Romanii si geo-politica marilor puteri (1718-1918)

Cartea intitulata Romanii si geo-politica marilor puteri (1718-1918), este impartita in sase capitole distincte, cu relatari independente dar care au o unitate deplina. Acest lucru denota ca diferitele capitole ale cartii decurg unele dintr-altele, scriitori povestind, relatand in aceiasi masura, la persoana a III -a, si dintr-o perspectiva subiectiva, evenimentele infaptuite atunci. Procedeul compozitional folosit este cel cronologic, cuprinzand o relatare atat liniara cat si periodizata a intamplarilor istorice. In structura cartii vom putea urmarii doua dimensiuni: evolutia evenimentelor istorice si atmosfera politico-militara si diplomatica a evenimentelor, prezentate subiectiv, insotita de relatari si marturii ale diferitilor oamenii importanti a scene politice ai secolelor al XVIII -lea si al XIX -lea.

Partea I , precede urmatoarele amanunte: ,, . inca de la inceputul secolului al XVI -lea este atestata Casa de Austria, iar printul Ferdinand de Habsburg dorea sa-si extinda dominatia in intreaga Europa''. Prin pacea de la Carlovitz din 1699, se realizeaza un nou echilibru de forte in Europa Centrala si de Sud - Est. In decursul secolului al XVIII -lea si pana la finalul acestuia, Austria se bucura de privilegii comerciale si libera navigatie pe Dunare si Marea Neagra. In 1716, Imperiul Otoman va declansa un razboi impotriva Venetiei, conjunctura in care Franta va fi neutralizata. ,,Prin Pacea de la Utrecht din 1713 se va incheia razboiul de succesiune la tronul Spaniei, dorindu-se inlaturarea candidaturi austriece printr-un reprezentantul dinastiei Bourbon . In 1714 ( Pacea de la Ratstatt) Austria va primi Tarile de Jos si alte cateva orase italiene. Inaintarea rapida a otomanilor in Moreea si Peloponez, va forta Austria sa declare razboi turcilor care vor fi infranti in 5 august 1716 la Petrovaradin, iar la 15 iunie 1717 are loc asedierea cu succes a Belgradului''. Campaniile militare dintre ani 1716-1717 vor trezi in Tarile Romane tentatie de eliberare de sub jugul dominatiei otomane intensificat in Moldova si Tara Romaneasca prin sistemul fanariot. Intre anii 1719-1735, au loc o serie de evenimente succedate de razboiul pentru tronul Poloniei, ce capata un caracter international prin implicarea Rusiei, Frantei, Austriei si a Imperiului Otoman, soldate cu o serie de tratate, iar la tronul Poloniei va urca August al III -lea de Saxa, mod in care Rusia isi va asigura loialitatea si contactul politic rus in zona Poloniei.

In anul 1736 Rusia si Austria vor incheia tratatul ruso-austriac ce prevedea un angajament a celor doua parti:,,Austria se alatura Rusiei in orice razboi cu otomanii''. Dupa razboiul ruso-turc din 1736-1739, in care Austria obligata sa intre in razboi (1737), prezenta rezultate defavorabile in avantajul Austriei, chiar daca Rusia castiga teritoriu in posesiunile otomane. Incheierea acestui razboi se va face prin Pacea de la Belgrad din 18 septembrie 1739. Atat Rusia cat si Austria vor incheia tratate separate cu Poarta in urma carora Austria pierdea toate cuceririle sale si va restitui Oltenia, Tarii Romanesti. Problemele interne declansate de criza orientala, ce au intervenit cu moartea lui Carol al VI -lea, in 1740, au indepartat atentia Curtii de la Viena de spatiul romanesc si bazinul pontic. In 1740 se va declansa razboiul de succesiune la tronul Austriei, care va fi castigat in 1745 de cuplul Habsburg-Lotharingia (Carol Stefan si Maria Tereza). In 1765 imparatul Carol Stefan moare, iar pe tronul imperiului va urca fiul sau Iosif al II -lea, secondat in umbra de o mana de fier a mamei sale, Maria Tereza. Intre 1757-1774 va izbucni un nou razboi ruso-turc, pe pretextul implicarii otomanilor in ajutorarea credinciosilor din Polonia. In acest razboi, cu toate ca Austria era interesata de un eventual comert cu Levantul si in Marea Neagra, nu va participa la conflict. Anul 1774 este marcat de semnarea pacii de la Kuciuk-Kainargi, care va pune bazele suprematiei Rusiei in spatiul Marii Negre si partial pe cel Sud - Estic dunarean. Obligat de situatia diplomatica prin care trecea Imperiul otoman, sultanul Abdul Hamid I va incheia cu Marile Puteri ,,Conventia de libera navigatie pe Marea Neagra''.

