UNIFICAREA EUROPEANA

Termenul de integrare europeana s-a aplicat justificat pana acum, pentru a desemna procesul comunitar, din considerentul realist ca, in fapt, s-a realizat mai mult decat o aditionare a tarilor vest-europene intr-un ansamblu mai cuprinzator, dar mai putin decat o unificare europeana. Sub multe aspecte, economice, sociale, politice si culturale, aceste tari au ramas diferentiate si raman inca astfel. Iar daca vorbim de integrare, atunci mai trebuie adaugat faptul ca aceasta a fost pana acum precumpanitor integrare economica si ca integrarea altor domenii ale tarilor Europei Occidentale este abia inceputa.

Totusi, in prezent tot mai multi autori folosesc termenul de unificare europeana. Ratiunea suficienta a acestei optiuni este data de multiple argumente. In primul rand, cadrul conceptual organizat in jurul termenului de integrare europeana a fost satisfacator pentru a aborda procesul articularii Comunitatii Europene, dar el nu mai face fata procesului declansat o data cu acordul de la Maastricht, de articulare a Uniunii Europene. Ne aflam, nu numai prin proiectele anuntate, ci si prin ceea ce s-a facut, pe calea unificarii europene. Un al doilea argument provine din imprejurarea ca putem aborda un proces in curs operand cu timpi diferiti. O abordare filosofica ramane credincioasa siesi abordand un proces in perspectiva lunga a scopului sau final.

Conotarea Europei conditioneaza precizia reflectiilor in jurul ei. Proiectul unificarii europene s-a conturat plecand de la observarea unei crize profunde a Europei, care a fost preluata in termeni filosofici, in mod programatic, si a avut printre efectele culturale nasterea filosofiei crizei europene.

EUROPA SI SPECIFICUL EUROPEAN

Reflectarea asupra unificarii europene trebuie sa clarifice in prealabil la ce se refera. Asadar, ce este Europa?

Daca luam in seama intreaga conotatie a termenului, nu putem sa nu incepem cu mitologia. Potrivit legendei grecesti, Europa a fost fiica regelui Feniciei, a carei frumusete a suscitat iubirea lui Zeus. Travestit in taur, acesta a rapit-o si a dus-o in Creta, unde Europa i-a daruit trei fii, ce aveau sa devina regi sau printi: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade si Sarpedon al Luciei. Mai tarziu, ea s-a casatorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a adoptat copiii. Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis, iar festivalul numit Hellotia s-a organizat pana tarziu pentru celebrarea ei . Din aceasta legenda si-au luat motive decoratorii antici, dar si pictorii renascentisti sau de mai tarziu. „Rapirea Europei de catre Zeus deghizat in taur“ a fost un motiv pentru Dürer, Tizian si Tiepolo.

O alta conotatie a Europei provine din astronomie. Sub acest nume este vorba de al patrulea satelit, ca marime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei si botezat astfel de un astronom german. Conotatia care ne intereseaza mai mult este insa cea geografica. Europa este continentul penultim in ordinea marimii (dupa el urmeaza Australia), ocupand 10,4 milioane kilometri patrati. El era locuit, in 1990, de 787,7 milioane de oameni. Marginit de Oceanul Atlantic, de Marea Mediterana, Oceanul Arctic, Marea Neagra, Marea Caspica si Muntii Urali, Europa preia o cincime din suprafata terestra a Pamantului. In aceasta suprafata sunt incluse si insulele si arhipelagurile ce-i apartin: Novaia Zemlia, Islanda, Insulele Britanice, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Malta, Cipru. Printre trasaturile cele mai proeminente ale acestei suprafete sunt de amintit, inaintea celorlalte, caracterul jos al reliefului, marimea mijlocie a inaltimilor, buna distributie a apei in sanul ei, varietatea climaterica generata de continua interferenta a curentilor polari cu curentii tropicali, complexitatea remarcabila a vegetatiei.

Dar unificarea europeana angajeaza nu numai o conotatie geografica, usor de stabilit, a Europei. Ea pune in joc, de la inceput, o conotatie istorica a termenului, care impleteste intr-un mod foarte complicat aspecte geografice, aspecte culturale si aspecte politice.

Fiecare ne simtim apartinand unei comunitati etnice si unui stat. In ce masura ne simtim apartinand unei etnii, unui stat si, in acelasi timp, unui continent? Prin traditie, primele doua apartenente sunt traite concret, ele conferind avantaje, drepturi si obligatii, in timp ce a treia a ramas incomparabil mai abstracta. Ea a fost multa vreme un obiect de meditatie pentru o seama de invatati. In deceniile postbelice ea a devenit campul de actiune al elitelor politice din tarile Europei Occidentale, preocupate sa infaptuiasca unitatea economica si politica a Europei. Este ea si, cel putin, o perspectiva concreta de viata a unei multimi semnificative a cetatenilor Europei Occidentale?

O astfel de intrebare poate fi satisfacuta de acum nu doar cu ipoteze plauzibile, ci si cu raspunsuri precise, deoarece Comunitatea Europeana a trecut in ultimul deceniu la aplicarea sistematica a sondajelor de opinie in materie. Eurobarometrul din 1990 a aratat, de pilda, ca in fiecare din tarile Comunitatii efectivul suporterilor integrarii europene este cu mult mai mare decat cel al adversarilor ei. Danemarca oferea, in acest sens, scorul cel mai slab, de 64% la 29%, totusi. Dar, in mod interesant, identificarea emotionala cu Europa este slaba: 34% din cei interogati se declara indiferenti in cazul retragerii tarii lor din Comunitate, 48% declara ca nu se vor simti niciodata „cetateni ai Europei“, o proportie covarsitoare se mandresc cu patria lor traditionala. Se poate admite ca „mandria nationala“ nu exclude „mandria europeana“, dar nu se poate sa nu admitem ca exista o identificare emotionala cu patria traditionala mult mai puternica decat cea cu Europa. Este aceasta din urma condamnata sa ramana o aparenta abstracta in jurul careia brodeaza intelectuali excesiv de idealisti si politicieni in cautare de subiecte? Totusi, nu. Caci Eurobarometrul arata un progres, uneori foarte incet, dar sigur, al identificarii emotionale europene, incat se poate admite ca, in cazul acestor identificari, nu avem de a face cu constante absolute, ci cu marimi variabile (este drept, variabile pe intervale mari).

Dar starea la un anumit moment a opiniei nu este niciodata singurul indicator al posibilitatilor unei situatii. Institutiile ce asigura cadrul rationarii publice si elitele ce pot functionaliza rolul considerabil al institutiilor reprezinta o parte esentiala a posibilitatilor si sunt un factor esential in directionarea unei evolutii. Aceste institutii sunt existente si active, elitele profesionale si politice angajate sunt in curs de crestere, in intreaga Europa. In actiunea lor pe directia unificarii europene, grupurile de specialisti si politicienii ce desfasoara o actiune proeuropeana se pot sprijini in masura crescanda pe categorii in curs de largire ale populatiei: oameni ce practica turismul, care percep avantajele relaxarii frontierelor si comunicarii intre servicii; muncitori, personal tehnic, in general personal calificat, care se bucura de largirea pietei de desfacere a produselor, ca si a pietei de recrutare a fortei de munca; populatia scolara care fructifica posibilitatea mobilitatilor neingradite in timpul studiilor; birocrati ce activeaza in institutiile europene; intelectuali care vad in unificarea europeana o sansa pentru generatiile actuale de a-si remodela existenta.

