Dezvoltarea psihopedagogiei speciale romanesti

Dezvoltarea psihopedagogiei speciale romanesti

Pentru dezvoltarea invatamantului special nu s-au intreprins cercetari mai deosebite pana dupa cel de al II-lea razboi mondial. Dinainte sunt de retinut numai unele articole si studii publicate in revistele de psihologie si pedagogie. In Revista corpului didactic medico-pedagogic, infiintata in 1931 si condusa de D. Rusceac, au fost publicate lucrari in folosul muncii didactice, asa cum ar fi: planuri de invatamant, programe, manuale. Nu a avut loc o generalizare a experientelor reusite, desi au au fost initiative meritorii si laudabile a unor dascali inimosi, daruiti elevilor lor in dificultate. Cunoscatori ai teoriilor si practicilor din strainatate, acestia au incercat sa le introduca si in institutiile pe care le slujeau, iar aceasta nu tale quale, ci selectand, adaptand si apreciind valoarea acestora pentru nevoile institutiilor scolare autohtone. Asa au procedat in domeniul surdomutilor D. Rusticeanu si I. Cioranescu, in domeniul tiflologiei I.V.Tasu si G. Halarevici. Initiativele didactice in domeniul debililor mintali au fost mai reduse, dar in schimb ele s-au bucurat de atentia unor medici si psihologi. Medicul Gh. Crainiceanu, inspector medico-pedagogic al Ministerul sanatatii si ocrotirilor sociale, Regiunea I a Ocrotirilor sociale Cluj, a scris in 1925 lucrarea Istoricul instructiunei, literaturei si legislatiei copiilor anormali.

N. Vaschide (1873 - 1907) s-a preocupat si de probleme ale psihopatologiei, militand pentru o psihoplogie pusa in slujba practicii instructiv-educative. Lucrarea lui cea mai vasta (504 pagini), de eruditie si cu caracter universal, este  Essai sur la psychologie de la main, ramasa neterminata. "Aceasta carte - spune autorul in prefata- nu are alta pretentie decat aceea de a fi o monografie experimentala a unei chestiuni putin cunoscute, deloc studiate, psihologia mainii". Mana -dupa acesta - defineste fiinta umana mai mult decat ochiul, mai mult decat oricare domeniu senzorial. Miscarile inconstiente care insotesc in mod necesar orice gand dau informatii asupra mentalitatii noastre. Este evidentiata astfel legatura dintre gandire si motricitate, Vaschide considerand miscarea ca aspectul cel mai intim al gandirii.

Gh. Marinescu (1864 -1938), marele savant neurolog roman, prin lucrarile sale de psihologie patologica, prin metodica folosita in aceste lucrari a contribuit la elucidarea unor aspecte ale psihopatologiei activitatii nervoase superioare.

C. I. Parhon (1874 - 1969), neuropsihiatru si endocrinolog, a contribuit la cunoasterea relatiei dintre glandelor cu secretie interna si viata psihica, indeosebi sub formele ei patologice.

Educatia copiilor cu handicap mintal au beneficiat de concursul unor psihologi din lumea stiintifica, din cea universitara, care au abordat problemele acestora cu aparat stiintific si multa seriozitate. O deosebita atentie au acordat problemelor educatiei anormalilor si a subdotatilor Fl. Stefanescu-Goanga, care a scris lucrarea Educatia copiilor inferior si superior dotati (1939), si Al. Rosca, care a scris Orientarea profesionala a anormalilor (1936) si Masurarea inteligentei si debilitatea mintala. (1939).

Florian Stefanescu-Goanga (1881 - 1958) infiinteaza catedra de psihologie de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj un laborator de psihologie experimentala (1921) -transformat apoi in institut de psihologie experimentala, comparata si aplicata -, si un institut de psihotehnica. A organizat servicii de psihologie aplicata intr-o serie de domenii ale vietii publice (calea ferata, posta, armata, justitie, sanatate), urmarind organizarea stiintifica a muncii. In invatamant a urmarit introducerea fisei personale de observatie si a examenelor psihologice pentru cunoasterea individualitatii elevilor. De asemenea, a pledat pentru diferentierea invatamantului in functie de aptitudinile copiilor, pentru infiintarea de scoli sau clase paralele nu numai pentru debili si intarziati mintal, ci si pentru copiii superior dotati. El sustinea ca tratarea nediferentiata a copiilor, fara a se tine seama de aptitudinile lor, este din toate punctele de vedere daunatoare. Tendinta de nivelare specifica invatamantului nediferentiat ii dezavantajeaza nu numai pe copiii superior dotati, ci si pe cei mai slab inzestrati. Pentru cei dintai scoala va fi un lucru foarte plictisitor, caci ea nu-i va solicita pe masura posibilitatilor lor si astfel nu-i va ajuta sa progreseze, sa-si dezvolte potentialul genetic, iar pentru cei din urma scoala va fi un instrument de tortura, caci aceasta ii va solicita peste puterile lor, descurajandu-i si creandu-le complexe de inferioritate. Avand in vedere importanta factorului educativ in procesul de formare a personalitatii umane, in valorificarea zestrei ereditare, in dezvoltarea aptitudinilor si talentelor, Fl. Stefanescu-Goanga militeaza pentru un invatamant activ, cu caracter formativ, scoala trebuind sa-i pregateasca pe elevi pentru viata.

