Secolul al XX-lea intre democratie si totalitarism - ideologii si practici politice in Europa

1. Victoria democratiei

"Democratia a trecut ultima si cea mai grea dintre probe si triumfa acum in intreaga lume", declara, la sfarsitul Primului Razboi Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanti ai liberalismului in Italia. Giolitti se insela, deoarece pe ruinele Imperiului Tarist aparuse deja, in octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar in deceniile urmatoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura in numeroase tari din Europa, Asia si America Latina. Partidele si regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului si democratiei intre 1917 si 1989, iar infruntarea dintre democratie si totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfarsitul Primului Razboi Mondial nu a reprezentat numai victoria militara a Statelor Unite ale Americii, Frantei si Angliei impotriva Germaniei si Austro-Ungariei, ci si o victorie a democratiei: marile imperii multinationale s-au destramat, monarhiile seculare rusa, ger­mana si austro-ungara au fost inlaturate. Anul 1918 reprezinta apogeul ideii nationale in Europa Centrala, locul imperiilor multinationale fiind luat de state nationale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sarbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda si statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentara, in cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal si reformele agrare consolideaza regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. In Anglia (1918) si in Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins si asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evolutiei regimurilor democratice din Europa. La incheierea Primului Razboi Mondial, regimurile democratice s-au instaurat in unele dintre statele nou constituite in centrul si estul Europei, asa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totusi, perioada interbelica a fost dominata de instituirea, inclusiv in noile state europene, a regimu­rilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separarii puterilor in stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, pluripartidism, s-au consolidat in tarile nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, si in cele mai multe state din vestul Europei. In timp, s-au manifestat diferente in abordarea problemelor economico-so­ciale, potrivit modelelor democratice consacrate.

In secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia statul cauta sa mentina controlul pentru solutionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totusi, democratiile parlamentare din statele invingatoare se conso­lideaza. In cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confrunta dupa razboi, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator in Anglia, Blocul National in Franta, Partidul Republican in S.U.A. Acestea au promovat o politica economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la inmultirea actiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A. republicanii promoveaza o politica izolationista in plan extern, protectionista (pe plan economic) si puritana cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic ramane cel prezidential, pute­rea presedintelui fiind controlata de un parlament bicameral. Dupa ce castigasera alegerile din 1912 si 1916, democratii se recunosc invinsi de republicani in 1920. Aceste partide vor domina scena politica pana la marea criza economica din 1929-1933. Alaturi de liberali si de conservatori, pe scena politica bri­tanica apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt castigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coalitie alcatuit din conservatori si liberali. Alegerile ulterioare au asigurat insa alternanta la putere. Viata politica a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasa: existenta unui mare numar de partide induce un anu­mit grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coalitii cu un contur politic nedefinit (Blocul National si Uniunea Nationala). Acestea au inclus forte politice eterogene, de la dreapta moderata la stanga moderata, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care incepusera sa-si faca simtita prezenta imediat dupa incheierea razboiului.

In Europa centrala si rasariteana prabusirea marilor imperii (german, austro-ungar si rus) a fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea in aceste state de rezolvarea a doua probleme cheie: cea agrara si cea constitutionala. Noile state introduc, intre 1919 - 1921, legi care, cu mici diferente, prevad desfiintarea marii proprietati in schimbul despagubirilor si redistribuirea pamantului catre tarani. In acelasi timp guvernele elaboreaza constitutii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducatorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respecta regulile constitutionale, regimul respectiv evolueaza in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, evolutia a fost spre autoritarism.

La scara globala, asigurarea pacii parea un fapt realizabil. Punand in opera principiile securitatii colective, pentru prima data in istoria umanitatii majoritatea statelor lumii erau reunite intr-o singura organizatie internationala, Liga Natiunilor (1920). Principalul tel al noii organizatii era asigurarea pacii si a securitatii internationale prin respectarea principiilor dreptului international si al tratatelor internationale. In pofida ezitarilor si a dificultatilor intampinate dupa cinci ani de razboi, democratia parea consoli­data. Oare asa sa fi fost?

