Functiile fundamentale ale sistemului nervos central

Functiile fundamentale ale Sistemului nervos central

Diversele segmente ale S.N.C. poseda doua functii fundamentale:

- functia de conducere a impulsurilor nervoase in sens ascendent (centripet) sau descendent (centrifug) ;

- functia reflexa

Functia de conducere

Caile de conducere in S.N.C. sunt:

- scurte - deservite de axoni nemielinizati care transmit impulsuri cu viteza redusa si care de obicei fac legatura intre etajele aceluiasi segment nervos;

- lungi - strabat intreg nevraxul si sunt de doua tipuri:

- paucisinaptice (cu sinapse putine)- caile ascendente senzitivo-senzoriale sau cele descendente motorii; se caracterizeaza printr-o conducere rapida;

- cai formate din neuroni multipli, cu viteza de conducere mult mai lenta.

Caile ascendente. Impulsurile provenite de la terminatiile receptoare extero-, intero- si- proprioceptive, pentru a ajunge la nivelul scoartei, urmeaza cai specifice si nespecifice.         

Caile ascendente specifice sunt proprii fiecarui tip de sensibilitate, conduc impulsuri senzitivo-senzoriale, cu rol in perceperea si discriminarea fina a stimulilor care actioneaza intr-o anumita zona a corpului si se proiecteaza pe scoarta intr-o regiune strict localizata. Viteza de conducere este mare, fiind necesare 2-15 ms pentru ca un impuls sa ajunga de la receptori pana la scoarta.

In structura acestor cai intra 3 neuroni: spinal, medular (sau bulbar) si talamic. Neuronul spinal (protoneuronul) se gaseste in ganglionii spinali si prin dendritele sale, aflate in legatura cu formatiuni receptoare specializate, culege informatii din mediul intern sau extern, pe care le transmite prin axon, care patrunde in maduva prin radacinile posterioare, unui al doilea neuron (deutoneuron). Acesta este situat in cornul posterior al maduvei (pentru impulsurile sensibilitatii exteroceptive si proprioceptiva inconstienta si in bulb, in nucleii gracilis (Goll) si cuneatus (Burdach) pentru impulsurile sensiblitatii proprioceptive constiente si tactila fina. Axonii deutoneuronului se incruciseaza la diverse niveluri si ajung la talamus, cu exceptia celor afectate sensibilitatii proprioceptive inconstiente, care ajung la cerebel.

Sensibilitatea exteroceptiva: termica, dureroasa si tactila protopatica este condusa prin:

- fasciculul spino-talamic lateral pentru senzatiile termice si durere;

- fasciculul spino-talamic anterior pentru senzatiile tactile grosolane

Sensibilitatea proprioceptiva constienta (conduce informatii necesare pentru simtul pozitiei si al miscarii corpului in spatiu) si sensibilitatea tactila fina (care permite discriminarea fina a senzatiilor tactile) sunt conduse prin fasciculele Goll si Burdach din cordoanele posterioare catre deutoneuronul din bulb.

Sensibilitatea proprioceptiva inconstienta (informatii despre tonus) este condusa catre cerebel prin:

- fasciculul spino-cerebelos direct - Flesching, care preia informatii din jumatatea inferioara a corpului;

- fasciculul spino-cerebelos incrucisat (Gowers) care preia informatii din jumatatea superioara corpului. Ambele fascicule sunt situate in cordoanele laterale.

Fibrelor care transmit ascendent impulsurile diverselor sensibilitati si care intra in constitutia lemniscului medial li se adauga pe parcurs axonii nervilor cranieni senzitivo-senzoriali.

In talamus se face sinapsa cu neuronii specifici diferitelor sensibilitati, iar axonii acestor neuroni, prin fasciculele talamocorticale, ajung la nivelul scoartei, unde fac sinapsa cu corpul sau baza dendritelor neuronilor corticali din zonele specifice: aria senzitiva I si II.

Caile ascendente nespecifice sunt reprezentate de sistemul reticulat activator ascendent (S.R.A.A.), care face parte din substanta reticulata a trunchiului cerebral. Aceste cai sunt derivate si conduc spre scoarta impulsuri senzitivo-senzoriale primite de la caile aferente specifice si de la nervii cranieni. De asemenea, substanta reticulata primeste fibre si de la cerebel. In constitutia lor intra un mare numar de neuroni si deci impulsurile se transmit mult mai lent.

Caracteristic pentru neuronii acestor cai derivative este faptul ca ei nu primesc impulsuri specifice, ci, pe un neuron converg un mare numar de impulsuri senzitive, viscerale si senzoriale. Aceste informatii nespecifice si difuze sunt integrate la nivelul scoartei, determinand o stare de excitatie difuza.

Rolul informativ al acestor impulsuri este redus (sunt nespecifice), in schimb provoaca o stare de excitabilitate corticala crescuta, difuza si nespecifica (reactia de trezire). Prin impulsurile ajunse pe calea derivativa a S.R.A.A. se realizeaza pregatirea functionala a scoartei pentru perceperea senzatiilor provenite de la anumiti receptori extero-, intero- sau proprioceptivi, inhiband in acelasi timp impulsurile care vin de la alti receptori. Aceasta permite concentrarea atentiei doar spre un anumit stimul, si anume catre cel mai important din punct de vedere biologic.

La randul sau, scoarta stimulata trimite impulsuri excitatoare formatiunii reticulate, care ii mentin starea de excitabilitate, iar aceasta la randul sau va continua sa stimuleze scoarta. Se stabileste astfel un circuit cortico-reticulo-cortical care are ca rezultat o reglare a tonusului functional cortical, mecanism de mare importanta pentru activitatea nervoasa superioara.

Caile descendente. Impulsurile motorii provenite de la diverse etaje ale S.N.C. sunt transmise pe caile descendente si influenteaza, in final, starea functionala a motoneuronului medular si a omologilor sai cranieni. Acesti neuroni efectori constituie calea finala comuna prin care se realizeaza motilitatea voluntara, tonusul musculaturii scheletice si coordonarea  activitatii musculare.

Impulsurile descendente, pentru a ajunge la nivelul organelor efectoare urmeaza doua cai principale: caile piramidale si extrapiramidale.

Caile piramidale sunt constituite din axonii mielinizati proveniti in special din neuroni ai girusului precentral din lobul frontal, dar si din alte zone corticale. La nivelul girusului precentral exista o reprezentare a musculaturii corpului asemanatoare celei descrise pentru sensibilitatea constienta si anume musculatura picioarelor este reprezentata la varful girusului, iar cea a fetei, la baza lui. In afara musculaturii fetei, care este reprezentata bilateral, toti

ceilalti muschi au reprezentare unilaterala si de partea opusa, deoarece fibrele piramidale se incruciseaza. Zona de reprezentare corticala a fiecarui muschi este de dimensiuni diferite, fiind conditionata de gradul de finete si de complexitatea miscarilor voluntare pe care le controleaza; astfel muschii vorbirii si cei ai mainilor au o zona de reprezentare mult mai mare, comparativ cu cei ai picioarelor.

