Structura de stat: Statul unitar, uniunea incorporata

FORMA DE STAT. STRUCTURA DE STAT. FORMA DE GUVERNAMANT. REGIMUL POLITIC

Conceptul de forma de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprima modul de constituire si exercitare a puterii, de organizare si conducere a societatii prin stat. Forma statului exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut.

In doctrina constitutionala, forma de stat este analizata sub trei aspecte: a) structura de stat; b) forma de guvernamant si c) regimul politic. Aceste trei criterii sunt modul de organizare si exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului; organismul investit cu prerogativele de sef al statului; metodele de guvernare. In functie de aceste trei criterii, statul capata o anumita forma: stat unitar/stat federal; monarhie/republica; va avea un regim politic democratic/autocratic sau autoritar.

Orice stat, ca entitate suverana, detine prerogativa (in virtutea suveranitatii sale), sa decida, in mod liber si in conformitate cu prevederile constitutionale, ce forma de guvernamant, de structura ori regim politic sa adopte. Optiunea pentru o anumita forma de stat este o optiune politica.

Statul ca fenomen politic ori social ramane neschimbat, oricare i-ar fi forma, in cele trei aspecte ale acesteia, din punct de vedere al elementelor sale constitutive, al trasaturilor sale caracteristice. Chiar daca statele au forme de stat diferite (au structuri de stat, forme de guvernamant si regimuri politice diferite), caracteristicile lor esentiale - cele care definesc trasaturile statale raman aceleasi: statele Franta, Austria, Statele Unite ale Americii, Republica Federala Germania, Cuba, Romania, Republica Populara Chineza, Irak, Marea Britanie, prezinta aceleasi caracteristici principale definitorii ale fenomenului statal. Aceste state sunt subiecte de drept in raporturile de drept constitutional, de drept international etc., sunt egale intre ele din punct de vedere juridic s.a.m. d.

Structura de stat

Prin structura de stat se intelege, din punct de vedere conceptual, modul de organizare a puterii in raport cu teritoriul statului. Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi impartite in doua categorii: a) state unitare si b) state compuse.

a)   Statul unitar

Statul unitar prezinta urmatoarele caracteristici principale:

este format dintr-un ansamblu unic de organisme prin care exercita puterea politica la nivel central si local;

activitatea de guvernare se difuzeaza de la centru pe cale ierarhica;

exista o singura ordine juridica, intemeiata pe o constitutie unica;

populatia are o singura cetatenie.

Chiar daca statul este unitar, teritoriul sau poate fi impartit in unitati administrativ - teritoriale, subdiviziunile acestea avand un caracter administrativ si nu constituie state in interiorul statului.

Structura unitara a statului este conceputa pe principiul centralizarii, presupunand un ansamblu unic de institutii si puterea de control a autoritatilor publice centrale asupra autoritatilor locale. Aceasta inseamna ca statul unitar are o singura constitutie si o legislatie uniforma, o singura organizare administrativ-teritoriala, un singur Parlament, un singur sef de stat si un Guvern unic, un singur sistem de organizare judecatoreasca a caror competenta se extinde pe intreg teritoriu. Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o converteste in decizii obligatorii pentru intreaga populatie si pentru intregul teritoriu al statului.

In statul modern, intemeiat pe principiile statului de drept, centralizarea joaca un rol asemanator cu cel din monarhiile absolute, dar cu mijloace si obiective diferite. Aparatul statal centralizat reprezinta intreaga natiune si serveste interesele generale ale acesteia. Centralizarea puterii si distribuirea ei de catre un centru unic de decizie nu se mai fac in beneficiul unei singure persoane, ci a intregului popor.

Conducerea centralizata prezinta avantajul ca actele Parlamentului si ale Guvernului ar fi aplicate unitar pe intreg teritoriul statului si presupune dreptul de control al centrului asupra modului in care ii sunt respectate deciziile si posibilitatea de corectie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autoritatilor centrale.

O structura statala unitara conceputa pe metode stricte de centralizare nu poate fi pusa in aplicare in conditiile statului modern, deoarece orice structura unitara rigida, supercentralizata, presupune lipsa unei verigi intermediare, partial autonome, intre puterea centrala si destinatarii deciziilor luate de guvernanti. In nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului sa se poata ocupa personal si nemijlocit de solutionarea tuturor problemelor guvernarii, aparute pe intregul teritoriu al statului.

Activitatea judecatoreasca se desfasoara intr-un sistem unic cu ramificatii pe intreaga cuprindere a statului. Numai activitatea legislativa se desfasoara la centru de catre agenti, fie reprezentanti ai natiunii, fie ai colectivitatilor locale.