Actiunea in serviciul unificarii europene are insa nevoie de clarificari conceptuale. Dintr-un punct de vedere, acestea nu pot sa nu inceapa cu intrebarea: pana unde se intinde propriu-zis Europa? Se stie, unificarea europeana a luat startul in Europa Occidentala. Ea a dus la infaptuirea sub multe aspecte a „micii Europe“. „Marea Europa“ cuprinde, istoric si geografic, si Europa Centrala si Rasariteana. Cum se integreaza politic aceasta parte a Europei istorice si geografice in Noua Europa? Geografic si, nu o data, istoric, Europa are ca frontiera rasariteana lantul Uralilor. Cum se raporteaza ea la aceasta parte, totusi, a ansamblului ei?

Nu doar cu precautia politicianului, ci si cu o luciditate caracteristica, Richard von Weizsäcker afirma: „fireste, sunt de parere ca Europa se sfarseste la Zidul Berlinului“. El exprima inca o data o conceptie asupra Europei care a ramas dominanta in perioada postbelica, pana in 1989. Zidul de la Berlin era semnul frontierei severe ce desparte Europa in organizari sociale cu valori opuse, sustinute de blocuri militare inarmate cu cele mai sofisticate tehnici nucleare si electronice. De o parte a Zidului, partea occidentala, liberala, a construit edificiul Comunitatii Europene, care s-a transformat, in 1993, in Uniunea Europeana, dupa un proces complex de reciproca acomodare a indicatorilor economici, a legislatiilor, a politicilor de aparare, externe si, treptat, a altor politici. Desigur, nici adeptii conceptiei care identifica Europa cu „mica Europa“ nu au ignorat imprejurarea ca Europa geografica si istorica este mult mai cuprinzatoare. De cealalta parte a Zidului de la Berlin era insa o Europa „socialista“, controlata de Uniunea Sovietica, cu o dezvoltare stiintifico-tehnica si social-institutionala retardata si cu traditii politice asincrone. Nu numai pentru a nu declansa iritate reactii de raspuns, din partea cercurilor conducatoare rasaritene, adeptii „micii Europe“ au evitat sa tematizeze „marea Europa“. Retardul modernizarii in Rasarit, noul tribut platit de tarile din Europa Rasariteana pretentiilor Uniunii Sovietice de a avea o „centura de siguranta“, fragilitatea traditiilor democratice in unele din ele si, mai presus, realitatea efectelor sistemului lor politic de dupa razboi au determinat, la randul lor, rezerve in ceea ce priveste oportunitatea parasirii conceptiei „micii Europe“.

Dar chiar in conditiile in care faimoasa „cortina de fier“ atarna in mijlocul Europei, au fost voci care au cerut conceperea geografica si istorica a Europei. Poate fi amintit aici pe Heinrich Böll, care a aparat teza dupa care Europa nu se reduce la Europa Occidentala. „In cazul noilor idei despre Europa si al noilor planuri privind Europa ma tem – scria el – ca Europa este definita mereu drept Europa Occidentala, adica trasand granitele pe Elba, ceea ce, fireste, ar fi o nebunie daca cuvantul si conceptul Europa sunt luate in serios, inclusiv din punctul de vedere istoric si al istoriei culturii. Uniunea Sovietica, vechea Rusie apartin Europei; Polonia, Cehoslovacia, toate statele din Balcani apartin Europei. Heinrich Böll, ca, de altfel, si alti multi adepti ai conceptiei Europei geografice si istorice, isi iau argumente din imprejurarea ca nici o forma de relief nu desparte Europa Occidentala de restul Europei, precum si din imposibilitatea factuala de a separa evenimentele hotaratoare ale istoriei Europei Occidentale de mersul istoriei in centrul si rasaritul continentului. Ei isi iau un argument in plus dintr-un calcul simplu, care arata ca o Europa redusa la mica Europa nu poate fi sigura in fata primejdiei, perceptibile, a unei noi migratii a popoarelor, dinspre Rasaritul traversat de framantari si ramas in relativa saracie, spre Occidentul rationalizat si atragator. Numai o Europa ce cuprinde Occidentul si Rasaritul continentului – astfel suna acest argument realist – poate fi visata „casa“ pentru fiecare si poate fi stabila si sigura.

Sunt, insa, rusii europeni? Intrebarea se pune, inainte de toate, datorita dimensiunilor poporului rus, care a putut juca si a jucat de nenumarate ori in istorie rolul unei entitati distincte de intreg restul Europei. La acest factor s-au adaugat si altii. Unii sunt constante ale istoriei rusesti, precum: imbratisarea ramurii greco-ortodoxe a crestinismului; preluarea alfabetului chirilic, care a izolat pe rusi de restul culturii europene; acceptarea „despotismului oriental“ ca forma politica, imprumutata de la tatari; proclamarea unei „a treia Rome“ de catre teocratia rusa, care emite pretentia de a fi detinatoarea adevaratei credinte; teama, organizata propagandistic, fata de „contaminarea“ cu idei si habitudini „straine“; efortul de a inlocui nevoia obiectiva de reforma a structurilor societatii cu mobilizari nationaliste; o aspiratie, intretinuta de intelectuali foarte influenti, spre grandoare imperiala, care trece mereu inaintea presantei nevoi de liberalizare. Acesti factori sunt profunzi si puternici si dau de gandit. Formula celebra a lui De Gaulle, „Europa de la Atlantic la Urali“, este, evident, in lumina lor, o formula neprecauta sau, cel putin, una pur propagandistica. Caci, asa cum arata chiar actiunile din ultimii ani ale Rusiei, pentru aspiratiile ei imperiale cadrul bazat pe democratizare al Noii Europe este ceva prea stramt. Si acum este adevarat ca „pentru rusii de astazi Europa este prea mica, prea putin importanta; reperul lor este America. Cu ea ei vor sa fie masurati, chiar daca comparatia nu-i favorizeaza. Moscova nu este cosmopolita, ci imperialista, spune Zinoviev. Europenii trebuie sa reflecteze asupra acestui lucru

Problema apartenentei la Europa trebuie abordata, din multe motive, cu mijloace teoretice mai precise. Trebuie sa distingem intre apartenenta geografica la Europa: plasarea intre Atlantic si Urali, care sunt limitele geografice consacrate ale continentului; apartenenta istorica la Europa: participarea la miscarile care au dat formele institutionale si culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecand prin contactul cu traditia iudeo-crestina, revolutiile moderne in cunoastere, economie si drept, la apararea fundamentelor societatii libere; apartenenta institutionala la Europa: intruchiparea organizarilor si legislatiei caracteristice societatii deschise; si apartenenta culturala: cultivarea unei atitudini in cunoastere si in viata practica caracterizata de incredere in analiza factuala, failibilism si cultivarea spiritului critic. Iar daca distinctiile sunt facute onest, atunci va trebui sa admitem ca, in perspectiva procesului de unificare europeana inceput dupa razboi, apartenenta geografica si apartenenta istorica nu decid apartenenta europeana care este acum in discutie. Geografia si istoria sunt conditii indispensabile, dar, unificarea europeana fiind un proces in prima linie institutional si cultural, apartenenta europeana se judeca considerand institutiile si cultura. Situarea in geografia si istoria europeana nu genereaza automat o europenitate culturala, dupa cum o europenitate culturala poate fi gasita si in tari care nu apartin geografic si istoric, in sens strict, Europei.

