Identificarea criminalistica

Identificarea criminalistica

Determinarea cadrului care vizeaza identificarea persoanei pe baza scrisului de mana presupune o intelegere a notiunii de „identificare criminalistica”.

Stabilirea identitatii unor persoane sau obiecte, privita in sensul ei cel mai larg - proprie tuturor domeniilor stiintei - reprezinta elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistica. Prin rezonanta sa practica, acest proces detine un loc bine conturat, de maxima importanta in ansamblul cercetarilor criminalistice. De aceea se considera ca identificarea reprezinta problema centrala a investigatiilor criminalistice[1].

Potrivit teoriei generale a identificarii criminalistice, acest proces este posibil datorita perceperii realitatii obiective si sesizarii proprietatilor, trasaturilor caracteristice unei persoane sau a unui obiect ce se individualizeaza in cadrul mai larg al categoriei de fiinte sau lucruri asemanatoare. Cu alte cuvinte ne aflam in prezenta recunoasterii de persoane ori obiecte, rezultata dintr-un proces de gandire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, in vederea stabilirii identitatii lor.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistica reclama recunoasterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau insusiri de natura sa-1 apropie de alte obiecte asemanatoare, de acelasi gen sau specie, dar care se deosebeste de toate acestea prin trasaturi ce-l fac sa fie identic numai cu sine insusi.

Identificarea reprezinta insusirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-si manifesta individualitatea in timp si in spatiu, prin caracteristici fundamentale, neschimbatoare, ce le deosebesc de toate celelalte si le determina sa ramana ele insele pe intreaga lor existenta. Pentru exactitatea demersului nostru, precizam ca, prin „identic”, trebuie sa vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoana, un obiect (sau chiar un fenomen) inclusiv la obiecte de gandire.

Notiunile de identificare, identic si identitate vin din limba latina de la cuvintele „identificare”(acelasi), „identicus”(acelasi) si „identitas”(identitate). Identitatea, de exemplu, constituie una din legile de baza ale gandirii logice formale.Identificarea este folosita nu numai de criminalistica, ci, in egala masura si in alte stiinte cum sunt chimia, fizica etc.[2].

Identificarea in criminalistica isi are specificul ei, decurgand in primul rand din aceea ca aplicarea acestei metode de cercetare consta in identificarea unui obiect concret. De asemenea identificarea criminalistica are in vedere nu orice obiect, ci numai pe acela care se afla in legatura cu fapta cercetata.

Rolul identitatii si al identificarii criminalistice in stabilirea anumitor imprejurari care au legatura cu fapta cercetata a fost si este inca controversata in literatura de specialitate. Nu exista nici o indoiala ca elemente ale identificarii logice pot fi intalnite in orice activitate care urmareste punerea in evidenta a imprejurarilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai putin adevarat ca identificarea criminalistica are specificul ei determinat de continutul problemelor incluse in obiectul stiintei criminalistice, in general, si in obiectul propriu identificarii, in special. In criminalistica sunt supuse identificarii obiecte ce poseda un sistem de caracteristici, si care se afla in legatura cauzala cu fapta cercetata. Pentru a demonstra, de exemplu, legatura cauzala dintre actiunea sau infractiunea unei persoane ori rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai intai legaturile existente intre diferite obiecte.

Importanta evidentierii unor asemenea legaturi permite sa se sublinieze rolul identificarii criminalistice in cercetarea imprejurarilor faptice. Asa cum rezulta din insusi obiectul stiintei criminalistice, specialistul, expertul - intr-un cuvant criminalistul - este chemat sa contribuie la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea sau explica derularea unor imprejurari faptice[3].

Finalitatea identificarii criminalistice in stabilirea obiectului care se afla in raport de cauzalitate cu fapta cercetata, dupa urmele create in procesul de materializare a activitatilor infractionale. Aceasta finalitate, in marea majoritate a cazurilor, se realizeaza in doua etape: intr-o prima etapa se determina apartenenta la gen, iar in cea de-a doua se stabileste obiectul concret a carui urma a fost descoperita la locul faptei. In literatura de specialitate aceste doua etape mai sunt cunoscute si sub determinarea in grupe sau gen ori in identificare individuala.

Se intelege ca stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasa pentru organul judiciar, dar si determinarea apartenentei la gen are o reala importanta, cel putin din doua motive: in primul rand, ajuta la restrangerea progresiva a sferei obiectelor verificate, implicit usurand sarcina identificarii concrete; in al doilea rand, da posibilitatea elaborarii versurilor cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la fata locului.

Procesul identificarii incepe cu stabilirea celor mai generale caracteristici ceea ce si conduce la determinarea apartenentelor la o categorie mare de obiecte. Pe masura ce sunt evidentiate msusiri cu o raspandire mai mica, sfera obiectelor se ingusteaza, pentru ca in final, pe baza unor calitati, proprietati ori semnalmente exterioare, sa se ajunga la stabilirea concreta a obiectului cautat.

De subliniat faptul ca trecerea de la o sfera mai larga de obiecte la una mai restransa se face pe baza acumularii caracteristicilor identificatoare. Nu trebuie insa neglijata specialitatea anumitor caracteristici ale obiectului examinat. Cu alte cuvinte, se va avea un vedere nu numai cantitatea ci indeosebi calitatea caracteristicilor identificatoare, raritatea acestora.

Practica judiciara demonstreaza ca atunci cand expertul nu are in vedere natura obiectelor supuse identificarii, pentru ca in raportul cu aceasta sa-si formuleze si concluzii, in cea mai mare parte a cazurilor se ajunge la solutii eronate.