Marea criza din 1929 -1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confrunta cu grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc, in altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instaleaza regimuri autoritare.

b) Liberalismul traditional si criza de dupa 1918. Sfarsitul crizelor politice si militare reprezentate de Primul Raz­boi Mondial nu a insemnat insa sfarsitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au intampinat reale dificultati de adaptare la provocarile lumii postbelice. Miscarile sociale, frustrarile create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative aparute in anii imediat urmatori incheierii razboiului puneau sub semnul intrebarii viabili­tatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor in Rusia - revolutia spartakista de la Berlin (1918-1919) si proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) - au fost cu greu solutionate. Europa si lumea intreaga erau amenintate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursa a viitoarelor crize politice au fost trata­tele de pace ce incheie Primul Razboi Mondial. In toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea fostilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomatiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarata unic vino­vat pentru declansarea razboiului si obligata nu numai sa plateasca uriase despagubiri de razboi si sa abandoneze orice pretentii colo­niale, dar si sa renunte complet la propria armata. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populatie, 48% din minereurile de fier, 15% din productia agricola si 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentata si de criza economica, de inflatia galopanta si de ocuparea de catre francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). In aceste conditii, tanara republica de la Weimar (1919) facea cu greu fata atat ofensivei extremei stangi, cat si celei drepte in curs de constituire. La randul ei, Italia era departe de a fi o sursa de stabilitate. In timp ce comunistii marcheaza pre­caritatea situatiei economice prin greve de proportii (1920), fortele ultranationaliste fasciste nu ezitau sa-si afiseze violent nemultumirea atat fata de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teri­toriile anterior promise, cat si fata de ascensiunea stangii.

Serioase probleme economice si sociale au existat insa si in statele invingatoare. Inflatia, cresterea lenta a salariilor, reconver­sia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revolutiei ruse (1917) devin tot mai activi in Europa de Vest, determinand, pe de o parte, scindarea partidelor social demo­crate si aparitia celor comuniste, iar pe de alta parte lovituri de forta de genul "revolutiei spartakiste". Liberalismul traditional parea sa nu gaseasca solutii pentru aceasta noua si complexa realitate economica, sociala si politica. Semnele declinului sau incep sa prinda tot mai evident contur in intreaga Europa. Demisia lui Lloyd George (1922), "topirea" liberalilor in diverse­le grupari de forte care aveau sa conduca Germania, Italia sau Franta, ponderea tot mai mare pe care o au in viata politica par­tidele populare, cele socialiste, comuniste sau nationaliste sunt numai cateva dintre argumentele care pot fi aduse in acest sens. Desi situatia liberalilor romani era mai buna, acestia reusind sa-si impuna programul politic, concurenta partidelor aparute dupa raz­boi era tot mai acerba.

Boom-ul economic american al anilor '20 si cei cativa ani de crestere economica, de atenuare a problemelor sociale si de crestere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) pareau sa readuca increderea in solutiile oferite de liberalismul traditional. Declansata chiar in patria "laissez-faire-ului", marea criza economica a anilor 1929-1933 avea sa dea acestuia lovitura de gratie.

2. Ideologii si practici totalitare

a) Idei si regimuri totalitare Scaderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reactiile fata de modul cum s-au pus bazele pacii au condus la aparitia unor miscari extremiste si la instaurarea, in multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In acest context isi fac aparitia ideologiile extremiste: fascista, nazista si comunista. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trasaturi co­mune: existenta partidului unic si a unui dictator in fruntea statului, incal­carea de catre regim a drepturilor omului, lichidarea oricarei forme de opozitie, supravegherea populatiei de catre politia politica, cenzura presei etc.