Caile piramidale sunt constituite din:

- fasciculul geniculat -  ale carui fibre ajung fara intrerupere la nucleii motori ai nervilor cranieni;

- fasciculele corticospinale, care ajung, prin cordoanele antero-laterale pana la maduva. Cea mai mare parte a fibrelor cortico-spinale (90%) se incruciseaza la nivelul bulbului, formand fasciculul piramidal incrucisat, iar restul fibrelor ajung la maduva de aceeasi parte cu emisfera din care provin, prin fasciulul piramidal direct. La maduva, fibrele cortico-spinale nu fac sinapsa direct cu motoneuronul spinal, ci cu un neuron intercalar, care, la randul sau, transmite impulsurile primite neuronului motor.

Functia fasciculelor piramidale este de a initia miscarile fine voluntare. Principalele tulburari care apar dupa sectionarea fibrelor corticospinale sunt: slabiciunea, lipsa de indemanare si imposibilitatea de a initia miscari voluntare.

Caile extrapiramidale sau cortico-subcortico-spinale au neuronii de origine in scoarta, probabil in toti lobii corticali, dar si in diferiti nuclei subcorticali. Axonii lor coboara prin caile extrapiramidale, formate din fasciculele vestibulospinale (din nucleul vestibular Deiters), rubrospinale (din nucleul rosu), tectospinale (din tuberculii cvadrigemeni anteriori), olivospinale (din oliva bulbara) si reticulospinale (din formatiunea reticulata a trunchiului cerebral). Rol:

- mentinerea tonusului muscular si a echilibrului;

- in reglarea reflexelor medulare

- coordonarea miscarilor ample ale intregului organism si a miscarilor posturale.

Asupra neuronilor motori se exercita, concomitent influente stimulatoare si inhibitoare. Sistemul activator descendent (facilitator) este reprezentat de nucleii vestibulari, care, prin fibrele fasciculului vestibulospinal maresc tonusul muscular si activeaza componenta tonica a reflexelor. Acelasi efect il au si impulsurile care ajung prin fasciculul reticulospinal.

Sistemul inhibitor descendent este constituit din fibre provenite din substanta reticulata ventro-mediala a bulbului si reprezinta calea finala comuna pentru influentele inhibitoare exercitate de lobul anterior al cerebelului, nucleii caudat si lenticular si zonele inhibitoare corticale din lobul frontal. Aceste influente inhibitoare ajung in maduva pe calea reticulospinala si actioneaza asupra celulelor inhibitoare, care, la randul lor inhiba activitatea motoneuronului medular.

Influentele inhibitoare modifica descarcarile de impulsuri din neuronii eferentii gamma, reglandu-se astfel sensibilitatea fusurilor neuromusculare si implicit pragul reflexelor osteotendinoase, pentru a se realiza un bun control postural.

Aceste doua sisteme realizeaza o inervatie reciproca, cu influente in special asupra reflexelor miotatice extensoare.

Functia reflexa

La baza activitatii S.N.C. sta functia reflexa, care permite relatia dintre diversele segmente ale organismului, precum si dintre organism si mediul inconjurator.

Actul reflex este procesul fiziologic de raspuns la un stimul care actioneaza asupra unui anumit camp receptor si are ca substrat morfologic arcul reflex, constituit din calea aferenta, centrul nervos, calea eferenta si efectori.

Calea aferenta = receptorii si fibrele nervoase aferente. Receptorii sunt dendritele neuronilor spinali sau ale omologilor lor cranieni, care sunt influentate direct sau prin intermediul unor corpusculi specializati de modificarile survenite in mediul intern sau extern. La nivelul receptorului, informatia culeasa este codificata sub forma unui impuls nervos, care va fi transmis prin axonii celulelor senzitivo-senzoriale pana la un centru nervos (centru reflex) situat in nevrax, pe cai paucisinaptice, sau pe cai mai lente, polisinaptice.

La nivelul centrilor se efectueaza analiza si sinteza informatiilor primite si se genereaza impulsuri efectoare care ajung, pe caile descendente la neuronii motori din coarnele anterioare ale maduvei, la neuronii motori ai nervilor cranieni sau la neuronii vegetativi preganglionari, care reprezinta calea finala comuna prin care se transmit impulsuri efectoare diverselor organe (muschi, glande, organe interne etc.).

In functie de mecanismul de producere, reflexele se impart in doua mari categorii: neconditionate si conditionate.

Reflexele neconditionate sunt innascute si ca urmare sunt prezente la toti indivizii unei specii. Unele reflexe neconditionate sunt simple (clipit, tuse, stranut, voma etc.), in schimb altele sunt extrem de complexe, ca de pilda instinctele: alimentar, de aparare, de reproducere etc. Desi putine la numar, reflexele neconditionate sunt esentiale pentru viata animalului.

Reflexele conditionate nu sunt innascute, ci se elaboreaza in cursul vietii individuale si elaborarea lor necesita prezenta scoartei cerebrale (decorticarea duce la disparitia reflexelor conditionate elaborate anterior si nu mai permite elaborarea altora). Reflexele conditionate se constituie pe baza celor innascute si de aceea orice excitant indiferent, care coincide de mai multe ori, in anumite conditii, cu actiunea unui excitant neconditionat poate deveni conditionat si declanseza o anumita reactie de raspuns.

Efectul unui reflex conditionat nu depinde deci de caracteristicile stimulului declansator, ci de cele ale reflexului neconditionat cu care s-a asociat in timp stimulul neconditionat.

Reflexele conditionate nu au un arc reflex  preformat, ci se elaboreaza pe baza unor legaturi temporare. Ca urmare, organismul poate elabora in tot cursul vietii reflexe conditionate noi si in acelasi timp, prin fenomenul de stingere, reflexele conditionate care nu ii mai sunt necesare, dispar "se sting".

Functia reflexa a maduvei

In maduva se gasesc centrii unor importante reflexe somatice si vegetative.

Reflexele somatice medulare sunt de doua tipuri: monosinaptice (elementare) si polisinaptice (complexe)

Reflexele monosinaptice, denumite si miotatice sau osteotendinoase sunt cele mai simple reflexe somatice, axonul fibrei aferente facand sinapsa direct cu motoneuronul medular, fara interpunerea vreunui neuron intercalar. Aceste reflexe sunt declansate de alungirea pasiva a fibrelor musculare (reflexe de intindere), care excita proprioceptorii fusurilor neuro-musculare. Au viteza mare de conducere, timp de latenta este foarte scurt (6-9 msec) sunt strict limitate, nu iradiaza si nu prezinta fenomenul de postdescarcare, sumatie sau ocluzie, iar receptorii nu se adapteaza.

Reflexele polisinaptice au o importanta deosebita pentru supravietuirea organismului. Din aceasta categorie exemplul cel mai tipic este cel al reflexelor de flexie (nociceptive sau de indepartare), care constau in flectarea si indepartarea unui membru la actiunea unui agent nociv, de obicei dureros. Aceste reflexe reprezinta forma cea mai primitiva de aparare si au un arc reflex constituit din cel putin 3 neuroni; de aceea timpul lor de latenta este mai lung (8-12 msec).

