Formarea si evolutia personalitatii

Formarea si evolutia personalitatii

Dupa cum rezulta din cele prezentate anterior, personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care incepe din primele zile de viata ale copilului, dar care se fundamenteaza pe anumite structuri biosomatice transmise pe cale genetica, si deci preexistente in raport cu structurile psihice in curs de formare in ontogeneza. Conform cunoscutei teze a epistemologiei genetice, in evolutia diferitelor tipuri de structuri biopsihice nu exista inceputuri absolute, orice structura superioara avandu-si infrastructura organic integrata in structurile care o preced din punct de vedere istoric si calitativ (J. Piaget, 181) .

Formarea si evolutia personalitatii sunt strans legate de trei categorii de procese psihosociale si socioculturale cu caracter complementar: socializarea,

Integrarea si invatarea sociala. Fiecare dintre acestea racordeaza individul la un set specific de exigente ale vietii sociale si de relatie si anume:

Socializarea este un proces psihosocial cu caracter interactiv, prin intermediul caruia se transmit si se asimileaza sisteme de valori, norme, modele socioculturale, atitudini, credinte si conceptii, care sunt caracteristice colectivitatilor si grupurilor de apartenenta. Fiind un proces care are ca elemente functionale fundamentale comunicarea si influenta interpersonala si de grup, socializarea presupune transmiterea, asimilarea, interiorizarea si exercitarea activa si independenta a unor continuturi socioculturale care reprezinta principiile structurante ale unei comunitati istoriceste constituita. Aceste continuturi, odata asimilate, constituie premisa esentiala a integrarii si coparticiparii persoanei la viata sociala in termeni de normalitate acceptata; dupa cum, nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai adesea la marginalizare, dezinsertie, respingere sociala, anomie si manifestarea unor atitudini si comportamente deviante sau antisociale.

Influentele formative care se exercita asupra subiectului in perioada socializarii determina configurarea si imbogatirea progresiva a structurilor personalitatii, pe fondul unei activitati instructiv-educative sistematice si diferentiate in functie de varsta si de aptitudinile personale.

Invatarea sociala este o activitate complexa, complementara si indisolubil legata de procesul socializarii, reprezentand totalitatea proceselor psihoindividuale si activitatilor psihosociale prin intermediul carora se asimileaza ansamblurile de cunostinte, norme si modele sociale specifice unei comunitati, generand pe aceasta cale moduri specifice de gandire, simtire si actiune. Invatarea sociala presupune nu numai asimilarea cognitiva a unor continuturi de natura sociala, ci si interiorizarea acestora, adica realizarea unor complexe de natura cognitiva, afectiva, axiologica si motivationala, care - odata formate- vor actiona ca factori interni in determinarea atitudinilor si comportamentelor prosociale. De calitatea si eficienta procesului de invatare va depinde nemijlocit atat nivelul de socializare si integrare sociala a membrilor, cat si coeziunea si functionalitatea generala a comunitatii careia apartin.

Integrarea sociala reprezinta modalitatea principala de obiectivare a rezultatelor socializarii si invatarii sociale. Integrarea desemneaza preluarea, asumarea si exercitarea activa a unui sistem de statute sociale si activitatii corespondente, cu obligatiile si drepturile care deriva din acestea, prin aceasta circumscriindu-se calitatea de persoana a individului. In urma identificarii cu valorile, normele si modelele care structureaza viata comunitara, persoana dezvolta un sistem complex de relatii structurale si functionale cu alte persoane, cu organizatiile si institutiile sociale al caror element activ devine.

Dezvoltarea personalitatii, corelativ cu evolutia persoanei in plan social, este un proces multistadial care presupune o continua relatie dinamica intre diferentiere si integrare, doua aspecte dialectic-complementare ale oricarui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. Spencer, L. Bertallanffy, J. Piaget ).

Diferentierea presupune dezvoltarea si manifestarea diferita a unor insusiri, functii sau subsisteme (somatice, fiziologice, psihice sau psihosociale), obtinandu-se astfel atat o specializare functionala a acestora, cat si o mare varietate a parametrilor calitativi si cantitativi caracteristici, premisa realizarii unui profil unic al personalitatii indivizilor si al manifestarilor comportamentale ale acestora.

