERSONALITATEA IMATURA

Persoane avand granite limitate ale E-ului; neparticipante in mod autentic, nu doar fizic ci si psihic.

Persoane centrate pe ele insele, sufocante, posesive, exclusiviste.

Emotional zgomotoase cu izbucniri de manie si pasiune; intampina frustrarile cu aversiune ; sunt acuzatoare

modifica realitatea pe care o reflecta pentru a o adapta tendintei si fanteziilor ei

sunt afectate; cauta sa impresioneze; actioneaza fluctuant, ezitanti.

PERSONALITATEA MATURA

1.Extensiunea simtului eului, adica incorporarea in personalitate a unor noi si nenumarate sfere ale interesului uman, astefl incat sa devina personale in mod semnificativ.

2.Depasirea egocentrismului, stabilirea relatiilor cu alte persoane, raportarea calda a eului la ceilalti; manifestarea capacitatii de intimitate, compasiune, toleranta la frustrare; se accepta pe ele insele

3.Percep, gandesc si actioneaza cu interes in conformitate cu realitatea externa pe care o reflecta veridic.

4.Sunt capabile de a fi ele insele, dispun de capacitate de auto-obiectivare, de intuitie si autocunoastere umana

5.Traiesc in armonie cu o filosofie de viata unificatoare, sunt capabile de a-si forma o conceptie generala despre lume pe care o vor transpune constant in practica

Zlate- Tipologiile personalitatii nu au o semnificatie in sine, ci educationala si terapeutica, ele atentionand asupra particularitatilor psihologice ce urmeaza a fi formate dar si asupra celor ce trebuie evitate.

PERSONALITATILE ACCENTUATE

Cu o serie de caracteristici care ies din comun mai acute fata de media populatiei, care manifesta tendinte de a aluneca spre anormal fara sa devina anormale, fapt ce afecteaza serios capacitatile adaptative.

K.Leonhard a conturat conceptul de "trasaturi accentuate ale firii". Trasaturile accentuate reduc mobilitatea normalului si numarului variabilelor care intra in alcatuirea personalitatii normale. Trasaturile firii deosebesc oamenii doar daca nu sunt accentuate; fiecare avand felul sau de a fi original.

Firea demonstrativa -mare capacitate de refulare. Aceasta o ajuta sa traiasca rolurile atat de intens incat in cazurile de accentuare a acestei trasaturi falsifica realitatea fara sa-si dea seama. Daca in limitele normalitatii demonstrativitatea se manifesta printr-o mare capacitate empatica, prin imaginatie, adaptabilitate, mobilitate a expresiei in cazurile morbide se manifesta ca personalitate isterica cu insusiri: minciuna, inconsecventa, delicventa. Accentuarea acestei caracteristici poate sa se exprime in comportamente creative cum este cazul actorilor talentati, dar la alte persoane poate sa conduca la comportamente dezadaptative.

Firea hiperexacta -se manifesta gradual de la tendinta de hiper-exactitate la nevroza obsesiva. Lipsa capacitatii de refulare -contra firii demonstrative. Apare tendinta de a chibui totul ptr a inlatura orice posibilitate de greseala sau pentru ca nu pot inlatura din conduita ideea ca poate exista o solutie mai buna. Nu sunt in stare sa refuleze teama, se inhiba si au greutati in activitate. Chestiunile de mica importanta il determina sa ia hotarari.La cei cu nevroza obsesiva nu se pot lua hotarari nici cand exista toate premisele de a le lua. Hiper-exactitatea, doar cand este accentuata prezinta avantaje- hiper-constienciozitate, meticulozitate, exactitate, spirit de ordine, trasaturi ale persoanei valoaroase; poate ajunge la unele exagerari care ii complica viata - are sens autist, sens egoist (grija exagerata ptr propria bunastare) care in limite nealterate este pozitiva, manifestandu-se prin evitarea primejdiilor inutile, evitarea exceselor.

a)psihopatia anancosta

-capacitate de decizie prejudiciata

-munca nu se desfasoara fluent, indoieli continui, verificari permanente

-nelinistea persista si in timpul liber al odihnei

-minutiozitate exagerata

b)nevroza anancosta -luarea hotararii este o problema chiar si in lipsa pericolului. Oscilarea intre cei 2 poli ai framantarii da nastere fricii patologice nevroticilor obsesivi, frica pe care o considera neintemeiata. Se produc fixatii in unele domenii, nu se comporta normal (nu face ce ar trebui sau are o activitate pe care nu ar trebui sa o aiba).