Cele doua razboaie mondiale au stat la originea aparitiei si proliferarii mis­carilor si regimurilor totalitare. Dupa 1918, au aparut miscari politice fasciste mai intai in tarile invinse in Primul Razboi Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemultumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale si politice obtinute in urma conflictului. Partide cu caracter fascist au aparut si in Romania (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franta. Toate aceste miscari afisau un nationalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul National-Socialist in Germania, Partidul Apararii Rasei in Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail in Romania - erau antisemite. Partidele fasciste intrebuintau in mod obisnuit violenta in spatiul public, iar unele aveau si o componenta paramilitara. Violentele de strada si asasinatul politic au fost practicate de toate miscarile fasciste. In unele tari, partidele fasciste au ajuns la putere intre cele doua razboaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar in altele, precum Slovacia, Romania sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere in ajunul sau in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

Referat: O contra-teologie imperiala Eseu: Reforma religioasa si Martin Luther - cauzele reformei

Dupa cucerirea puterii in Rusia de catre bolsevici in 1917, au aparut numeroase partide comuniste pe toate continentele, insa pana in 1945 doar in doua tari - Uniunea Sovietica si Mongolia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelica formau o organi­zatie politica bine integrata - Internationala Comunista - coordonata din capi­tala sovietica. Asa se explica faptul ca partidele comuniste au jucat in tarile lor rolul de instrumente de subversiune politica si de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Daca principalele regimuri fasciste - cel italian si cel german - au fost invinse in al Doilea Razboi Mondial si s-au prabusit, victoria obtinuta cu acest prilej de Uniunea Sovietica si ocuparea de catre armatele acesteia a celei mai mari parti a Europei centrale si de rasarit au dus la instalarea, intre 1944 si 1948, prin lovituri de forta si prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comu­niste in Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria si in estul Germaniei. Dupa 1944, comunistii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, si in alte tari: lugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a aparut in Italia, dupa incheierea Primului Razboi Mondial, in conditiile crizei profunde pe care o traversa aceasta tara. Miscarea fascista era sustinuta atat de populatia debusolata de razboi si de saracie, cat si de multi industriasi si bancheri, care sperau ca noua formatiune politica sa reprezinte o contra­pondere eficienta la ideile comuniste. Fascismul a imbracat forma corporatista. Acesta preconiza o societate organizata in grupuri profesionale, numite corporatii. Pe plan politic corporatismul urmarea inlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegatiilor corporatiilor, noua organizare urmand, in conceptia initiatorilor ei, sa asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fascistii au pus mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei nationale". Ei considerau ca statul natiune avea viata sa proprie, diferita de vietile fiintelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat in Italia de Benito Mussolini. Deceptionata in privinta ambitiilor sale teritoriale, zguduita de ample miscari sociale, provocate si sustinute de stanga socialista, care ameninta cu instaurarea dictaturii proletariatului, democratia liberala italiana a devenit incapabila sa rezolve problemele tarii. In fata acestor primejdii fascismul a aparut ca singurul capabil sa apare ordinea in stat.

Fascistii organizeaza "marsul asupra Romei" (1922) determinandu-l pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburari sociale, sa demita guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O luna mai tarziu Parlamentul ii acorda puteri depline, iar in urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar fascista, asigurandu-i lui Mussolini toate parghiile puterii. Mussolini a organizat statul dupa principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusa la tacere, libertatea presei a fost suprimata, activitatea partidelor politice a fost interzisa, Partidul National Fascist devenind formatiune politica unica. Adversarii politici ai regimului au avut de infruntat represiunea militiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului special infiintat in 1925, care stabilea ani grei de inchisoare impotriva adversarilor politici. Regimul fascist era sustinut de si de organizatiile paramilitare Camasile negre si Ballila. Propaganda fascista sustinea ca a luat nastere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar in care nu primau interesele individului, ci ale "corporatiei" din care acesta facea parte. Pentru atragerea maselor "il Duce" a impus adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de sustinere populara: a incercat sa controleze marele capital, sa stavileasca abuzurile si coruptia, a luat masuri impotriva Mafiei. Printr-o propaganda abila fascistii au urmarit sa redestepte in sufletul italienilor mandria de a fi demni urmasi ai Romei. Indoctrinarea cetatenilor se facea prin propaganda si prin diferite organizatii fasciste (populatia matura, prin Dopolavoro, copiii si tinerii, prin Avanguardisti si Ballila). Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat scaderea popularitatii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost inlaturat de la putere in iulie 1943.

