Criminalitatea si tranzitia

CRIMINALITATEA SI TRANZITIA

1. Volumul si structura criminalitatii si principalele sale trasaturi

dupa 1989

Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale profunde, de durata, comparabil cu criza economica, generatoare de cause ale criminalitatii, dar implicand si unele dintre efectele ei. In legatura cu dinamica criminalitatii, in perioada de tranzitie, ceea ce ingrijoreaza nu vizeaza atat dimensiunile fenomenului (de la o rata de 192,5 infractiuni la 100. 000 locuitori, in 1988, s-a ajuns la 699, in 1999), cat ritmul de crestere, modificarile in structura criminalitatii, mai ales in directia „marii criminalitati”, a violentei, dar mai cu seama perceptia la nivelul populatiei (comparativ cu perioada anterioara anului 1989, criminalitatea se situeaza pe primele locuri ale motivelor de neliniste).

Din analiza informatiilor statistice cu privire la criminalitatea in primii 3 ani ai perioadei de tranzitie se constata urmatoarele:

- Cresterea cu 265% a infractiunilor descoperite fata de perioada precedenta (1988, 1989), crescand cu 163% numarul celor invinuiti.

- Media anuala a celor patru grupe de infractiuni analizate (infractiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relatii de convietuire sociala) a crescut de peste 3 ori si jumatate in primii 3 ani ai perioadei de tranzitie; cea mai importanta pondere o detin infractiunile contra proprietatii, care au generat un prejudiciu ce depaseste cu aproape 282% intreg prejudiciul cauzat in anii 1988-1989.

- Infractiunile contra persoanei au crescut in medie de 4 ori comparativ cu perioada anterioara, infractiunile care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala crescand de peste doua ori in raport cu perioada 1988-1989.

2. Evaluare critica a conceptiilor criminologice din perioada totalitara din perspectiva controlului social

In perioada comunismului, rata scazuta a criminalitatii era un slogan menit sa ateste superioritatea sistemului, insa, paradoxal, in planul politicii penale exista un model de reactie sociala deosebit de represiv. Rata reala a criminalitatii nu poate fi apreciata cu exactitate datorita lipsei statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale fenomenului (actele de clementa), lipsa studiilor de victimizare, a celor de autoraportare, cenzura mass-mediei etc. In ceea ce priveste cauzele criminalitatii, cu exceptia unor cercuri de specialisti, ele nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise.

In cadrul preocuparilor de a identifica cauzele criminalitatii, precum si dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial (crize sociale – razboaie, calamitati –, dezechilibre sociale – migratia, urbanizarea), la nivel microsocial (esec, anturaj nociv, antecedente penale in familie, climat familial tensionat) si la nivelul individului (de natura bio si psihologica) care reprezentau risc pentru producerea criminalitatii.

Pornind de la faptul ca rata scazuta a criminalitatii a fost o realitate incontestabila, explicatiile de pe pozitiile teoriilor criminologice inspirate din controlul social ofera repere interesante.

Notiunea de control social include grupuri mici, precum familie, scoala, anturaj si procesele prin care aceste grupuri socializeaza individul.

Exista trei modele de control social (C. Ray Jeffery):

- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri, cutuma;

- controlul bazat pe schimbul de marfuri si servicii;

- controlul bazat pe folosirea fricii si coercitiunii.

Dintre teoriile controlului social, cea care intereseaza in special este teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta considera, cum am aratat, ca majoritatea indivizilor au tendinte antisociale si este important sa se cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalitatii. Probabilitatea ca individul sa devina deviant sau conformist depinde de intensitatea a patru factori:

ESEU: Comunicarea de informatii false ESEU: Dreptul - fapt social specific

Efectuarea cercetarii la fata locului se impune cand organele judiciare resimt necesitatea cunoasterii nemijlocite a locului faptei, a locului unde s-a desfasurat activitatea materiala si s-au produs consecintele infractiunii, toate in ideea formarii unor reprezentari fidele asupra locului (ca un punct in spatiu), a cunoasterii configuratiei si imprejurimilor sale.

Marea majoritate a autorilor din literatura de specialitate recunosc si subliniaza ca cercetarea la fata locului atat din punct de vedere procesual penal cat si criminalistic reprezinta un procedeu probator cu adanca semnificatie in aflarea adevarului. De rezultatele ei este conditionata nu numai directia ci si finalitatea investigatiilor ce se efectueaza in cauza data.

Sursa celor mai ample si mai fidele informatii o constituie locul unde faptuitorul si-a desavarsit activitatea criminala, locul unde s-au produs consecintele infractiunii sau se conserva date si urme legate de comiterea faptei.

