Delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei varstelor

Psihologia varstelor are ca obiect studiul schimbarilor psihologice care au loc incepand de la nastere, pana in perioada batranetii.

Ursula Schiopu (1997) arata ca domeniul incorporeaza studiul caracteristicilor evolutiei psihice, dimensiunea evolutiei temporale diferentiate cu schimbari ce survin in decursul intregii vieti, de la nastere pana la moarte cu tendinta de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viata concreta. Contributii importante la studiul domeniului au adus cercetatorii in psihologia copilului si adolescentului precum si specialistii in psihologia varstei adulte si psihologia senectutii. Ca urmare, se impun unele delimitari conceptuale privind domeniul psihologiei varstelor in raport cu celelalte domenii.

Psihologia copilului este centrata asupra studiului copilului, are ca scop descrierea si explicarea dezvoltarii copilului de la nastere la adolescenta. Psihologia copilului nu trebuie confundata cu psihologia genetica care la randul ei este o stiinta a dezvoltarii, centrata asupra aspectului evolutiv al comportamentelor si asupra genezei lor. Psihologia copilului studiaza dezvoltarea copilului pentru a descrie si explica dezvoltarea acestuia, precum si pentru a realiza predictii si recomandari privind educatia copilului, pe cand psihologia genetica, plecand de la studiul copilului are ca scop cunoasterea genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt aspect de mentionat este acela ca studiul psihologiei genetice nu se ocupa cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al ereditatii umane. Termenul de psihologie genetica nu include aspectul ereditar al conduitelor ci dimpotriva aspectul lor evolutiv.

Psihologia genetica reprezentata de A. Gesell in Statele Unite, J.Piaget in Elvetia si H. Wallon in Franta include si epistemologia genetica (N. Sillamy, 1996) al carui obiect se limiteaza la geneza categoriilor esentiale ale gandirii. Psihologia genetica se deosebeste si de psihologia adultului prin importanta crescuta pe care o acorda explicatiei in raport cu simpla descriptie si prin ipoteza ca in psihologie ca si in biologie, explicatia este inseparabila de studiul dezvoltarii (P.P.Neveanu, 1978).

Pentru termenul de psihologia varstelor, in dictionarele de specialitate romanesti sunt oferite traduceri in limba engleza prin "development psychology", "psychology of life ( life - span psychology)", in limba franceza "psychologie du développement" sau germana "Entwicklung Psychology" (germ. Entwicklung = dezvoltare) Ursula Schiopu (1997). De asemenea, majoritatea definitiilor oferite pentru psihologia varstelor conduc la idea ca termenul de dezvoltare este termenul central. Termenul de psihologia dezvoltarii tinde sa se substituie termenului de psihologie genetica pe de o parte pentru ca ambele se ocupa de studiul schimbarii, fara a o delimita strict la perioada copilariei, si pentru ca ambele se refera la schimbari de ansamblu care se produc de-a lungul evolutiei de la inceputul vietii pana la sfarsitul ei. Psihologia dezvoltarii (in engl. life-span psychology) a progresat mai mult in tarile anglo-saxone decat in Franta (Torrette, Guidetti, 2002 pag.7) fapt care face sa se impuna astfel termenul provenit din limba engleza. Psihologia dezvoltarii are in vedere studiul evolutiei dar si a involutiei proceselor sau comportamentelor. Folosirea termenului de psihologia dezvoltarii, spun cercetatorii francezi citati, aduce o deschidere in plus si o mai buna clarificare prin evitarea utilizarii cuvantului "genetic" care ar restrange, spun ei, psihologia dezvoltarii la procesele evolutive.

Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformari care afecteaza organismele vii sau institutiile sociale ceea ce implica de asemenea notiunile de continuitate, finalitate si evolutie (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, pag.3). O acceptiune generala a termenului este aceea conform careia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizatie sociala dintr-un stadiu primitiv catre unul mai elaborat si mai complex, provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigura sau permit trecerea dintr-o etapa in alta se circumscriu dezvoltarii. Fiind vorba despre dezvoltarea umana, aceasta definitie larga, poate fi aplicata filogenezei, adica proceselor de evolutie si achizitie proprii speciei, viziunea propusa fiind cea antropologica ce descrie evolutia omului pana la stadiul de Homo Sapiens modern. Definitia poate fi aplicata si ontogenezei unde aceasta reprezinta un ansamblu de procese de dezvoltare si achizitie proprii individului pe tot parcursul realizarii fenotipului sau (unde fenotipul reprezinta ansamblul de trasaturi asociate informatiei genetice dobandite de un organism, in interactiunea cu mediul, pana la stadiul de adult).