c) Nazismul (national-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea "Mein Kampf" (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat nationalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul. Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese invinsa in primul razboi mondial s-a considerat umilita prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei nationale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democratiei parlamentare. Singura solutie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care sa supuna natiunea in numele binelui general. El urmarea crearea unui imperiu (Reich) care sa-i cuprinda pe toti germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spatiu vital" pentru rasa ariana, considerata superioara si sustinea nece­sitatea cuceririi acestuia prin razboi. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a facut din rasism si in special din antisemitism, o componenta esentiala a programului sau. Evreii erau gasiti vinovati de toate relele societatii germane si de aceea nazistii sustineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de catre nazisti are loc in ianuarie 1933 cand, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, presedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducatorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Avand majoritatea in Parlament (Reichstag), Hitler a obtinut puteri dictatoriale, in martie 1933, devenind ulterior Führer (conducator). Acest fapt semnifica sfarsitul republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele masuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia Partidului National Socialist, miscarea sindicala a fost distrusa, au fost eliminati adversarii din propriul partid. In anul 1934, dupa moartea presedintelui Hindenburg, a preluat si atributiile acestuia proclamandu-se "Führer".

De la inceput evreii au fost tinta predilecta a persecutiilor naziste. Pana la sfarsitul anului 1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile in cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovati s-au inmultit, asa cum s-a intamplat in 9/10 noiembrie 1938, cand multi au fost ucisi, in Noaptea de cristal. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotarat sa aplice solutia finala impotriva evreilor. Astfel a inceput drama Holocaustului ("Shoah"), pana in anul 1945, fiind ucisi aproximativ 6 milioane de evrei, proveniti atat din Germania, cat si din tarile ocupate de armatele hitleriste, in lagare de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Toti germanii au fost inregimentati in organizatii controlate de Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a inlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurata, iar propa­ganda regimului prin publicatii, radio, cinematografe s-a intensificat. Temuta politie politica a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui devotament fanatic fata de regim si inregimentat in organizatii precum "Tineretul Hitlerist". Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusa persecutiilor din cauza valorilor promovate de crestinism - iubire si respect fata de aproapele tau - care constituiau contrariul valorilor promovate de national socialisti.

d) Comunismul isi are originea in operele lui Marx care a fundamentat teoria "luptei de clasa ". El sustinea ca societatea comunista se va edifica mai intai in tarile dezvoltate in care proletariatul va prelua pe cale revolutionara puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxista, sustinand ca revolutia proletara poate sa iasa victorioasa si intr-un stat mai putin dezvoltat cum era Rusia.

In conceptia lui Lenin comunistii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati fara clase, in care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument al "dictaturii" proletariatului, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei muncitoare.

In luna februarie a anului 1917, Rusia era afectata de saracia generalizata si de infrangerile de pe front. In aceste conditii, a izbucnit, la Petrograd, revolutia condusa de Partidul Constitutional Democrat (al burgheziei liberale) si de mensevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, tarul a abdicat. Ulterior, condusi de Vladimir Ilici Lenin, bolsevicii au declansat actiunile in forta pentru preluarea puterii, realizata prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumita Revolutia din Octombrie, aceasta este considerata actul de nastere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolsevici au fost: nationalizarea fabricilor si bancilor, nationalizarea pamantului, proclamarea dreptului la autodeterminare a natiunilor. Statul si-a impus controlul in economie, proprietatea privata fiind inlocuita cu cea de stat sau colectiva. Intre anii 1918-1921 s-a desfasurat un razboi civil intre partizanii vechiului regim (albii) si sustinatorii bolsevicilor (rosii). Mai multe state europene au intervenit militar impotriva Rusiei Sovietice. Bolsevicii au dezlantuit teroarea: au infiintat politia secreta (cunoscuta cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, taranilor le-a fost rechizitionata recolta, a fost decretata munca obligatorie, a fost infiintata Armata Rosie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa interventia straina. In Rusia, apoi in Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietica, Ucraina, Bielorusia si Transcaucazia in anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform conceptiei lui Lenin, expuse in Tezele din Aprilie 1917.