Integrarea consta in organizarea elementelor si insusirilor in cadrul unor sisteme functionale complexe care, odata formate, vor influenta elementele constitutive si relatiile dintre ele. In procesul evolutiei, orice noua insusire este conditionata in mod esential de structurile deja existente, iar prin integrarea noului element in ansamblu, acesta sufera la randul sau modificari structurale si functionale: intregul isi pune amprenta asupra partilor sale.

In consecinta, dezvoltarea individuala presupune o suita de etape calitativ distincte din punct de vedere al gradului de dezvoltare atat a infrastructurilor neuropsihice, cat si a structurilor operatorii de natura psihica si psihosociala. Caracteristicile prin care se particularizeaza etapele dezvoltarii psihoindividuale pot fi identificate la toate nivelurile structurale si functionale ale persoanei: la nivel psihosomatic; la nivelul structurii si profilului general al personalitatii si subsistemelor sale (cognitiv, afectiv, atitudinal, motivational, comportamental etc.); la nivelul Eului si imaginii de sine; la nivelul sistemului relational psihosocial prin care individul se manifesta si se obiectiveaza in cadrul grupurilor restranse, de apartenenta; la nivelul obligatiilor si drepturilor statutare prin care individul se integreaza sistemului social general, iar comunitatea isi regleaza raporturile cu membrii sai etc.

Etapele evolutive, identificate la toate tipurile de societati umane, au urmatoarea succesiune: copilaria (0 - 11 ani), pubertatea (11 - 15 ani), ado­lescenta (15 - 18 ani), tineretea (18 - 25 ani), maturitatea (?,5 - 65 ani), se­nectutea (peste 65 ani). In functie de o serie de factori biologici, climaterici, economici, educationali si culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani, mai ales in ceea ce priveste adolescenta, tineretea si maturitatea; acestea sunt etape definite preponderent pe considerente socioculturale, educationale si economice, factorii endogeni de natura biopsihica avand o relevanta mult mai redusa, comparativ cu etapele copilariei, pubertatii si senectutii. Caracteristicile generale ale fiecarei etape pot f sinietizate astfel:

Copilaria (0 - 11 ani): este considerata o etapa care fundamenteaza si conditioneaza in mod esential intreaga evolutie psihica si psihosociala a perso­anei, impartindu-se in doua perioade, prescolara si scolara, in functie de sursa principalilor factori formativi si educationali sub incidenta carora se struc­tureaza personalitatea copilului si sistemul sau relational (familia si scoala).

Perioada prescolara (0 - 6 ani):

(a) In plan intelectual se formeaza structurile cognitive senzori-motorii si apoi cele preoperatorii, gandirea copilului fiind predominant concret-actionala; principala cale de contact cu lumea este aceea a simturilor si actiunilor directe cu obiectele. Dupa cum remarca J. Piaget, in aceasta perioada gandirea copilului se caracterizeaza prin realism naiv, animism si artificialism, distinctia dintre realitate si fantezie fiind destul de relativa, iar perceptia cauzalitatii avand un caracter linear, simplist si univoc. Invatarea sociala, in formele sale implicite si intuitive, devine o permanenta in cadrul activitatilor psihice , urmand o evolutie exponentiala, pe masura ce se dezvolta functiile semiotice ale limbajului si - implicit - clasele logice prin intermediul carora copilul se raporteaza la realitate. (b) In plan caracterial-relational se constata o slaba capacitate de coordonare, autocontrol si disciplina, acestea fiind impuse in principal de parinti, mai degraba prin "conditionare" decat prin "invatare"; activitatea dominanta este jocul, care trebuie inteles insa ca o forma specifica de invatare si exersare sociala, in plan actional si relational        (182).