Daca consideram institutiile ca obiectivare a culturii, atunci putem aduce intreaga discutie privind apartenenta la Europa pe terenul culturii. Adaugand insa, de la inceput, ca prin cultura intelegem aici mai mult decat idei filosofice, simboluri artistice, teorii stiintifice si programe ideologice. Cultura inseamna toate acestea, desigur, dar impreuna cu incorporarea lor in forme ale trairii sociale a vietii umane. Cultura presupune producere si circulatie de produse ale reflectiei, sentimentului, cercetarii, imaginatiei, cu un cuvant, ale vietii spirituale. Imprejurarea ca un om asimileaza, in cazul mai bun, asimileaza si produce idei, simboluri, constatari, proiecte, face din el un om cultivat. In procesul unficarii europene este insa angajat un concept al culturii individuale, dar si un concept al culturii impartasite in comun de multimile structurate ale individualitatilor, si in primul rand acest concept. Se poate afirma ca exista indivizi de acelasi nivel cultural in diferite comunitati nationale europene, dar nu toate comunitatile incorporeaza in structurile institutionale aceleasi valori sau nu toate o fac in aceeasi masura. Sub alt aspect privind lucrurile, cultura europeana s-a delimitat de culturile asiatice, in raport cu care s-a format, tocmai prin faptul ca a obiectivat in comportamente si institutii cultura spirituala.

Eseu: Comisiunea Europeana a Dunarii de la Tratatul de la Berlin din 1878 la Tratatul de la Versailles din 1919 Eseu: Deportarea tiganilor in Transnistria

Europa a fost identificata cu catolicismul, pana la actiunea reformatoare a lui Luther, care a creat o alternativa la catolicism inauntrul crestinismului. Novalis mai relua aceasta identificare in formularea „crestinatatea sau Europa“ (1799), dar ea era deja de multa vreme subminata. Cu o viziune cuprinzatoare asupra istoriei universale, Hegel a specificat Europa prin constiinta libertatii individuale aparute in sanul ei – o libertate ce se obiectiveaza in vointa si actiune. El pleca in acest demers de la principiul general, conform caruia „lumea este imperiul spiritual in fiintarea sa in fapt, imperiul vointei, care isi produce existenta“. Nu este vorba aici de vointa inteleasa ca si capriciu – dependenta doar de senzualitate, instinct etc. – ci de o vointa care a asimilat ceea ce este general. Pe baza conceptului ei, Hegel delimiteaza Europa in raport cu Asia, care o precede nemijlocit in desfasurarea spiritului universal. „Cea mai inalta figura care a plutit in fata conceptiei grecesti este Ahile, fiul poetului, tanarul adolescent homeric din razboiul troian. Homer este elementul in care traieste lumea greceasca, precum omul traieste in aer. Viata greceasca este o adevarata infaptuire tinereasca. Ahile, poeticul, tanarul, a initiat aceasta viata, si Alexandru cel Mare, tanarul real, i-a incheiat ciclul. Ambii ne apar in lupta contra Asiei. Ahile, ca figura centrala in expeditia nationala a grecilor contra Troiei, nu sta in fruntea ei, ci este supus regelui regilor, caci el nu poate fi conducator fara a primi contururi fantastice. Dimpotriva, cel de al doilea tanar, Alexandru, cea mai libera si mai frumoasa individualitate care a aparut vreodata in realitate, paseste in fruntea vietii tineresti, matura in sine, ducand la indeplinire razbunarea contra Asiei.'

Protestantismul a scindat Europa din punct de vedere religios, Revolutia franceza a scindat-o din punct de vedere politic. Stiinta moderna, experimentala, nomologica, cantitativa, a scindat-o din punctul de vedere al modalitatilor de cunoastere. Hegel si-a reprezentat specificul european legand primele doua alternative de traditie, protestantismul si Revolutia franceza. A treia el nu a mai considerat-o. Cu Nietzsche, aceasta alta specificare a Europei, prin modalitatile de cunoastere imbratisate, isi face loc in discutia asupra specificului ei cultural.

Ce este, asadar, Europa? Iar Nietzsche raspunde: „cultura greaca, crescuta din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu crestin al acestora, crestinism purtator de elemente antice, elemente din care rezulta in cele din urma nuclee stiintifice, din filoelenism rezulta un filosofism: pe cat se crede in stiinta, este vorba de Europa. Romanitatea a fost lasata in urma, crestinismul a palit'. El nu mai sprijina Europa pe o traditie, ci pe mai multe si configureaza „conceptul cultural al Europei“. America ii apare drept „tara fiica, culturii noastre“, iar Rusia drept „ceea ce curge din Europa spre Asia“. Tin de acest concept numai „acele popoare si parti de popoare care au trecutul comun in grecism, romanitate, iudaism si crestinism“. Europa culturala nu se suprapune cu Europa geografica. Ea nu se suprapune nici chiar cu Europa Occidentala, care, in optica lui Nietzsche, apare drept o decadere in raport cu ceea ce propriu-zis inseamna Europa: „Grecismul slabit, romanizat, devenit grosier, decorativ, apoi acceptat de crestinismul slabit ca tovaras de drum in forma unei culturi decorative, raspandit cu forta printre popoare necivilizate – aceasta este istoria culturii occidentale“. Din punct de vedere cultural, Europa Occidentala este, in optica lui Nietzsche, un triumf al elenismului si filoelenismului roman asupra tragismului grec, o convertire a crestinismului intr-o traditie formativa birocratizata, cu un cuvant, o „elenizare intr-o impatrita grobienizare si privare de fundament“ a grecismului

Ceea ce acuza Nietzsche in Europa Occidentala – incremenirea vietii in structuri rigide dictate de ideologii particulariste (nationalism, socialism, conservatorism etc.) si birocratie – a devenit caracteristica de baza a vietii europene in secolul trecut si  s-a transmis secolului actual, ducand la primul razboi mondial. Sesizand tendinta, Max Scheler, cu Geniul razboiului si razboiul german (1914), a reluat reflectia asupra unitatii Europei. El observa ca perceperea unitatii este impiedicata de la inceput de termenii polari „nationalism“ si „internationalism“ (sau „cosmopolitism“) in care se preiau indeobste problemele vietii europene. Acesti termeni si strategia de abordare care i-a produs vor trebui acum strapunsi, spre a parveni la „unitatea“ Europei. In ce consta aceasta unitate? Evident, ea nu este una geografica (caci nu tot ce este in Europa geografica tine de Europa culturala), ea nu este o unitate rasiala (caci, din punct de vedere rasial, europenii sunt un amestec de celti, romani, slavi, germani etc.). Europa este o unitate ce are „drept nucleu o anumita structura a spiritului, de pilda, o forma determinata a ethos-ului, un fel determinat de a aborda lumea ca intreg si de a forma, prin activitate, lumea“. Aceasta structura face din Europa o Liebes- und Geistesgemeinschaft, care nu se lasa redusa la vreo tara sau natiune determinata. Continentul nostru este un „cerc cultural (Kulturkreis)“, o unitate spirituala, inainte de a fi o unitate de alt ordin. Max Scheler respinge identificarea nucleului acestei unitati spirituale cu capitalismul modern, asumand Europa ca o spiritualitate caracterizata de autonomia valorilor si recunoasterea de legi si reguli generale, care sustin valoarea fundamentala a solidaritatii.