In concluzie, filogeneza se refera la dezvoltarea unei specii de-a lungul intregii sale evolutii iar dezvoltarea ontogenetica descrie dezvoltarea unui singur individ din cadrul unei specii

Este clar ca exisa o corelatie intre filogeneza si ontogeneza in sensul ca dezvoltarea unui singur individ este in unele aspecte legata de dezvoltarea intregii specii. Multe dintre comportamentele si obiceiurile caracteristice unui individ nu sunt acumulate numai ca o functie a experientei individuale ci ca rezultat a unor tendinte genetice sau mostenite adica rezultatul influentelor filogenetice.

O directie relativ noua de studiu pune in evidenta faptul ca dezvoltarea ontogenetica umana poate fi explicata cel putin partial in termeni genetici ( Fishbein 1976, Wilson,1978 Waddington,1975) sustin intarirea comportamentului prin evolutie respectiv comportamentele care sunt adaptive au o mare probabilitate de a fi transmise generatiilor urmatoare. Este ca si cum am fi programati genetic sa adoptam anumite comportamente , sa invatam anumite lucruri si nu altele. Programarea genetica nu se manifesta numai prin acele caracteristici cu care ne nastem ci si prin dezvoltarea unor abilitati si conduite ulterioare. Aceasta dezvoltarea a caracteristicilor sub influenta genetica se numeste epigeneza. Pe scurt raspunsul la intrebarea cum ajunge un copil adult este : indiferent ce ajunge copilul, el reprezinta o functie combinata a zestrei genetice si a mediului individual ( Guy R. Lefrancois).

Dezvoltarea psihica are la baza incorporari si constituiri de conduite si atitudini noi ca formare de instrumente de adaptare din ce in ce mai complexe si ca formare de modalitati de satisfacere de trebuinte si formare de noi trebuinte si mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implica modificarea echilibrului intre asimilarea realitatii si acomodare la conditiile subiective si circumstantiale concrete ale vietii (U. Schiopu, 1997).

Cu alte cuvinte dezvoltarea inseamna modificari complexe bio-psiho-sociale ale individului ierahizate in timp. Schimbarile sunt bine structurate pe varste desi varsta in sine nu le explica. Transformarile cantitative si calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate in trei mari categorii, functie de specificul dezvoltarii: fizice, psihice si sociale. Exista stranse corelatii intre tipurile de dezvoltare dar evolutia lor este relativ independenta una de cealalta.( de exemplu incheierea perioadei de crestere nu duce la stoparea dezvoltarii psihice sau o incetinire a dezvoltarii din acest punct de vedere dar cresterea este esentiala pentru fazele timpurii ale dezvoltarii psihice cand ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate).

Ceea ce ofera in plus cercetarile romanesti in psihologia varstelor fata de cele ale psihologiei dezvoltarii anglo-saxone, este o abordare ce tine cont de contextul social-economic, socio-cultural, educational, profesional (U. Schiopu, in prefata la "Psihologia Varstelor", 1997). Propune o viziune ce are in atentie conditionarea social-istorica a conduitei drept ecran concret al constituirii identitatii si subidentitatilor dominante intr-o etapa determinata a vietii ca si metamorfozele ce au loc sub influenta standardelor sociale si a varstei biologico-psihologice.

Studiul dezvoltarii se realizeaza pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea, diagnoza si consilierea. Cercetarile in domeniul psihologiei varstelor contin in primul rand descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de varsta respectiv aspecte specifice ale dezvoltarii fizice, psihice, afective, cognitive precum si aspecte ale dezvoltarii personalitatii in contextul interactiunii sociale. Explicatiile oferite de psihologia varstelor se refera la corelarea unor factori ce au influenta asupra modului in care fiinta umana isi construieste functiile si procesele psihice precum si caracteristicile dominante. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltarii in functie indicatorii de medie iar consilierea cuprinde un set de recomandari ce au la baza studiul dezvoltarii umane, recomandari care au rolul de a creste calitatea educatiei la varstele mici si calitatea dezvoltarii umane in cazul varstelor adulte.

De aceea psihologii care se ocupa de dezvoltare au doua sarcini : sa descrie schimbarile si sa descopere cauzele aferente schimbarilor. O a treia sarcina este de a construi teorii care sa organizeze si sa interpreteze observatiile in sprijinul formularii de predictii.

Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ, respectiv stabilirea reperelor psihologice in designul invatarii precum si alte aplicatii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare si interventie in cazul tulburarilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacitatii de invatare.

Exista un numar de subiecte de recurenta in studiul dezvoltarii inca nerezolvate, controversate ,care se pot constitui in teme principale. Unul din subiecte este controversa ereditate - mediu . Interpretarile extreme unilateralizeaza explicatiile accentuand valoarea unuia din termeni. Aceste interpretari disjunctive nu mai sunt actuale dar continua sa ramana importante pentru contributia pe care o aduc la teoria dezvoltarii.

Alte subiecte se contureaza prin faptul ca anumiti teoreticieni si cercetatori ofera si descriu explicatii foarte diferite ale dezvoltarii. Aceste diferente se explica prin presupunerile de la care pornesc cercetatorii privind natura dezvoltarii si procesele de dezvoltare. De exemplu, teoreticienii care considera ca dezvoltarea se datoreaza in mare masura activitatii copilului, vor ridica alte probleme si vor construi teorii diferite de cele ale cercetatorilor care pornesc de la presupunerea ca indivizii sunt receptori pasivi ai influentelor de mediu. Problema daca individul este vazut ca fiind activ sau pasiv se contureaza ca un al doilea subiect important al dezvoltarii copilului.

Un al treilea aspect este daca dezvoltarea este un proces continuu fara intreruperi sau daca consta din etape separate. In concluzie dezvoltarea inseamna a creste, a se maturiza si a invata. Cresterea se refera la modificari fizice care sunt in primul rand cantitative si dimensionale, implicand adaugiri si nu transformari. Se pot identifica cresteri ale masei somatice cum sunt modificarile sistemului osos si a masei musculare si cresteri ale masei nervoase a organismului cum ar fi cresterea numarului de ramificatii nervoase si a masei cerebrale . Asemenea schimbari cum sunt cresterea in inaltime sau greutate sunt exemple clare de crestere.

Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbari relativ independente de mediul copilului. Aceste schimbari sunt atribuite schimbarilor genetice (Guy R. Lefrancois pag. 4)sau celor fiziologice.( M.Zlate, 1993)

Viteza maturatiei difera de la un copil la altul, rezultatul maturarii in final este acelasi. Cresterea si maturarea sunt doua mecanisme interdependente: modificarea proportiilor corpului depinde de maturararea endocrina iar cresterea greutatii depinde de maturarea tesuturilor.

Principiile generale ale dezvoltarii guverneaza evolutia fiintei umane de la stadiul de zigot pana la stadiul de individ matur la varsta 18 - 20 de ani capabil de a trai independent in societate.

O prima lege este cea a continuitatii procesului dezvoltarii de la conceptie la maturitate. O a doua lege este cea a corelatiei cresterii si se refera la legaturile ce se stabilesc in organism intre toate partile, functiile si procesele sale in timpul cresterii si maturarii. Descrierea stadiilor si statisticile arata nivelul "normal" al dezvoltarii dar nu specifica maturitatea individului care reiese mai ales din corelatia dintre toti factorii si parametrii de dezvoltare. O alta lege se refera la variatia vitezei de dezvoltare. Chiar daca secventa dezvoltarii este aceeasi pentru toti copii, nu toti o vor parcurge in acelasi timp si cu o viteza constanta pe toata durata stadiului.

In toate aspectele dezvoltarii umane exista o interactiune intre maturare si invatare. De exemplu, ca un copil sa invete sa mearga trebuie sa aiba puterea fizica si coordonarea musculara suficient dezvoltate dar si sansa de a exersa deprinderile acumulate. Invatarea in sens larg este definita ca rezultat al experientei si nu ca proces de maturare.

Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adapteaza la mediul sau. Dar de vreme ce adaptarea se face prin crestere, maturare si invatare acestea nu sunt decat aspecte ale dezvoltarii. Diferenta principala dintre invatare si dezvoltare este ca invatarea presupune adaptare imediata pe termen scurt in timp ce dezvoltarea presupune adaptare treptata intr-o perioada indelungata.

Teorieticienii invatarii s-au ocupat de identificarea principiilor aferente invatarii si nu de descrierea diferentelor dintre procesele de invatare la copii si la adulti. In opozitie cu acestia , teorieticienii dezvoltarii au abordat diferentele de invatare si comportament dintre adulti si copii si modul in care se dezvolta cronologic procesul de invatare al copilului. De aceea psihologia dezvoltarii se ocupa de individul uman de la nastere pana la batranete.