(c) In plan afectiv aria campului emotional este restransa, atat in ceea ce priveste numarul de persoane implicate (in principal parintii si fratii), cat si problematica afectiva, limitata in special la reflectarea emotionala a propriilor trebuinte biologice, a fricii sau maniei, precum si a unor puseuri de amor pro­priu si agresivitate. Ecourile relatiilor afective primare vor fi insa foarte pro­funde si prelungite, putand marca decisiv structura generala a personalitatii adultului de mai tarziu; avitaminoza afectiva - de exemplu - poate genera multe disfunctionalitati psihice si comportamentale. Tot in aceasta perioada isi are originea complexul oedipian care - in conceptie psihanalitica - constituie nucleul structurant al vietii afective de mai tarziu. Odata cu eventualii frati, apare si sentimentul geloziei, dar si al competitiei pentru obtinerea favorurilor parintilor si a celor din jur. Se produce o puternica identificare cu parintele de acelasi sex, premisa a resorbtiei complexului oedipian si configurarii propriei personalitati.

(d) Incepand cu cel de al doilea an de viata incepe organizarea si dezvoltarea Eului si a constiintei de sine, proces care va continua dupa o dinamica proprie, corelativ cu elaborarea "imaginii de sine"; procesul este facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeasi varsta (parteneri de joc sau de gradinita).

Perioada scolara (6 - 11 ani):

(a) In plan intelectual se configureaza sistemele de operatii concrete re­versibile, bazate pe anticipari si retroactiuni. Se dezvolta modalitati noi de co­ordonare spatiala, temporala si cauzala a obiectelor concrete si reprezentarilor acestora, gandirea devenind din ce in ce mai flexibila. Invatarea devine activi­tatea dominanta, jocul fiind subordonat acesteia.

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

(b) Se extinde apreciabil aria relatiilor afective, odata cu largirea sistemului relational al copilului, ca urmare a integrarii in activitatea scolara. Descoperirea grupului ca un nou sistem relational determina o accentuata decentrare psihosociala, universul familial fiind dublat acum de un altul, mult mai complex si mai greu de controlat. Spre sfarsitul perioadei (9 - 11 ani) se dezvolta nevoia unei noi forme de agregare si manifestare sociala, constituite preponderent pe criterii de sex, avand insa un caracter fluctuant si conjunctural (ceata sau "banda" de copii, atat de des invocate in literatura de specialitate).

(c) Incep sa se contureze primele interese si motive de natura cognitiva si sociala, pe fondul interiorizarii unor modele culturale "spectaculare". Invata­torul sau alte persoane semnificative din noul anturaj devin obiecte de identifi­care pentru copil, premisa pentru configurarea Eului ideal.

(d) Eul, devenit mult mai puternic si mai coerent, gaseste in ceilalti posibilitatea de autovalorizare prin competitie si comparatie interpersonala.

Pubertatea sau "varsta ingrata" (11 - 15 ani): este etapa al carui profil este dat, in mare masura, de maturizarea functiilor sexuale, cu toata suita de consecinte psihice si psihosociale ce deriva din acest fapt.

(a) in plan intelectual nota dominanta este data de dezvoltarea sistemului de operatii formale, care se pot aplica nu numai obiectelor concrete ci si ipotezelor si claselor abstracte de "obiecte formale". In sensul conceptiei lui Piaget, se constituie "sisteme de operatii asupra operatiilor", ceea ce permite depasirea realului, odata cu deschiderea campului nelimitat al posibilitatilor oferite de gandirea logico-matematica.

(b) Transformarile fizico-somatice accentuate, corelativ cu aparitia caracterelor sexuale primare si secundare, determina o stare de neliniste, interes pentru propriul corp, un accentuat narcisism si inchidere in sine. Puberul se zbate intre dorinta de a ramane copil, protejat afectiv si material de mediul sau, si aspiratia de a deveni adult, independent si recunoscut. Contradictia imbraca frecvent forma unor crize de dezvoltare si de adaptare la mediu.

(c) Relatiile sociale tind sa se restranga, "ceata" perioadei anterioara spar­gandu-se in grupulete, pentru ca - in final - sa se constituie cupluri de prieteni legati frecvent prin sentimente patimase. Modelele de identificare sunt cautate din ce in ce mai mult in afara familiei si cercului social imediat, ceea ce poate genera un sentiment de gelozie din partea parintilor. Autosegregatia pe criterii sexuale atinge punctul culminant, interesul pentru sexul opus aparand abia spre sfarsitul perioadei.