Firea hiper-perseverenta

-se manifesta gradual de la hiper-perseverenta la paranoia. Susceptibili, tendinta de a se simti jigniti usor, setosi de a avea prestigiu, resimt acut sentimentul onoarei

-suporta greu prejudiciul adus intereselor materiale.

-ranchiunosi, nu iarta si nu uita jignirile. Sub masca luptei ptr dreptate, ei revendica de fapt un drept al lor de unde si sensibilitate mai putin lezata in cazul sentimentului de dreptate

-fire paranoida-perseverent, banuitor, neincrezator, se simt mereu nedreptatiti, pierd increderea in oameni.

Firea nestapanita

-se manifesta gradual de la firea nestapanita la pisihopatia epileptoida, fara o adevarata legatura cu epilepsia. Ratiunea este mai putin luata in seama, manifestandu-se dorinte de descarcare nervoasa, resimtite mai mult fizic decat psihic. Nu se poate spune ca actiunile sunt pripite, ci ci mai de graba ca atractia lor creste, iar cuvintele sunt urmate de fapte. Nu au suport moral, comit in unele imprejurari, cu usurinta acte necinstite.

Firea hiper-timica

-se amnifesta gradual de la hipertimie la hipotimie

-hipertimicii -combinatie intre vesekie (viata privita sub latura placerii trecandu-se usor peste necazuri; dorinta de actiune care poate duce la realizari de valoare, inventii, inovatii, nevoie de a vorbi, nu obosesc, nu plictisesc cu teme noi de discutie, bogatie de idei dar si fuga de idei uneori)

-hipotimicii -lucrurile sunt tratate cu usurinta, superficialitate, lipseste simtul datoriei, lipsesc remuscarile. Isi pericliteaza viata si starea materiala-indivizi imprastiati

Firea distimica

-se manifesta in grad inalt ca temperament sub-depresiv. Gravitatea depresiei psihice nu merge in paralel cu gravitatea evenimentului, fiind accentuata de firea distimica. Sunt afectati in mare masura de evenimentele triste decat de cele vesele. Evenimentele zguduitoare pot duce la depresie. Aceasta fire este mai accentuata la adultii seriosi din fire, tinuta sobra, gandire lenta aparand sentimente contrare tendintelor egoiste

Firea labila

-se manifesta gradual de la firea labila la cea ciclotimica dar in gradul cel mai inalt sunt formele bolii maniaco-depresive. Se observa alternanta starii hipertimice cu starea ditincta. Evenimentele fericite conduc la hipertimie cu intregul sau tabiet vesel (veselie, dorinta de a actiona, de a vorbi). Evenimentele triste conduc la depresie cu incetineala in gandire si actiune.

Firea exaltata

-se manifesta gradual de la firea exaltata la temperamentul anxios fericir (psihopatie). Se reactioneaza intens la evenimente. Evenimentele vesele provoaca extazul iar cele triste conduc la disperare. Disperarea profunda poate duce la sinucidere; frica ptr propria persoana poate deveni excesiva si pot deveni nefericiti din cauza unor banalitati

Firea anxioasa

-nesiguranta launtrica, jena, timiditate, neincredere in ceilalti

Firea emotiva

-reactii de mare sensibilitate cu prag scazut de declansare si profunzime in sfara sentimentelor subtile. Impresionati de sentimente din domeniul spiritual. Reactii mai putin vehemente; sentimente altruiste mai puternice decat cele egoiste; sunt milosi, se induioseaza mai repede. O trauma psihica le poate produce depresii, reactii ca urmare a sensibilitatii reactive

PERSONALITATEA DESTRUCTURATA

Se deosebesc total fata de media populatiei fiind incapabile de a se adapta solicitarilor si imprejurarilor vietii.