Din punct de vedere politic nu ar fi dezirabil sa se incredinteze atributele guvernarii unui singur centru de decizie, deoarece acesta ar putea nesocoti interesele locale sau s-ar putea sa nu le cunoasca.

O putere centralizata presupune concentrarea acesteia de catre un unic centru de putere - institutiile de guvernare - in special de catre puterea executiva, dar concentrarea puterii si exercitarea ei in mod centralizat nu sunt posibile. Astfel se recurge la deconcentrarea puterii, care consta in diminuarea puterii centrale prin acordarea unor autoritati publice locale, ai caror titulari sunt numiti de puterea centrala, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Prin deconcentrare puterea centrala renunta la o parte din prerogativele sale, pe care le distribuie autoritatilor locale, astfel ca repartizarea puterii de decizie a Guvernului se face in favoarea agentilor locali (prefecti), care sunt repartizati/numiti de guvern. Prefectii sunt reprezentantii guvernului insarcinati sa transmita si sa ia toate masurile pentru respectarea ordinelor Guvernului si in anumite limite sa decida in calitate de imputerniciti ai Guvernului.

Autoritatile centrale exercita un control ierarhic asupra agentilor locali deconcentrati avand dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Acestea pot sa emita ordine, instructiuni obligatorii pentru autoritatile ierarhic inferioare. Controlul ierarhic trebuie sa fie prevazut expres de lege fiind o consecinta fireasca a centralizarii.

Avantajul deconcentrarii consta in faptul ca agentii locali desemnati de Guvern cunosc mai bine realitatile politice, economice si sociale la nivel local si avand resurse proprii pot lua decizii operative si eficiente.

Descentralizarea este o alternativa la centralizarea excesiva si consta in posibilitatea autoritatilor locale - recunoscuta de puterea centrala - de a adopta anumite acte sau decizii, fara a se consulta in prealabil cu centrul, sau fara a cere aprobarea acestuia. Prin descentralizare sunt scoase din competenta puterii si autoritatii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitate care sunt transferate in sarcina unor autoritati ale administratiei publice locale. Autoritatile administratiei publice locale sunt organisme alese, beneficiaza de anumita independenta fata de puterea centrala si actioneaza in mod autonom, au patrimoniu propriu si organizare interna de sine statatoare.

La fel ca si centralizarea, descentralizarea este o metoda de organizare si conducere statala. Practica a demonstrat ca o centralizare excesiva si, respectiv, o descentralizare absoluta afecteaza deopotriva si profund substanta actului de conducere statala. Descentralizarea are la baza principiul potrivit caruia cei guvernati isi cunosc mai bine interesele decat guvernantul central si pot gestiona cu mai multa eficienta resursele alocate. Conform doctrinei de specialitate, descentralizarea presupune infiintarea unor subiecte de drept speciale care beneficiaza de autonomie pe plan local (descentralizare teritoriala).

Statul unitar complex

Statul unitar complex este una din formele imperfecte ale categoriei de " stat unitar". Statul unitar complex este statul unitar care, fara a pierde unitatea sa de structura, prezinta mari diversitati administrative, de legislatie, datorita carora in interiorul sau sunt pastrate enclave istorice avand particularitati de dezvoltare politica, social-economica si juridica.

Unitatea cadrului juridic constitutional se opune accentuarii diversitatii structurilor administrative si legislative. Intre autoritatea centrala si autoritatile locale se pastreaza un echilibru care asigura functionalitatea de conducere sociala. In practica constitutionala sunt considerate state unitare complexe uniunea incorporata si regionalismul.

Referat: Legile lui Murphy - legile entropiei Referat: Zoroastrism (Mazdeism) - religia dualista aparuta in Iran

Uniunea incorporata

Uniunea incorporata este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale, in interiorul caruia exista pe langa un fond juridic comun, o diversitate de legislatii corespunzand unei diversitati de populatii si teritorii "incorporate" statului. In acest caz exista un singur Parlament care voteaza legi distincte ce nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populatii distincte. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord constituie un stat unitar (o uniune incorporata) in care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, Tara Galilor, Scotia, Irlanda de Nord). La baza formarii uniunilor incorporate se afla factorii istorici.

Regionalismul

Regionalismul exprima o situatie geografica, politica, administrativa, spirituala cu radacini istorice in dezvoltarea unui stat unitar, datorita careia acesta opteaza pentru corelarea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regula, largi unor colectivitati regionale. Problema regionalismului se pune in multe state occidentale cu sisteme politice si administrative centralizate. Forma in care s-a pus aceasta problema a fost determinata aproape intotdeauna de o criza politica.