Daca intensitatea stimulului nociv este mai puternica, se prodnce un raspuns mai complex, caracterizat prin flexia si indepartarea membrului agresat, concomitent  cu extensia membrului de partea opusa. Acest reflex de extensie incrucisata are o latenta mare (40-100msec). Antrenarea unui numar mai mare de muschi in raspunsul reflex determinat de stimuli de intensitate crescanda se face conform legilor iradierii reflexelor medulare ale lui Pfluger, iar cresterea numarului de neuroni motori activati poarta denumirea de recrutare a unitatilor motorii.

Si reflexele cutanate sunt reflexe de indepartare, caracterizate prin contractia muschiului subiacent cand se exercita o stimulare cutanata superficiala.

- reflexele cutanate abdominale superior, mijlociu si inferior, care constau in contractia muschilor drepti abdominali la excitarea pielii de pe abdomen cu varful unui ac ;

Referat: Vitaminele - surse alimentare de vitamine Referat: 41 de sfaturi pentru viata lunga recomandate de doctor

- reflexul cremasterian, declansat de stimularea pielii din regiunea inghinala, consta in contractia muschhilui corespunzator ;

- reflexul cutanat plantar, declansat de stimularea cu un ac a marginii laterale a regiunii plantare, consta in flexia plantara a degetelor.

Reflexele cutanate au o importanta componenta supramedulara, deoarece dispar la animalul spinal, spre deosebire de cele miotatice, a caror intensitate creste.

Reflexele somatice complexe, ca de exemplu cel de scarpinat, de stergere, de pasire etc., au la baza arcuri reflexe extrem de elaborate, care intereseaza un mare numar de centri situati la diverse niveluri medulare. Aceste acte complexe constau in declansarea unor reflexe care, la randul lor, faciliteaza aparitia altor reflexe, de sens opus, capatand astfel un caracter de stereotipuri.                                 

Reflexele vegetative medulare. Cele mai importante sunt : reflexul de mictiune, reflexul de defecatie, reflexele sexuale, reflexele cardio-vasculare,  digestive si sudorale.

1. Reflexul de mictiune (evacuarea urinii din vezica) are centrii medulari in segmentele sacrate (S₂-S₄). Asupra acestor centri actioneaza nu numai impulsuri aferente, declansate de catre distensia vezicala, ci si impulsuri provenile de la etajele superioare ale SNC deoarece mictiunea este un act partial voluntar.

2. Reflexul defecatiei are centrii medulari in segmentele sacrate si la  fel ca si reflexul mictiunii, are o componenta volitionala importanta.

3. Reflexele sexuale la barbat si femeie au mari asemanari ca mecanism de producere. La barbat, reflexul sexual consta in erectia penisului, care permite contactul sexual propriu-zis si ejaculare- evacuarea in vagin a lichidului spermatic.

Erectia este consecinta dilatatiei arteriolelor peniene, urmata de acumularea de sange in sinusurile venoase ale tesutului erectil din corpii cavernosi si corpul spongios al uretrei, in special datorita constrictiei venei principale dorsale si compresiunii venoase, determinata de contractia unor muschi perineali. Declansata de aferente de la nivelul tegumentelor perigenitale, precum si de aferente vizuale, auditive etc. care actioneaza prin intermediul scoartei cerebrale, erectia are centrii in maduva sacrata (S₂-S₄), de la nivelul acestora pornind impulsurile vasodilatatoare pe nervii parasimpatici erectori.

Ejacularea este un act reflex, declansat de excitarea tactila repetata a tegumentelor peniene in timpul actului sexual. Impulsurile aferente ajung, pe calea nervilor somatici (rusinos intern si nervul dorsal al penisului), la centrii ejaculatiei din maduva lombara. Calea eferenta a reflexului este reprezentata de fibrele  simpatice lombare a caror stimulare determina contractia veziculelor seminale, a canalelor deferente, epididimului, urmata de evacuarea lichidului seminal in uretra; concomitent se contracta sfincterele vezicale (intern si extern), astfel incat lichidul seminal sa nu patrunda in vezica. Daca sunt lezate caile eferente parasimpatice sacrate, nu se mai produce erectia penisului, iar daca este intrerupta calea simpatica lombara nu mai are loc ejacularea, desi erectia este prezenta.

Aceleasi reflexe sexuale, desi mai putin aparente, se produc si la femeie in timpul actului sexual. Corespunzator erectiei masculine, se produce congestia aparatului erectil, constituit din bulbii vestibulari si clitoris. Caile si centrii acestor reflexe sunt identici cu cei de la barbat. Excitatiile tactile repetate provenite din regiunea genitala au ca urmare declansarea orgasmului, omolog ejacularii.

4. Reflexele cardio-vasculare. Centrii sunt localizati in coarnele laterale ale maduvei dorsolombare-centrii vasoconstrictori si in maduva cervicodorsala exista-centrii cardio-acceleratori.

5. Reflexele digestive, localizate in: D₆-L₁ si L₁-L₄ controleaza motricitatea digestiva.

6. Tot in maduva dorsolombara se gasesc diseminati centrii simpatici sudorali si pilomolori.

Toti acesti centri vegetativi medulari sunt sub controlul unor centri superiori, bulbari, hipotalamici si chiar corticali.

Bulbul

Bulbul contine centrii unor reflexe de importanta vitala si de aceea leziuni minime ale acestui segment nervos determina moartea imediata.

In bulb se gasesc:

- nucleii gracilis (Goll) si cuneatus (Burdach), statii de releu pentru impulsurile sensibilitatii proprioceptive constiente;

- nucleii olivari si paraolivari, care constituie o veriga intre sistemul extrapiramidal si cerebel si care controleaza activitatea nucleilor motori din care pleaca fibrele care inerveaza musculatura laringelui, faringelui si a valului palatin;

- nucleii unor nervi cranieni echivalenti celor rahidieni-hipoglos, spinal, pneumogastric si glosofaringian, care reprezinta arcurile unor importante reflexe;

- in substanta reticulata bulbara se gasesc centrii care controleaza prin mecanisme reflexe functiile vitale ale organismului (respiratia, circulatia etc.).                            

Cele mai importante reflexe bulbare sunt:

1. Reflexul de deglutitie a carui cale aferenta este reprezentata de fibre senzitive ale nervilor trigemen, glosofaringian si vag (pneumogastric), isi are centrul in bulb, in vecinatatea nucleului vagal. Caile eferente sunt reprezentate de: trigemen, glosofaringian, vag + nervul hipoglos, care inerveaza musculatura limbii.

2. Reflexul de voma este coordonat de un centru bulbar situat in vecinatatea nucleului dorsal al vagului. Acest centru primeste aferente multiple si este stimulat si de prezenta in sange a unor substante (apo-morfina). Caile eferente sunt constituite de nervii frenici, nervii rahidieni care contracta musculatura abdominala si nervii vagi.

3. Reflexele respiratorii au centrii situati in substanta reticulata a bulbului si sunt declansate si modulate de aferente multiple, cu punct de plecare pulmonar (distensia alveolelor) sau extrapulmonar, precum si de concentratia de CO₂.

O serie de reflexe particulare inrudite cu cele respiratorii, ca tusea si stranutul, au centrii in vecinatatea celor respiratorii si sunt declansate de stimuli care actioneaza asupra cailor respiratorii; caile eferente ale acestor reflexe sunt identice cu cele prin care este coordonata respiratia. 

