INTIMITATEA SI SIGURANTA PERSOANEI

Faptul ca cineva este ziarist, aceasta este

dovada unei oarecare lipse de caracter.

Lyndon Baines Johnson

S-au scris si s-au spus multe despre etica mai mult decat despre orice alt aspect al jurnalismului. Intre ceea ce numim in mod conventional etica si ceea ce ar trebui sa fie ea in practica exista o mare diferenta.

Ce se intelege de obicei prin etica? Pentru unii jurnalisti, etica profesiei reprezinta un cod de principii la care intreaga presa ar trebui sa adere sau cel putin sa se simta vinovata daca nu o face. Pentru altii, de regula pentru cei care isi fac meseria in circumstante mai putin riguroase, principiile deontologice sunt irelevante si se constituie in subiecte de disputa pentru profesorii de jurnalism.

Deontologia jurnalistica ii obliga pe practicienii acestei meserii sa respecte dreptul indivizilor la o viata privata si la imagine. Totodata se evidentiaza trei principi morale ce fixeaza pentru oamenii de presa o etica a vietii private. Primul principiu prezinta decenta si corectitudinea ca fiind ne-negociabile. Chiar daca legea nu amendeaza in mod expres minciuna, aluziile, inconstienta si exagerarea, decenta umana si corectitudinea o fac.

Este o regula fundamentala si deloc negociabila a jurnalismului ca orice articol trebuie sa fie o incercare, neafectata de prejudecati, de a afla ce s-a intamplat cu adevarat, insotita de hotararea de a publica adevarul, oricat de incomod ar fi acesta pentru conceptiile si credintele noastre. Ca urmare, jurnalistii nu trebuie sa accepte misiunea de a sprijini un anumit punct de vedere sau sa scrie articole care isi propun sustinerea unei teorii preconcepute.

Al doilea principiu moral propune "valoarea sociala a reabilitarii" ca un criteriu pentru a selecta informatia privata, demna de a fi difuzata. Metoda elimina toate apelurile la interese morale ca fiind lipsite de valoarea de stire. Al treilea principiu declara ca demnitatea persoanelor nu trebuie sa fie afectata in numele privilegiului presei. Tot ceea ce serveste cel mai bine oamenilor obisnuiti trebuie sa aiba prioritate in fata oricarei cauze sau slogan. Drept urmare, informatia privata cuprinsa in stiri trebuie sa treaca testul celor trei principii pentru a primi o justificare etica.

Factorii esentiali ce determina aceste principii etice si modul in care te decizi sa le respecti sunt banii pe care ii castigi, concurenta si cultura ziarului la care lucrezi. Primul factor este evident. Concurenta este si ea importanta. Concurenta acerba dintre ziare pentru a atrage cititori ii poate tenta pe editori sa faca presiuni asupra redactiei, sa mai renunte la principii. Iar competitia dintre jurnalisti ii incurajeaza in mod evident pe unii sa faca lucruri pe care altminteri nu le-ar face.

Cel care a inventat "conceptul modern de informatie" este patronul ziarului New York Herald, James Gordon Bennett (1795-1872). In viziunea lui, ziarul nu mai acoperea actualitatea din unghiul intereselor politice sau al unei elite, ci avand grija sa insereze o varietate de subiecte si abordari care ar fi putut pasiona marele public. Bennett afirma ca reporterul putea si trebuia sa mearga peste tot si sa faca in asa fel incat spatiul considerat pana atunci drept privat sa poata da nastere unor stiri pe care le transforma in domeniu de interes si deci in spatiul public. Facea mult mai multi bani relatand despre "lucruri despre care se vorbeste in baruri, ateliere, in casele oamenilor modesti decat ascultand ce se spune in saloane si biblioteci".

S-a ajuns chiar la pastrarea unor informatii cu scopul deliberat de a vinde "distrugerea" sau nepublicarea lor. Cu alte cuvinte, santaj. Editorul american Robert Harrison a fost primul care a avut aceasta idee, in anii 1950, cu o revista intitulata Confidential. Se specializase pe scandalurile de la Hollywood si, prin plata unor mari ume pentru ponturi si informatii, el si investigatorii angajati de revista obtineau detalii foarte intime cu privire la viata particulara a starurilor. Pentru fiecare articol se faceau investigatii serioase, iar oamenii la Harrison nu aveau scrupule in privinta metodelor pe care le foloseau, angajand prostituate ca sa intinda capcane victimelor, inregistrand si filmand in secret intalnirile si confesiunile acestora. Vanzarile lui Confidential au crescut fabulos, atingand 4.000.000 de exemplare - un record american. Dar curand, tentatiile de a vinde negativele, benzile si alte dovezi catre starurile bogate, s-au dovedit a fi prea puternice.

In mod inevitabil, i s-a intentat proces, o membra a redactiei s-a sinucis, redactorul sef si-a impuscat nevasta si apoi s-a sinucis intr-un taxi, Harrison fiind nevoit sa-si vanda revista.

Se ridica intrebarea, in ce consta dreptul la viata privata? Conceptul la viata privata incearca sa traseze o linie de demarcatie intre individual si colectiv, intre individ si societate, dupa parerea profesorului Thomas Emerson. Acest concept "incearca sa-i ofere individului o zona in care acesta sa fie doar individ, si nu membru al comunitatii. In acea zona, el este stapanul propriilor ganduri, poate avea propriile secrete, viata proprie, poate dezvalui lumii exterioare numai ceea ce doreste. Pe scurt, dreptul la viata privata stabileste o arie exclusa din viata colectiva si neguvernata de regulile traiului in comun."1

Exista o foarte mare diferenta intre interesul public si ceea ce publicul poate considera interesant. Nu orice curiozitate a publicului trebuie satisfacuta. Jurnalistii trebuie sa aiba motive foarte intemeiate ca sa incalce intimitatea persoanelor si trebuie, de asemenea, sa fie constienti de consecintele unui asemenea gen de gazetarie.

In mod normal se pun urmatoarele intrebari: cum sa reconciliezi intruziunea in viata privata cu cautarea informatiei susceptibile sa trezeasca interesul general? Cum sa definesti si sa justifici acest interes general atunci cand persoanele in cauza sunt particulari care nu citesc in mod regulat cronica sau personaje publice in cazul carora poate e dificil sa departajezi rolul jucat in actiunea publica si in viata privata?

Primele incercari de legiferarea in domeniul intimitatii si sigurantei persoanei apartin lui Samuel D. Warren si Loius Brandeis, care in 1890 publica un articol pe aceata tema in Harvard Law Review. Cei doi tineri juristi sustineau necesitatea aparitiei unui nou domeniu de drept care sa favorizeze protejarea universului intim al persoanei. Timp de patru decenii subiectul a fost, daca nu uitat, cel putin neglijat de forurile legislative americane. In 1928, Louis D. Brandeis, devenit judecator la Curtea Suprema a Statelor Unite, readuce in atentie in argumentatia detaliata a unei hotarari judecatoresti, dreptul de a fi lasat in pace". Fundamentul acestui drept este regasit in spiritul Constitutiei americane, chiar daca nu este continut in litera sa. "In credintele, gandurile, emotiile si sentimentele lor, autorii Constitutiei au oferit - chiar impotriva guvernului - dreptul de a fi lasat in pace, cel mai comprehensiv dintre drepturi, dreptul cel mai valoros al unui om civilizat".

In argumentatia , L. D. Brandeis se refera insa mai ales la practicile politienesti ale vremii. Abia in 1960, William L. Prosser structureaza coerent legislatia vietii private din majoritatea statelor americane. Scandalul Watergate a determinat in 1974 aparitia unei legi federale americane in domeniu.

Legislatia de protectie a vietii private nu se refera la publicarea de informatii false. Atunci cand vorbim despre viata intima a unei persoane, ne referim la fapte reale care nu ar trebui date publicitatii.

O alta precizare ar trebui facuta: de aceasta protectie nu se pot bucura in mod egal persoanele publice si cetatenii de rand. Motivul principal al acestei situatii il constituie conditia asumata a persoanelor publice de a fi in centrul atentiei ca urmare a vointei lor, nu a unor conjuncturi de necontrolat. Se considera, pe drept cuvant, ca nici o persoana publica, indiferent daca este politician, actor faimos sau sportiv, nu a fost obligata sa devina celebra. Din acest statut acceptat decurg si o serie de avantaje indiscutabile care au ca revers o restrangere a universului intim.