Orice forma de opozitie a fost desfiintata, fiind interzisa functionarea tuturor partidelor, in afara celui comunist (bolsevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizata si planificata rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivi­zarea fortata a agriculturii (careia i-au cazut victime milioane de tarani ce nu vroiau sa-si cedeze pamanturile in gospodariile colective sau de stat), in paralel cu industrializarea fortata si planificarea productiei prin planu­rile cincinale. Economia URSS a inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slavirii lui Stalin, intr-un cult al personalitatii de proportii nemaiintalnite, In acelasi timp, cultul personalitatii lui Stalin a capatat proportii fara precedent, presa era cenzurata sever, intreaga creatie culturala fiind pusa in slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si ale dictatorului.. Opozantii politici fie au fost executati, fie li s-au inscenat procese in urma carora au fost trimisi la inchisoare sau in lagarele de munca fortata din tara, care formau Gulagul, si unde au murit milioane de oameni. Marii Terori, desfasurate la ordinul lui Stalin intre anii 1936 si 1939, i-au cazut victime oameni din randul tuturor cate­goriilor sociale si profesionale, inclusiv din randurile armatei.

Dupa moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvaluit, in 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin si a con­damnat cultul personalitatii acestuia, fara ca esenta regi­mului sa fie modificata. Desi au aplicat modelul sovietic, regimurile comu­niste europene au avut si trasaturi specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economica in Iugoslavia, pastrarea proprietatilor asupra paman­tului in Polonia, nationalismul si interzicerea vietii religioase in Albania etc. Totusi, dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial. dar in ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prabusit iar statele respective au optat pentru democratie. Abia dupa anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al parti­dului, a initiat politica perestroika si glasnost (reconstructie si deschidere), prin care a incercat reformarea partidului si statului sovietic.

e) Asemanari si deosebiri intre ideologiile totalitare. Cu toate ca practicile politice ale fascistilor si comunistilor erau asema­natoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esentiale ale parti­delor fasciste. Pe de alta parte, in sangeroasa confruntare a Razboiului Civil din Spania (1936-1939) si mai ales dupa esecul aliantei dintre URSS si Germania hitlerista din 1939-1941, partidele comuniste au reusit sa confiste tema luptei antifasciste.

De fapt, insa, ideologiile totalitare resping prin­cipiile fundamentale ale Declaratiei de Independenta (1776) sau ale Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului (1789), propunandu-si distrugerea democratiei si nu perfectionarea acesteia. Atat declinul statului si al economiei, cat si crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale si ale democratiei, iar pluralismul politic era privit ca sursa a divizarii natiunii. Ele au fost adversare declarate ale democratiei si pluralismului, ale drepturilor si libertatilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi si libertati, au lichidat orice forma de opozitie, instituind dominatia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceausescu), au terorizat, inchis si exterminat adversarii politici, reali sau potentiali. Desi apartinea hitleris­mului german, sloganul "Un popor, un Stat, un Conducator" este valabil, sub o forma sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atat regimurile comuniste, cat si cele fasciste au creat sau per­fectionat instrumente de represiune, de manipulare si control al societatii - politie politica (Ceka/ NKVD/ KGB in Uniunea Sovietica, Gestapo in Germania nazista, Securitatea in Romania comunista), propaganda de stat, organizatii oficiale de masa pentru inregimentarea si indoctrinarea politica a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor si intelectualilor. Adversitatea organica fata de valorile democratiei a fost impinsa pana la arderea in piata publica a cartilor evreilor si ale oricaror adversari politici. De aici si pana la arderea oamenilor insisi nu a fost decat un pas.