Dupa anexarea Bucovinei in 1775 de catre austrieci, acestia vor manifesta dorinta unui comert pe Dunare si recuperarea Olteniei. Dupa Pacea de la Passarlowitz si Kuciuk-Kainargi, austrieci se grabeau sa isi puna la punct flota pe Dunare si sa inceapa explorarea cursului fluviului si litoralului pontic. Prin expeditiile lui Kléeman si Lauterer (1779), Imparatul Iosif al II -lea va manifesta un interes fata de spatiul romanesc, mai exact pentru gurile Dunarii si pentru bazinul pontic. Dorind culegerea celor mai subtile informatii atat legate de sol, fauna, vegetatie, economie, populatie si elemente ale navigatiei precum si tipul de armamente si nu in ultimul rand despre demografia spatiului romanesc. ,,In 1782 e numit primul consul austriac in cele doua Principate dunarene, in persoana lui Ignatiev Raicevich. Tot in aceiasi zi Ecaterina a II-a si Iosif al II -lea vor incerca sa puna in aplicare ,,proiectul grecesc'' ce urmarea distrugerea Portii, prin refacerea Imperiului Bizantin si a Regatului Daciei, dar si o revenire la granitele Austriei din 1718''. Cu ocazia noului razboi ruso-turc din 1787, se pune in aplicare ,,proiectul grecesc'', si incheierea in 1792 a Tratatului de pace de la Iasi intre Rusia si Poarta prin care rusi eliberau Tara Romaneasca si retrocedau teritoriile cucerite in Balcani si cele dintre Bug si Nipru, pastrand in schimb cetatea Oceakov.

Partea a II-a ne prezinta situatia aparuta dupa razboiul din Crimea in 1855, in care Rusia infranta pierde cele trei judete din sudul Basarabiei si ca atare pierderii unei pozitii dominante in arena internationala, se va vedea nevoita sa utilizeze calea unei cooperari cu Franta, in cadrul concertului european, pentru anvergura de mare putere. Concomitent cu aceasta, in plan intern, Rusia a trecut la un proces de reforme, greoi, dar ireversibil, a structurii sale social-economice. ,,Astfel va incepe un amplu sistem de modernizare social-economic, iar in 1870 aplica reforma municipala, a reorganizarii administratiei urbane si a extins asupra oraselor o mare parte din principiile si practica zenstevelor.'' Apropierea politica a Rusiei fata de Franta a fost sortita esecului, deoarece francezi sustineau liberalismul in timp ce rusi conservatorismul, cu o puternica tenta panslava.