Acestea sunt: - personalitatile nevrotice

-personalitatile isterice si dependente

-personalitatea paranoica

-personalitatile psihoastenice obsesive

-personalitarile psihopatice

-personalitatile bordeline

-personalitatile deficitare si imature

-personalitatile deteriorate

-personalitatile defectuale

PERSONALITATEA DE BAZA

-structura de elemente psihosociale si de situatii socioculturale (sentimente, aspiratii, atitudini, comportamente, valori) asemanatoare unor anumite categorii de persoane dintr-o societate data.

Personalitatea de baza este rezultatul actiunii institutiilor si modelelor culturale ale societatii si se formeaza pornind din copilarie prin conditionarea comportamnetului si invatare in mediul familiar si educativ si reflecta conditiile biologice, ecologice, demografice si sociale ale grupului. Astfel devine posibila adaptarea -in situatiile societatii care continua sa modeleze oamenii pe tot parcursul vietii. Din aceasta cauza studiind institutiile se pot intelege conduitele psihosociale ale oamenilor. Mai mult chiar, potrivit celor care au introdus in psihologia sociala psihologia de baza s-ar putea prevedea natura, caracteristicile si evolutia unor anumite institutii. Psihologia de baza cuprinde un ansamblu structural stabil de componente psihologice interne, cognitive, afective, motivationale si atitudinale de tipuri de raspunsuri si comportamente fundamental constituite in cadrul interactiunii omului cu realitatea socio-culturala, definind totodata modul de raportare la lumea externa a membrilor unei colectivitati. Acest concept isi are radacinile in teoria psihanalitica despre organizarea ierarhica supraetajata a personalitatii. Baza personalitatii consta in orientarea cu precadere asupra omului de rand care exprima mai pregnant trasaturile generale ale matricei fundamentale a culturii careia ii apartine. Eul de baza exprima actiunea pe care emdiul social o exercita asupra individualitatii lor, precum si capacitatea membrilor colectivitatii de a se adapta la mediul respectiv. Prin contactul sistematic pe care omul il realizeaza inca de la nastere cu un mediu social-cultural dat se elaboreaza principalele nivele ale personalitatii de baza. Acestea sunt:

1.anumite tehnici si modalitati de gandire- intelegere, interpretare, evaluare

2.sisteme tipice de actiune

3.sisteme de securitate individuala

4.structura eului prin interiorizarea normelor si ingradirilor impuse de cultura

5.sisteme de convingeri si atitudini fata de problemele fundamentale ale existentei.

PERSONALITATEA MODALA

Este considerata ca o personalitae tipica unei populatii marcata de o anumita realitate sociala si culturala si exprima tendinta centrala a distributiei tipurilor de personalitate intr-un grup dat la un moment dat intr-o situatie data. Personalitatea modala este un concept de inspiratie statistica a carui continut poate fi ilustrat printr-un grafic de distributie. Modul reprezinta punctul cel mai inalt al curbei de distributie. Trebuie notat faptul ca uneori pot apare 2 moduri (bimodala) sau chiar mai multe (multimodala) de distrubutie.

Exemple de personalitati modale intalnim in modele apartinand culturii dionisiace descrisa cu o populatie egocentrica, individualizata si extactica in ritualurile ei; cultura Zumi a fost denumita apolinica.-persoanele ce manifestau o personalitate proprie ce nu aveau stari psihice distructive sau excesive si nu acceptau individualismul

De asemenea exista si patternuri culturale in care regasim personalitatea paranoida cu elemente bazate pe magie in care fiecare se teme si il urmareste pe celalalt. In cultura romina, cel care vorbeste despre un oriyont spatial propriu rominilor este Lucian Blaga si anume despre plai. Axestui spatiu ii corespunde o personalitate specifica de destructurare. Este un suflet care suie si coboara pe un plan ondulat indefinit, un suflet care urca sa treaca dealul ca obstacol al sortii si care totodata va mai avea de trecut un deal si inca un deal.

Studiul personalitatii modale nu se poate realiya doar pe baya datelor obtinute la testele psihologice de genul Rorschach sau TAT.

Psihologul Levinson propune o schema analitaica care va avea in vedere:

1.studierea relatiilor cu autoritatea (caile de adaptare comportamentala in interactiunea subiectului cu autoritatea, ideologia om-credinta-valori, atitudini) referitoare la autoomia si la relatiile cu ea, fanteziile, reactiile de aparare si conceptiile despre autoritate si sine ce stau la baza comportarii sale

2.conceptia despre sine - echilibrul intern si adaptarea la grup

3.analiza sistemului de crestre si educare a copiilor.