Dupa al doilea razboi mondial, in care Europa s-a apropiat de prabusirea deplina si transformarea ei intr-o colonie pentru puteri din afara ei, reapropierea Europei liberale a devenit o chestiune urgenta. In context, Europa a fost conceputa pe linia posibilitatilor oferite individului. Max Horkheimer a exprimat aceasta optica indicand doua note ale conceptului de Europa: o individualizare asigurata de reflexivitate („timp liber, meditatie, libertate pentru melancolie si multe altele“) si umanismul. „In timp ce maretia gandirii americane consta in aceea ca, in optica ei, omul liber trebuie sa fie aparat in drepturile sale, ca el nu trebuie atins in acestea, ca el este legislatorul si nici un dictator nu-i poate ordona, umanismul european pretinde si desfasurarea deplina a tuturor acestor forte incat el sa-si implineasca determinarea sa.“ Pentru cei ce au reflectat asupra Europei in perioada postbelica, reperul de specificare nu mai putea fi doar Asia, cum a fost inca la inceputul secolului. Intre timp America crease o alternativa la cultura europeana si nu mai putea fi considerata doar ca o „tara fiica“ a acesteia.

Deja europenii lucizi ai anilor douazeci au luat in considerare noua situatie atunci cand au cautat sa specifice Europa. Cel mai explicit se petrece acest lucru la unul din initiatorii miscarii paneuropene, Richard Coudenhove-Kalergi. El considera ca America si Rusia au pasit pe calea societatilor colectiviste incat Europa se specifica prin preeminenta acordata indivizilor in organizarea vietii. „Intre colectivismul capitalist al Americii si colectivismul comunist al Rusiei, Europa ramane tara sfanta a individualismului, a personalitatii, a libertatii.“ In mod explicabil prin stadiul in care se afla in Europa cunoasterea Americii, Richard Coudenhove-Kalergi, asemenea altor intelectuali ai generatiei sale (Heidegger, de pilda), eticheta fara rezerve America drept „colectivism capitalist“. Toti se inselau, sub impresia terifianta pe care le-a produs-o evolutia societatii moderne spre societatile de masa. In fapt, America prezenta mai curand acel „individualism colectiv“ pe care Europa se straduieste azi sa-l edifice.

Plecand de la ideea individualismului european, Richard Coudenhove-Kalergi a proiectat asupra intregii istorii europene lupta pentru libertatea persoanei. „Istoria Europei – scrie el – este un lant de lupte pentru libertate [] Individualismului european ii corespunde cultul european al personalitatii si evaluarea personalitatii ca «fericire suprema a copiilor pamantului». Fiecare european se straduie sa fie o personalitate, un om diferentiat si desfasurat, caruia nu constrangerea exterioara, ci legea sa interioara ii impune limite si forme. Aceasta evaluare a personalitatii se exprima in arta, religia si politica europeana. Este scopul democratiei europene de a asigura fiecarui individ, pentru desfasurarea personalitatii sale, atata libertate cata se poate pune in acord cu libertatea celorlalti oameni. Intregirea libertatii este responsabilitatea, fara de care orice democratie devine anarhie.“ Coloanele de sustinere ale individualismului european sunt trei: „Crestinismul i-a dat Europei adancime, grecismul i-a dat forma, germanitatea i-a dat putere. Dar toate aceste trei dimensiuni si elemente se intalnesc intr-un punct al sufletului european: libertatea“.

Astazi putem specifica si mai precis Europa, de pe o baza factuala mai completa si o baza comparativa mai larga. Dovada, noile specificari patrund mai in profunzime si obtin concepte din perspective mai putin tributare contextelor. Vreau sa rezum cateva dintre specificarile reprezentative pentru perioada postbelica, formulate in diferite parti ale Europei (si sprijinite, deci, pe experiente particulare oarecum diferite) si in optici variate. Astfel, André Philip, in Pentru o politica europeana (1958), specifica cultura europeana prin trei concepte: „conceptul grec al individualitatii“, „conceptul roman al justitiei si al cetateanului“ si „conceptul biblic al persoanei umane“. Cardinalul Ratzinger specifica aceeasi cultura prin patru concepte ce tin de mostenirea ei: „mostenirea greaca“ („diferenta dintre Bun si bunuri, adica acea diferenta in care este dat in acelasi timp dreptul constiintei morale si relatia reciproca dintre ratio si religo“); „mostenirea crestina'; „mostenirea latina“; „mostenirea epocii moderne“ („separarea intre credinta si legislatie“). El determina Europa sub patru teze: a) „constitutiva pentru Europa este, de la inceputul ei in Elada, coordonarea interioara dintre democratie si eumonie, a dreptului nemanipulabil“; b) „daca eumonia este presupozitie a capacitatii de a vietui a democratiei, opusa tiranilor si ochlocratiei, atunci, la randul ei, eumonia are ca presupozitie fundamentala veneratia comuna si obligatorie pentru dreptul public a valorilor morale si a lui Dumnezeu“; c) „renuntarea la dogma ateismului ca premisa a dreptului public si a formarii statului si o veneratie, inclusiv public recunoscuta, a lui Dumnezeu ca temei al ethosului si dreptului inseamna renuntarea atat la natiune, cat si la revolutia mondiala ca summum bonum“; d) „pentru Europa, recunoasterea si asigurarea libertatii de constiinta, a drepturilor omului, a libertatii stiintei si, de aici, a societatii umane bazata pe libertate, trebuie sa fie constitutive“

Richard Löwenthal, in Specificul, situatia, forta si sansele Europei (1985), specifica cultura europeana prin cateva reprezentari valorice fundamentale. Ele cuprind „asumarea ratiunii ca si cheie pentru intelegerea ordinii lumii; a individului, care este nascut cu drepturi inalienabile si raspundere de care nu poate fi scutit; a comunitatii in care se intra pe baza voluntara, ce nu se sprijina doar pe legaturi de sange, dar care izbuteste totusi sa oblige; a ordinii de drept, care trage frontiere intre sfera individului si a comunitatii; si a muncii, inclusiv a muncii fizice, care nu a mai fost inteleasa ca simplu rau necesar, ci ca si continut datator de sens al vietii“.

Constantin Noica, in De dignitate Europae (1988), a specificat cultura europeana prin cultivarea unei individualitati careia i se recunoaste capacitatea de a produce si institui generalul, o individualitate care realizeaza continuu, prin aperceptie, o „unitate sintetica“ a lumii si, prin aceasta, a sa, o unitate ce se diversifica continuu. In sfarsit, Jan Patočka, in Europa si mostenirea sa (1988), specifica cultura europeana din punctul de vedere al filosofiei istoriei, drept cultivare neabatuta a reflexivitatii, ce cauta mereu temeiul ultim al lucrurilor. Ideea sa fundamentala era aceea ca „in realitatea europeana, reflexia radicala, care a aparut doar in Grecia, lupta cu experienta nereflectata, nefilosofica, o formeaza, se confrunta cu ea in chipuri mereu noi, iar procesul acestei confruntari este cel care determina destinul interior si exterior al Europei“.