In ceea ce priveste atitudinea fata de statul roman, in perioada mentionata, rezultata acestui proces a fost reprezentata de sprijinirea (neasteptata pentru unii observatori) a unirii Principatelor infaptuita in 5 si 24 ianuarie 1859, acceptarea acestea de puterile garantate, in ciuda protestelor de moment, a secularizarii averilor manastirilor inchinate, ca si lovitura de stat de la 2 mai 1864. Aceasta atitudine se va degrada vizibil dupa 1863 in conditiile indepartarii de Franta si a sprijinului direct acordat de romani, in acela si an, insurectiei poloneze. ,,Totusi inainte de acestea, anul 1861 aduce incheierea intelegerii romano-rusa ce prevedea tranzitarea prin teritoriul Principatelor a unei incarcaturi armate catre Serbia. Statul roman se angaja sa asigure trecerea convoiului rusesc in siguranta prin trecerea sa prin Principatele Romane spre Serbia''. Revenind asupra anului 1863, in data de 3/15 iulie are loc la Costangalia-Bejinari, o ciocnire a trupelor romanesti cu un grup in armat al polonezilor soldat cu morti si raniti de ambele parti, sfarsind cu predarea ,,legiunii'' poloneze statului roman. Altfel se incalca neutralitatea statului si nu se putea permite trecerea spre Polonia a acestei legiuni inarmate. Statul roman putea fi acuzat de complicitate si implicare in protestul soldat in Polonia. La sfarsitul anului 1863 polonezi vor fi lasati singuri, abandonati de Franta, sa faca fata represiunii necrutatoare a Rusiei. In decursul aceluiasi an, Imperiul tarist isi va trimite agenti special instruiti, de a supraveghea orice miscare sau incercare revolutionara. Din acel moment se va afla pe aceiasi axa cu Austria si Poarta in ceea ce privea problemele statului roman. Fata de lovitura de stat din 2 mai 1864 , Rusia va incerca sa descrediteze statul roman prin intermediul opiniei publice straine, in secret afirmand in cotidianul franco-belgian ,,Le Nord'': ,, . este imposibil sa isi bata joc cineva de tratatele si deciziile Europei, cu multa lipsa de jena ca principele Cuza. '' Aceasta opinie publica nu era decat masca intereselor tariste. Dupa inlaturarea lui Cuza din 1866 reies la iveala din nou temerile tariste, iar aducerea pe tronul Principatelor a unui print strain, sustinut de puterii care nu agreau Rusia, reprezenta un dezavantaj pentru rusi. Intr-o scrisoare din 14/26 februarie 1866 catre N. P. Ignatiev, se mentiona ca Rusia nu va actiona direct in Principate, iar dorintele lor sa fie realizate prin intermediul Portii. Acest lucru arata folosire Imperiului Otoman ca instrument pentru propriile interese ce vizau separarea Principatelor Unite dupa domnia lui Al. Ioan Cuza.

La 3 15 aprilie 1866 locotenenta domneasca din Bucuresti va respinge cu succes tulburarile de la Iasi. In vara anului are loc Conferinta de la Paris in februarie-iunie 1866 in care puterile garantate au hotarat alegerea pentru Principate a unui print strain dintr-o dinastie europeana si recunoasterea unirii, care s-ar fi implinit odata cu sosirea lui Carol de Hohenzollern la Bucuresti in data de 10/22 februarie 1866. La 14/26 noiembrie 1866 se va recunoaste alegerea lui Carol de Hohenzollern de catre Rusia. ,,Proclamarea independentei tanarului stat roman la 10 mai 1877 de catre Parlamentul national a fost in epoca un act necesar si firesc, care s-a inscris in contextul politic european''. Nici statele mici si nici marile puterii nu sau grabit sa recunoasca independenta Romaniei. Independenta politica a fost consfintita de reglementarile abordate de Congresul de Pace de la Berlin 3/ 15 iunie - 2/14 iulie 1878. Rusia a fost cea dintai putere care a recunoscut independenta Romaniei la 27 octombrie 1878, urmata de Austro-Ungaria la 2 noiembrie acelasi an. Intre anii 1877-1878 Rusia a speculat cu multa abilitate dorintele romanilor de a obtine independenta politica, precum si libertatea de trecere a trupelor si a echipamentului militar spre frontul din Balcani si, pentru a beneficia de cooperarea armatei romane, in cursul razboiului purtat cu Imperiul Otoman. Romania nu si-a putut compensa integritatea teritoriala, stipulata de marile puteri europene in 1856, iar compensarea acestei pierderi, a fost manifestata prin recunoasterea independentei politice si integrarea Dobrogei in componenta statului national, act cu consecintele pozitive relevante.