O legislatie cu adevarat moderna asupra vietii private, care sa fie logica si functionala (indiferent daca printr-o lege de sine statatoare sau prin adaptarea codurilor penale sau civile ca si a altor legi deja existente), ar trebui sa contina articole consfintind urmatoarele tipuri de drepturi individuale: dreptul persoanei de a dispune de propria sa intimitate (atunci cand viata sa intima nu produce efecte negative asupra altor persoane), dreptul cetateanului de a avea acces la continutul dosarelor care il implica, indiferent daca acestea sunt deschise de o institutie de stat sau privata, dreptul cetateanului de a preveni si de a refuza publicarea datelor aflate in dosarele personale, cu exceptia dosarelor unor procese incheiate cu hotarare definitiva.

In general sunt admise patru tipuri generale de violare a vietii private: intruziunea, dezvaluirea de fapte jenante, punerea intr-o lumina falsa si publicarea numelui sau a imaginii fara acordul persoanei.

Intruziunea.

Intruziunea este definita ca fiind incalcarea fizica, electronica sau mecanica, extrem de inoportuna a spatiului privat al unei persoane. Intruziunea include conversatiile inregistrate in secret, supravegherea extrem de agresiva si fotografiile facute de la distanta cu teleobiectivul. Intruziunea se refera la colectarea informatiei si nu la raspandirea ei prin publicare sau difuzare. Jurnalistii care colecteaza informati cu o camera sau un reportofon ascuns se pot face vinovati de intruziune, indiferent ce se afla sau daca publica ori nu informatia.

Deciziile tribunalelor sustin ca oamenii aflati in locuri publice si semipublice trebuie sa porneasca de la premisa ca ar putea fi filmati sau inregistrati, mai ales daca sunt oficialitati aflate in exercitiul functiunii. Astfel, presa poate fotografia, filma sau inregistra ce se poate cu usurinta vedea sau auzi in locuri publice, cata vreme nu este vorba despre hartuirea, incalcarea proprietatii private sau violarea intimitatii. Inregistrarea cu reportofonul nu este, la intalnirile publice, intruziune daca partile aflate in discutie se pot astepta ca aceasta comunicare sa fie auzita sau inregistrata. Nu se considera intruziune daca o echipa de televiziune inregistreaza perchezitionarea publica a unui suspect sau filmeaza proprietatea privata de pe un trotuar, considerat loc public, atunci cand imaginea reprezinta ceea ce este accesibil oricarui trecator.

Jurnalistii pot inregistra si fotografia tot ceea ce poate fi vazut sau auzit cu usurinta in sectiunile publice ale inchisorilor. Reporterul de radio Carl Connerton nu a savarsit intruziune cand la inregistrat pe avocatul Marvin Holman urland si trantind intr-o celula a unei inchisori din Arkansas, dupa ce a fost condamnat pentru ca a condus in stare de ebrietate.

Nu este clar insa daca fotografierea fara permisiune a unui detinut in celula constituie intruziune. Pe de o parte, el se afla inchis intr-o institutie semipublica si nu are apropare nici un drept la intimitate. Pentru ca prizonierii au de protejat prea putina intimitate, tribunalele au hotarat ca nu pot intenta proces pentru o fotografie facuta pe ascuns in timp ce dorm.

Jurnalistii, ale caror tactici agresive se traduc in hartuirea sau supravegherea asidua, se pot face vinovati, chiar daca colecteaza informatii in locuri publice. Opinia publica a fost oripilata de modalitatile de documentare foarte agresive de la moartea printesei Diana, victima a unui accident de automobil petrecut la Paris, in timp ce era vanata de fotografi.

Un faimos caz in care a fost implicata Jacqueline Onassis exemplifica modul in care jurnalismul agresiv poate sa se transforme in hartuire ilegala. Desi cazul nu este unul de intruziune, el ilustreaza limita de la care jurnalistii extrem de zelosi devin intrusi. Fotograful Ron Galella, in cautare de fotografii si informatii despre doamna Onassis, a bruscat parintii colegilor copiilor lui Kennedy, a blocat pasaje, a orbit temporar trecatorii cu blitul, s-a deghizat in chip de angajat al familiei, a spionat cu teleobiectivul si a urmarit-o pe doamna Onassis, ora de ora. Cand Onassis a intentat proces pentru aceasta intruziune, Galella s-a plans ca Onassis este timida in fata aparatului de fotografiat si necooperanta. Curtea a hotarat ca Galella se face vinovat de asaltare, lovire, hartuire si producerea de suferinte emotionale. "Esenta dreptului la viata privata" a spus Curtea, include "dreptul de a fi lasat in pace si de a defini propriul cerc de intimitate, dreptul de a proteja trasaturile si activitatile personale de privirile publicului, dreptul de a proteja trasaturile si activitatile personale de privirile publicului." Un tribunal districtual i-a interzis lui Galella sa ii faca fotografii lui Jacqueline Onassis de la mai putin de 50 de metri. O Curte de Apel a redus distanta la 8 metri.

De mai mare interes pentru cetateni si presa decat intruziunea in locuri publice este intruziunea in locuri private. Legea a considerat ca incalcarea proprietatii private este o ilegalitate. Constituie invadare a proprietatii private si deschiderea corespondentei, ascultarea telefoanelor sau accesarea documentelor din computer. Doar reprezentantii legii pot instala microfoane, monitoriza convorbirile telefonice sau pot controla comunicarea computerizata, doar in baza unui mandat valid de perchezitie.

Inregistrarea in secret facuta de un participant la conversatie constituie intruziune, mai ales daca sunt folosite subterfugii pentru a instala echipament electronic de inregistrare intr-un loc privat, cum ar fi domiciliul. Intr-un caz faimos din California, un tribunal federal a hotarat ca doi jurnalisti care au transmis si fotografiat dintr-o casa se fac vinovati de intruziune. In cazul Dietemann vs. Time, Curtea a hotarat ca A.A. Dietemann, un doctor sarlatan, sa primeasca despagubiri de la Time pentru invadarea intimitatii. Doi angajati ai revistei Life (ce apartine trustului de presa Time) au folosit in secret un transmitator si un aparat foto in laboratorul lui ilegal. Jurnalistii au intrat in casa acestuia folosind nume false. Un jurnalist l-a fotografiat pe medic in timp ce manuia o nuia asupra unor flacoane cu tesut uman si atingea ceea ce se pretindea a fi s-nul atins de cancer al celeilalte jurnaliste. Aceasta avea in poseta un transmitator care directiona conversatia catre un casetofon aflat intr-o masina de politie parcata in apropiere.

Curtea de Apel federala a sustinut faptul ca tribunalul i-a acordat lui Dietemann suma de 1.000 de dolari despagubiri pentru intruziunea electronica a jurnalistilor intr-un loc privat. Tribunalul a respins pretentia jurnalistilor ca instrumentele electronice ascunse au fost esentiale in procesul investigarii. "Suntem de acord", au spus juratii "ca procesul de colectare a informatiei e parte integranta a emiterii stirilor.

Totusi nu suntem de acord ca dispozitivele mecanice ascunse ar fi instrumente indispensabile in colectarea de informatii".

Tot in aceasta categorie, a intruziunilor nepermise in viata privata, de data aceasta pentru ca incalca legile bunului simt, se inscriu anumite practici ale unor ziaristi in cautare de senzational ieftin. Citat des este in acest sens cazul reporterilor PRO TV care in urma unui accident aviatic au intervievat familia unuia dintre copilotii implicati. Ceea ce a facut ca interviul sa depaseasca limitele etice a fost faptul ca atat sotia cat si copiii au aflat de moartea sotului si tatalui lor de la echipa de filmare, in fata camerei.

Difuzarea materialului, fara indoiala foarte percutant, a starnit revolta opiniei publice iar postul a fost obligat sa-si ceara scuze.

Dezvaluirea de fapte jenante.