Specificarea culturii europene s-a facut la inceput in raport cu Asia, iar mai recent in raport cu Asia si America. Intre timp, Europa insasi s-a schimbat. Despartirea de vechea Europa a devenit ea insasi un reper pentru definitia ce se cauta. Sub termenul vechea Europa s-a inteles, de catre istorici, filosofi si artisti, Europa, stilizata prin imaginatie si conceptualizare, a intreprinzatorilor mici si mijlocii, stapani pe initiativele si travaliul lor, increzatori in posibilitatea de a solutiona cu argumente factuale problemele de viata si de a gasi impreuna, reuniti ca public, in institutiile statului national, directia cea buna. Termenul il gasim la Metternich, la Burckhardt, sentimentul parasirii „vechii Europe“ il avea foarte clar Goethe, dar descrierea cea mai precisa a despartirii de vechea Europa o gasim la Proudhon: „Astazi civilizatia este cu adevarat intr-o criza, careia i se gaseste in istorie o unica analogie, criza care a determinat aparitia crestinismului, scrie el. Toate traditiile sunt uzate, toate credintele sunt tocite, pe de alta parte noul program nu este inca elaborat si nu a patruns inca in constiinta maselor.

Ce s-a petrecut, in fapt? Europa prezenta semnele intrarii intr-o epoca de confruntare si, pe de alta parte, semnele inceputului unei revolutii tehnologice ce schimba profund vechile organizari ale productiei, dar si ale comertului si vietii sociale. Individualitatea armonioasa pe care Goethe o postulase pentru trecutul european, indepartat, dar si recent, nu mai putea fi socotita o caracteristica a actualitatii europene, chiar daca ramane o reprezentare specifica culturii ei. In aceasta reprezentare, de altfel, generatia urmatoare de intelectuali europeni si-a pierdut increderea. Ea a profilat nihilismul european. „Ceea ce Goethe putea prevedea, inca din substanta sanatatii, cu o privire linistit cunoscatoare, a urcat deja la doua decenii dupa moartea sa la rangul tablourilor apocaliptice ale marilor indurerati: ale lui Baudelaire si Kierkegaard, Dostoievski si Nietzsche.“ Toti au trait sentimentul dislocarii ierarhiei de valori in jurul careia a fost edificata Europa moderna si al sfarsitului unei lumi. Rationalismul l-au denuntat viguros in favoarea scepticismului, ierarhiei si licitarii artei ca forma suprema a cunoasterii. Iar in sfera artei, formele atasate ideii unui cosmos al vietii umane au fost abandonate manifest, locul lor fiind luat de formele trairii pur subiective a realitatii.

Dar nu numai despartirea de vechea Europa a devenit un reper pentru specificarea Europei, ci si o alta deplasare in istoria europeana: incercarea de a scoate Europa din europenism. Ea a fost facuta de national-socialism, intr-o forma, si de comunism, in alta forma. Ambele apartin, ca fenomene cuprinzatoare, trecutului; dar ele raman, chiar daca marginal, prezente in manifestarile intelectuale ale Europei de astazi. Prima forma contine un apel la parasirea componentei umaniste si crestine, rationaliste si luministe a culturii europene prin revenirea manifesta la ceea ce a precedat genetic cultura europeana sau a ramas contemporan ei. Acest apel a fost si este sustinut de personalitati si directii intelectuale ce au motivatii diferite: de la moralistii „eroismului popular“ al national-socialismului din Germania anilor treizeci si din Europa de mai tarziu, trecand prin reevaluarea „gandirii salbatice“ din antropologia lui Lévi-Strauss, la „noii filosofi“ francezi ai anilor saptezeci si, mai recent, la unele personalitati din postmodernismul anilor optzeci. Dincolo de substantiale diferente, aceste personalitati si directii prezinta cultura europeana ca una dominata de crestinism si, prin aceasta, de o exigenta la autoformare prin disciplinare de sine, care ar fi sinonima cu obedienta fata de autoritati ipostaziate sau ar predispune la astfel de obedienta. A doua forma contine un apel la parasirea componentei liberale si individualiste, a rationalismului critic intemeiat pe abordari factuale si imbratisarea manifesta a unui colectivism in care cultura europeana traditionala ar fi depasita. Ea promite o Europa in care diferentierea launtrica si toate antinomiile traditionale ale culturii europene ar fi trimise la muzeu. Pe rand, mai multe directii intelectuale au anuntat divortul de Europa consacrata istoric: ateismul, care s-a organizat in jurul divortului de crestinism, nationalismul, care s-a organizat in jurul parasirii constiintei unitatii europene, comunismul, care s-a organizat in jurul divortului de valorile vietii individuale. Si aici, peste diferente, directiile prezinta cultura europeana ca una dominata de individualism si, cu aceasta, de un spirit libertar care ar ravasi continuu si ar periclita comunitatile, incat aceasta cultura trebuie sa fie pur si simplu abandonata.

Dupa preliminariile menite sa precizeze repere si sa situeze analiza, se poate pune in mod direct intrebarea privind specificul cultural european. Satisfacerea ei cade adesea in eseistica impregnata de trairi legate de contexte, ce surprinde aspecte partiale ale culturii europene, fara a fi capabila sa o determine. Este timpul, insa, sa se incerce abordari sistematice, pe fondul procesului de unificare europeana si satisfacand nevoile de clarificari conceptuale ce apar in cadrul sau, folosind approach-ul teoriei sistemelor, care ramane apt sa descrie ceea ce este relevant intr-o situatie.

Considerand cultura europeana, in intelesul dat, ca ansamblu al ideilor, simbolurilor, teoriilor ce se regasesc in trairea sociala a vietii, se pot delimita subsistemele: competenta tehnica; comportamentul economic; indemanarea administrativa; actiunea politica; cultura spirituala. Pe terenul acestor subsisteme putem specifica cultura europeana si pe ele este de intreprins astazi specificarea.

Cultura europeana contine un concept al stiintei pe care l-a impartasit cu culturi ale lumii vechi: stiinta este cunoasterea „cauzelor finale“ ale lucrurilor, care le explica indicand destinatia lor intr-un scenariu cuprinzator al lumii. Aristotelismul a fost expresia sistematica a acestei intelegeri a stiintei in cultura europeana. Dar aceasta cultura a generat si un alt concept al stiintei, asa-numita stiinta moderna a naturii, care capata profil metodologic prin Kepler, Galilei si Newton. Caracterizata ca parte a culturii, stiinta moderna a naturii a insemnat: cunoasterea bazata pe experienta si orientata spre identificarea cauzelor eficiente ale lucrurilor; cunoasterea care tinteste mereu sa atinga maturitatea – adica identificarea de corelatii cu caracter de lege intre cauze si efecte; cunoasterea calauzita de un interes imanent la luarea sub control si metamorfozarea lucrului cunoscut; cunoasterea matematizata a corelatiilor logice dintre lucruri. Cultura europeana a produs pentru prima oara o stiinta ca si cunoastere factuala orientata spre reprezentarea cauzelor eficiente, cu caracter de lege, exprimabile matematic, si pusa in serviciul rezolvarii de probleme tehnice, al controlarii si metamorfozarii lucrurilor.