Dezvoltarea tiflopedagogiei

In saptamanalul editat in sapte limbi, intre care si limba romana Fói'a inventiatoriloru poporului, aparuta la Budapesta intre anii 1868 si 1873, au aparut si unele materiale medico-pedagogice, prin care s-au popularizat cunostintele vremii in acest domeniu, asa ca: Scólele din casele delincuentiloru de Mennyey (1868), Ce trebuie facutu ca prunci din nou nascuti sa se padiésca din inaintea orbirei perpetue? (1868), Despre instruerea surdo-mutiloru in scólele poporali (1870), si tot in 1870, se publica articolul Despre educatiunea orbiloru, semnat cu initialele M. W., in care se face propaganda pentru educarea orbilor cu mijloacele din prima jumatate a secolului XIX - dupa analiza facuta de cercetatorul W. Roth (1968). Din continutul acestuia rezulta ca autorul era bine informat despre cuceririle invatamantului special pentru orbi si ale tiflopedagogiei din vremea sa. Articolul se ocupa de fenomenul cecitatii, cauzele si urmarile ei fizice si psihice, frecventa cecitatii, cresterea orbului in familie si instructia scolara a orbilor. El este destinat informarii preotilor si invatatorilor din mediul rural care, pe de o parte, trebuie sa popularizeze in randurile parintilor posibilitatile educatiei acestor deficienti, iar, pe de alta parte, sa cunoasca unele probleme ale tiflopedagogiei pentru a putea face fata in cazul cand au de instruit elevi orbi in scoala sateasca. Iata cum suna textul respectiv

"Cu toate ca elevii din preparandie sunt introdusi in partile cele mai esentiale ale metodului instructiunei orbiloru, totu-si educatiunea orbiloru, cu pucina esceptiune, este eschisa din sfer'a didacticei" (p. 115).

"Cati pasi rataciti si stricatiozi s'aru poté incungiurá numai in anii d'antaiu in educatiunea copiiloru lipsiti de vedere déca preotulu si inventiatoriulu comunei aru fi capabili sa spriginévsca prin cuvinte si fapte pre parinti cu privire la educatiunea copilasiloru mefericiti" (p.115).

Definitia cecitatii care apare in lucrare include mentiunea ca la orbi palparea suplineste vazul. Totodata, se face diferentierea neta a orbilor de ambliopi, specificandu-se ca acestia din urma nu trebuie scolarizati in invatamantul orbilor ci in scolile obisnuite, tinandu-se seama de deficienta lor vizuala.

In lucrare se face o deosebire semnificativa intre momentul aparitiei orbirii - "orbu de la natura" si "cel ce a perdutu mai tardiv vederea" - , astfel ca aparitia la varsta mica are urmari aproape ca la cei nascuti orbi, insa "cu catu orbirea copilului a urmatu mai tardiu, cu atatu diferenti'a devine mai marcata" (p. 116). In ce priveste gradul cecitatii se spune ca resturile mici de vedere permit perceperea obiectelor mari sau apropiate si sensibilitatea luminoasa asigura distingerea luminii de intuneric. Prezentarea cazurilor de orbire se face pe grupe: cecitati congenitale, post-natale si tardive. Printre factorii cecitatii congenitale se enumera ereditatea si consangvinitatea parintilor.

Autorul respinge ideea perfectionarii spontane a simturilor ramase intacte, cat si teza dupa care orbii din nastere ar dispune de un simt al pipaitului mai diferentiat. Chiar dimpotriva, se arata ca procesele psihice ale micului orb se dezvolta cu intarziere fata de dezvoltarea normala a celor valizi. Dar particularitatile individuale si aptitudinile se dezvolta ca la vazatori, dintre orbi afirmandu-se matematicieni, sahisti si artisti renumiti. In educatia in familie se remarca doua atitudini extreme a parintilor: neglijarea copilului si "iubirea reu acomodata". Se dau indicatii privind ingrijirea fizica, regimul alimentar si somn, exersarea simturilor, combaterea ticurilor, importanta jocului in comun cu cei vazatori. Ultima parte a lucrarii se refera la necesitatea instruirii scolare a orbilor in scoli de orbi, dar la nevoie si in scoli obisnuite. Citandu-l pe Pestalozzi, se spune ca "basea instructiunei este contemplarea", subliniindu-se importanta cunoasterii concret-senzoriale.

Cu relevanta pentru evolutia tiflologiei in tara noastra mai amintim lucrarea lui I. Bosniag - Prelegere despre particularitatile corporale si intelectuale ale orbilor - publicata in 1888 in limba germana la Czernowitz (Votrag über die leiblichen und geistigen Eigenheiten Blinden) si lucrarea dr-lui Anatole M. -Tratamentul general al copiilor orbi pana la etatea de a frecventa scoala si instructiuni pentru parintii lor , publicata in 1894 la Bucuresti.