(d) Eul se circumscrie foarte puternic, determinand frecvent atitudini de intoleranta, exclusivism, incredere absoluta in propria parere. Nevoia de afir­mare a propriului eu poate atinge cote paroxistice, imbracand forma "revoltei impotriva tuturor", negarea si contestarea regulilor si valorilor consacrate. Folosirea agresivitatii in cucerirea propriei independente este corelata cu un sentiment de incertitudine si angoasa, fapt ce poate induce comportamente neasteptate: respingerea mediului familial, fuga de acasa, delictul ca forma de sfidare, certuri violente si relativ nemotivate cu cei din jur etc.

Adolescenta sau "criza de originalitate" (15 - 18 ani):

(a) Odata cu maturizarea caracterelor sexuale si a asumarii unui "tip social", criza specifica perioadei anterioare este depasita, pastrandu-se totusi anumite tendinte ale acesteia, in forme si modalitati noi de manifestare.

(b) Se dezvolta considerabil gandirea abstracta, limbajul si capacitatea de intelegere a esentelor, paralel cu dezvoltarea gandirii tehnice, practic-aplicative si a inventivitatii ca forma de manifestare a propriei personalitati.

(c) In plan afectiv are loc o reapropiere fata de parinti, incercandu-se stabilirea unor noi raporturi, considerate "mai echitabile": acceptarea unor re­vendicari, egalitate in drepturi, recunoasterea independentei si propriilor initia­tive s.a., ceea ce poate genera anumite "conflicte de autoritate". Se stabilesc relatii afective cu parteneri de sex opus, paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe baza unor interese si aspiratii comune.

Apar frecvente conflicte afective, generate de nevoia persistentei pe vechile relatii emotionale din cadrul familiei, pe de o parte, si nevoia de expansiune afectiva si cautarea de noi parteneri, pe de alta parte. Din acest punct de vedere adolescenta este varsta romantica a educatiei afective si intelectuale, lecturile si discutiile "filozofice" imbogatind considerabil universul emotional si spiritual al adolescentului.

(d) Primele raporturi sexuale determina profunde restructurari ale campului afectiv si relational, cu efecte imediate asupra unor dimensiuni ale personalitatii adolescentului. Se deschide astfel o noua dimensiune a vietii sociale, cu efecte prelungite in urmatoarele etape de dezvoltare.

(e) Nevoile de apartenenta si recunoastere sociala pot fi foarte puternice, grupurile de apartenenta avand astfel capacitatea de a impune atitudini si comportamente specifice prin care cauta sa se individualizeze prin diferentiere fata de alte grupuri. Deseori, anticonformismul adolescentului nu este altceva decat conformismul impus de grupul de apartenenta sau cel de referinta, sau expresia nevoii de originalitate. Nevoia de originalitate si afirmare de sine intra deseori in conflict cu rigorile impuse de procesul integrarii sociale.

(f) Are loc maturizarea sistemului motivational: interesele, aspiratiile, convingerile si idealurile capata un caracter coerent si stabil, dar totodata romantic si idealist. Interesele profesionale si stiintifice devin foarte puternice, fundamentand alegerea viitoarei profesii si a drumului in viata.

(g) Eul si imaginea de sine sunt puternic configurate si stabilizate, devenind astfel operatorii de baza prin intermediul carora se dezvolta sistemele relationale ale adolescentului si tanarului in devenire.

Tineretea (18 - 25 ani) este perioada finala a indelungatului proces al socializarii, invatarii si integrarii sociale , perioada marcata prin:

(a) Alegerea profesiei, a nivelului de specializare si a idealului profesional, precum si a modalitatilor concrete de realizare a acestora.

(b) Alegerea partenerului de viata si alcatuirea unei familii.

(c) Integrarea activa in viata sociala, in plan economic, cultural, politic si religios, ceea ce echivaleaza cu optiunea pentru anumite statute si roluri sociale (alegerea drumului in viata).