Daca regimurile extremiste au avut trasaturi comune, indiferent daca vorbim de stanga bolsevica sau de dreapta national-socialista, acestea au cunoscut si elemente specifice. Astfel, stalinis­mul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe prin­cipiile fundamentale ale marxism-leninismului, tinta sa finala fiind construirea societatii comuniste, etapa in care atat statul, cat si clasele sociale urmau sa dispara. Acesta trebuia sa fie rezultatul luptei de clasa, care pe plan extern imbraca forma internationalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau incurajati sa lupte impotriva statului capitalist si a tuturor inamicilor poporului. In cazul german, in schimb, conceptul in jurul caruia gravita in­treaga sa ratiune de a fi era rasa superioara. Pentru nazisti, poporul german se identifica cu o astfel de rasa superioara, cea ariana. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decat un instrument capabil sa apere aceasta comunitate rasiala de elementele impure si decadente, precum evreii, tiganii sau slavii, si sa asigure arienilor spatiul vital necesar propriei dezvoltari. Si cum acest spatiu era mult extins in raport cu granitele statului german, razboiul a devenit prin­cipalul instrument menit sa impuna ideologia nazista.

In fata acestor evolutii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat in timp. Dupa preluarea puterii de catre bolsevici in Rusia, o serie de state occidentale (Franta, Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au inter­venit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin sustinerea opozitiei armate, impotriva noului regim de la Moscova. Implicarea in razboiul civil din Rusia era justificata de diferentele ideologice, de incercarea de "export al revolutiei" (pro­movat de Trotki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei si aparitia unor "republici ale sfaturilor" (bolsevice) in Ungaria si Germania -, dar si de resenti­mentele fata de iesirea din razboi din 1917. Aceasta explica de ce anticomu­nismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la incercarea Angliei si Frantei de a ajunge la o intelegere cu Germania si Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemultumirea Statelor Unite ale Americii fata de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenta acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu inseamna ca nu au existat eforturi constante de limitare a influentei regimurilor totalitare. O serie de tratate si aliante internationale, cum ar fi Mica Intelegere si Antanta Balcanica sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militara si diplomatica a unor state revizioniste (in primul rand Germania, dar si Ungaria si Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Natiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea razboiul ca instrument al relatiilor internationale. Cu toate acestea, Liga Natiunilor nu avea mijloace de a-si impune punctul de vedere sau de a face respectate "recomandarile" adunarii - este cazul esecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neinterventie in Razboiul Civil din Spania dintre republicani si trupele generalului Franco.

3. Statele democratice si politica de stavilire a comunismului in epoca postbelica

a) Divizarea Europei. Nici sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial nu a reusit sa transeze competitia dintre democratie si totalitarism. Prin infran­gerea Germaniei, Italiei si Japoniei au fost eliminati factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost atins insa printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducatorii statelor democratice ale lumii l-au facut cu URSS. Odata indepartat pericolul comun, aceasta alianta de con­junctura s-a dizolvat si a facut ca razboiul "cald" sa fie inlocuit cu cel "rece". Statele lumii s-au regrupat, de aceasta data pe criterii politice, lumea evoluand pentru alte zeci de ani in logica noului tip de conflict. Desi fusesera aliate cu Uniunea Sovietica impotriva regimurilor fasciste, democratiile occidentale au sfarsit prin a intelege pericolul pe care il reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea si reconstructia democratica a Europei. Cu toate ca nu au putut sa impiedice instau­rarea de catre sovietici a regimurilor comuniste in Europa de Est, Statele Unite ale Americii au initiat, in 1947, politica de containment (stavilire) a expansiunii comunismului in Europa de Vest si in restul lumii. Aceasta politica, conceputa de diplomatul american George F. Kennan si initiata de presedintele Harry Truman, a reprezentat prima reactie a "lumii libere" in fata totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de catre SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economica a tarilor europene ruinate de razboi. Numai tarile din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis tarilor pe care le ocupa militar sa accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei aliante militare defensive - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) - menit sa riposteze oricarui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, razboaiele purtate de Statele Unite ale Americii si aliatii lor in Coreea (1950-1953) si in Vietnam (1961-1975) au reprezentat actiuni semnificative de stavilire a expansiunii comuniste, chiar daca numai razboiul din Coreea a fost incununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varsovia (mai 1955), alianta militara a statelor comuniste indreptata impotriva NATO, se nastea o lume bipolara, construita in jurul principalelor centre de putere economica si militara ale vremii, dar si in raport cu doua viziuni politice divergente. De aceasta data, actorii scenei internationale nu mai erau statele nationale, ci blocurile politico-militare constituite in jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) si al URSS (Trata­tul de la Varsovia). In pofida principiului coexistentei pasnice, tensiunea politica din­tre cele doua modele de dezvoltare s-a concretizat intr-o pericu­loasa cursa a inarmarilor, dar si in conflicte locale deschise, pre­cum razboaiele din Coreea si din Vietnam sau "criza rachetelor" din Cuba. Diferenta dintre cele doua blocuri era imensa: daca in primul caz era vorba despre o alianta naturala a statelor democratice sustinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit in primul rand ca urmare a amenintarii "Armatei Rosii".