Adeptii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative centrale de a oferi solutii viabile si eficiente cererii unor forte sociale de participare la guvernare, lipsa vointei politice a autoritatilor centrale de a raspunde necesitatii de redistribuire a puterii in favoarea unitatilor administrative locale. Adversarii regionalismului au sustinut ca acesta ameninta insasi unitatea statului si ca este un factor de dezmembrare a acestuia.

Regionalismul politic

In doctrina si practica constitutionala sunt cunoscute mai multe modele de regionalism. Regionalismul politic este o notiune ambigua, continutul termenului nu difera foarte mult de cel al autonomiei locale. Una din trasaturile regionalismului consta in interferarea, in acelasi cadru geografic a unor interese generale cu particularitati etnice, lingvistice, cu traditii si interese locale diverse. Regionalismul devine politic atunci cand competentele regiunii depasesc pe cele ale unei simple circumscriptii administrative care beneficiaza de autonomie locala. In acest caz, unitatea administrativ-teritoriala care beneficiaza de statutul de "regionalism politic" detine intr-un cadru constitutional prestabilit prerogativa de a se autoguverna.

Regionalismul politic poate tinde spre federalism, iar potrivit regionalismului politic, Constitutia unui stat unitar recunoaste regiunilor nu numai autonomia administrativa, dar si o autonomie politica, adica organe proprii de conducere la nivel local.

b) Statul compus

Statul compus, spre deosebire de statul unitar, este format din mai multe  entitati statale reunite intr-un stat suprapus lor si legate intre ele prin raporturi juridice mai mult sau mai putin stranse. Statul compus este aproape intotdeauna o forma artificiala, deoarece rezulta din conjuncturi politico-militare. Arhetipul statului compus este statul federal.

Statul federal este o asociatie de state care decid in mod liber, in virtutea suveranitatii lor, sa-si creeze organe comune carora le confera o parte din competentele lor, indeosebi in domeniul militar, al diplomatiei sau financiar. Intelegerea intre statele respective este consfintita intr-un act politic (Charta, Pact), prin care se stabileste repartizarea competentelor intre statele federale. Fenomenul federal este de mare diversitate in ceea ce priveste nu numai motivatia constituirii, ci si atributiile conferite statelor.

In istoria politica a unor state au existat forme rudimentare de state compuse - state regrupate sub numele generic de Uniuni de State si Confederatii de State.

Uniunea de state

Exista o uniune de state atunci cand doua sau mai multe state se grupeaza pentru a forma o noua entitate politica distincta si pentru a exercita in comun anumite activitati, in special in domeniul apararii, finantelor si relatiilor internationale, de exemplu: NATO, ONU. In cadrul uniunii, fiecare stat membru isi pastreaza personalitatea juridica interna si internationala, dar accepta sa incredinteze unui organ comun responsabilitatea luarii deciziilor in domeniile stabilite prin actul juridic ce consfinteste uniunea.

Putem mentiona doua tipuri principale ale uniunii de state, din punct de vedere istoric: a) uniunea personala - statele au in comun institutia sefului de stat, fiecare dintre ele pastrandu-si Parlamentul si Guvernul, intre care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire si b) uniunea reala - legatura de asociere intre statele componente este mai puternica, uniunea este condusa de acelasi monarh, statele componente isi constituie organe comune care exercita, in numele uniunii reale, suveranitatea statala in domeniul diplomatiei, apararii si finantelor.

Confederatiile de state

Confederatia de state este o asociatie teoretic permanenta de state, care urmaresc obiective identice, indeosebi in domeniul relatiilor internationale si al apararii si sunt legate prin angajamente reciproce. Confederatia are unul sau mai multe organe comune ale statelor membre, care exercita atributii in numele acesteia. Fiecare stat confederat isi pastreaza suveranitatea sa interna asupra cadrului constitutional, dar suveranitatea pe plan international este exercitata in numele confederatiei de un organ comun - Adunare, Dieta - care adopta decizii in unanimitate.

Confederatia de state este instabila, deoarece principiul unanimitatii risca intotdeauna sa paralizeze modul sau de functionare, chiar daca este mai puternica decat uniunea personala sau reala. Confederatia de state nu s-a mentinut multa vreme, chiar daca ea permite sa se depaseasca cadrul unitar fara a se ajunge la federalism, ceea ce inseamna o fuziune a elementelor statale componente.