Aceasta stiinta a influentat-o profund si o  specifica. Prin stiinta moderna ea a si influentat cel mai mult alte culturi. „In toate celelalte domenii Europa a exercitat, intr-adevar, o influenta adanca asupra altor cercuri culturale – iar afirmatia este valabila pentru religie si arta, inca mai mult pentru politica, drept si economie; dar dominatia ideilor dezvoltate in Europa nu a fost niciodata totala, totdeauna ramanand un rest semnificativ de idei proprii, incat elementele europene au fost contopite de cele mai multe ori cu traditii culturale proprii. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile in stiinta naturii si in tehnica: aici teoriile exportate din Europa, metodele de incercare si tehnicile de productie au ajuns la o dominatie mondiala nelimitata si au suprimat fara limita traditii locale.“

Stiinta moderna a naturii a pus la indemana oamenilor legile cauzalitatii eficiente a lucrurilor, in vederea controlarii si metamorfozarii lor. Ea a trimis la muzeu tehnici traditionale de productie si a creat masini si automate si, in sens cuprinzator, aparate tehnice de productie. Idealul pe care ea l-a alimentat a fost cel al masinii cu consum minim si prestatie maxima. Perpetuum mobile a ramas idealul. Sfera posibilului si sfera dezirabilului ea le-a largit atat de mult, incat numai o limita a mai ramas: legile imanente lucrurilor insesi. Largirea a insemnat un nivel mereu nou al posibilitatilor masinilor si automatelor de a executa operatii si de a rezolva probleme.

Intre timp si Europa a pasit in epoca civilizatiei tehnice. Evenimentul intareste si suplimenteaza ceea ce cultura europeana a produs si apoi a raspandit: conditionarea competentei productive de o mereu ascendenta competenta tehnica. Apartii in fapt culturii europene realizand continua pliere si, in cazul optim, participarea la crearea tehnicii de productie si, in general, a noi niveluri ale competentei tehnice de productie.

Comportamentele economice au fost si au ramas variate din punctul de vedere al motivatiilor lor interioare si al organizarii lor exterioare. De la primitivii care se multumeau sa culeaga fructele oferite de natura, trecand prin taranii diferitelor epoci ale istoriei europene, multumiti sau fortati de imprejurari sa se multumeasca cu o productie ce abia acopera nevoile lor de supravietuire de la un an la altul, la „muncitorul“ comunist, pentru care „participarea la munca colectiva“ este mai importanta decat randamentul ei, avem un anumit comportament economic. Cultura europeana a lasat in margine acest tip de comportament economic, punand in miscare si consacrand un cu totul altul. Este comportamentul caracterizat de rationalitate economica, adica format astfel incat sa permita un calcul, iar rezultatul sa fie un plus al rezultatelor in raport cu ceea ce este investit.

Acest comportament s-a identificat la origine cu ceea ce in intelesul clasic s-a numit „capitalism“. In fapt, el se confunda cu comportamentul economic rational al intreprinzatorului, asa cum el a fost initiat in cultura europeana. Max Weber l-a descris, chiar daca in termeni care astazi nu mai sunt destul de precisi, astfel: „Acolo unde se nazuieste in mod rational la competitie capitalista, actiunea corespunzatoare este orientata spre calculul capitalului. Aceasta inseamna: ea este inserata intr-o aplicare conform unui plan a rezultatelor utile de competitie in asa fel ca randamentul socotit conform bilantului al intreprinderii trebuie sa intreaca [] mijloacele de competitie obiectuale aplicate prin schimb (iar in cazul intreprinderii durabile trebuie sa intreaca mereu, din nou)“. Calculul ce alcatuieste miezul comportamentului economic european este subordonat valorii aparent prozaice a rentabilitatii. Ea s-a instalat in cultura europeana ca un adevarat principiu – principiul randamentului –, a smuls-o pe aceasta din proximitatea altor culturi si a plasat-o pe un drum propriu. Nu poti apartine acestei culturi daca principiul randamentului este ignorat sau subestimat.

Intreprinzatorul individual a aparut in cultura europeana, dar ea ramane legata de principiul randamentului, care l-a calauzit. Experientele istorice pe care ea le-a facut (etatizari maxime ale proprietatii, socializarea principalelor mijloace de productie, comunizarea productiei si consumului etc.) au aratat ca numai initiativa privata este compatibila cu principiul randamentului. Suprimarea ei duce la abolirea principiului. Dar initiativa privata presupune intreprinzatorul individual, insa nu exclusivitatea lui. In orice caz, totusi, si pentru intreprinzatorul individual de la un anumit nivel al intreprinderii lui, si pentru intreprinzatorii ce functioneaza in asociere, si pentru sectoare ale societatii sau pentru societate ca intreg apare problema coordonarii eforturilor, initiativelor multor oameni, distribuite pe suprafete intinse, avand competente profesionale diversificate, cu un cuvant problema administrarii. Ea se dezleaga pe baza aceluiasi calcul, al rentabilitatii economice. Nu apartii culturii europene daca administratia propriei societati nu trece examenul acestei rationalitati.

Cultura europeana a pus insa indivizii liberi in pozitia de subiecti ai calculului rentabilitatii. Ea contine o cultura a administrarii eficiente sprijinita pe o cultura a dreptului caracterizata de personalism, legalism si formalism. In sanul ei individul este subiect, referinta si scop al reglementarilor juridice; decizia asupra relatiilor sociale se supune regulilor de drept, a caror elaborare si promovare revin statului; cazurile sunt abordate plecand de la reguli generale si, intr-un anumit sens, abstracte, ce alcatuiesc impreuna o organizare formala a dreptului. Aceasta cultura a dreptului este, la randul ei, un produs al culturii europene si ramane legata de specificul ei. Apartii culturii europene atunci cand cultura dreptului promoveaza individul ca subiect si scop al dreptului, suveranitatea si generalitatea legii.

Cultura dreptului sta, in definitiv, pe suportul unei conceptii asupra omului si, in fapt, invers, conceptiile asupra omului se formeaza si se exprima, istoriceste privind lucrurile, in legatura cu conceptii asupra omului care iau forma „aerata“ a filosofiilor si religiilor. Afirmatia este valabila cu atat mai mult in cultura europeana, care a autonomizat sferele si valorile, dar a si evidentiat limpede legaturile lor interioare. Inauntrul ei, demnitatea persoanei umane, conceptul filosofic al ratiunii si recunoasterea practica a unui status individului in comunitatea politica din care el face parte au fost diferentiate, insa au ramas continuu in legatura. Dar ceea ce a specificat, cel putin de la Renastere incoace, cultura europeana, a fost, sub aspectul de care ne ocupam acum, asezarea sferelor si valorilor pe temelia libertatii individuale si conceperea acestei libertati ca autonomie. S-a spus, de aceea, ca „autonomia este conceptul european al libertatii“ si ca „drepturile la libertate sau drepturile cetatenesti se leaga cu o imagine asupra omului cu totul determinata, cu omul ca cetatean caruia ii sunt asigurate anumite bunuri fundamentale. Acestea sunt prescrise mereu global cu prima formula: viata, libertate, proprietate. Apartii culturii europene asigurand, prin reglementarile de drept, aceste bunuri fundamentale.