Dezvaluirea de fapte jenante, apartinand trecutului sau actualitatii reprezinta o alta modalitate e violare a vietii private. Publicare detaliilor intime nu tine de interesul legitim al publicului. Dezvaluirea faptelor jenante nu e justificata de statutul de stire. Asemenea elemente din viata personala a caror dezvaluire nu se face in interesul publicului, sunt menite sa ramana proprietatea persoanei. Cel putin atata timp cat nu contravin legilor in vigoare.

Dezvaluirea de informatii jenante ar putea trece usor drept calomnie. Diferenta este ca in primul caz nu se contesta adevarul celor afirmate de jurnalist, ci doar interesul public pe care l-ar putea prezenta informatia divulgata.

Situatii dilematice se prezinta jurnalistului care vrea sa redacteze materiale referitoare la trecutul persoanelor. Competenta si mai ales judecata morala sunt puse in joc atunci cand se pune problema sa fie difuzate informatii cu privire la trecutul persoanelor, mai ales daca aceste informatii provin din documente oficiale si, mai ales, din dosarele penale ori civile finalizate cu hotarare definitiva. Intrebarea care se pune de fapt este in ce masura unui om i se poate reprosa din nou un fapt din trecut pentru care a platit deja cu ani de privare de libertate sau amenda.

Intr-o asemenea situatie s-a aflat senatorul George Pruteanu despre care Academia Catavencu scria in 1997 ca in adolescenta G. Pruteanu fusese judecat si condamnat pentru furt. Era adevarat ca insotit de un prieten, tanarul furase dintr-un garaj doua borcane de muraturi, un cadru stricat de bicicleta si un bibelou, dar destul de putin relevant dupa trecerea a cateva decenii de cand cei doi isi ispasisera pedeapsa. De fapt, daca persoana implicata nu ar fi fost celebra, cu siguranta, materialul nu ar fi fost publicat.

Uneori jenante si nepotrivite sunt si divulgarile de informatii privind sanatatea persoanei. Plecand de la principiul general recunoscut al raporturilor confidentiale medic-pacient, in toate tarile lumii democratice, datele referitoare la starea de sanatate a cuiva, provenite din dosare medicale sau din alte surse precise sunt considerate confidentiale.

Un exemplu de proces celebru in acest sens este cel intentat de Jaques Brel, la sfarsitul anilor `70, revistei Paris Match . Dupa cativa ani de absenta din viata publica, Brel a fostfotografiat la iesirea dintr-un sanatoriu privat, Paris Meci publicand nu numai imaginea dar si informatia ca sansonetistul suferea de un cancer avansat. Procesul a fost castigat de Brel cu cateva luni inainte de a muri. Opinia publica franceza a fost sensibilizata cu aceasta ocazie asupra faptului ca boala, chiar a unei celebritati, trebuie tratata cu respectul cuvenit oricarei suferinte umane.

Undeva la limita "dezvaluirilor faptelor jenante" este situatia victimelor de catastrofe sau violuri. Persoanele aflate deja in suferinta in urma celor intamplate se plang ca nu pot suporta si invazia ziaristilor si a intrebarilor lor obsesive. Daca in foarte multe state europene si americane comportamentul presei cu privire la numele si imaginea victimelor de viol este reglementat de lege sau coduri deontologice, nu acelasi lucru se poate spune despre victimele calamitatilor.

In al doilea caz se poate spune nu numai ca interesul publicului este mai mare in cazul nenorocirilor, dar si ca este in interesul celor loviti de necaz. Cu cat publicul si autoritatile afla mai repede de situatia lor, cu atat mai mare este posibilitatea sa le sara cineva in ajutor. Desigur, insa a filma sau fotografia trupuri carbonizate sau macelarite, nu mai este scuzabil. La fel a hartui rudele indurerate sau a intervieva supravietuitori care au nevoie de ajutor.

Lumina falsa

Cea de-a treia modalitate de incalcare a vietii private este lumina falsa. In acest sens este relevant cazul lui John W. Gill si al sotiei sale, care au fost fotografiati in timp ce se aflau intr-un restaurant din Los Angeles. Fotografia ii reprezenta pe cei doi apropiindu-si fetele si fusese facuta fara stirea sau consimtamantul lor de catre un fotograf celebru, Henri Cartier-Bresson.

La scurt timp, fotografia a fost publicata in Ladies Home Journal ca ilustratie a unui articol despre dragoste, fiind insotita de legenda: "dragostea la prima vedere reprezinta un mare risc". Articolul pentru care cei doi au fost folositi se referea la dragostea la prima vedere ca la un lucru "rau", bazat 100% pe atractiei fizica.

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

Cei doi soti au dat in judecata editorul ziarului, acuzandu-l de invadarea vietii lor private, nu pentru ca momentul lor de afectiune ar fi fost surprins si mediatizat, ci pentru ca fotografia si articolul ii descria intr-o lumina falsa.

Lumina falsa reprezinta raspandirea cu buna stiinta a unei imagini false, extrem de jignitoare pentru o persoana.

Dupa cum arata cazul Gill, lumina falsa are multe in comun cu calomnia. Ceea ce trebuie protejat de lumina falsa este reputatia, la fel si in cazul calomniei. La proces, Gill a pretins ca fotografia, articolul, titlul nu doar ca i-au pus in lumina falsa, dar le-au stirbit si reputatia in privinta decentei si a moralitatii.

Modalitatile de mediatizare care duc la procese legate de lumina falsa pot fi incadrate in doua categorii: distorsiunea si fictionalitatea.

Cea mai obisnuita acuzatie adusa presei este cea de distorsiune, care se petrece atunci cand jurnalistii omit informatiile sau le folosesc in afara contextului. Curtea de Apel a SUA a hotarat ca doamna Ed Braun a fost fals infatisata cand, in revista Chic a lui Larry Flint, revista dedicata sexului, a fost publicata fotografia ei. Fotografia o infatisa intr-un costum de baie conservator, hranind un porc numit Ralph, la un parc de distractii din Texas unde lucra. Chic a obtinut fotografia de la directorul parcului, prezentandu-i acestuia eronat revista. Desi Chic nu a modificat fotografia doamnei Braun, aceasta a obiectat asupra publicarii ei in vecinatatea unor articole si a unor fotografii referitoare la marimea sanilor la barbati, la prepararea unui amestec chinezesc din organe sexuale ale animalelor si prezentarea unor bijuterii pentru buric pe modele goale. Braun a spus ca a fost ingrozita. Jenata si umilita cand a aflat de publicarea revistei.

A doua categorie de lumina falsa o constituie fictionalitatea. Ea consta in adaugarea de dialoguri sau personaje fictive la ceea ce ar fi fost elemente factuale esentiale. Fictionalitatea variaza de la infrumusetarea relativ limitata a informatiilor pana la adaugarea mai elaborata de dialoguri, personaje, scene, ticuri, credinte. Un exemplu de "inflorire" a informatiei e o poveste despre Margaret Cantrell si familia sa, la 5 luni de la prabusirea podului Silver din Ohio, unde a murit sotul acesteia, Melvin. Reporterul de la Cleveland Plain Dealer, Joseph Eszterhas, a scris un articol dupa ce a fost acasa la familia Cantrell din Point Pleasant, West Virginia.

Articolul sustinea ca Esztrehas a intervievat-o pe Cantrell, fapt care nu s-a petrecut in realitate. Fara sa o vada sau sa o intervieveze pe Cantrell, care nu era acasa in momentul vizitei lui Eszterhas, reporterul a scris: "Margaret Cantrell nu vrea sa vorbeasca nici despre ce s-a intamplat, nici despre ce face familia sa. Are aceeasi masca inexpresiva pe care o avea la inmormantare".

Margaret Cantrell a intentat proces pentru invadarea intimitatii, argumentand ca a fost pusa intr-o lumina falsa prin falsificarile deliberate ale ziaristului. De asemenea ea a spus ca membrii familiei au devenit astfel tinta milei si ridicolului, ceea ce i-a adus daune morale, rusine si umilire.

In Romania, dreptul la viata privata este reglementat de Constitutia Romaniei, revizuita prin Legea nr.429/2003, in Titlul II, Capitolul II, intitulat "Drepturile si libertatile fundamentale", articolul nr.26:

1.       Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata.