b) Evolutia postbelica a democratiilor occidentale. Prima grupare, cea a democratiilor occidentale, a continuat sa-si fundamenteze demersul politic, constructia economica si sociala pe principiile democratiei plura­liste. Locul liberalismului in declin a fost repede ocupat de ideologi­ile populare si democrat-crestine. Dar democratia occidentala a per­mis si dezvoltarea partidelor social-democrate si socialiste (Germania, Franta) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au aparut si s-au dezvoltat miscari si partide ecologiste sau puternice organizatii ale societatii civile. Fara sa fi putut evita excese de genul "doctrinei McCarthy" in cercetarea activitatilor antiamericane, lumea occidentala a reusit sa asigure pluralismul politic si dreptul suveran al fiecarui cetatean de a-si exprima propria optiune politica.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiti sa traiasca in doua state separate. In zona de ocupatie militara occidentala, s-a constituit un stat democratic, avand ca forma de guvernamant republica federala, care a devenit apoi membru NATO si al Comunitatii Economice Europene (Republica Federala Germana). In actiunile de reconstructie si de consolidare a democratiei in statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare crestin-democrata. Un rol insemnat in istoria germana l-a avut cancelarul crestin-democrat Helmuth Kohl, in timpul caruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franta a avut intre anii 1918 si 1940 un regim democratic republican, caracterizat insa prin instabilitate guvernamentala. Dupa al Doilea Razboi Mondial, a fost adoptata o noua Constitutie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, presedinte al tarii din 1959, a sustinut ideea consolidarii puterii sefului statului. Reforma constitutionala din anul 1962 a stabilit ca presedintele Frantei sa fie ales de cetateni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca pana atunci. Franta a inregistrat progrese economice importante, dar pro­blemele sociale s-au mentinut. Datorita flexibilitatii arti­colelor Constitutiei, in Franta a fost posibila si coabitarea la putere a unui presedinte si a unui prim-ministru de orientari diferite. Astfel s-a intam­plat, de exemplu, in anul 1986, cand presedintele Mitterand era de orien­tare politica de stanga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. In Marea Britanie, prim-ministrul, sef al majoritatii parlamentare, are un rol insemnat, isi alege ministrii si are puteri executive extinse. Cele mai puternice formatiuni politice au fost, dupa 1918, Partidul Conservator si Partidul Laburist. In prima jumatate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial (1940-1945), apoi, dupa razboi, intre 1951-1955. In perioada postbelica, alt prim-ministru con­servator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin actiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor intreprinderi si servicii de stat, cat si prin cele care au vizat cresterea prestigiului extern al tarii.