4. Reflexele adaptative cardiovasculare sunt coordonate de centrul cardioinhibitor, care se gaseste in nucleul dorsal al vagului si de centrul vaso-motor din substanta reticulata bulbopontina. Acesti centri primesc continuu, aferente atat de la nivelul principalelor zone reflexogene (crosa aortei, sinocarotidiana etc.), cat si de la formatiuni nervoase superioare (hipotalamus, rinencefal, scoarta cerebrala). Caile eferente sunt reprezentate de filete cardioinhibitoare vagale si de filete simpatice provenite din centrii vasomotori medulari.

5. Reflexul salivar, care controleaza secretia glandelor parotide, are centrul in nucleul salivar inferior din bulb: calea aferenta este reprezentata de nervii trigemen si glosofaringian, iar cea eferenta de nervul glosofaringian.

6. Reflexele secretorii si motorii digestive sunt coordonate de nucleul dorsal al vagului, iar caile aferente si eferente sunt reprezentate de fibre vagale.

7. Reflexul oculocardiac (Dagnini-Aschner) consta in inhibarea activitatii cordului, ca urmare a compresiunii globilor oculari. Calea aferenta este reprezentata de filetele senzitive ale nervului oftalmic, ramura a trigemenului, excitate de cresterea presiunii intraoculare. Impulsurile ajung la nucleul tractului spinal al trigemenului si de aici, prin substanta reticulata, sunt transmise nucleului dorsal al vagului. Calea eferenta este reprezentata de

fibrele cardioinhibitoare ale vagului. Reflexul oculocardiac este utilizat in clinica pentru determinarea tonusului vegetativ, deoarece la cei cu predominanta vagala compresiunea oculara scade frecventa cardiaca in mod evident sau chiar se opreste inima cateva secunde, iar la cei cu simpaticotonie efectele sunt mult mai reduse

Puntea

Situata in trunchiul cerebral intre bulb si mezencefal, protuberanta sau puntea lui Varoli poseda nucleii unor nervi cranieni (trigemen, oculomotor extern, facial si acusticovestibular) care reprezinta centrii unor importante reflexe:

1. Reflexul lacrimal. Este un reflex de aparare, declansat de iritatii si leziuni ale corneei, conjunctivei si mucoasei nazale. Aferentele periferice ajung pe fibrele senzitive ale trigemenului, la nucleul lacrimal, situat in vecinatatea nucleului facial. Nucleul lacrimal primeste de asemenea si impulsuri corticale prin fibrele corticopontine, ceea ce explica lacrimarea sub influente psiho-afective. Calea eferenta a reflexului este constituita de fibre parasimpatice care, trecand prin nervul intermediar Wrisberg si prin marele pietros superficial fac sinapsa in ganglionul sfenopalatin, de unde pleaca fibra postganglionara la glanda lacrimala.

2. Reflexul de clipire. Apare sub influenta unor stimuli tactil sau durerosi asupra corneei si conjunctivei si are de asemenea un rol de aparare, deoarece clipitul, asociat adeseori cu hipersecretie lacrimala inlatura, de cele mai multe ori, agentul declansator. Aferentele strabat fibrele senzitive ale trigemenului si ajung la centrul reflexului, reprezentat de nucleul facialului. Acest centru primeste de asemenea influente corticale, ceea ce explica clipitul voluntar. Calea eferenta este reprezentata de fibrele motorii ale facialului prin care impulsurile descarcate din nucleul facialului ajung la musculatura pleoapelor.                                                

3. Reflexul auditiv de clipire consta in inchiderea ochilor consecutiv actiunii unui stimul auditiv puternic. Calea aferenta a acestui reflex de aparare este constituita de nervul auditiv, prin care se transmit impulsuri pana la tuberculi auditivi din protuberanta (nucleii cohleari), iar de aici impulsurile ajung la nucleul facialului, care este centrul reflexului. Calea eferenta este reprezentata de fibre motorii ale facialului.

4. Reflexul auditivo-oculogir, manifestat prin indreptarea rapida a globilor oculari in directia de unde vine un zgomot, este declansat de stimuli auditivi puternici. Impulsurile aferente urmeaza calea nervului auditiv pana la tuberculii acustici si apoi, prin fasciculul longitudinal posterior, sunt transmisi nucleilor motori ai musculaturii oculare (oculomotor comun, oculomotor extern si patetic) ; calea eferenta este reprezentata de fibrele motorii ale acestor nervi cranieni.

5. Reflexul salivar, care controleaza secretia reflex-neconditionata a glandelor submaxilare si sublinguale, are centru1 in nucleul salivar superior.

6. Reflexul de masticatie este coordonat de un centru pontin la care vin aferente pe calea nervului trigemen si de unde pornesc impulsuri pentru musculatura masticatorie, pe fibrele motorii ale aceluiasi nerv.

7. Reflexul de supt are aceeasi cale aferenta si acelasi centru ca si reflexul de masticatie, dar calea eferenta este reprezentata de fibrele motorii ale facialului.

8. Reflexul maseterin, declansat de percutia muschiului maseter si caracterizat prin contractia acestui muschi, este un reflex miotatic, ale carui cai si centri sunt reprezentati de trigemen.

Mezencefalul

Portiunea scurta a trunchiului cerebral situata intre protuberanta si diencefal, mezencefalul este constituit ventral din pedunculii cerebrali si dorsal din tectum sau tuberculii cvadrigemeni, 2 superiori si 2 inferiori.

Pedunculii cerebrali contin mai multi nuclei:

- motori: ai nervilor oculomotor (III) si trohlear (IV)

- senzitivi: ai n. V

- proprii: nucleul rosu, substanta neagra si substanta reticulata mezencefalica.

Nucleul rosu. Considerat clasic ca centrul superior care inhiba tonusul muscular, deoarece dupa efectuarea unei sectionari nervoase sub aceasta formatiune apare rigiditate prin hipertonie musculara, actualmente i se recunoaste o participare importanta, dar nu exclusiva, in producerea acestei tulburari.

Substanta neagra - rolul in cadrul mecanismului de somn-veghe, in care mai intervin si scoarta cerebrala, hipotalamusul si talamusul.

Tuberculii cvadrigemeni (coliculii) sunt grupati cate doi de fiecare parte a liniei mediane  unul inferior, celalalt superior si au roluri fiziologice diferite.

Coliculii inferiori reprezinta o statie de releu importanta pe calea auditiva facand legatura cu corpul geniculat medial.

Coliculii superiori sunt legati direct cu calea optica si servesc ca statie de releu impulsurilor transmise de la retina; de asemenea coliculii superiori sunt legati direct de caile sensibilitatii extero- si proproceptive si indirect, prin intermediul coliculilor inferiori, sunt conectati la caile auditive. In fine, la nivelul lor vin si impulsuri corticale din lobii frontali si occipitali-zonele oculocefalogire. Eferentele coliculilor se indreapta catre neuronii motori ai nervilor cranieni si rahidieni care coordoneaza miscarile rapide ale ochilor si ale gatului. Deoarece la animalele cele mai dezvoltate reflexele oculo-cefalogire dispar dupa decorticare, mecanismul lor mezencefalic este discutabil si apare mai probabil ca ele sa fie coordonate de un centru cortical.      .

