Tratatul de la Nisa - importanta sa pentru reforma Uniunii

Tratatul de la Nisa (2001). Importanta sa pentru reforma Uniunii din perspectiva largirii spre Europa Centrala si de Est.

Functionarea institutiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la evolutiile si realitatile cu care se confrunta constructia comunitara.

Inainte de a se lansa un nou val de largire a UE fara precedent era necesar ca liderii europeni sa defineasca proiectul politic care sa permita noului ansamblu sa functioneze.

Conferinta Interguvernamentala care a pregatit Tratatul de la Amsterdam a esuat partial in incercarea de a face si o reforma de substanta a institutiilor UE, fara de care extinderea prin aderarea altor state ar fi dus la blocajul procesului decizional, la nivel comunitar.

Cei 15 s-au angajat, in decembrie 1999, in cadrul Summit-ului de la Helsinki, sa ajunga cu prilejul reuniunii de la Nisa la o reforma a institutiilor UE pentru a fi pregatiti sa primeasca primele tari candidate in Uniune. Mai mult, Comisia Europeana a aprobat, la data de 1 martie 2000, si un proiect ambitios privind reforma administratiei sale, pe care dorea sa o transforme intr-un model de eficienta si transparenta. Acest proiect a fost prezentat sub forma unei Carti Albe, la Bruxelles, in fata Parlamentului European, de catre presedintele de atunci al Comisiei, Romano Prodi.

Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu care sistemul comunitar se confrunta de multa vreme: reforma institutionala si a procesului decizional, drepturile omului, politica de aparare. De rezolvarea acestor probleme depindea ca edificiul european sa raspunda asteptarilor cetatenilor pe care ii reprezinta - cei de care Uniunea Europeana doreste sa se afle cat mai aproape.

Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar si anume acela de a pregati si reforma structura Uniunii Europene pentru o noua extindere.

Deciziile finale de la Nisa reflecta intr-un mod corespunzator cerintele cu privire la :

Reprezentarea fiecarui stat membru printr-un comisar in cadrul Comisiei Europene;

Determinarea numarului de voturi in Consiliu prin reflectarea criteriului demografic;

Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un numar de noi domenii in care se apreciaza ca actiunea la nivel comunitar este mai rationala si mai eficienta decat la nivel national.

Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre, care va decide liniile politicii europene. Calendarul primirii in UE de noi membri depinde de ritmul in care se va desfasura reforma institutiilor Uniunii Europene. Germania va fi prima tara care va asigura conducerea acestui directorat.

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, ale carui baze s-au formulat in cadrul Consiliului European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante referitoare la:

Renuntarea la dreptul de veto referitor la voturile exprimate de Consiliul de Ministri;

Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care sa permita corespondenta intre numarul de voturi si dimensiunea statelor;

Reforma Comisiei Europene;

Flexibilizarea sistemului cooperarilor consolidate.

Tratatul avea misiunea de a incorpora in continutul sau cele patru tratate anterioare ale Uniunii si va include referiri clare la modalitatile in care va fi exercitata puterea si la ce nivel (comunitar, national, regional), cum pot diferite instante legislative sau administrative sa coopereze mai eficient etc. Tratatul cuprinde in continutul sau si Carta Drepturilor Fundamentale.

Acordul la care s-a ajuns confirma hotararea celor 15 de a pregati institutiile europene pentru a face fata unei Uniuni cu 27 de membri. Cu acest acord, Conferinta Interguvernamentala de la Nisa se evidentiaza nu doar prin insemnatatea deciziilor, dar si prin amploarea si complexitatea discutiilor.

Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reforma a institutiilor europene, necesara evitarii unei blocari a institutiilor - Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Parlamentul European.

Cea mai importanta realizare este repartizarea voturilor in cadrul institutiilor Uniunii. Cele mai avantajate au fost tarile candidate, care si-au vazut numele trecut alaturi de tarile membre, ceea ce reprezinta un angajament al acestora fata de primirea lor in structurile comunitare.

Conform analistilor politici, marele invingator la Nisa a fost Germania, din randul tarilor membre, si Polonia - dintre candidate. Lupta dintre Germania si Franta s-a incheiat cu acceptul ca Franta sa-si mentina actuala paritate de voturi in Consiliul de Ministri, Germania primind, in schimb, recunoasterea importantei din punct de vedere demografic si, prin aceasta, implicit, recunoasterea ca este uriasul Europei cu cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se rasfrange in mod direct asupra numarului de deputati in Parlamentul European, dar si asupra ponderii voturilor. Potrivit Tratatului de la Nisa, majoritatea de care va fi nevoie in Consiliile de Ministri pentru adoptarea unor decizii va trebui sa corespunda unui procent de 62 % din numarul de locuitori ai celor 27 de membre ale UE, proportie dificil de atins fara cele 17 % cat revin Germaniei. Pe de alta parte, avand o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat, Germania sa se alieze cu doua-trei tari "mari" pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea observatorilor au apreciat ca Tratatul de la Nisa favorizeaza statele mari ale UE:

Dintre tarile candidate, cea mai avantajata a fost Polonia, careia i s-au repartizat 27 de voturi, la fel cat a primit Spania, situand-o printre primele sase tari ale Europei. Si celelalte tari candidate au fost multumite, intrucat s-a precizat de cate voturi vor dispune, fiecare, in Consiliul de Ministri, de faptul ca vor avea cate un comisar in Comisia Europeana, precum si numarul de fotolii din Parlamentul European.

Tratatul de la Nisa a intrat in vigoare la 1 februarie 2003