(d) Nevoia de originalitate a adolescentului este inlocuita treptat de nevoia de adecvare, recunoastere si valorizare sociala, prin performanta si creatie.

(e) Eul, atingand un nivel ridicat de structurare, are un caracter diastolic, expansiv, orientat spre gasirea formelor optime de obiectivare socioculturala, familiala, relationala si profesionala.

Maturitatea (25 - 65 ani) este perioada cea mai lunga a vietii biologice si sociale, in care persoana se manifesta activ ca membru responsabil al familiei si societatii. Se caracterizeaza prin:

(a) Atingerea nivelului maxim de specializare, creativitate si performanta profesionala si sociala, pe fondul unei mari capacitati de efort fizic si intelec­tual. Nivelul inalt al flexibilitatii mentale si capacitatii de sinteza faciliteaza re­alizari deosebite in plan intelectual si practic.

(b) Identificarea cu valorile si normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune si recunoastere sociala, devenind astfel un promotor si aparator activ al acestora; de aici riscul unui anumit conservatorism si rezistenta la schimbare, mai ales dupa varsta de 50-55 ani.

(c) Consolidarea familiei, odata cu aparitia copiilor, paralel cu asumarea rolului de educator , sustinator si indrumator ai acestora.

(d) O foarte puternica nevoie de recunoastere si obiectivare sociala prin performanta, interesele fiind focalizate pe realizarea unei cariere.

(e) Spre sfarsitul perioadei, datorita efortului indelungat si stresului acu­mulat, a inevitabilului conflict cu noile generatii care pot fi percepute ca aten­tand la pozitiile ocupate 'prin munca de o viata', precum si a unor inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza - de exemplu), pot aparea crize specifice, cu manifestari dintre cele mai neasteptate, inscrise sub formula generica a "nevoii de un nou inceput".

Senectutea (peste 65 - 70 ani) este ultima perioada a vietii biologice si sociale, caracterizata prin anumite forme de declin si destructurare:

(a) Involutia naturala a functiilor intelectuale si a capacitatilor de efort.

(b) Restrangerea si alterarea progresiva a campului relational si afectiv, pe fondul accentuarii sentimentului de inutilitate si insingurare, mai ales dupa iesirea la pensie si pierderea partenerului de viata.

(c) Restrangerea campului motivational, prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate sau pentru dezvoltarea de noi relatii sociale.

De subliniat faptul ca exista o mare varietate in manifestarile psihosociale caracteristice acestei ultime etape, in functie de anumite particularitati biopsihice (ereditare sau dobandite), de nivelul de educatie, sau de participarea la diferite programe sociale de reintegrare a varstnicilor. Astfel, in societatea moderna se constata o prelungire spectaculoasa a perioadei active, precum si o schimbare a profilului psihosocial al varstnicilor, prin structurarea unui nou mod de a se raporta la ei insisi, la ceilalti si la societate in general. Asistenta psihosociala are o importanta majora in aceasta perioada.

Eul in structura personalitatii

Eul este acea parte centrala a personalitatii de care suntem imediat constienti, constituita dintr-un set de structuri cognitive care organizeaza functiile psihice ale persoanei, generand continuu consistenta, pe fondul existentei constiintei de sine si de lume. Intr-un sens mai exact, eul reprezinta structura centrala a personalitatii - si implicit a persoanei - care asigura integrarea dinamica si continua a informatiilor despre sine si despre lume, generand astfel sentimentul identitatii, continuitatii si unitatii propriei existente.

In sensul dat de U. Neisser acestei notiuni, eul trebuie inteles ca o schema cognitiva prin intermediul careia se proceseaza informatiile despre sine, despre ceilalti si despre lume, printr-o raportare continua la conceptia despre sine. Datorita frecventelor activari, structura eului            se remarca prin stabilitate, coerenta si un inalt nivel de organizare, fara ca aceasta sa excluda o anumita dinamica, legata atat de procesul formarii si evolutiei sale in ontogeneza, cat si de fluctuatiile conjuncturale ale gradului de priza la realitate si la sine.