Se presupune ca distributia variantelor intr-o societate data este puternic unimodala - ca exista un singur tip cunoscut de personalitate si poate cateva moduri secundare reprezentand tipurile deviante de personalitate.

Personalitatea modala oglindeste nu doar unicitate aunei societati ci si existenta unor caracteristici comune ce pot fi determinate in mai multe societati

PERSONALITATEA DE STATUT

Statutul exprima faptul ca in cadrul rupurilor si colectivitatilor comportamentul persoanelor se diferebtiaza potivit pozitiilor, functiilor si locurilor pe care le ocupa acestea in cadrul structurilor si situatiilor sociale. Statutul consta intr-o colectie de reguli si obligatii care de obicei sunt desemnate prin termeni generici mama, profesor, muncitor. Statutul exprima pozitia de baza a persoanei in structura sociala, pentru care poate fi raportata la rangurile cele mai inalte sau mai coborate. Statutul raporteaza persoana nu numai la intreaga societate ci si la grupul social din care face parte. Din punct de vedere psihosocial, grupul inseamna nu ansamblul de statute sau de pozitii pe care le detin in cadrul grupului persoanele care il compun. Fiecare persoana cauta in societate o pozitie. Odata cu inaintarea in varsta persoana ocupa mai multe pozitii (ex fata de 14 ani: fiica-sora-eleva). In acelasi timp insa nici un om nu ocupa toate pozitiile recunoscute intr-un grup sau societate. Daca anulam trasaturile particulare ale oamenilor care compun grupurile putem spune ca grupurile sociale sunt organisme complexe cu retele mari de pozitii, in care toate elementele sunt legate intre ele si compatibile unele cu celelelte. Aceste elemente care concura la atingerea scopului grupului sunt stabile. Contributia pe care fiecare statut o aduce la atingerea scopurilor de grup poarta numele de functia statutului. Exista in legatura cu fiecare statut un ansamblu de convingeri comune cu privire la functia statutului. Ex: in unele societati statutul de copil inseamna pregatirea pentru viata de adult, iar in altele inseamna o viata lipsita de griji. Factorii care sau la bazaatribuirii de sttute variaza foarte mult. Uneori persoanele sunt plasate in anumite pozitii dupa factori asupra carora ei nu au nici un fel de control (varsta, sex). Alte pozitii se acorda pe baza reusitei persoanei (functia de director). Primele pozitii se numesc pozitii prescrise, celelalte pozitii castigate. Unele releva o preferinta, celelalte pot releva sansa. Desemnand comportamentele pe care oamul in virtutea pozitiei sale este indreptatit sa le astepte si sa le pretinda de la cei din jur statutul da definitia sociala a persoanei; dar totodata da satisfactie, asigura protectia si increderea in viitor. Statutul exprima persoana ca membru al societatii si exprima indatoririle, drepturile si obligatiile acestuia. Statutul prescrie cu strictete comportamentul omului in viata sociala si comportamentul celorlalti fata de sine dandu-I omului definitia sociala.

Studiul stiintific al statutului persoanei cuprinde:

1.pozitia economica reala a persoanei (venit global al familiei, locuinta, bugetul)

2.situatia politica - juridica ca echilibru intre drepturile si indatoririle sale cetatenesti si ca membru al diferentelor micro si macro colective

3.caracteristici profesionale- pozitia in sistemul de calificari si specializari

4.statutul cultural - pozitia individului raportata la valorile culturale

5.pozitia sociala a familiei individului in societate si pozitia individului in acea famile

Definind statutul ca pozitia sociala a persoanelor iar rolul ca indeplinire a functiilor statutului observam ca statutul este influentat de solicitarile, prescriptiile si obligatiile acestei pozitii respective