In mezencefal se gasesc centrii reflexelor de acomodare pupilara la lumina si distanta, precum si centrii majoritatii reflexelor statice si statokinetice care permit mentinerea staticii si a echilibrului in timpul miscarii.

1. Reflexul pupilar fotomotor este declansat de variatiile de intensitsitate a sursei luminoase care excita receptorii vizuali. Excitarea retinei cu o lumina puternica determina diminuarea diametrului pupilar (mioza) ca urmare a contractiei sfincterului pupilei. Aferenta = nervul optic. Eferenta ajunge la nucleul vegetativ parasimpatic al oculomotorului comun (nucleul Edinger-Westphal). Axonii acestor neuroni calea nervului oculomotor comun, ajung la ganglionul ciliar unde fac sinapsa si de aici pleaca fibra postganglionara care ajunge la musculatura irisului si determina contractia sfincterului pupilar.

Deoarece nu toate fibrele aferente si eferente ale cailor optice se incruciseaza, reflexul fotomotor este si consensual, adica se produce, cu o intensitate mai redusa si la nivelul celuilalt ochi.

2. Reflexul pupilar de acomodare la distanta consta in diminuarea diametrului pupilar, cand privirea fixeaza un obiect apropiat de ochi. Prin modificarea concomitenta a puterii dioptrice a cristalinului si a cantitatii de lumina care patrunde in ochi se poate forma imaginea clara a obiectelor apropiate. Reflexul de acomodare la distanta presupune si interventia scoartei, ceea ce permite concentrarea atentiei pentru acomodarea oculara necesara vederii unui anumit obiect, situat la o anumita distanta. Reflexul de acomodare la distanta, la fel ca si cel fotomotor se produce bilateral.

3. Reflexele statice si statokinetiee sunt acte reflexe complexe gratie carora este mentinuta pozitia normala a corpului si in special a capului in orice circumstante, atat in conditii statice, cat si in miscare.

Reflexele statice sunt la rindul lor de doua tipuri, si anume cele de postura-adapteaza tonusul muscular pentru mentinerea unei anumite pozitii, si cele de redresare - readuc corpul in pozitia anterioara.

Reflexele statokinetice sunt mai rapide decat precedentele si constau in adaptari ale tonususlui muscular, consecutiv informatiilor primite de la diversi receptori, in vederea mentinerii pozitiei in timpul deplasarii liniare sau unghiulare.

Centrii reflexelor statice si statokinetice se gasesc diseminati in intreg trunchiul cerebral si in cerebel.

Diencefalul         

Diencefalul sau creierul intermediar, interpus intre mezencefal si emisferele cerebrale, este constituit din doua formatiuni anatomice importante : talamusul .si hipotalamusul. Rolurile principale ale diencefalului sunt: statie de releu pe caile senzitivo senzoriale si de centru de integrare pentru principalele functii vegetative. Aceste roluri sunt indeplinite de nucleii si centrii care se gasesc atat in talamus, cat si in hipotalamus.

Talamusul, cea mai voluminoasa formatiune cenusie a diencefalului, este constituit din mai multi nuclei conectati, pe de o parte, cu diverse formatiuni subtalamice (nucleii bazali, mezencefal, bulb etc.) si, pe de alta parte, cu scoarta cerebrala. Conexiunile talamo-corticale sunt bilaterale, constituindu-se un circuit reverberant talamo-cortico-talamic de mare importanta fiziologica.

Din punct de vedere functional, talamusul este cea mai importanta statie de releu situata pe caile senzitivosenzoriale, in drumul lor spre scoarta. Cu exceptia fibrelor analizatorului olfactiv, care nu trec prin talamus, a fibrelor sensibilitatii interoceptive, care ajung in talamus dupa ce au facut sinapsa in hipotalamus si a fibrelor sensibilitatii proprioceptive inconstiente, care merg mai intai la cerebel, toate fibrele ascendente specifice ajung direct la nucleii talamici, unde fac sinapsa. Talamusul reprezinta cel mai inalt centru subcortical de integrare a diverselor informatii extero- si interoceptive.

Suportul morfologic al functiei de statie de releu este reprezentat de nucleii talamici de releu: nucleii anteriori (antero-ventral, antero-dorsal si antero-medial), care reprezinta statia de releu talamic a sensibilitatii interoceptive, interpusa intre hipotalamus si cortexul vegetativ;

nucleii ventrali - cel lateral este interpus pe calea cerebelo-corticala, iar cel posterior este statia de releu a sensibilitatii exteroceptive.

Talamusul contine si nucleii de asociatie, care nu primesc fibre aferente de la nici o cale senzitivo-senzoriala, dar primesc impulsuri fie de la nucleii de releu, fie de la cei cu conexiuni subcorticale care sunt afectati conducerii sensibilitatii nespecifice. In nucleii talamici de asociatie se face integrarea impulsurilor provenite de la mai multi nuclei talamici, iar proiectia corticala se face pe cortexul din lobul prefrontal si lobul parietal posterior.

Hipotalamusul situat sub si inaintea talamusului, formeaza planseul si o parte a peretilor laterali ai ventriculului al III-lea.

Conexiunile aferente ale hipotalamusului se fac cu talamusul, corpii striati, amigdala, bulbul si maduva, prin aceste conexiuni hipotalamusul primind informatii de la caile senzitive extero- si interoceplive, precum si de la cele optice si olfactive; de asemenea, hipotalamusul este legat cu sistemul limbic (centrul superior de integrare vegetativa) si cu neocortexul (lobul frontal, aria 6.

Conexiunile eferente hipotalamice se stabilesc cu scoarta cerebrala (de obicei, prin releu talamic), cu sistemul limbic, cu nucleii vegetativi bulbo-medulari, prin caile mezencefalo- bulbo-spinale, si cu hipofiza, prin tractul hipotalamo-hipofizar. Desi majoritatea fibrelor acestui fascicul se termina in hipofiza posterioara si doar un numar minim ajung in lobul anterior, hipotalamusul exercita influente majore asupra activitatii adenohipofizei prin neurohormonii descarcati in sistemul port hipofizar descris de Popa si Fielding.

Functiile hipotalamusului sunt extrem de complexe. Leziunile regiunii hipotalamice determina o serie de tulburari printre care: diabet insipid, obezitate, tulburari sexuale, pierderea controlului termic, somnolenta etc.

- hipotalamusul este un centru important pentru coordonarea functiilor viscerale si la nivelul sau se afla centrii unor reflexe complexe comportamentale si emotionale, aparute ca raspuns la stimuli neobisnniti din mediu.

Clasic - este "ganglionul superior al sistemului vegetativ' (Sherrington), in partea sa anterioara si mediana gasindu-se nucleii centrilor parasimpatici, iar in cea posterioara, centrii simpatici care realizeaza reglarea functiilor vegetative. Cercetarile moderne pun la indoiala aceasta conceptie, deoarece stimularea hipotalamusului nu produce raspunsuri vegetative, iar la animalul intact stimulii care determina descarcarile de catecolamine prin excitarea anumitor zone hipotalamice nu sunt impulsurile aferente de provenienta viscerala, ci stimulii emotionali (mania, frica, durerea etc.). Cercetarile experimentale sugereaza ca hipotalamusul ar reprezenta un "punct nodal' pe circuitele care conecteaza sistemul limbic cu mezencefalul, intervenind astfel in reglarea functiilor organovegetative, si ca hipotalamusul ar realiza  integrarea unor reactii mai complexe necesare pentru adaptarea la conditiile variabile de mediu.

