Comunicare si limbaj - formele limbajului si limbajul nonverbal

Una din capacitatile esentiale ale omului ca fiinta sociala este aceea de a comunica, adica, de a emite catre cei din jur anumite mesaje cu diferite continuturi si semnificatii si de a receptiona de la acestia mesajele lor. Aceasta capacitate are premise si mecanisme naturale, neurofiziologice, si este modelata si structurata socio-cultural.

Desi termenul de comunicare a intrat in uzul cotidian ca sino-nim cu termenul de schimb in general, sub influenta teoriei informatiei si a teoriei organizarii, cel putin in lingvistica si psihologie, sfera lui se limiteaza la procesele de emitere, transmitere si receptare a mesajelor informationale in cadrul relatiei dintre: doua persoane umane, o persoana umana si computer sau alta masina, o persoana umana si un animal.

Dupa suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interuma-na este de doua feluri: nonverbala si verbala.

Comunicarea nonverbala se realizeaza sub mai multe forme: comunicarea prin corp (tinuta, imbracaminte, machiaje, gestica, mimica), comunicarea prin spatiu si teritorii (modul de organizare a ambiantei, distante fizice interpersonale si intergrupale in diferite situatii), comunicarea prin imagini (afise, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema).

Comunicarea verbala se realizeaza cu ajutorul mijloacelor lingvistice - alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvantul.

Limbajul verbal este modul de functionare a limbii la nivel individual; limba este o categorie socio-istorica, fiind produsul comunicarii in decursul timpului in cadrul unei colectivitati. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) si dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice si sintactice). In raport cu indivizii concreti, luati separat, limba se prezinta ca un dat obiectiv, pe care acestia trebuie sa si-l insuseasca si sa si-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonala. Ceea ce rezulta este limbajul verbal individual, si organizarea lui va prezenta diferente mai mari sau mai mici de la o persoana la alta.

Structura psihologica a limbajului include trei componente principale: componenta fizica, componenta formal-gramaticala si componenta semantica.

Componenta fizica reprezinta ansamblul sunetelor articulare (vocale si consoane) care formeaza cuvintele (unitati fonetice de baza ale limbii) si literele care se pun in corespondenta sunetele articulate, obtinandu-se codifcarea grafica a mesajelor. In masura in care limbajul realizeaza transmiterea informatiilor, componenta fizica devine suportul substantial-energetic indispensabil de obiectivare si codificare a lor.

Componenta formal-gramaticala consta din ansamblul normelor si regulilor de formare a cuvintelor si propozitiilor, astfel incat ele sa fie inteligibile, adica incarcatura informationala pe care o poarta sa poate fi usor si corect decodificata.

Componenta semantica este alcatuita din ansamblul legaturilor de designare dintre cuvinte - ca semne - si multimea obiectelor, lucrurilor, fiintelor, fenomenelor, relatiilor etc. din jurul nostru. Legatura designativa este mediata de o imagine, o schema sau un construct conceptual si formarea ei in ontogeneza are la baza un act de invatare conditionata. Rodandu-se si consolidandu-se treptat in procesul comunicarii, o asemenea legatura devine atat de puternica, incat cele doua entitati initial separate si exterioare una in raport cu cealalta devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

In plan intern, componenta semantica are o organizare in forma unei retele ierarhizate, cu conexiuni atat pe verticala, cat si pe orizontala. Se pot pune in evidenta cel putin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice intre cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrala sau nucleu, in care se situeaza cuvintele cele mai familiare, cu frecventa cea mai mare in procesul comunicarii noastre cotidiene; b) zona secundara, in care se integreaza cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus si cu frecventa mai mica in procesul comunicarii curente; c) zona tertiara, in care se includ cuvintele mai putin cunoscute si rar folosite in comunicarea obisnuita. Raportul de pondere dintre cele trei zone defineste in mare masura competenta lingvistica sau verbala a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cat zona centrala are o arie mai intinsa, iar celelalte doua - una mai redusa, cu atat nivelul de competenta verbala este mai inalt, si invers. Probele de vocabular si de intelegere verbala ocupa un loc important in diagnosticul inteligentei si al profilului personalitatii.

In psihologie se face in prezent o distinctie intre competenta verbala si performanta verbala: prima este o capacitate virtuala, latenta, cea de-a doua este o capacitate in act. In legatura cu cea dintai sunt inca dispute intre reprezentantii conceptiei imanentiste, sustinuta de
N. Chomsky, si reprezentantii conceptiei determinist-genetiste, dezvoltata de J. Piaget. O solutie corecta nu poate fi gasita decat adoptand principiul interactiunii ereditate - mediu si al dublei conditionari. Nu se poate merge atat de departe cu ipoteza ereditatii incat sa se afirme ca structurile verbale si gramaticale sunt integral innascute, conditiile de mediu si stimularea din afara neavand nici o importanta, dupa cum, nici invers, nu se poate merge atat de departe cu ipoteza genetista, incat sa se afirme ca limbajul se dobandeste printr-un act mecanic de implantare, indiferent si independent de conditiile interne ale copilului.

Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare si codificare a informatiei, ci si un mod de conduita - conduita verbala, limbajul se structureaza si functioneaza in mai multe forme. O prima diferentiere se produce dupa natura componentei fizice, rezultand limbajul oral si limbajul scris. O a doua diferentiere se face dupa planul in care se realizeaza, rezultand: limbajul extern, utilizat in principiu, in comunicarea cu cei din jur, si limbajul intern, utilizat in activitatea mintala (de gandire) si in comunicarea cu sine insusi.

O a treia diferentiere se produce in sfera limbajului oral (extern), delimitandu-se: monologul, comunicarea se desfasoara intr-un singur sens - de la emitator la receptor (auditoriu), si dialogul, comunicarea se desfasoara in dublu sens, emitatorul si receptorul schimbandu-si succesiv locurile.

Functiile limbajului Se recunoaste unanim ca limbajul verbal indeplineste mai multe functii in viata individuala si sociala. Exista insa deosebiri mai mult sau mai putin esentiale intre autori in clasificarea acestor functii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptam, vom regasi urmatoarele functii principale: a) de comunicare; b) de cunoastere (cuvantul este un instrument de extragere, organizare si prelucrare a informatiilor lor); c) de reglare (cuvantul influenteaza desfasurarea atat a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cat si a comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludica (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).