Partea a III-a , ne arata ca pe intreaga desfasurare a razboiului Crimeii navigatia pe Dunare a devenit un obiectiv major al diplomatiei europene. Se dorea introducerea unui sistem de libera navigatie pe Dunare, dar si impiedicarea Rusiei de a-si pastra dominatia asupra regimului de la gurile Dunarii. ,,Tratatul de la 30 martie 1856 prevedea infiintarea unei Comisii Europene, formata de reprezentantii ai celor sapte puteri semnatare, care sa functioneze timp de 2 ani, cu scopul de a executa lucrari de imbunatatire a gurilor Dunari, facand navigabile toate bratele, iar comisia putea percepe anumite taxe.'' Britanicii doreau sa-si asigure o buna perioada de control a intregului sector maritim al Dunari, inclusiv consolidarea institutiei internationale de la Galati si transformarea sa intr-un organism viabil, cu un rol important in progresul economic al intregului spatiu romanesc. Constantin Ardeleanu face referire la situatia navigatiei pe Dunare, singurul brat cat de cat mai navigabil fiind Sulina, aflat intr-o situatie precara, fapt reprezentat de John Stokes in august 1856. Totodata sunt prezentate si nemultumirile Rusiei si Austriei referitor la C.E.D., iar Austria dorea sa se infiinteze Comisia Riveranelor, fapt ce ar impiedica manifestarile la gurile Dunarii a statelor occidentale. In data de 29 noiembrie 1856 incep lucrarile Conferintei Comisiei Riverane a Dunarii cu scopul de a elabora un regulament de navigatie si politie fluviala pentru Dunare. ,,Actul de navigatie al Dunarii'', ce reprezenta ,,navigatia flagranta a principiilor de libere protocoale pe intreaga Dunare de catre Congresul de la Paris'', a fost semnat la 7 noiembrie 1857, an in care Hartley Ch. prezinta Comisiei Europene un raport detaliat a situatiei de la gurile Dunarii, aducand informatii bine detaliate si dand totodata un punct navigabil mai bun decat bratul Sulina, si anume bratul Sfantul Gheorghe. Dar cu toate aceste foarte multi ingineri sustineau inceperea lucrarilor de amenajare la ,,bara Sulina'', acestea coincizand cu interesele fiecarei tari pe care le reprezentau.

Intre anii 1857-1860 se vor derula o serie de evenimente ce anuntau inceperea lucrarilor de amenajare a gurilor Dunari indiferent de bratul ales (intelegerea comuna din 11 decembrie 1857-13 februarie 1858 ), precum si ingrijorarile lui Stokes, referitoare la ingreunarea lucrarilor permanente de pe bratului Sf. Gheorghe, odata cu inceperea lucrarilor pe Sulina (1858), iar Foreign Office (oficialii britanici) au trimis ordin sa nu se efectueze nici o lucrare in care s-ar consuma uriase sume de bani pe lucrari ce s-ar dovedi sortite esecului. Nu se facea altceva decat sa se agraveze situatia deja existenta la bara Sulina, lucru ce ar aduce noi obstacole navigatiei fluviale pe langa cele deja existente. Perioada dintre 1860-1862, inginerul Stokes va primi fonduri pentru a intreprinde lucrarile aflate in curs, din partea Bancii Otomane de la Galati. In aceasta perioada Sulina va atinge 17 picioare, pe o latime de 500 de picioare, fiind un succes deplin menit al inginerului britanic Hartley, iar in 1862 se va incerca o noua tratare diplomatica pentru reinceperea lucrarilor pe Sf. Gheorghe, dupa esecul caii ferate Cernavoda-Constanta. Totusi aceasta incercare a fost zadarnica. ,,La 2 decembrie 1861 se va finaliza Actul public, redactat de Becko si Englehardt si sustinut de Stokes. Datorita refuzului Turciei sub pretextul ca era defavorabil puterii suverane, documentul va fi semnat la 2 mai 1865.'' O problema dupa semnarea acestui document la reprezentat durata activitatii C.E.D., care si-a extins activitatea pana in 1871. In 24 aprilie 1866 in Conferinta de la Paris, in care a participa Austria, Marea Britanie, Franta , Italia, Prusia si Turcia, anuntat prelungirea cu 5 ani a duratei C.E.D. Acesta prelungire reprezenta o victorie a puterilor occidentale, Anglia si Franta, asigurandu-le un statut cavasi-permanent. La 29 aprilie 1870, guvernul otoman a dat o recunoastere formala si ireversibila portului Sulina ca port-franc, port liber. Odata cu 3 februarie 1871, reprezentantul Marii Britani, a propus prelungirea functionarii C.E.D. pe o perioada de 26 de ani, suficienta pentru finalizarea lucrarilor la gurile Dunarii, dar propunerea a fost respinsa de Turcia. In urma Tratatului de la Londra din 13 martie 1871, C.E.D. activa pana in 24 mai 1883. Astfel se finaliza o perioada de maxima importanta in istoria Comisiei de la Galati si, totodata, in implicarea britanica in reglementarile navigatiei la Dunare.