Statul federal

Statul federal este format din mai multe formatiuni statale care beneficiaza de un statut de autonomie in materie constitutionala, legislativa si judecatoreasca si se subordoneaza acestuia. In relatiile internationale numai statul federal are calitatea de subiect de drept. Legatura de asociere intre state este stabilita prin constitutie, statul federal fiind o asociatie de state care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice - puterea federala - si care, pe de alta parte, mentin o larga autonomie constitutionala, administrativa si jurisdictionala. Statul federal conserva o pluralitate de cadre constitutionale subordonate aceluiasi cadru constitutional superior.

Statul federal are urmatoarele trasaturile caracteristice: a) unitatea pe plan international - statele componente ale federatiei nu au personalitate juridica in relatiile internationale; b) diversitatea constitutionala si juridica pe plan intern - fiecare stat federal are in mod normal propriul sau sistem constitutional, institutii guvernamentale, propria legislatie, sistem de organizare judecatoreasca; c) supletea raporturilor intre federatie si statele membre - in functie de stabilirea si mentinerea acesteia, statul federal va avea stabilitate si se poate consolida.

Organizarea competentelor in statul federal

Competentele in statul federal se bazeaza pe doua principii complementare: a) principiul autonomiei si b) principiul participarii.

Principiul autonomiei este fundamental pentru organizarea si functionarea statului federal, potrivit caruia statelor membre ale confederatiei li se confera largi prerogative in cele mai diverse domenii, de la domeniul legislativ la cel jurisdictional si economic. Fiecare stat federal isi construieste structurile de guvernare si isi stabileste raporturile in mod liber, isi precizeaza o politica sociala proprie, isi stabileste taxe si impozite cu aplicabilitate locala, isi construieste o structura economica si infrastructurile necesare acesteia etc.

Autonomia nu inseamna ruperea legaturilor cu statul federal; dimpotriva, intreaga autonomie de care beneficiaza fiecare membru component al federatiei este pusa in aplicare in limitele impuse de Constitutia statului federal, eventual in legi care completeaza prevederile constitutionale.

Partajarea competentelor intre statul federal si statele membre ale federatiei se stabileste cu respectarea colaborarii intre autoritatile centrale si cele locale. In practica se folosesc trei metode de stabilire a competentelor statului federal in cadrul federatiei si in raporturile acesteia pe plan international, precum si a competentelor statelor federale: a) in Constitutia statului federal sunt prevazute expres competentele exclusive ale acestuia - toate celelalte atributii revenind statelor componente ale federatiei (de exemplu, Amendamentul X la Constitutia S.U.A., adoptata in 1791); b) precizarea competentelor atribuite statelor - toate celelalte atributii fiind conferite din principiu statului federal; c) stabilirea prin Constitutie a sferelor de atributii repartizate exclusiv statului federal si, respectiv, statelor membre.

Principiul participarii

Acest principiu este complementar principiului autonomiei; fara participarea statelor componente ale federatiei la procesul general de guvernare, federatia ar fi in realitate un stat unitar complex. Federalismul autentic presupune participarea statelor federate pe baze de egalitate la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul intregii federatii. Fiecare stat component al federatiei este, teoretic, egal din punct de vedere politic si juridic cu un alt asemenea stat indiferent de intindere, de bogatii naturale si de marimea populatiei.

Unul dintre organismele insarcinate sa infaptuiasca interesele comune si sa reprezinte statele federate la nivel central este Parlamentul bicameral (Senatul reprezinta statele componente ale federatiei, interesele particulare ale acestora). Garantia respectarii competentelor stabilite in Constitutie pentru statul federal, ca si pentru statele federative, consta in prevederea constitutionala potrivit careia orice initiativa de revizuire a Constitutiei trebuie aprobata atat de puterea centrala cat si de statele componente ale federatiei.

Din perspectiva dreptului international statul federativ are caracterul unui stat unitar, deci are un singur teritoriu, o singura capitala, populatia sa are o singura cetatenie.

Din perspectiva dreptului constitutional, statul federal este considerat ca o varietate de state membre, fiecare avand teritoriul sau, populatia sa, organizare politica (parlament, guvern, instante judecatoresti, servicii publice etc.), capitala proprie.

Forma de guvernamant       

Forma de guvernamant este un concept juridic si politologic care indica natura organului ce indeplineste functia de sef al statului: presedinte, monarh (rege, imparat), Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revolutiei, Consiliul federal etc.