2.       Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri.

Legea fundamentala reglementa cu valoare de principiu, dreptul la viata privata si in forma sa initiala, nerevizuita, din 1991, continutul dispozitiv ramanand neschimbat.

Codul Penal al Romaniei sanctioneaza incalcarea acestui principiu, diferitele fapte care pot avea o asemenea natura fiind calificate ca infractiuni, daca indeplinesc trasaturile constitutive ale acesteia (pericolul social, vinovatia, prevederea in lege).

Putem clasifica infractiunile prevazute de legislatia penala in trei categorii: cele care violeaza intimitatea - acestea privesc prin producerea lor patrunderea in viata privata a persoanei fara consimtamantul acesteia sau daca acesta inceteaza; cele prin care faptuitorul urmareste sa fixeze pe un suport oarecare aspectele vietii private pe care le-a surprins - inregistrarea unei imagini, inregistrarea unei conversatii sau a unei informatii nominative; si cele care implica difuzarea, facerea publica a unor secrete ale persoanei, transmiterea si publicarea unor cuvinte sau imagini, care in mod legal nu pot fi puse la dispozitia publicului.˛(J.Robert, J.Duffar, Droit de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993)

Inainte de a analiza in parte, fiecare infractiune prevazuta de Codul Penal Roman, care are legatura directa cu principiul respectarii vietii private, trebuie sa determinam intinderea notiunii de public. In partea generala, Codul Penal prevede in art.145: "prin termenul public se intelege tot ce priveste autoritatile publice, institutiile publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publica, serviciile de interes public, precum si bunurile de orice fel care potrivit legii, sunt de interes public".

Articolul nr.150 Cod Penal specifica faptul ca inscrisul oficial este orice inscris care emana de la oricare dintre unitatile la care se refera art.145 sau care apartine unei asemenea institutii.

Articolul nr.152 stabileste situatiile cand o fapta se considera savarsita in public, si anume, atunci cand a fost comisa:

• Intr-un loc care prin natura sau destinatia sa este intotdeauna accesibil publicului, chiar daca nu este prezenta nici o persoana;
• In orice loc accesibil publicului, daca sunt de fata doua sau mai multe persoane;
• In loc neaccesibil publicului cu intentia insa ca fapta sa fie auzita sau vazuta si daca acest rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe persoane;
• Intr-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu exceptia reuniunilor care pot fi considerate ca au caracter de familie, datorita naturii relatiilor dintre persoanele participante;
• Prin orice mijloace cu privire la care faptuitorul si-a dat seama ca fapta ar putea ajunge la cunostinta publicului.

Intr-un proiect al noului Cod Penal, termenul public inseamna tot ce priveste autoritatile publice, institutiile publice sau alte persoane juridice de drept public, iar fapta savarsita prin orice mijloace cu privire la care faptuitorul realizeaza ca fapta ar putea ajunge la cunostinta publicului, nu mai constituie una dintre variantele recunoscute de lege ca fiind fapta savarsita in public.

Violarea de domiciliu.

Libertatea individuala presupune posibilitatea persoanei de a-si desfasura viata asa cum crede de cuviinta, dupa propriile reguli si obiceiuri, urmate de obligatia negativa si corelativa de a nu aduce atingere drepturilor exercitate de alti indivizi. Viata personala trebuie sa nu sufere interventii nedorite si abuzive, inclusiv la domiciliul persoanei protejate, astfel incat Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la inviolabilitatea domiciliului, in art. nr.27.

Derogarile recunoscute de lege de la acest drept fundamental, sunt limitative si expres prevazute: in cazul executarii unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti; in situatia inlaturarii unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane; pentru apararea securitatii nationale sau ordinii publice sau pentru prevenirea raspandirii unei epidemii.

Codul Penal reglementeaza aceasta infractiune in cadrul Titlului II, Capitolul II, Infractiuni contra libertatii persoanei, articolul nr.192. Aceasta consta in patrunderea fara drept, in orice mod, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea, fara consimtamantul persoanei care le foloseste, sau refuzul de a le parasi la cererea acesteia. Notiunea de domiciliu, in sensul art.192 c.p., implica ideea unui loc in care o persoana isi desfasoara viata sa personala, si nu cea de imobil, mai ales ca legiuitorul nu cuprinde stricto sensu intelesul cuvantului domiciliu.

Infractiunea poate fi savarsita de orice persoana, intr-una dintre modalitatile prevazute : patrunderea, fara drept, in orice mod, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit, fara consimtamantul acesteia sau refuzul de a le parasi la cererea persoanei care le foloseste.

In ceea ce priveste latura obiectiva, patrunderea faptuitorului inseamna introducerea sa efectiva, cu tot corpul intr-unul din locurile prevazute. Prin "locuinta" se intelege locul ales in mod liber de o persoana, unde aceasta isi desfasoara efectiv viata sa personala. Nu intereseaza daca locuinta este permanenta sau temporara (de exemplu, o camera inchiriata la hotel), daca este vorba de o constructie anume destinata pentru a fi locuinta(apartament, casa)sau daca este vorba de o constructie care nu are in mod normal destinatia de locuinta, dar este folosita astfel(magazie amenajata ca locuinta).

In practica judiciara, s-a retinut ca violare de domiciliu si fapta inculpatului care a patruns, prin escaladarea unei ferestre, intr-un camin. Nu constituie insa locuinta, constructia destinata sa serveasca drept locuinta, care nu este locuita efectiv(de exemplu, casa care si-a construit-o cineva, insa nu s-a mutat in ea), intrucat patrunderea intr-o asemenea locuinta va constitui infractiunea de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 c.p.

Prin incapere se intelege o parte dintr-o constructie destinata sa serveasca drept locuinta si care este folosita in mod efectiv ca atare(o camera dintr-un apartament).Dependintele sunt acele locuri care constituie o prelungire a locuintei si care intregesc folosinta acesteia(camara, pivnita, bucataria). Prin loc imprejmuit se intelege un loc separat printr-o ingraditura de locurile invecinate car, ca si dependinta, intregeste folosinta locuintei(o curte, o gradina).

In practica judiciara, s-a retinut ca violare de domiciliu savarsita prin patrunderea intr-un loc imprejmuit, fapta inculpatului de a fi patruns intr-o portiune de teren ingradita, care era incorporata la curtea persoanei vatamate.

Nu intereseaza modul cum s-a savarsit infractiunea de patrundere, intrucat textul de lege foloseste expresia "in orice mod". Indiferent de procedeul folosit - violenta, amenintare, efractie, escaladare - si indiferent daca fapta s-a savarsit pe ascuns sau pe fata, aceasta constituie infractiunea de violare de domiciliu. Patrunderea trebuie sa aiba loc fara drept, abuziv.

In practica judiciara s-a retinut in acest sens ca violare de domiciliu fapta sotului care, fiind despartit de sotia sa si avand domiciliu flotant in alta parte, patrunde in locuinta comuna, fara invoirea sotiei, intrucat locuinta ramasese in folosinta exclusiva a sotiei.

Aceasta modalitate de savarsire a infractiunii indeplineste conditiile laturii obiective a infractiunii numai daca patrunderea s-a realizat fara consimtamantul celui care foloseste locuinta. Lipsa consimtamantului poate rezulta din opunerea efectiva a victimei (se pune in dreptul usii) sau prin avertizare prealabila a faptuitorului ca i se interzice accesul in locuinta. Lipsa consimtamantului poate rezulta si implicit, dintr-o anumita imprejurare(inchiderea locuintei cu cheia).

In a doua modalitate e savarsire, infractiunea de violare de domiciliu se realizeaza prin refuzul faptuitorului de a parasi o locuinta, incapere etc.,la cererea persoanei are-o foloseste. Este astfel necesara prezenta faptuitorului in locuinta, iar cererea adresata acestuia de a parasi locuinta sa fie expresa, neechivoca.