c) Evolutia postbelica a regimurilor comuniste. De cealalta parte se afla blocul comunist al "democratiilor popu­lare", reunind URSS, jumatatea estica a Europei, China si alte cateva state din Asia si din Africa. Instaurarea comunismului in jumatatea rasariteana a Europei a dus la o divizare fara precedent a continentului nostru - politica, economica si culturala. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei si Republicii Democrate Ger­mane, care alcatuiau limita de vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o bariera continua de mii de kilometri de sarma ghimpata, presarata cu posturi de observatie si menita sa impiedice fuga in Germania de Vest sau in Austria a cetatenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere - care a devenit si un simbol al divizarii Europei - l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat in august 1961 de catre auto­ritatile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a impiedica fuga in Berlinul Occidental - care nu facea parte din Republica Democrata Germana - a cetatenilor est-germani. In ajunul ridicarii acestui "zid al rusinii", pana la 12.500 de cetateni est-germani se refugiau saptamanal in Berlinul Occidental - enclava capitalista si democratica pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat sa fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singura ideologie, cea marxist-leni­nista. Modelul politico-economico-social  propus era unul hipercentralizat, puterea politica si economica fiind atent controlate de partidul-stat si de nomenclatura aferenta. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii si industrializarea fortata, ambele rea­lizate pe fondul desfiintarii cvasitotale a proprietatii private si a eliminarii fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, incepand din 1953. Puternice miscari antisovietice, inabusite in cele din urma, au avut loc in mai multe tari comuniste: Republica Democrata Germana (1953), Polonia (1956) si Ungaria (1956). In aceasta din urma tara, revolutia anticomunista a fost inabusita in sange de trupele sovietice. In Romania, principala forma de rezistenta anticomunista a fost rezistenta din munti, la care au participat tarani, fosti ofiteri, studenti si chiar elevi; aceste miscari de rezistenta armata au fost lichidate oficial abia in 1961. In 1968, miscarea de reformare a sistemului comunist, initiata in Cehoslovacia, a fost inabusita de armata sovietica si de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria si Bulgaria. Romania, desi stat comunist, nu a participat la aceasta interventie militara.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos in evidenta falimentul economic al sistemului comunist, incapabil sa satisfaca nevoile de baza ale populatiei, precum si sa renunte la reprimarea oricarei forme de contestare politica. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale si forta de atractie a libertatilor cetatenesti si a democratiei din Europa de Vest si Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste in ochii propriilor cetateni. Acest lucru a favo­rizat aparitia unor miscari de disidenta in tari ca Polonia si Cehoslovacia - unde opozantii regimurilor comuniste si militantii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) si Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supusi persecutiilor politice de catre autoritati, devenind simboluri interna­tionale ale rezistentei anticomuniste.

Aventura militara a URSS in Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut invinge rezistenta mujahedinilor, sprijiniti de SUA, precum si revolta muncitorilor polonezi si crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat inceputul sfarsitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului intreprinse in URSS de catre Mihail Gorbaciov nu au facut decat sa accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanti ai elitelor comuniste au devenit constienti de caracterul ine­vitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunista si URSS o insuflasera timp de zeci de ani cetatenilor din statele Europei de Est a inceput sa se risipeasca. In unele tari, ca Polonia si Ungaria, a inceput in 1989 un proces de negociere intre fortele de opozitie recent recunoscute si partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic si tranzitia spre democratie. In altele, precum Cehoslovacia si Germania de Est, inlaturarea liderilor comunisti opusi oricarei reforme s-a petrecut in urma unor mari manifestatii de strada, care au avut loc in toamna anului 1989. Singura tara in care sfarsitul regi­mului comunist, in decembrie 1989, a dus la varsare de sange a fost Romania. Caderea regimurilor comuniste din Europa de Est in cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfarsitul URSS. Incapabila sa se mai opuna revendicarilor democratice si nationale ale popoarelor pe care le indusese cu forta intre granitele sale, Uniunea Sovietica, devenita o fictiune politica, s-a dizolvat oficial in decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate functiile pe care le detinea.