Organele judiciare cu prilejul indeplinirii acestei activitati determinata de marea diversitate a conditiilor in care se savarsesc infractiunile, precum si particularitatile pe care acestea le comporta atribuie un caracter general, orientativ precizarii sarcinilor in vederea realizarii carora se efectueaza cercetarea la fata locului.

§ 3. Trasaturile cercetarii la fata locului

Cercetarea la fata locului are caracterul unei activitati initiale in sensul ca atunci cand este efectuata de organele de urmarire penala la inceputul investigatiilor legale de cercetare a unei infractiuni. Ea constituie activitatea cu care debuteaza investigatiile, respectiv este activitatea care preceda in timp pe celelalte.          Imprejurarea ca cercetarea la fata locului este o activitate initiala explica si caracterul cercetarii la fata locului de a fi o activitate imediata. Adica o activitate ce trebuie efectuata neintarziat, de indata ce natura faptei savarsite impune deplasarea organului judiciar la locul unde s-a comis activitatea infractionala.

Cercetarea la fata locului constituie o activitate irepetabila, deoarece odata realizata, locul faptei sufera modificari ceea ce face ca aceasta activitate sa nu poata fi repetata in conditiile in care s-a efectuat pentru prima data.

. Delimitarea cercetarii la fata locului de alte activitati de tactica criminalistica asemanatoare

Unele elemente de asemanare intre cercetarea la fata locului si alte activitati procedurale precum reconstituirea si perchezitia, a determinat unele delimitari  evidentiind aspectele de diferentiere si conturand natura si finalitatea fiecareia dintre ele.

a) atasamentul fata de scoala, grupul de prieteni;

b) angajarea intr-o linie conventionala de conduita;

c) implicarea in activitati conventionale;

d) crezul in valori conventionale.

Hirschi propune intarirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte in scoala, reducerea sau eliminarea ajutorului social, pentru a cultiva responsabilitatea individuala, si intarirea sistemului represiv, prin sporirea severitatii sanctiunilor penale.

Nici unul din factorii considerati esentiali in determinarea unui comportament conformist nu explica rata mai redusa a criminalitatii in sistemul totalitar. Principalul factor in descurajarea conduitelor deviante l-a constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice si pentru transformarea totala a societatii. Controlul social circumscris celui de al treilea model prezentat avea ca atribute esentiale frica, violenta, teroare a manifesta si insidioasa.

3. Interpretarea criminalitatii in perioada de tranzitie din perspective teoriilor dezorganizarii sociale, ale controlului social si personalitatii criminale

Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confrunta Romania dupa 1989 este cresterea criminalitatii. In contextul unor probleme complexe in plan economic, social, moral, generate de necompetitivitatea economiei, prabusirea sistemului de protectie sociala, scaderea nivelului de trai, cresterea somajului si inflatiei, lipsa sau confuzia unor norme sau valori, slabirea controlului social, creste deosebit de mult riscul aparitiei comportamentelor deviante, ca fenomen „normal” de adaptare la starea de anomie, asa cum il descrie E. Durkheim sau ca un comportament „inovativ” in viziunea lui Merton. Actuala crestere a criminalitatii se datoreaza unor modificari importante la nivelul controlului social. Astfel, legea nu are deplina autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs modificari (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cautiunii etc.), la nivel microsocial s-a produs o scadere a prestigiului si autoritatii instantelor de control social; existenta comportamentului deviant „la vedere”, care sfideaza direct normele sociale (incalcarea normelor de circulatie, comertul stradal ilicit, prostitutia), este semnificativa in acest sens. Acest tip de comportament prezinta un pericol deosebit prin impactul sau asupra populatiei, care se simte abandonata, prin eroziunea imaginii institutiilor statului de drept si a ideii de justitie in general.

Teoriile controlului social, alaturi de teoria „asociatiilor diferentiale” a lui E. Sutherland si variantele teoriei „subculturilor delincvente” a lui Cohen, Cloward si Ohlin, pot fi verificate in practica in domeniul delincventei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alaturi de alti factori de risc, de „saracia infantila”.

Un alt fenomen deosebit de grav in perioada de tranzitie este cresterea numarului de infractiuni savarsite cu violenta, mai ales in randul minorilor si tinerilor, violenta de tip utilitar si cea asociata crimei organizate detinand o pondere insemnata. Cel mai grav aspect este constituirea, in perioada de tranzitie, a unui „nucleu dur” al criminalitatii, format din infractori periculosi pentru care activitatea criminala este un stil de viata, impunandu-se, ca o prioritate, adoptarea unor masuri de politica penala deosebit de drastica fata de acestia.