Integrarea aferentelor periferice in diversii nuclei hipotalamici sta la baza rolului de reglare si coordonare a unor importante functii, printre care: termoreglarea, diureza, aportul de lichide si alimente, functiile sexuale, somnul si anumite stari emotionale.

Termoreglarea - separarea hipotalamusului de segmentele subiacente transforma homeotermul in poichiloterm. In hipotalamusul posterior se gasesc centrii care coordoneaza reactiile de aparare contra frigului (vasoconstrictia periferica, hipertonia musculara, frisoane), iar in cel anterior sunt centrii care mobilizeaza reactiile termolitice (vasodilatatia cutanata si sudoratie). Leziunile hipotalamusului anterior determina hipertermie, iar leziunile hipotalamusului posterior exercita efecte  inverse asupra echilibrului termic.

Diureza este reglata, intre alte mecanisme, si prin modificarea sintezei de hormon antidiuretic in nucleii parventriculari si supraoptici. Lezarea nucleilor hipotalamusului anterior, a tijei pituitare sau a hipofizei posterioare determina diabet insipid prin lipsa de A.D.H.

Aportul de lichide este controlat prin senzatia de sete, reglata de centrii hipotalamici. In hipotalamusul dorsal, in vecinatatea nucleilor care sintetizeaza A.D.H., se gaseste centrul setei, a carui lezare diminua sau chiar aboleste aportul de lichide si a carui stimulare electrica sau prin injectarea de solutie salina hipertonica este urmata de nevoia imperioasa de a bea.  Lezarea acestui centru are ca rezultat un aport insuficient de lichide in organism si, consecutiv, instalarea unei stari de deshidratare.

Aportul de alimente - este reglat, in mare masura, de centrii hipotalamici ai foamei (alimentarii) si satietatii. Stimularea centrului foamei la animalele constiente este urmata de ingestia de alimente, iar distrugerea lui determina o anorexie grava si totala, in schimb, stimularea centrului satietatii opreste ingestia de alimente, iar distrugerea acestui centru are ca rezultat hiperfagia.

Functiile sexuale sunt in mare masura coordonate de centrii hipotalamici, care actioneaza in corelatie cu sistemul limbic; la om, la care functiile sexuale sunt puternic corticalizate, aceste formatiuni se afla sub controlul scoartei cerebrale. Sectionarea tractului hipotalamo-hipofizar sau lezarile sistemului port hipofizar determina dereglari ale ciclului sexual si disparitia modificarilor ciclice. Influentele hipotalamice se realizeaza prin modificarea secretiei de gonadotropi de catre nenrohormonii elaborati in celulele hipotalamice (GnRH.)     

Comportamentul instinctual si anumite functii emotionale sunt controlate de hipotalamus, in corelatie cu sistemul limbic. Astfel, frica si furia sunt stari emotionale care se insotesc de o serie de manifestari vegetative provocate prin excitarea hipotalamusului. Aceste stari, care apar ca reactii de aparare la amenintarile din mediu, sunt coordonate de centrii posteriori, asupra carora se exercita influente facilitatoare sau inhibitoare din diverse zone ale neocortexului si din anumite zone din paleocortex -inclusiv amigdale.

Somnul se afla de asemenea, cel putin partial, sub control hipotalamic, deoarece leziunile hipotalamusului posterior determina somn prelungit, iar stimularea hipotalamusului dorsal la animale constiente provoaca somn. Aceste rezultate au dus la preconizarea existentei unor centri "ai somnului' si ai "trezirii''.

Hipotalamusul mai intervine in reglarea circulatiei, a respiratiei, a metabolismului glucidic si energetic prin descarcarile de catecolamine si de hormoni hipofizari, care apar ca urmare a unor impulsuri corticale in cadrul unor reflexe de adaptare. De asemenea unii nuclei hipotalamici sunt implicati in invatare si memorizare, ca si in motivatie.

Cerebelul

Cerebelul este conectat cu principalele cai senzitivo-senzoriali (ascendente) si motorii (descendente). Aferentele cerebeloase sunt constituite, in special, de impulsuri ale sensibilitatii proprioreceptive venite prin fasciculele spinocerebeloase si prin fibre provenite din nucleii bulbari Goll, Burdach si Monakow. Cerebelul mai primeste aferente bulbare, de la olive si nucleul vestibular, precum si aferente de la nucleii protuberantei. In fine, prin intermediul nucleului arcuat, ajung la cerebel colaterale desprinse din tracturile piramidale. Eferentele cerebeloase ajung la nucleii din mezencefal, punte si substanta reticulata, de unde, prin fascicule ale sistemulul extrapiramidal, coboara in maduva si influenteaza activitatea motoneuronului spinal. S-a descris si o cale in circuit inchis - cortico-cerebelo-dento-rubro-talamo-corticala, prin care cerebelul este informat direct asupra comenzilor corticale si, la randul sau, informeaza scoarta asupra executarii lor.

Excitarea directa a cerebelului nu este urmata de nici un efect motor, ci doar de modificari cantitative (inhibitoare sau facilitatoare) ale motilitatii voluntare sau reflexe.

Decerebelarea totala este compatibila cu supravietuirea animalelor, dar determina o serie de tulburari grave ale motilitatii cu evolutie fazica. In primele 10 zile dupa operatie, animalul prezinta crize de contractii alt musculaturii extensoare, cu retractia capului si opistotonus. Aceasta perioada de exaltare este datorata, probabil, intreruperii conexiunilor cerebelulului cu trunchiul cerebral. Urmeaza apoi o perioada deficitara. caracterizata in special prin 3 tulburari fundamentale (triada Luciani) : astazie (imposibilitatea de a sta in picioare, daca nu exista o baza de sustinere mare), astenie (oboseala musculara rapida) si atonie (diminuarea tonusului muscular). Dupa aproximativ o luna, diversele tulburari dispar progresiv, fiind compensate prin activitatea scoartei cerebrale.

Aceste cercetari au demonstrat ca principalele functii ale cerebelului sunt legate in primul rand, de coordonarea activitatii motorii voluntare si reflexe:

- impreuna cu maduva faciliteaza reflexele miotatice atunci cand contractia se face contra unei greutati mari neasteptate;

- impreuna cu trunchiul cerebral participa la executarea miscarilor rapide necesare mentinerii echilibrului fara oscilatii anormale.

- impreuna cu cortexul comanda contractia muschilor antagonisti pentru a opri miscarea la punctul dorit si ajuta la programarea miscarilor pentru schimbarea brusca a directiei de mers.

Cerebelul intervine mai ales in coordonarea miscarilor rapide.