Interpretarea rolului ce decurge din statut se face in functie de insusirile individului (subiective, psihice). Intre statut si actul comportamental se surprind o serie de procese ce include perceperea, alegerea, receptarea, asumarea si adaptarea rolului -procese conditionate de statut dar care depind in acelasi timp de caracateristicile personale ale individului (varsta, sex). Ele completeaza indeplinirea rolului in concordanta sau nu cu statutul. Comportamentul real al persoanei care ocupa o pozitie se poate confirma numai partial prescriptiei de rol sau se poate abate in mod grav de la aceasta. De cele mai multe ori exista o varianta comportamentala care arata personalitatea se adapteaza prescriptiei intr-un mod propriu, se conformeaza dar nu total sau se abate dar nu radical, obtinand un compromis intre ceea ce trebuie explicat si ceea ce este posibil

RELATIA DINTRE STATUT, ROL SI COMPORTAMENTUL PERSOANEI

solicitari

sarcini

sociale

Persoana

expectatia                                      intelegerea acceptarea /

de rol                                              rolului respingerea indeplinirea

rolului rolului

temperament

capacitati

trebuinte

Comportamentul poate evolua de la forme determinate integral de factori de personalitate, pana la

forme determinate integral de prescriptiile statutului.

Cand avem maximum de determinare situationala si zero determinarepersonala comportamentul este inalt comformist. Cand avem maximum de determinare si zero detrminare situationalacomportamentul este inalt deviant.De regula determinarile personale se combina cu cele situationale in proportii diferite evidentiind stari sau tendinte de evolutie spre unul sau spre celalalt tip de comportament.Datorita plasticitatii sale psihicul persoanei poate realiza un compromis intre situatii sau se poate comforma succesiv prescripturilor diferitelor grupuri.

PERSONALITATEA OPTIMALA

Incepand cu anul 1970 tendinta de a vorbi nu despre orice fel de personalitate ci despre personalitatea eficienta. Ceea ce intereseaza in primul rand nu este atat ansamblul insusirilor de personalitate cat valoarea lor comportamentala. Secolul 20 va aduce cu sine si o mai mare nevoie de eficienta umana; noi studii care atrag atentia la ceea ce trebuie sa faca omul.Indemnuri ca: completati-va instructia, perfectionati-va cunostintele de limba, sporiti-va competenta, delimitati-va responsabilitatile, fiti tenace, etc., vor fi nu numai retinute mai tarziu de psihologia organizationala, dar li se va conferi o noua penetratie, noi nuante.

La fel de interesante sunt studiile despre emotiile si sentimentele cum ar fi furia, nemultumirea, iritatia, frica, etc, deoarece tulbura functiile organice si mintale, diminueaza energia vitala si psihica conducand la insuccese, inundand viata personala si a celorlalti din jur cu o atmosfera nefasta pentru dezvoltarea optima. Alte emotii si sentimente precum bucuria, umorul, dragostea fiind creatoare, sursa frumusetii si fericirii, chintesenta vietii noastre afective se armonizeaza cu cresterea energiei vitale, cu crearea unei atmosfere de dragoste si fericire in jurul copiilor de aceea trebuind stimulate. Grija pentru sporirea eficientei personalitatii s-a manifestat cel mai pregnant la psihologii umanisti Maslow si Carl Rogers in lucrarile "Motivatia si persoana" sau "Terapia centrata pe client".

Deviza lui Masllow- ceea ce un om poate, el trebuie sa devina descrie in termenii cei mai sugestivi eficienta sanatatii psihice - autorealizarea- indeplinirea metanevoilor, ultima trebuinta din celebra sa piramida a nevoilor. Studiile lui Carl Rogers va vorbi despre maturitatea psihica maximala; de trairea plenara a sentimentelor, de a dispune singur de capacitati de a fi propriul sau criteriu sau filtru, de intelegere a sinelui si a altuia. Mai recent apar studii- Mangou-"Arta de a reusi " in care este dezbatuta problematica succesului , a descrierii sistemelor de reusita, a sistemelor de merite ca si de arta de a te pune in valoare.In 1974 se pun bazele conceptului personalitatii optimala oarecum asemanatoare conceptelor de adaptare, normalitate, sanatate mintala, autorealizare.

Personalitatea optimala este cea care dobandeste experienta dulce si moale, se descurca bine in munca sa si in relatiile sociale, ajungand la o stare interioara de bine, o libertatea sinelui, o debarasare de conflicte interne, motivationale.In psihologia Romaneasca Adina si Septimiu Chelcea, Vvaleriu Ceausu descriu optimizarea in stransa legatura cu atributele sinelui si mediul psiho social.