Intre constienta, constiinta de sine si eu exista o legatura de esenta, dar si distinctii in ceea ce priveste sfera de cuprindere. Dupa cum remarca H. Ey, eul este forma suprema a fiintei noastre constiente, este constiinta reflexiva constituita intr-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul constiintei este insa mai larg decat zona fenomenologica a eului, care trebuie interpretata ca nucleu al sistemului personalitatii in care se realizeaza sinteza constienta a vietii psihice si sociale, focalizata si raportata la propria persoana. Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt imaginea de sine si constiinta de sine , intre care exista o relatie dialectica de conditionare si implicare reciproca.

Eul indeplineste numeroase functii in cadrul personalitatii, dintre care le amintim pe cele mai importante:

sintetizeaza informatiile obtinute in urma autoperceptiei si perceptiilor sociale intr-un ansamblu de reprezentari, credinte si idei despre sine si despre lume, ceea ce conduce implicit la constituirea imaginii de sine si a imaginii de altul ;

integreaza fluxul informational curent prin raportarea la propria existenta, rezultand astfel continuitatea si unitatea experientei persoanee si a imaginii de sine, istoria persoana fiind rezultatul acestei proces;

genereaza si focalizeaza constiinta de sine, ca o zona centrala a campului constiintei individuale si sociale;

realizeaza distinctia esentiala eu-ceilaltieu-lume;

mijloceste perceptia si intelegerea altuia, constituindu-se atat ca referential al perceptiei sociale, cat si ca schema cognitiva generica de intelegere si interpretare a comportamentului celor din jur si a mediului social imediat;

vectorizeaza campul existentei sociale, prin raportare la problematica sinelui (cine sunt, ce vreau, ce trebuie sa fac, spre ce tind, ce pot spera etc.); .        mediaza si regleaza sistemul atitudinal si actional al subiectului , asigurand coerenta si orientarea comportamentului spre scopuri definite in plan individual, familial si social;

ndeplineste o complexa functie motivationala, in principal prin intermediul eului ideal - care configureaza sistemul proiectiv al persoanei, cat si ca urmare a structurarii constiente a campului motivational in functie de prioritati, nivel de aspiratie, conjuncturi s.a.

Structura si formele eului. La o analiza atenta a celor prezentate mai sus, rezulta ca eul nu realizeaza numai o functie cognitiva, de perceptie si interpretare a fluxului informational prin raportare constienta la propria persoana; complementar, si intr-o masura mult mai mare, eul indeplineste un rol structurant pentru campul existential si experential al persoanei, fiind zona in care se elaboreaza, se orienteaza si se regleaza atitudinile, conduitele si activitatile prin care subiectul se raporteaza - voluntar si constient - la mediul sau, la ceilalti si la sine insusi.

Trecerea de la lumea interioara (predominant autoperceptiv-reflexiva) - la lumea exterioara (predominant activ-relationala) - presupune existenta unor niveluri , forme si straturi distincte ale eului, care se pot prezenta in mai multe ipostaze, si anume:

(1) O prima distinctie conceptuala poate fi facuta intre eul somatic, al carui continut este dat de totalitatea informatiilor si reprezentarilor privind propriul corp (fizionomia, date antropometrice, sinestezia, particularitati kinestezice s.a., si eul psihologic, care se refera la insusirile si structurile psihice prin care persoana se manifesta ca subiect activ, constient de sine si de lume.

(2) O a doua distincte poate fi facuta in functie de continutul, formele de manifestare si rolurile indeplinite de eu in procesul de relationare a persoanei cu sine insusi si cu mediul social (vezi figura 3.5.). Intr-adevar, pornind de la conceptia lui K. Lewin privind campul psihologic al persoanei, cercetarile experimentale au evidentiat existenta a cel putin trei niveluri distincte de organizare a eului.