Forma de guvernamant indica modul in care sunt constituite si functioneaza organele supreme si este raportata, in principiu, la trasaturile definitorii ale sefului de stat si la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernamant, statele se impart in doua categorii: republici si monarhii.

Caracterul regimului politic, stabilit in functie de principiul separatiei celor trei puteri in stat imprima caracter prezidential, parlamentar sau, respectiv, semiprezidential formelor de guvernamant republicane.

Republica este forma de guvernamant in care organul ce indeplineste functia de sef al statului este ales pentru o perioada anumita. Republicile pot fi: a) prezidentiale - in care presedintele este ales prin vot universal direct; b) parlamentare - in care presedintele este ales de catre Parlament.

Republica semiprezidentiala se caracterizeaza prin alegerea presedintelui sau prin vot universal direct si prin raspunderea politica a guvernului fata de Parlament.

Monarhia este forma de guvernamant in care organul ce indeplineste atributiile de sef al statului este un monarh, care ocupa tronul fie prin alegere pe viata, fie prin succesiune ereditara. Monarhia poate fi absoluta - caz in care monarhul este unicul organ suprem in stat - si limitata sau constitutionala - cand alaturi de seful statului exista si alte organe care exercita puterea: parlament, guvern. In monarhia constitutionala, prerogativele monarhului sunt restranse, guvernul detine puteri sporite si este emanatia parlamentului - rezultat al alegerilor generale. Monarhia dualista se deosebeste de cea constitutionala prin faptul ca in cadrul ei guvernul este numit de monarh si subordonat acestuia, puterile monarhului fiind limitate prin atributiile conferite parlamentului.

4. Regimul politic

Regimul politic reflecta modul de organizare si de functionare a organismelor prin care se infaptuieste puterea politica in stransa legatura cu situatia drepturilor si libertatilor cetatenesti.

In literatura juridica se fac mai multe clasificari ale regimurilor politice, dintre care cea mai importanta este cea care face o distinctie intre:

1) regimuri democratice;

Regimurile democratice pot fi clasificate, la randul lor, in:

a)      regimuri parlamentare;

b)      regimuri prezidentiale;

c)      regimuri semiprezidentiale;

d)      regimuri dictatoriale.

2) regimuri autoritare.

Regimurile autoritare se pot clasifica in:

a)      regimuri autocratice;

b)      regimuri militare;

c)      regimuri de tip corporatist.

In ceea ce priveste regimurile democratice, clasificarea acestora s-a facut tinandu-se seama de criteriul care vizeaza locul si pozitia sefului de stat.

Regimul parlamentar are urmatoarele trasaturi specifice:

- alegerea presedintelui se face de catre Parlament - trasatura evidenta doar in formele de guvernamant republicane;

- raspunderea politica a membrilor Guvernului si a acestuia in intregul sau fata de Parlament;

- investirea sefului statului (monarh sau presedinte de republica) cu atributii limitate privind conducerea efectiva;

- prerogativele constitutionale conferite executivului ca, in anumite conditii prevazute expres si limitat de legea fundamentala, sa dizolve Parlamentul. Dizolvarea Parlamentului nu este o sanctiune aplicata acestuia, ci o cale de rezolvare a unui conflict. Exemple de regimuri parlamentare intalnim in: Italia, Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria, Albania etc.

Regimul prezidential se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- puterea executiva este incredintata prin Constitutie presedintelui, investit cu largi responsabilitati in conducerea generala a statului;

- presedintele este ales prin vot universal, egal, direct si secret pentru un mandat a carui durata variaza de la un sistem constitutional la altul - procedura alegerii presedintelui, din punct de vedere al reprezentativitatii, fiind similara cu cea prevazuta pentru alegerea Parlamentului;

- presedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu-l poate revoca sau demite pe presedinte;

- ministrii nu raspund politic pentru activitatea guvernamentala pe care o desfasoara in fata Parlamentului. Un exemplu clasic de regim prezidential il regasim in Statele Unite ale Americii.

Regimul semiprezidential se caracterizeaza prin alegerea sefului statului prin vot universal direct si prin raspunderea politica a Guvernului fata de Parlament. Exemplul clasic al regimului semiprezidential il reprezinta regimul politic din Franta, reglementat juridic prin Constitutia din 1958.

In Romania, regimul semiprezidential este consacrat prin prevederile Constitutiei din 1991, revizuita in 2003.

Regimul directorial se caracterizeaza prin faptul ca puterea este detinuta de un colegiu ales de catre organul legislativ, pe un anumit termen stabilit de lege, pana la expirarea caruia nu poate fi revocat. Un astfel de regim intalnim in Elvetia.