Latura subiectiva .Violarea de domiciliu se realizeaza numai cu intentie, intrucat in prima modalitate de savarsire a infractiunii, faptuitorul isi da seama ca patrunde fara drept si fara consimtamantul persoanei in domiciliul acesteia si ca prin aceasta ii incalca libertatea, iar in a doua modalitate, el realizeaza ca refuza sa paraseasca domiciliul la cererea expresa  care-i este adresata.

Sanctiunea. Infractiunea de violare de domiciliu este pedepsita cu inchisoare de la 2 luni la 3 ani sau cu amenda.

Forme agravate:

savarsirea faptei de catre o persoana inarmata

savarsirea faptei de oua sau mai multe persoane impreuna

savarsirea faptei in timpul noptii

savarsirea faptei prin folosirea de calitati mincinoase.

Proiectul noului cod penal introduce un nou alineat, al.(2), care prevede: "cu pedeapsa prevazuta in alin.(1) se sanctioneaza patrunderea fara drept in sediile autoritatilor publice centrale si locale, ale institutiilor publice, ale partidelor sau locul unde o persoana fizica sau juridica isi desfasoara activitatea". De asemenea sanctiunea prevazuta are un minim si un maxim mai mare: intre 1 an si 5 ani de inchisoare stricta, fiind exclusa alternativa amenzii penale, iar pentru savarsirea formelor agravate, proiectul legislativ propune de asemenea, o marire a pedepsei, intre 3 ani si 10 ani de inchisoare stricta.

Violarea secretului corespondentei.

Aceasta infractiune incrimineaza atingerea dreptului persoanei de a comunica cu alte persoane, prin mijloace obisnuite de transmitere la distanta (corespondenta, telegrama, telefon etc), fara teama unui amestec nedorit din partea cuiva. Constitutia Romaniei declara inviolabil dreptul la secretul corespondentei, in articolul 28, in cadrul celorlalte drepturi si libertati fundamentale ale omului, si il defineste ca fiind "dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare".

Astfel, Codul Penal al Romaniei incrimineaza in articolul nr.195, toate faptele care constituie o interventie abuziva pe care ar suferi-o persoana fizica.

Potrivit art.195 alin.(1), infractiunea consta in "deschiderea unei corespondente adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicari efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanta, fara drept".

Potrivit art.195 alin.(2), infractiunea consta, de asemenea, in "sustragerea, distrugerea sau retinerea unei corespondente, precum si divulgarea continutului unei corespondente, chiar atunci cand a fost trimisa din greseala sau fost deschisa din greseala, ori divulgarea continutului unei convorbiri sau comunicari interceptate, chiar in cazul in care faptuitorul a luat cunostinta de acesta din greseala sau din intamplare". Legea ocroteste orice comunicare pe care o persoana o fac alteia, de aceea nu intereseaza importanta comunicarii, daca datele sunt strict confidentiale sau daca sunt cunoscute si de alte persoane, esential fiind doar asigurarea protejarii acestora de alte persoane decat cele carora le sunt adresate.

In ceea ce priveste latura obiectiva a infractiunii, intr-o prima modalitate, se realizeaza prin actiunea de deschidere, fara drept, a unei corespondente adresate altuia. Corespondenta trebuie sa fie inchisa, presupunand o actiune pentru deschiderea acesteia din partea faptuitorului. Deschiderea unei corespondente fara adresa nu realizeaza elementul material al infractiunii.

Exista, de asemenea, situatii cand deschiderea corespondentei de catre altcineva decat destinatarul, este permisa de lege: parintii, tutorii si, in general, persoanele care au sarcina de a asigura educarea minorilor, pot deschide corespondenta atunci cand exista indicii ca, prin continutul sau, aceasta ar influenta negativ dezvoltarea lor morala.1

Discutabila este problema daca un sot are dreptul sa deschida corespondenta adresata celuilalt sot. Datorita relatiei de loialitate pe care si-o datoreaza, doctrina a impartasit solutia conform careia aceasta fapta nu constituie infractiune.

In a doua modalitate, infractiunea se realizeaza prin actiunea de interceptare a unei convorbiri efectuate prin telefon, sau alte mijloace de transmitere la distanta, fara drept. Daca interceptarea nu s-a produs prin mijloace frauduloase, ci din greseala, aceasta nu constituie infractiune, legea incriminand numai divulgarea continutului unei asemenea convorbiri sau comunicari, in art.195, alin.(2).

Consideram important sa detaliem discutiile referitoare la mijloacele frauduloase de interceptare a convorbirilor, amintind Legea nr.51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei si dispozitiile art.3, respectiv art.19, alin.(1), care prevad:

Constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei(.) subminarea, sabotajul sau orice alte actiuni care au ca scop (.)atingerea grava adusa drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor romani.

Initierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul Romaniei a unor structuri informative care pot aduce atingere sigurantei nationale(.) sau folosirea ilegala de mijloace specifice de interceptare a comunicatiilor, precum si culegerea si transmiterea de informatii cu caracter secret ori confidential, prin orice alte mijloace, constituie infractiune.

Aceste dispozitii au reprezentat obiectul exceptiei de neconstitutionalitate ridicate de catre inculpatul Codrut Catalin Deji, in Dosarul nr.1008/1998 al Tribunalului Ialomita. In motivarea exceptiei, autorul sustine ca acestea nu definesc precis continutul notiunii de atingere grava a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, ceea ce genereaza erori in aplicarea art.19 din lege, text in baza caruia a fost trimis in judecata. Autorul considera ca fapta sa de a fi cumparat si detinut un dispozitiv electronic multifunctional, care a fost utilizat, prin adaptare pe o linie telefonica de o alta persoana pentru interceptarea convorbirilor sotiei, nu constituie o fapta care prezinta pericol social. De asemenea, se arata ca "de vreme ce art.19 nu mentioneaza in mod expres ce se intelege prin mijloace specifice", rezulta, per a contrario, ca aceste mijloace "nespecifice pot fi detinute, folosite, comercializate".

Curtea Constitutionala, analizand conformitatea acestor dispozitii legale criticate cu prevederile constitutionale indicate e autorul exceptiei, si anume cu cele cuprinse in art.16, referitoare la egalitatea in drepturi, in art.26 privind viata intima, familiala si privata, Curtea constata ca dispozitiile art.19 alin.(1) in Legea nr.51/1991 nu contravin Constitutiei, acestea ramanand in vigoare conform cu dispozitiile art.150 alin.(1)din Constitutie2

Infractiunea de violare a secretului corespondentei se poate realiza, intr-o a treia modalitate, prin sustragerea, distrugerea sau retinerea unei corespondente. Daca corespondenta sustrasa continea bani sau alte valori, pe care faptuitorul si le-a insusit, infractiunea de violare a secretului corespondentei intra in concurs cu infractiunea de furt.

In ultima modalitate, infractiunea de violare a secretului corespondentei se realizeaza prin divulgarea continutului unei corespondente ori a unei convorbiri sau comunicari interceptate, chiar atunci cand corespondenta a fost trimisa deschisa ori a fost deschisa din greseala(.).

Latura subiectiva. Infractiunea se realizeaza cu intentie directa /indirecta, faptuitorul dandu-si seama ca deschide corespondenta in mod nelegal si ca in acest mod incalca un drept fundamental, urmare care o doreste, in cazul intentiei directe, si o accepta, in cazul celei indirecte.

Sanctiunea prevazuta de lege este inchisoare de la 6 luni la 3 ani, urmand ca aceasta sa fie modificata dupa aprobarea si intrarea in vigoare a noului cod penal, cu inchisoare stricta de la unu la trei ani sau cu zile amenda.

Divulgarea secretului profesional.

Exista situatii cand o persoana este nevoita sa-si realizeze un anumit interes prin apelarea la serviciul altei persoane, care exercita o anumita profesie sau functie(de exemplu, bolnavul care trebuie sa se adreseze medicului, cel care este implicat intr-un proces, avocatului etc.). In cadrul acestor raporturi, persoana care solicita serviciul incredinteaza adesea celui caruia i se adreseaza, anumite date, care o privesc si al caror secret doreste sa fie pastrat.