Arhicerebelul (lobul posterior)- cea mai veche portiune cerebeloasa - are legaturi stranse cu aparatul vestibular si de aceea participa la reglarea echilibrului, extirparea acestei portiuni a cerebelului nu influenteaza precizia miscarilor voluntare, in schimb determina pierderea echilibrului, caderea pe spate, mers ebrios (asemanator cu cel al omului beat), deci tulburari identice cu cele care apar consecutiv lezarii labirintului.

Paleocerebelul (lobul anterior) are legaturi cu sensibilitatea proprioceptiva, rol important in reglarea tonusului muscular (creierul proprioceptiv). Extirparea: hipertonia musculaturii antigravitationale, cu opistotonus, exagerarea reflexelor osteotendinoase si tulburari in mers, iar excitarea - diminuarea tonusului musculaturii extensoare si a miscarilor camandate  de scoarta cerebrala.

Neocerebelul constituit din formatiunile cerebeloase cele mai nou aparute participa la reglarea, armonizarea si precizia miscarilor fine. Extirparea neocerebelului determina pirderea preciziei miscarilor fine (hipermetrie, dismetrie, tremuraturi intentionale), tulburari ale mersului si o usoara hipotonie musculara.

Ganglionii bazali

Intre talamus si scoarta se gasesc trei formatiuni cenusii importante: nucleul caudat, putamenul si globus pallidus - denumite impreuna ganglionii bazali.

Ganglionii bazali primesc aferente de la campurile corticale motorii si premotorii prin sistemele ascendente nespecifice (nucleii nespecifici ai talamusului, de la nucleii mezencefalici (nucleul rosu, substanta neagra, substanta reticulata mezencefalica), precum si de la hipotalamus. Trimite eferente catre scoarta.

Functiile ganglionilor bazali:

- ajuta cortexul in executarea subconstienta a miscarilor invatate;

- ajuta cortexul in planificarea miscarilor pentru atingerea unui scop;

- modifica viteza cu care se executa miscarile;

- modifica marimea literelor cu care se scrie;

- are legaturi cu cortexul somatosenzorial unde se calculeaza coordonatele spatiale ale corpului sau segmentelor corpului. Distrugerea acestei zone face ca bolnavul sa isi ignore jumatatea de corp apusa leziunii si obiectele din zona respectiva.

Leziuni ale ganglionilor bazali produc manifestari neurologice de tip:

atetoza, hemibalism, choree, parkinson, etc.

Scoarta cerebrala

Este segmentul cel mai dezvoltat al S.N.C. la animalele superioare si in special la om. Pe baza dezvoltarii filogenetice si a organizarii structurale, scoarta cerebrala se imparte in doua portiuni:

- cortexul vechi (paleocortex sau allocortex), care la animalele inferioare reprezinta aproape intreaga convexitate a scoartei, fiind constituit structural doar din doua. straturi celulare, unul receptor si celalalt efector;

- cortexul nou (neocortex sau izocortex), care la om este de 12 ori mai dezvoltat comparativ cu allocortexul si are o structura mult mai complexa, fiind constituit in cea mai mare parte din 6 straturi celulare.

Particularitati functionale ale straturilor neuronale:

- straturile I, II si III realizeaza cele mai mute functii de asociere intracorticala;

- straturile II si III contin neuroni care au ramuri scurte,orizontale prin care realizeaza conexiuni cu ariile corticale vecine;

- stratul IV primeste cele mai multe semnale senzoriale;

- straturile V si VI contin neuronii care sunt sursa predominanta a semnalelor care pleaca din creier. Stratul V primeste fibre din trunchiul cerebral si maduva. Stratul VI contine fibre de legatura cu talamusul.

Din punct de vedere fiziologic, scoarta se imparte in doua portiuni, care corespund doar partial cu cele structurale :

- lobul sau sistemul limbic, care cuprinde cele mai vechi formatiuni corticale;

- neocortexul, portiunea cea mai recent dezvoltata filogenetic.

Sistemul limbic (margine, granita). Denumit clasic rinencefal din cauza legaturilor cu simtul mirosului. Este format din structuri interpuse intre diencefal si neocortex: calea olfactiva, amigdala-situata in profunzimea lobului temporal si hipocampul sau cornul lui Amon situat langa girusul hipocampic. Din cauza legaturior antomice si functionale pe care le are cu hipotalamusul exista tendinta ca si acesta (hipotalamusul) sa fie inclus anatomic in sistemul limbic.

Cele mai importante functii ale sistemului limbic

zona de proiectie primara si de integrare a aferentelor olfactive;

centru de reglare a activitatii vegetative (creier visceral), in stransa corelatie cu hipotalamusul, cu care constituie o unitate functionala;

reglarea aportului alimentar. Acest proces extrem de complex este reglat de centrii hipotalamici ai foamei si satietatii, a caror activitate este controlata si adaptata la necesitatile concrete de catre sistemul limbic;

reglarea activitatii sexuale, functie complexa controlata de numeroase formatiuni nervoase, de la maduva sacrata pana la neocortex. La nivelul cortexului se face reglarea fina, discriminativa a activitatii sexuale, iar sistemul limbic si in special lobul piriform inhiba activitatea sexuala, adaptand-o la necesitatile perpetuarii speciei;

controlul comportamentului, mai ales a celui instinctual si in invatare:

Stimularea nucleilor laterali si ventromediali din hipotalamus, dar si a altor regiuni din sistemul limbic produce placere, satisfactie si multumire. Aceste circuite neuronale au fost denumite centrul recompensei sau satisfactiei. Stimularea unor zone din mezencefal, hipotalamus si talamus produce durere, frica, teroare, reactii de aparare si de fuga. Aceste circuite neuronale au fost denumite centrul pedepsei sau al aversiunii. Asociat cu acesta a fost descris un centru al furiei si agresivitatii.

Centrii recompensei si pedepsei sunt implicati in repetarea unui comportament care aduce recompensa si evitarea celui care aduce pedeapsa. In procesele de invatare repetarea unui stimul produce obisnuinta. Invatarea este mult mai sustinuta daca este asociata cu o recompensa sau cu o pedeapsa.

Hipocampul. Are conexiuni numeroase cu cortexul si cu celelalte structuri ale sistemului limbic. Este stimulat si raspunde aproape la orice tip de experienta senzoriala. In esenta, hipocampul este un canal aditional prin care semnalele senzoriale pot produce un raspuns adecvat. Indepartarea acestei zone produce amnezie anterograda. Se pastreaza memoria anterioara de lunga durata, dar memoria recenta dispare dupa 1-2 minute. Bolnavii nu mai pot invata nimic bazat pe simbolismul verbal.

Circuitele neuronale din hipocamp decid importanta semnalelor senzoriale si in functie de ea le stocheaza in memorie. Mecanismul nu este bine cunoscut, probabil sunt transmise permanent semnalele importante pana cand sunt trecute din memoria de scurta durata in memoria de lunga durata, mai ales in cazul simbolurilor verbale.

Amigdala

Are legaturi numeroase cu zonele senzoriale bilateral. Este considerata "fereastra' prin care sistemul limbic vede locul persoanei in lume. Ablatia amigdalei produce curiozitate extrema, disparitia fricii, amnezie, dorinta de a introduce obiectele in gura, tulburari sexuale.

mentinerea atentiei - se realizeaza prin legaturile pe care sistemul limbic le are cu substanta reticulata activatoare mezencefalica., dar in timp ce stimularea acestei formatiuni nervoase provoaca reactii brutale de trezire, cea a sistemului limbic exercita o actiune discriminativa de indreptare a atentiei spre fiinte, obiecte sau subiecte care intereseaza din motive obiective, afective sau intelectuale.