In lucrarea sa "A trai pentru oameni" Adrian Neculai, sintetizeaza procesul complex al devenirii care ar implica:

1)) eliberarea personalitatii de sub imperiul stagnarii si inchistarii, improvizatiile concomitent cu diversificarea si organizarea maximala a personalitatii

2) Descoperirea, omologarea si inducerea in circuitul vietii a adevaratelor personalitati ca opuse tendintelor de uniformizare. Introducerea in circuitul vietii a adevaratelor valori, ce se vor a fi triate de falsele personalitati de ncele ale oportunistilor si impostorilor. Instruirea unor repere valorice ferme- amplificarea resurselor reflexive si autoreflexive ale omului si a cunoasterii de sine. Dinamizarea tuturor disponibilitatilor din starea latenta in starea manifesta. Schimbarea profunda a relatiilor sociale, a mentalitatilor si prejudecatilor ca si a practicilor socile nefaste, a starilor de supunere, a integritatii demnitatii umane.

PERSONALITATEA POZITIVA

In ultima decada a secolului 20 a inceput sa apara in America studii referitoare la o problematica inedita- speranta, placere, dorinta, stare de bine, autodeterminarea, adaptabilitatea, curajul, vigoarea, starea de excelenta. La intrebarea ce este psihologia pozitiva raspunsul cel mai complet ni-l ofera Selegmov si Csikczent Mihaly, de numele carora se va lega in mod sigur noua orientare. Psihologia pozitiva este o stiinta obiectiva a experientei subiective, a caracteristicilor individului si a institutiilor care promit sa imbunatateasca calitatea vietii care apar cand viataeste brutala si lipsita de sens. In centrul psihologiei pozitive se afla personalitatea pozitiva ea fiind pe de o parte purtatoarea si creatoarea unei experiente pozitive iar pe de alta parte cea care suporta influentele contextelor culturale. Studiile si cercetarile interprinse de reprezentantii psihologiei pozitive Ccoare, Maslow conduc la stabilirea urmatoarelor trasaturilor de personalitate:

- Sentimentul subiectiv de confort superior sau starea de bine interioara care se refera la ceea ce oamenii gandesc si la ceea ce este fata de vietile lor.

- Fericirea va fi astfel descrisa ca starea de multumire sufleteasca si mintala de o serie de factori printre care am putea incadra dezvoltarea economica, venitul, credintele, tendinta de asociere, etc.

- Optimismul- descris ca trasatura dispozitionala care mediaza relatia dintre evinimentele exterioare si interpretarea lor subiectiva.

Optimismul cel ce contine elemente: cognitive, emotionale si motivationale va fi legat de scop de o asteptare ca si de o atribuire cauzala va fi "aroma" emotionala. Indivizii cu un grad inalt de optimizare tind sa detina stari de spirit bune sa fie performante ,sa se bucure de o sanatate fizica si psihica mai buna.

- autodeterminarea- descrisa in termeni de satisfacere a unor nevoi cum ar fi nevoia de competenta, nevoia de atasament, nevoia de progres. Sigur ca tendintele spre autodeterminare au si efecte negative dand nastere comportamentelor delicvente, exceselor, ducand la insatisfactie si depresie, , povara responsabilitatiiconducand in final la insecuritate, regrete, constrangeri.

- Intelepciunea - capacitatea de organizare cognitiva si motivationala a experientelor cu scopul de a atrage succesul sau" sistem expert de cunoastere a solutiilor pragmatice fundamentale a existentei".

- Creativitatea si talentul vor asigura obtinerea de performante deosebite.

Apararile mature- axate pe gasirea si practicarea solutiilor proactive care il propulseaza pe om spre o viata de succes. Defensele adulte constitue si ele obiectul unor importante studii( altruismul, refularea, sublimarea). Trasaturile personalitatii pozitive s-ar putea rezuma la 3 : bunastarea spirituala, autodeterminarea, performanta. Ccunoasterea lor va ajuta stiinta sa lupte si sa previna suferintele fizice si psihice. Aceasta cunoastere ii va ajuta pe psihologi sa invete cum sa construiascaacele calitati care sa ajute oamenii si comunitatile nu doar sa indure ci sa si supravietuiasca si sa infloreasca.