Eul intim: reprezinta zona cea mai profunda si mai specifica a structurilor subiective ale persoanei, cuprinzand un sistem de valori, sentimente, atitudini, credinte, fapte si informatii care au cea mai mare semnificatie pentru istoria individuala. Locul central in cadrul acestei structuri il ocupa imaginea de sine, aceasta indeplinind rolul de referential fundamental in configurarea universului existential si relational al persoanei. Atitudinile fata de sine, fata de ceilalti si fata de lume, organizarea si desfasurarea sistemului de relatii interpersonale, modul specific de implicare in gama larga de activitati prin intermediul carora persoana se obiectiveaza in plan sociocultural s.m.a. - toate acestea sunt conditionate in mod esential de structura eului intim si a imaginii de sine.

Eul social: cuprinde sistemul de valori, atitudini si idei pe care persoana le impartaseste cu cei din grupurile sociale carora le apartine din punct de vedere profesional, religios, etnic, economic sau cultural. La nivelul eului social se gasesc si acele roluri acceptate si interiorizate, care se gasesc in consonanta cu reperele valorice si atitudinale specifice eului intim. Prin intermediul eului social persoana se valorizeaza si se obiectiveaza in raporturile interpersonale directe, din cadrul diferitelor grupuri de apartenenta (familia, grupul de munca, grupul de prieteni etc.).

Eul public: reprezinta zona deschisa a personalitatii, in care se angajeaza si se desfasoara relatiile oficiale ale persoanei. Cuprinde seturi de valori, atitudini si comportamente care deriva nemijlocit din natura rolurilor si statutelor pe care persoana le detine in calitate de membru activ si responsabil al colectivitatii: cap de familie, director de institutie, om politic, educator, militar sau om de afaceri etc.

(3) O a treia distinctie se poate face in functie de obiectul de referinta al eului si instanta psihologica care il genereaza. Astfel, vom distinge: eul subiectiv (conceptia despre sine a individului); eul reflectat (imaginea despre o persoana reflectata de catre cei din jur); eul autentic (care se refera la structurile psihosociale reale ale persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol, ca urmare a asumarii unor "masti"); eul ideal (modelul spre care aspiram, constituit intr-un factor structurant si motivational pentru propria personalitate).

Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizata printr-un set de indicatori operationali: faza de evolutie, gradul de structurare, consistenta si coerenta interna, compatibilitatea cu celelalte forme s.a.

Din perspectiva acestei conceptii teoretice, eul ca structura centrala a persoanei poseda o dinamica specifica. In plan diacronic acest fapt semnifica existenta unei succesiuni de etape in formarea si manifestarea structurilor sale, incepand cu eul in formare, specific primilor ani de viata, si terminand cu eul batran, specific ultimei perioade din viata. In plan sincronic dinamica eului se manifesta prin existenta unui camp variabil ca extensiune , in functie de zona realitatii sociale pe care eul o structureaza, oferindu-i semnificatii derivate din configuratia propriilor caracteristici; acest fapt presupune si manifestarea conjuncturala a unor faze egosistolice sau egodiastolice ale eului, in functie de numarul si varietatea "obiectelor sociale" la care se raporteaza si pe care le incorporeaza, resemnificandu-le in plan subiectiv.

Mecanisme de aparare a eului. Indiferent de conceptia teoretica din perspectiva careia interpretam eul ca fenomen psihosocial, acesta trebuie inteles ca o structura centrala care asigura coerenta, echilibrul si functionalitatea personalitatii; in esenta sa, este modalitatea principala de elaborare, organizare si control a conduitei adaptative individuale in raport cu mediul natural si social. Atat dezvoltarea si manifestarea normala a personalitatii, cat si toate formele de destructurare psihopatologica sau manifestare devianta constituie rezultatul unor perturbari structurale sau functionale la nivelul eului.

In sens general, prin mecanisme de aparare a eului se intelege un ansamblu de operatii si procese psihice si psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalitatii, dezagregarii individualitatii biopsihice si dezorganizarii conduitei adaptative a individului.

Una dintre cele mai complete sistematizari ale tipurilor de complexe este oferita de J.B. Coleman care propune urmatoarea clasificarea:

Dupa cum se vede din prezentarea de mai sus, mecanismele de aparare se caracterizeaza printr-o mare diversitate, modul lor de configurare functionala tinand atat de tipul si particularitatile personalitatii, cat si de natura situatiilor in care acestea sunt solicitate sa se manifeste.