Neocortexul Portiunea cea mai dezvoltata a S.N.C. reprezinta acea structura a oraganismului care diferentiaza animalele intre ele si pe om de animale. Daca unele animale au anumite organe mai bine adaptate functiei lor, comparativ cu cele ale omului (muschiul insectelor, mirosul la caine, vazul la pasari etc.), in schimb neocortexul atinge la om o dezvoltare si o organizare incomparabile cu ale oricarui animal.

Neocortexul receptor sau senzorial reprezinta zona de proiectie corticala a diverselor  sensibilitatii specifice. In girusul postcentral sau retrorolandic, ariile 3, 1 si 2), se afla zona de proiectie senzoriala primara (I) pentru receptia impulsurilor sensibilitatii generale, care provin de la piele, muschi, articulatii. S-a demonstrat existenta unei somatotopii foarte precise, in sensul unor puncte de proiectie corticala pentru oricare zona a organismului (homunculus senzitiv deformat). Priectia corticala se face, in cea mai mare parte, controlateral, desi exista si puncte de proiectie ipsilaterale. Proiectia diverselor regiuni ale corpului nu este proportionala cu suprafata acestora, cea mai intinsa reprezentare corticala avand-o zonele cu sensibilitate discriminativa mai importanta, si anume : buzele si limba.

In afara acestei arii mai exista o arie somatica senzitiva secundara (II), in peretele superior al sciziunii sylviene, in vecinatatea proiectiei fetei din aria somestezica I. Se pare ca aceasta zona este afectata. proiectiei sensibililatii protopatice.

Tot la nivelul neocortexului receptor sunt localizate si segmentele centrale ale analizatorilor (neocortexul senzorial).

Aria vizuala primara se afla in lobul occipital, in jurul sciziunii calcarine, iar campul 18 este considerat ca arie vizuala secundara.

Aria auditiva se gaseste in lobul temporal, in planseul scizurii sylviene, campurile  41 si 42, unde se face analiza sunetelor, in privinta intensitatii, inaltimii si timbrului.

Aria olfactiva este in sistemul limbic si in special in hipocamp, precum si pe fata mediala a emisferelor cerebrale.

Aria echilibrului se gaseste in partea posterioara a primei circumvolutii temporale.                       Proiectia sensibilitatii vegetative simpatice si parasimpatice se face in toata aria

somestezica.

Neocortexul motor este situat anterior de scizura Rolando, ocupand 1/3 posterioara a lobului frontal. De aici pornesc axonii cailor motorii. Unele dintre fibrele acestor cai fac releu cu nucleii motori ai nervilor cranieni si cu motoneuronii spinali- tracturile piramidale, iar altele fac releu cu diversi nuclei subcorticali si, deoarece nu trec prin piramidele bulbare, au primit denumirea de cai extrapiramidale.

Aria motorie principala este localizata in peretele sulcusului central si in portiunea adiacenta a girusului precentral, aria 4. Contine reprezentarea topografica a muschilor (homunculus motor) si raspunde de executarea miscarilor fine, discrete, rapide, precise a musculaturii scheletice din partea opusa a corpului, iar leziunile acestei zone provoaca pareza flasca sau paralaterala a anumitor grupe musculare.  Foarte bine reprezentati sunt muschii pentru mana si muschii folositi in vorbire.

Aria premotorie genereaza secventa miscarilor logice pentru atingerea unui scop.

Arie motorie suplimentara raspunde pentru miscarile de atitudine, fixarea diferitelor segmente in miscare, pozitia capului, ochilor, miscari de catarare.

Neortexul de asociatie este constituit din zone mai nou aparute filogenetic, care se mielinizeaza mai tarziu decat zonele senzitive si motorii; primesc si analizeaza semnale de la regiunile motorii, senzoriale si de la structurile subcorticale.

Exista 3 zone principale:

1. Aria de asociatie prefrontala - cuprinde ariile 9, 10, 11 si 13 si este implicata in elaborarea gandirii. In cortexul prefrontal, lateral si posterior si in aria premotorie este situata aria Broca in care sunt initiate si executate planurile pentru exprimarea cuvintelor si frazelor scurte. Lucreaza in stransa legatura cu aria Wernicke pentru intelegerea limbajului si producerea vorbirii. Aceste arii sunt situate in emisfera dominanta, care, la 95% dintre oameni este emisfera stanga.

Extirparea chirurgicala a ariei prefrontale, la maimute nu afecteaza motilitatea sau postura animalului, dar determina tulburari de comportament caracterizate prin hiperactivitate (miscari stereotipe, de mers, sarit etc., care se repeta ore intregi), alternand cu perioade de hipoactivitate.

La om, lobul prefrontal reprezinta o zona legata de functiile cele mai inalte psihice si inlelectuale. Leziunile distructive ale acestei zone determina veselie, infatuare, agresivitate, megalomanie, pierderea simtului masurii si a simtului de familie, dezinteres fata de mediu si de problemele anterioare, incapacitate de concentrare, deteriorare intelectuala etc. 

2. Aria parieto-occipito-temporala este zona implicata in:

- analizarea coordonatelor spatiale ale corpului;

- intelegerea limbajului, localizata in aria Wernike responsabila cu citirea, operatiile matematice si gandirea logica. Toate functiile intelectuale au la baza limbajul, simbolismul verbal, din acest motiv distrugerea acestei arii duce la degradare intelectuala si, in timp la dementa;

- intelegerea scrisului si denumirea obiectelor;

- zona temporala are legatura in special cu memoria vizuala. Extirparea bilaterala a lobilor temporali la maimuta produce orbire centrala manifestata prin incapacitatea de a recunoaste obiectele vazute, irascibililate crescuta si o stare de hiperexcitabilitate sexuala.

3. Aria asociativa a sistemului limbic. Cuprinde polul anterior al lobului temporal, partea ventrala a lobului frontal si regiunea girus cingulat. Realizeaza asocierea cu emotiile si motivatia invatarii.

Exista de asemenea numeroase alte arii asociative: pentru recunoasterea fetei, interpretare generala senzoriala, interpretarea informatiilor vizuale, etc.

Emisfera dominanta

Functiile vorbirii si ariile controlului motor sunt mai dezvoltate intr-o emisfera, numita emisfera dominanta (ED), 95% dintre oameni avand ED situata in stanga (deci sunt dreptaci). La nastere, la jumatate dintre nou-nascuti, zona din creier care va deveni aria Wernicke este cu 50% mai dezvoltata in emisfera stanga decat in cea dreapta, prin urmare exista un determinism genetic al emisferei dominante. Daca este distrusa aceasta arie din emisfera stanga, aria corespunzatoare din emisfera dreapta se dezvolta si devine dominanta.

Emisfera nedominanta este importanta pentru intelegerea si interpretarea muzicii, a experientelor vizuale neverbale, a relatiilor spatiale cu persoanele din jur, intelegerea semnificatiei 'limbajului corpului', etc.