Divulgarea secretului profesional este o infractiune cu subiect calificat, prevazuta de art.196 C.Pen., care nu poate fi savarsita decat de o persoana care exercita o numita profesie sau functie in temeiul careia i se incredinteaza anumite date personale. Nu intra sub incidenta legii persoanele care fac in mod intamplator si cu caracter ocazional un serviciu altei persoane, intrucat acestea nu exercita o profesie cu caracter permanent si pregatire speciala.

Latura obiectiva. Divulgarea datelor trebuie sa se faca fara nici un drept. Divulgarea are caracter licit atunci cand datele se refera la savarsirea unei infractiuni cu privire la care exista, potrivit legii, obligatia denuntarii. De exemplu, obligatia denuntarii unor infractiuni grave contra persoanei sau contra patrimoniului (art.262 c.p.), obligatia de a aduce la cunostinta organelor judiciare a oricaror imprejurari care, daca ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane trimise in judecata sau condamnate pe nedrept (art.265 c.p.).

Actiunea de divulgare trebuie sa fie de natura a produce prejudicii unei persoane. Nu este necesar sa fie produs un prejudiciu efectiv, fiind suficient, ca prin savarsire sa, sa se creeze posibilitatea producerii unui asemenea prejudiciu.

Latura subiectiva. Infractiunea se savarseste cu intentie directa/indirecta. Faptuitorul isi da seama ca divulga date care i-au fost incredintate sau de care a luat cunostinta in virtutea profesiei, date al caror continut este obligat a-l pastra, ca fapta e de natura a produce prejudicii persoanei si ca prin savarsirea ei incalca libertatea individuala a persoanei. Infractiunea se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

Proiectul noului cod penal stabileste si o forma agravata a acestei infractiuni, in art.209, alin.(2), si anume: "utilizarea sau divulgarea in alte scopuri decat cele prevazute de lege a documentelor sau informatiilor cu caracter de secret profesional, de catre cel care le-a primit ori a luat cunostinta de ele in indeplinirea atributiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul, se pedepseste cu inchisoare stricta de la unu la 3 ani".

Raspunderea civila.

Pe langa raspunderea penala, cel vinovat poate fi obligat si la plata unor daune-interese pentru prejudiciul cauzat victimei, fiind indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevazuta de art.998-999 Cod Civil. Aceste reglementari nu disting intre prejudiciul patrimonial si cel nepatrimonial, de unde rezulta obligatia de despagubire a ambelor feluri de prejudicii. Ceea ce intereseaza sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca prejudiciul pentru a putea fi reparat: sa fie cert (actual sau viitor, dar nu eventual) si sa nu fi fost reparat inca.

In virtutea acestui drept, victima poate solicita de la cel care a savarsit fapta ilicita, reparatii banesti atat pentru daune materiale (daca acestea s-au produs), cat si pentru daune morale. Daunele materiale presupun paguba efectiv suferita - damnum emergens, cat si castigul nerealizat - lucrum cessans.

Avand insa in vedere specificul infractiunilor care pot aduce atingere vietii private a persoanei, consideram ca cele mai frecvente pot fi daunele morale pe care le sufera victima (de exemplu, tulburarea psihica a sa sau a minorilor, teama insuflata de strainul care violeaza domiciliu acestora, prejudicierea demnitatii sau onoarei unei persoane prin divulgarea unor secrete ale acesteia altor persoane etc.).

Practica judiciara a decis in acest sens, ca daunele morale nu se stabilesc pe baza unor probe materiale, iar stabilirea compensatiei se stabileste de la caz la caz si nu prin aprecieri generale. Suma globala, care sa compenseze pentru cel prejudiciat, ceea ce ii lipseste ca urmare a faptei savarsite, este stabilita in raport cu consecintele suferite de victima 1

In deplin consens cu recomandarile facute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, la Colocviul tinut sub auspiciile sale in iulie 1969 la Londra, atat doctrina, cat si instantele judecatoresti din Romania au acceptat ca o atare despagubire se impune a se acorda partilor vatamate pentru a contribui la reducerea compensatorie a suferintelor fizice si psihice incercate prin savarsirea de infractiuni contra integritatii corporale si libertatii persoanei 2

La stabilirea cuantumului despagubirilor banesti pentru pagubele morale, trebuie sa fie apreciata de catre instanta reputatia persoanei si suferinta psihica a acesteia, pentru a permite realizarea unei reparatii acceptabile pentru prejudiciul moral suferit de persona vatamata.

Aceste criterii sunt orientative, deoarece aprecierea asupra unei satisfacatoare echivalente intre prejudiciul moral cauzat si despagubirile civile datorate este lasata la facultatea legiuitorului, pentru a stabili pentru fiecare caz in parte3

In concluzie, dauna este morala atunci cand sunt atinse valori ce se refera la existenta fizica a omului, la sanatate, integritate corporala, sentimente, cinstea, demnitatea si onoarea, prestigiul profesional, nume, domiciliu si alte valori similare. Actiunea celui vatamat, avand ca obiect abtinerea de despagubiri banesti care sa inlocuiasca valoarea morala de care a fost privat, este o actiune cu caracter patrimonial. De aceea, potrivit art.1 Decretul nr.167/1958, dreptul l actiune se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul de trei ani, care curge, potrivit art.8 din Decret, de la data cand pagubitul a cunoscut paguba cat si pe cel care raspunde de ea. Dauna trebuie sa aiba caracter cert, si nu unul eventual sau ipotetic, deci trebuie sa fie cunoscuta si sa fie determinata de fapta ilicita (legatura de cauzalitate).

Din punct de vedere legislativ, Guvernul Romaniei a emis Ordonanta de Urgenta nr.53 din 19 mai 20001, pentru unele masuri privind solutionarea cererilor referitoare la acordarea de despagubiri pentru daunele morale, care a abrogat Legea presei nr.3/1974, republicata in Buletinul Oficial nr.3 din 19 ianuarie 1978, cu exceptia dispozitiilor art.72-75 si ale art.93. Actul normativ recunoaste in art.1, alin.(1), dreptul celui prejudiciat printr-o atingere adusa onoarei, demnitatii sau reputatiei sale, vietii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine, sa solicite acordarea de despagubiri pentru daune morale si modifica prin art.4, Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, in ceea ce priveste "stabilirea si acordarea de despagubiri persoanei fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnitatii, reputatiei, vietii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine".

Dand o mai mare considerare decat pana in prezent, vietii private, proiectul noului cod penal insereaza in cadrul infractiunilor indreptate impotriva libertatii persoanei, la art.204, infractiunea incalcarii dreptului la viata privata, potrivit careia, "incalcarea dreptului la viata privata a unei persoane prin folosirea unor mijloace de interceptare de la distanta de date, informatii, imagini sau sunete din interiorul locurilor aratate in art.203 alin.(1), fara consimtamantul persoanei care le foloseste sau fara permisiunea legii, se pedepseste cu inchisoare stricta de la unu la 3 ani sau cu zile amenda".

Articolul mentionat face referire la locuinta, dependinta, incaperea, respectiv locul imprejmuit pe care-l foloseste persoana vatamata. Aceasta dispozitie legala va ingradi libertatea presei, sau va delimita locul de unde incepe dreptul la viata privata si unde se sfarseste libertatea presei?

De altfel, Conventia Europeana a Drepturilor Omului reglementeaza in articolul 8 dreptul oricarei persoane la viata privata si de familie, la respectarea domiciliului sau si a corespondentei. Astfel, nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat cand aceasta masura este "necesara intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora".

In considerarea acestui principiu, Curte Europeana a Drepturilor Omului a decis ca mentinerea in vigoare a unei legislatii care incrimineaza relatiile homosexuale constituie o incalcare a dreptului reclamantilor la viata privata. Faptul ca legislatia contrara nu li s-a aplicat, nu afecteaza cu nimic imprejurarea ca ei trebuie sa traiasca in teama si neliniste, pentru ca autoritatile statale n-au demonstrat existenta unei politici de neaplicare a legi in cauza.

In consecinta, aceasta legislatie "este de natura sa afecteze direct dreptul reclamantilor la viata privata, deoarece amenintarea ce planeaza asupra lor este reala"2

Doctrina3 juridica a grupat protectia vietii private referitoare la o persoana tinand cont de mai multe aspecte:

Respectul comportamentelor

Respectarea anonimatului

Respectul vieti relationale a persoanei

Respectul identitatii persoanei .