Autonomia persoanei umane nu este in cultura europeana echivalata in vreun fel cu dictatul capriciilor si al arbitrarului. Ea nu se confunda cu triviala deviza „fac orice din ceea ce imi place, caci sunt liber“. Asa cum Kant a observat, autonomie este un termen compus din „auto“ si „nomie“ si semnifica „a-ti da legea“, dar este vorba de o lege, adica de o regula ce contine caracterul generalitatii si, implicat, al reciprocitatii. Autonomia „scoate“ in fapt individul din sfera privata si-l pune in interactiune cu sfera in care el se intalneste cu ceilalti indivizi, cu sfera publica. Ea asigura mereu dreptul individului la autodeterminare in cadrul dreptului. De la inceput, ea consacra sfera individului liber in singularitatea sa, ce se constituie pornind de la proprietatea sa. Cultura europeana este legata de constructia persoanei umane ca sfera privata sprijinita pe proprietate si garantata de legile ce contin drepturi fundamentale si inalienabile.

Dar legile insesi sunt fructul travaliului oamenilor in sfera publica a vietii lor. Inauntrul ei se constituie statul si diversele institutii care se autonomizeaza intr-un grad mai mare sau mai mic. Cultura europeana s-a specificat prin conceptul modern al derivarii vointei politice si a politicii de stat din dezbaterea publica asupra problemelor de interes general. Ea a produs institutii ce organizeaza si intretin dezbaterea si a facut din argumentarea in sfera vietii publice cadrul in care se promoveaza interesele. Nu poti apartine acestei culturi fara a lasa ca in controversa opiniilor legate de interese divergente sa prevaleze argumentarea si, in mod precis, argumentele mai bune. Politica este mediu de viata, in cultura europeana, ce mijloceste solutiile la probleme generale si nu se lasa redusa, prin chiar structura ei, nici la ontologie, nici la interioritatea spirituala. Numai in epoci de criza, intelectuali europeni au dizolvat politica intr-o fenomenologie interiorizata a subiectivitatii, precum la Kierkegaard. Pe de alta parte, politica, sau ansamblul strategiilor de dezlegare a problemelor de interes general, este legata in cultura europeana de paradigma argumentarii si a prevalentei argumentelor mai bune.

Cultura europeana este nu numai cultura spirituala – adica interiorizata si traita in solitudine si recluziune, departe de lumea framantata a productiei, afacerilor, disputelor sociale si politice si, uneori, in pofida acesteia – ci si o cultura a cercetarii, a cunoasterii sistematice si metamorfozarii realitatii date in experienta conform scopurilor umane. In conceptualizarile ei, realitatea este „prinsa“ nu ca un corp strain de care trebuie neaparat sa ne distantam cu repeziciune, ci mai curand ca material de preluat si, oricum, ca teren al infaptuirii obiectivelor noastre. Cultura spirituala europeana s-a desfasurat in jurul recunoasterii realitatii date ca lume unica a vietii noastre. Ea nu poate fi inteleasa fara resturi decat ca un potential de forme efective ale trairii umane a vietii. Apartii acestei culturi realizand comunicarea continua a reflexivitatii intelectuale si a problemelor trairii umane a vietii.

De multe ori, cand se discuta despre specificul culturii spirituale europene, se invoca traditia europeana. Iar prin traditie se intelege, larg, tot ceea ce s-a produs in trecut in Europa. Rezulta, in fapt, un mozaic in care lucruri importante zac neutralizate si puse intr-o formala egalitate cu trivialitati. In Europa – trebuie spus – s-au produs si se produc inca extrem de diverse lucruri, fara ca sa tina toate de specificul european. Si batranul continent a fost, la randul lui, un teren pe care s-au exercitat influente din afara. Nu putem atribui specificului european aritmologia mistica, pe care pitagoricienii o preiau din Orient, sau elogiul nirvanei, facut de romanticii intarziati, sau demonologia ce reizbucneste la marginile crestinismului actual, desi ele s-au produs si in Europa. Mai este de adaugat ca specificul european nu e identificabil nici atunci cand mozaicul contine doar bucati ce nu se datoreaza influentelor. Degeaba alaturam stiinta galileo-newtoniana, fenomenologia lui Husserl, pictura lui Salvador Dali, folclorul rasaritean, existentialismul ortodox al rusilor intr-un eclectism programatic.

Fireste, traditiile europene sunt de luat in seama de cel ce nazuieste sa surprinda specificul cultural european, dar simpla lor listare si caracterizare, cum se face indeobste si azi, nu e de ajuns. Inauntrul lor trebuie gasit ceea ce le uneste si le specifica ca un intreg, dar nu ceva de ordinul unei „esente“ ce se fenomenalizeaza in toate cele ce sunt. „Esentialismul“ nu face fata diversitatii empirice a faptelor. Lui este timpul sa-i preferam „generativismul“. Se cuvine sa cautam, deci, „matrici“, dar nu matrici ce ar intipari, ca niste ecrane, viziunile si, poate, perceptiile, ci matrici ca structuri generative ale actiunilor specifice.

O dificultate considerabila nu poate fi insa ocolita, oricare ar fi optica imbratisata: ceea ce are „bun“ si mai specific Europa a coexistat cu ceea ce ea a avut „rau“, dar, totusi, specific, sau, poate, l-a chiar produs. „Europa, aceasta inseamna spiritul statului grec, al statului de cetateni, dar si posibilitatea stapanirii tiranice. Ea este asteptarea cu rabdare a imparatiei lui Dumnezeu, dar si felul nerabdator de a voi sa o infaptuiasca cu forta, spirituala sau lumeasca. Europa este credinta, dar si iluminism. Europa este autoritatea religiei, dar si nazuinta mereu innoita a spiritului de a cunoaste si de a judeca el insusi si de a lasa sa treaca drept valabil numai ceea ce este cunoscut de el insusi. De aici maretia stiintei europene, in masura in care ea se intemeiaza nu pe revelatie, ci pe ratiune si experienta. Dar Europa este si dominatia doctrinei si supunerea de catre linia generala. Europa este credinta in puterea spiritului, idealismului, dar nu mai putin ea este materialismul. Europa inseamna drepturile omului [] dar Europa a descoperit, de asemenea, statul totalitar, principiul conducatorului, ea a inecat libertatea persoanei in marea colectivitatii, fie si in numele natiunii, al poporului, al clasei sau al masei

Abordata reflexiv, cultura europeana lasa sa se sesizeze ca polii antinomici nu au jucat niciodata un rol egal. Max Scheler observa, de pilda, ca, cel putin in epoca moderna, „nationalismul“ a fost fermentul unei dinamici culturale semnificative, dar a insotit conceptia europeana a libertatii date de natura a oamenilor, ca o restrangere a ei. Dar ceea ce era propriu-zis european, recunoasterea libertatii individuale, s-a impus strapungand pana la urma limitarile „nationale“. „Scolile nationale «istorice» de drept nu au putut reprima universalitatea dreptului roman. Situatia se repeta si in cazul celorlalte polaritati aparute in cultura europeana. Ceea ce a avut ea specific a intrecut pana la urma ceea ce era contrar sau venea din afara, fara insa, e adevarat, cel putin pana acum, sa-l inlature complet. Statul de cetateni a inlocuit, pe covarsitoarea suprafata a continentului, stapanirile tiranice, toleranta religioasa este o realitate impunatoare, respectul particularitatii este indubitabil, dominatia dogmelor ideologice a fost subminata si redusa.