Devine astfel incontestabil faptul ca viata privata nu se confunda si nici nu se exclude cu viata publica a unei persoane, iar intinderea limitelor vietii private si determinarea celor ale vietii publice se modifica de-a lungul timpului, fiind influentate de diversi factori, fie cei caracteristici mass-media, fie cei politici sau de conjunctura.

Respectul comportamentelor

Fiecare persoana se manifesta prin intermediul a diverse comportamente, care-i definesc caracterul si personalitatea. Pentru ca personalitatea sa se exprime liber, o persoana are dreptul la viata intima si privata. Aceasta inseamna existenta unui teritoriu personal, ferit de intruziuni nedorite.

Nu vom analiza in profunzime acest aspect, intrucat violarea de domiciliu a fost deja discutata, din punct de vedere al legislatiei penale. Precizam decat ca prin domiciliu intelegem nu numai domiciliul statornic, conform unei definitii jurisprudentiale, ci acel loc in care o persoana "are dreptul de a se considera la sine, oricare ar fi titlul juridic in baza caruia ocupa acel loc"1.

Persoana are dreptul sa fie perceputa de terti asa cum doreste, creand o aparenta voita care configureaza imaginea sa exterioara. De aceea, persoana care si-a schimbat numele si nu mai doreste ca acesta sa fie cunoscut de catre alte persoane, trebuie sa-i fie respectat dreptul, iar publicarea unui material cu privire la acea persoana trebuie sa aiba loc in acest context numai sub numele cel nou si numai cu consimtamantul sau expres poate fi uzitat vechiul sau nume.

Dreptul la uitare consta in aptitudinea persoanei de a solicita sa nu i se aduca aminte anumite fapte pe care doreste sa le uite, in mod repetat si cu obstinatie, mai ales de exemplu, in cazul unor intamplari dureroase din trecut, care readuc in memorie sentimentul de suferinta. De asemenea, s-a decis ca ar fi incalcat dreptul la viata privata daca s-ar dezvalui imprejurari jenante ale existentei sale, cum ar fi starea de saracie a unei persoane, facuta publica.

O persoana are dreptul nu numai la o anumita infatisare a personalitatii sale, ci si la propria infatisare, la autenticitatea ei. Astfel, o cerere individuala a fost adresata Curtii Europene a Drepturilor Omului, de catre un transsexual care nu a putut beneficia conform legislatiei interne in vigoare de un mijloc juridic eficient pentru rectificarea starii sale civile. Statul a refuzat astfel sa recunoasca victimei, identitatea sexuala, ca element determinant al personalitatii sale, "constrangand persoana sa apartina la un sex care nu mai este deloc al sau."2

Respectul anonimatului

Anonimatul nu poate fi incalcat decat daca exista un interes social care sa justifice acest fapt. Persoana este indreptatita la secrete ce tin de existenta sa sau de averea a carui beneficiar este. Dreptul  la confidentialitate nu este insa absolut, dar orice persoana poate, justificand un interes legitim, sa ascunda celorlalte persoane starea sa de sanatate sau anumite probleme sentimentale sau de alta natura, care privesc in mod direct persoana individului.

Astfel, legea penala incrimineaza fapta de divulgare a secretului profesional, de exemplu, a medicului sau a altor persoane care prin natura profesiei intra in posesia unor astfel de secrete. Infractiunea este prevazuta de art. 196 C. Pen.1

Mai mult, Codul penal incrimineaza inclusiv divulgarea secretului economic, intrucat dezvaluirea starii patrimoniale a persoanei poate atrage consecinte nefaste si poate pune in pericol chiar viata beneficiarului. Conform art.298, alin.1, C. Pen., constituie infractiune si se pedepseste divulgarea unor date sau informatii care nu sunt destinate publicitatii, de catre cel care le cunoaste datorita atributiilor de serviciu, daca fapta este de natura a produce pagube. Potrivit aceluiasi articol, alin. 2, infractiunea consta in aceeasi fapta, savarsita de o alta persoana, oricare ar fi modul in care acea persoana a ajuns sa cunoasca datele sau informatiile.

Deci, daca infractiunea de divulgare a secretului economic nu poate, conform art.298 alin. 1, C.Pen., sa fie savarsita decat de un subiect calificat si anume, un functionar public, in cazul prevazut in alin. 2, subiect poate fi orice persoana, indiferent de calitatea pe care o are. Asa cum reiese din textul legii, divulgarea secretului economic presupune indeplinirea conditiei de a produce efectiv o paguba celui in cauza. Este suficient sa fie creata prin savarsirea faptei numai posibilitatea survenirii unui asemenea rezultat. Daca fapta nu este de natura a produce pagube, divulgarea unor astfel de date, care au caracter economic si nu sunt destinate publicitatii, nu realizeaza elementul material al infractiunii.

In ceea ce priveste latura subiectiva, infractiunea se savarseste cu intentie directa sau indirecta, iar sanctiunea consta in inchisoare de la 2 la 7 ani, daca faptuitorul a cunoscut datele sau informatiile datorita atributiilor de serviciu, si cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani, daca fapta este savarsita de orice alta persoana.

Dreptul la imagine este foarte important, mai ales intr-o epoca a progreselor tehnologice cum este aceasta in care traim. O decizie din anul 1988, confirmata in apel in anul 1991, arata: "Dreptul la imagine nu imbraca un caracter doar moral, fiind un drept personal al titularului sau in sens strict, integrandu-se cu el si beneficiind de protectia articolului 9 Cod Civil, ci si un aspect patrimonial, pentru ca diverse celebritati se preteaza, pentru onorarii care cresc odata cu notorietatea lor, la o exploatare comerciala a propriei imagini".

Principiul conform caruia imaginea persoanei nu poate fi divulgata fara acordul persoanei are si un aspect patrimonial, atunci cand relevarea unei expresii a corpului unei persoane o prejudiciaza patrimonial data fiind profesia sa: comercializarea unei fotografii a unui fotomodel fara acord sau relevarea unui aspect corporal care ii prejudiciaza cariera. 2 In concluzie, "dreptul la imagine imbraca in cazul particular al unui manechin, o valoare patrimoniala ti protectia acestui drept are ca scop sa evite o utilizare cu titlu gratuit sau eventual o degradare a valori de marfa a imaginii sale".3

Un alt aspect care intereseaza respectul fata de viata privata vizeaza informatiile nominative, cele care permit identificarea persoanelor fizice. Deosebita importanta generata de protectia vietii private, din acest punct de vedere, a condus la elaborarea pe plan legislativ a Conventiei pentru protectia persoanelor fata de prelucrarea automata a datelor cu caracter personal, semnata de statele membre ale Consiliului Europei.

Conform acesteia, datele cu caracter personal trebuie sa fie obtinute pe cale legala si acest proces trebuie sa fie exercitat in scopuri legitime. Conform art.6 al Conventiei, datele cu caracter personal care privesc originea rasiala, opiniile politice, convingerile religioase sau de alta natura, ca si datele cu caracter personal privind sanatatea sau viata sexuala, nu vor putea fi prelucrate direct, fara garantii concrete puse la dispozitia persoanelor vizate de catre sistemul de drept intern respectiv.

Aceasta interdictie imperativa este consacrata cu scopul de a preveni discriminarile intre indivizi, stabilite pe diferite criterii.

Masuri speciale de securitate vor fi initiate pentru protectia datelor cu caracter personal inregistrate in fisierele automatizate impotriva distrugerii accidentale sau impotriva accesului, modificarii sau difuzarii neautorizate. Articolul 8 al Conventiei prevede garantii suplimentare pentru persoanele in discutie, conform carora acestea pot obtine intr-un termen rezonabil date referitoare la existenta unor astfel e fisiere si la informatiile cuprinse in ele.

Comunicarea trebuie facuta intr-o forma explicita, care sa nu exprime un limbaj echivoc, iar solicitarea unei astfel de comunicari sa nu fie supusa unor conditii de forma excesive si care sa nu fie la indemana solicitantului, sau unor taxe ce depasesc un nivel de trai mediu al societatii respective.