Dar ce este, in fapt, specific european in sfera culturii spirituale? Putem formula raspunsul invocand simboluri (Faust, de pilda, a fost folosit ca simbol specific al culturii europene, cel putin al celei moderne), apeland la marile cadre de interpretare a lumii („spatiul copernican“, de pilda), dar discutia se poarta mai precis si mai controlabil daca este in jurul conceptelor. Cultura europeana a pus in joc si a desfasurat implicatiile unor mari optiuni cuprinse in cateva concepte pivot: conceptul adevarului ca valoare fundamentala, inteles ca o corespondenta, verificabila in experienta, dintre propozitii si starile de fapt; conceptul cunoasterii orientate spre rezolvarea de probleme de viata ale oamenilor, ce se confrunta cu criteriul utilitatii: conceptul rationalitatii ce consta in calcul si se stabileste prin rezultate; conceptul dreptului, ca un ansamblu de reguli ce au caracteristicile generalitatii si formalitatii; conceptul autonomiei individului, ca forma a manifestarii libertatii lui; conceptul sferei publice, ca mediu al stabilirii vointei politice; conceptul persoanei umane, ca individualitate chemata sa-si construiasca un sens superior simplei vietuiri.

Toate aceste concepte tin de ceea ce numim traditia europeana, in intelesul ca ele au fost profilate in cursul istoriei europene si au marcat-o, in continuare, pana astazi. Istoria europeana a fost multa vreme locomotiva istoriei universale. Europa a fost principala scena pe care s-a desfasurat istoria universala. Din Europa s-au extins pe suprafete intinse ale globului „puterile“ si „supraputerile“ de altadata. Dupa al doilea razboi mondial, situatia continentului s-a schimbat radical. „Europa si-a construit sistemul intereselor sale mondiale pe un Pamant care din punct de vedere politic era gol. Acum ea se gaseste dintr-o data intre puteri de cel mai mare stil, in mijlocul unei politici mondiale care se masoara la noi repere. Doua sfere, doua dimensiuni, doua ritmuri se deplaseaza unul in directia celuilalt in mod primejdios – pentru Europa, desigur, primejdios – : tensiuni puternice si decizii prealabile ale unei istorii mondiale a viitorului au fost amestecate cu contradictiile europene neincetate, si acestea cu acelea, in mod acut.“ Noua situatie a Europei a pus la grea incercare intreaga ei traditie. Aceasta nu mai este valabila automat, intr-o noua situatie. Fara indoiala, se pot oricand invoca traditii si traditii. Se si face aceasta, de altfel, mai ales in perioadele de criza spirituala, cum este si cea actuala, in care apelul la o traditie este resimtit ca rezolvare de prima instanta, facila, a problemelor. Dar traditiile au o caracteristica absenta a simtului realitatii si, pe nesimtite, mai mult complica decat rezolva durabil problemele. Oricum, noua situatie a Europei reclama folosirea reflexiva a traditiei.

Folosirea reflexiva a traditiei este reclamata acum insa si de un alt fapt de mare pondere, pe care l-am numit dualitatea Europei: existenta sau, poate, chiar generarea de polaritati de exact ceea ce este mai specific culturii europene. Aceasta dualitate a dus Europa in criza chiar inainte ca la marginile ei sa apara supraputerile ce aveau sa o ia sub control. Intr-un anumit sens, chiar Europa a contribuit indirect la formarea si consacrarea pe arena mondiala a celor doua supraputeri ce au controlat scena epocii postbelice. Criza europeana a facut ca apropierea matura, responsabila in privinta consecintelor, a impunatoarei traditii europene sa nu mai poata fi directa, ci numai reflexiva. La drept vorbind, nu ne impiedica nimeni sa reluam bigotismul izolatelor comunitati ale evului mediu, sa restauram credintele premoderne in „misiunea“ conducatorilor, sa gandim ca acum doua secole „misiunea“ natiunilor, sa scindam din nou reflexivitatea si problemele de viata, ca in epocile de inflorire a filosofiilor interioritatii. Orice poate fi, in definitiv, reluat. Dar nu vom avea decat anumite si foarte nesigure rezultate, reluand nereflexiv anumite traditii, si nu vom avea decat o veche Europa, in cele din urma. 

Perspectiva observatorului coparticipant este banuita, pe buna dreptate, de subiectivitate. Nu se poate participa la interactiunile unei comunitati si obtine, in acelasi timp, o imagine a acelei comunitati care sa nu fie patata de subiectivitatea pusa in joc. Nu poti, altfel spus, concretizand, sa ai o imagine a culturii europene destul de obiectiva fiind european. Dar, impotriva impresiei cvasicurente, trebuie spus ca nici perspectiva observatorului extern nu este imuna la erori. Iau in considerare aici, spre ilustrare, o evaluare a Europei „din perspectiva lumii a treia“ ca un exemplu paradigmatic pentru multele analize ce opereaza dogmatic o deformare a specificului european si canta, cu totul necritic, melodia uzata a Europei decazute. Ea pleaca de la  o premisa inatacabila: Europa a produs stiinta moderna a naturii, care a sustinut o „dezvoltare tehnica“, ce a mers mana in mana cu o „civilizatie industriala“ si, mai ales, a oferit paradigma „rationalismului“ care o specifica. Rationalismul european ar suferi, in fond, de trei lacune, care sunt neaccidentale, necontextuale, structurale: el nu poate absorbi in determinatiile sale unicitatea individului; el nu poate prinde in determinatiile sale decat sistemul realitatii, si nu elementele acestuia; el nu poate oferi decat prognoze probabiliste.

Cel ce vrea sa-si formeze o imagine asupra culturii europene poate lua in considerare lucruri foarte diferite, dintr-o multime neobisnuit de intinsa, expresiva pentru complexitatea unica a acestei culturi. Analiza evocata considera abordarea sistematica, tehnica in fond, legata de industrialism si restrange specificul culturii europene la ea. Intrucat, in prealabil, analiza opereaza tacit o confruntare a individualizarii cu spiritualizarea individuala, ea nu mai poate sesiza ca exista un sens imanent rationalismului european si ca specificul culturii europene este mai cuprinzator. Sensul imanent rationalismul european este constituit la nivelul unui „prealabil“ al metodologiei sale, ce cuprinde optiuni pe harta nesfarsita a lumii rezemate pe optiuni privind sensul vietii umane pe

1. Badescu, Ilie, Globalizare, modernism, integrare, in Geopolitica integrarii europene, Ed. Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2002

2. Marga, Andrei, Filozofia unificarii europene, Ed. Apostrof, Cluj, 1995

3. Noica, Constantin, Morfologia culturii europene, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993

4. Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001

5. Soros, George, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iasi, 2002

6. Zorgbibe, Charles, Constructia europeana: trecut, prezent,viitor., Ed Trei, 2000

7 Vasile C. Nechita, Integrarea europeana, Ed. Desteptarea, Bacau, 1996, p. 55.

8. Octav Bibere, Uniunea Europeana intre real si virtual, Ed. All Educational, Bucuresti, 1999,