Respectul relatiilor persoanei.

Comisia Europeana a Drepturilor Omului a declarat ca notiunea de viata privata "cuprinde si dreptul de a stabili si de a intretine relatii cu alte fiinte umane, mai ales in domeniul afectiv pentru dezvoltarea si implinirea propriei personalitati".1Comunicarea persoanei prin diferite mijloace (telegrame, scrisori, telefon, internet) este inviolabila. Acest caracter este limitat numai prin lege, practica jurisdictionala nefiind suficienta pentru stabilirea unor reguli de imixtiune in relatiile cu alte persoane.

Curtea Europeana trebuie "sa defineasca intinderea si modalitatile exercitiului puterii de apreciere a Executivului in materie de interceptari".2 Mai mult, legea care limiteaza dreptul puterii de a intercepta comunicatiile persoanei trebuie sa intruneasca anumite valori de calitate, in acest sens controlul constitutionalitatii legilor avand rolul de a stabili echilibrul dintre inviolabilitatea dreptului la secretul corespondentei si limitarea incalcarii acestui drept de institutiile de stat.

Fara a reveni asupra unor idei prezentate intr-un capitol precedent 3, mai spunem ca aceste limitari trebuie prevazute expres, intr-o enumerare limitativa, iar legea trebuie sa defineasca clar persoanele care pot fi expuse unei urmariri a comunicatiilor lor. Constitutia Romaniei reglementeaza in articolul 53, restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati:

Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.

Observam o imbunatatire a textului legal, in ceea ce priveste exprimarea, fata de Constitutia Romaniei in 19911, forma revizuita incluzand notiunea de societate democratica, cat si conditia aplicarii unui tratament nediscriminatoriu celor vizati de dispozitivul normativ.

Codul de Procedura Penala al Romaniei reglementeaza in articolele 911- 914 conditiile in care poate avea loc inregistrarea convorbirilor pe banda magnetica. Astfel, acest fapt este autorizat de catre procurorul general al Curtii de Apel, in conditiile stabilite de lege, daca exista indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se face din oficiu, iar interceptarea este utila pentru aflarea adevarului.

Aceste inregistrari audio sau video pot a se constitui in mijloace de proba. Autorizarea procurorului se da pentru cel mult 30 de zile cu posibilitate de prelungire pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile. Putem considera, dintr-o interpretare literala a acestui text legal, ca prelungirea inregistrarilor se poate produce la nesfarsit?2

Articolul 91 1 C. Pr. Pen. prevede posibilitatea ca aceste inregistrari sa fie facute si la cererea motivata a persoanei vatamate, cu autorizarea procurorului desemnat de catre procurorul general. Procedura prevazuta este aplicabila si inregistrarilor de imagini, asa cum prevede art. 91 3 C. Pr. Pen. Inregistrarile prevazute de articolele citate pot constitui mijloace de proba si daca sunt prezentate de parti, cu respectarea legii.

Avand in vedere legislatia romana in domeniu, asa cum am enuntat-o, este criticabila de unii autori deja amintiti, considerandu-se ca aceasta ne este suficient de clara. Amintim si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, in privinta determinarii notiunii de victima. Este victima orice persoana a carei comunicatie, facuta in orice mod, este interceptata fara procedurile stabilite de lege.

Lato sensu, jurisprudenta europeana a acceptat ca se incadreaza in aceasta situatie si acea persoana careia sistemul de drept caruia ii apartine nu-i pune la dispozitie mijloace eficiente de protectie a dreptului la secretul informatiei, si implicit la viata privata. In acest sens, Curtea Europeana a elaborat conceptul de victima potentiala/ eventuala a incalcarii vreunui drept fundamental al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. S-a admis ca are aceasta calitate orice persoana susceptibila, intr-o situatie data, de a intra sub incidenta unor dispozitii legale considerate incompatibile cu scopurile Conventiei.3

De aceea, o persoana se poate pretinde victima in sensul Conventiei prin simplul fapt al existentei unei legislatii ale carei efecte imediate le poate suferi chiar independent de aplicare ei efectiva la persoana in cauza.4 Astfel, s-a decis ca mentinerea in vigoare a unei legislatii care incrimineaza relatiile homosexuale constituie o incalcare a dreptului reclamantilor la viata privata.

Respectul vietii private a persoanei include si respectul legaturilor sale de familie. Viata de familie, in sensul art.8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, "nu cuprinde numai relatii cu caracter social, moral sau cultural, ci inglobeaza de asemenea si interese materiale, caci o viata familiala existenta si efectiva se caracterizeaza mai ales printr-un raport de dependenta pecuniara." 1

Pentru a proteja dreptul la respectul vietii familiale, statul trebuie sa intreprinda doua feluri de activitati: in primul rand, sa se abtina sa intervina in mod arbitrar in viata de familie, singura ingerinta fiind determinata de Constitutie, art.53, enuntat anterior, iar in al doilea rand, statul trebuie sa actioneze pentru a asigura respectul efectiv al vietii de familie, "in scopul de a permite interesatilor sa desfasoare o viata familiala normala"2

Nu numai relatiile de familie sunt protejate prin lege, ci si relatiile sentimentale, intrucat aceste exprima raporturi afective voluntare. Aici putem include fara indoiala protejarea relatiilor sexuale. Problema apare atunci cand acest drept la protectia relatiilor sentimentale se contrazice cu morala dominanta in societate. Mai mult decat atat, relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex nu sunt acceptate si considerate legale peste tot in lume, iar casatoria este interzisa in majoritatea statelor, intre persoane de acelasi sex. Dreptul la viata privata antreneaza astfel si un alt drept accesoriu, dreptul la respectul identitatii. Acest drept este pus in discutie mai ales in situatia minoritatilor sexuale: homosexuali si transsexuali.

Homosexualii, conform opiniei dominante a Consiliului Europei, constituie o minoritate care nu trebuie supusa discriminarilor, conform art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Situatia in dreptul pozitiv al statelor membre se prezinta deosebit, unele legislatii interzicand relatiile homosexuale (Cipru), altele stbilind o varsta minima pentru a cest gen de relatii (15 ani in Suedia, 16 ani in Elvetia, 18 ani in Franta), altele nu mentioneaza deloc practicile homosexuale (Danemarca, Norvegia).

In dreptul roman, relatiile homosexuale erau incriminate prin Codul Penal, partea speciala, art.200 care prevedea: "relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex savarsite in public sau daca au produs scandal public, se pedepsesc cu inchisoare de la 1 la 5 ani." Persoanele trebuie sa fie majore, ele constituind infractiuni chiar daca nu erau savarsite in public. Aceasta dispozitie legala a fost insa abrogata, dupa indelungi controverse, prin Ordonanta de Urgenta nr.89/ 21 iunie 20013pentru modificarea si completarea unor dispozitii din Codul Penal referitoare la infractiuni privind viata sexuala, , in lumina uniformizarii legislatiei interne cu cea internationala, respectiv cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor omului, in materie.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat ca: "se intelege de obicei prin transsexuali, persoanele care desi apartin din punct de vedere fizic unui sex, au sentimentul ca apartin celuilalt; ele incearca adesea sa acceada la o identitate mai coerenta si mai putin echivoca supunandu-se pentru aceasta unor tratamente medicale si unor interventii chirurgicale in scopul de a-si adapta caracterele fizice psihismului lor". Curtea Europeana s-a pronuntat asupra problemei transsexualismului in mai multe cazuri1, "estimand ca refuzul statului de a tine cont in starea civila a recurentului de modificarile intervenite in mod licit, constituie o incalcare a dreptului la respectarea vietii private in sensul articolului 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului". Statul a refuzat sa ia in consideratie un element determinant al personalitatii recurentului, si anume, identitatea sexuala asa cum rezulta ea din morfologia modificata, din atitudinea psihica a recurentului, din rolul social.

Procedand in acest fel, statul il trateaza ca pe o aparenta fara a lua in considerare efectele tratamentului medical licit.2 In temeiul acestor considerente, Curtea Europeana a decis ca nerecunoasterea juridica a noii identitati a victimei, nu este in conformitate cu jurisprudenta europeana si este abuziva.