Partea a IV-a. Diplomatia europeana cunoaste schimbari esentiale in perioada 1866-1875. Se vor constitui aliante bilaterale, trilateral, iar statele noi aparute vor incerca sa-si definitiveze statutul intr-un peisaj diplomatic aflat in continua schimbare. Deceniul 1866-1875 este dominat pe plan continental de cresterea influentei germane. In urma bataliei de la Sadowa din 3 iulie 1866, Imperiul austriac cauta sa supravietuiasca, prelungindu-si agonia prin instaurarea regimului dualist. Prusia devenea nucleul Confederatiei germane de nord, iar dupa infrangerea Frantei in 1870, se proclama imperiul german. Noua putere isi consolida pozitia prin constituirea in 1873 a Aliantei celor trei imparati (Wilhelm I, Francisc Iosef si Alexandru al II-lea ). Franta imperiala isi cheltuia resursele in expeditii extra-europene. Marea Britanie, in primul rand putere coloniala, se preocupa de intarirea si extinderea imperiului, iar Imperiul tarist se pregatea de ofensiva, dorind anularea prevederilor tratatului de la Paris din 1856. Prima victorie o va inregistra la Conferinta de la Londra din 1871 consacrata regimului Stramtorilor. Rusia obtine dreptul de a avea flota militara in Marea Neagra si de a construi arsenale militare pe litoralul acesteia. ,,Declansarea crizei orientale in vara anului 1875 prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina, amplifica prin ridicarea la lupta a bulgarilor in aprilie 1876 si a Serbiei si Muntenegrului, care declarau razboi portii la 30 ianuarie, propulsau Romania in prim-planul evenimentelor politice si militare din Europa orientala. In aceasta perioada, mai exact anul 1866, Italia este preocupata de desavarsirea unitatii nationale. Interesul diplomatiei italiene era acela de a opri inaintarea Austro-Ungariei in Balcani si stabilirea unor relatii amicale cu Imperiul tarist''. Regatul Italian, necunoscut de Austria, tintea Venetia si Roma, iar Romania avea in vedere centralizarea programului politic al adunarii Ad-hoc. Abdicarea lui Cuza a surprins Italia intr-o situatie delicata din punct de vedere a politicii externe. Italia era preocupata de tratativele cu Austria, care prin cedarea Venetiei ar fi primit o recompensa financiara si prefigura alianta directa cu Prusia. Evenimentele din Bucuresti au reinviat proiectul cedarii spatiului nord-danumbian Austriei in schimbul cedarii Venetiei regatului Italian; schimb probabil posibil si sustinut de Nigra, ce era prezentat lui La Marmora in 19 ianuarie 1866. Prin intermediul acestui schimb si la reticentele lui Napoleon al III-lea, Austria se transforma intr-o Confederatie a statelor danumbiene. Schimbul nu era favorabil din punctul de vedere al cabinetului britanic din cauza ca numele ,,Austria'' era detestat de romani si se putea presupune o posibila refuzare din partea austriecilor.

Rusia isi prezenta pozitia sa fata de acest schimb ca un ,,act de rea credinta fata de Rusia''. Schimbul trebuia facut numai dupa aprobarea populatiei romane. Dupa abdicarea lui Cuza din 26 februarie 1866, Italia este instiintata de situatie ivita in Principate, dar si calmul ce a precedat evenimentele. La St. Petresburg, caderea lui Cuza a fost pusa pe seama dezordinilor si coruptiei din administratie; si dorea reintroducerea Conferintei din 1858. Diplomatia italiana sesizand intentia Rusiei afirma ca: ,,Rusia nu dorea altceva decat sa se foloseasca de tulburarile ivite in principate pentru a reveni la Tratatul de la Paris din 1856''. Opinia puterilor garantate fata de situatia din Principate era urmatoarea: ,,se dorea o interventie militara, considerata utila, iar problema unui print strain era nedorita de Rusia care dorea revenirea la Conferinta din 1858. Pe langa acesta punea problema gasiri unui reprezentant strain, care sa reprezinte un posesor potrivit si vasal Portii. '' Problema unirii si mentinerea unui print strain, in persoana lui Carol de Hohenzollern era acceptata de Franta, Italia si Prusia, dar respinsa in aceiasi masura de Rusia, Austria si de Poarta. Pentru recunoasterea lui Carol, faceau presiuni Anglia, Franta, Prusia si Italia in timp ce Austria de tema unor tulburari in Transilvania se va latura Portii. Datorita razboiului austro-italo-prusac, poarta isi va revizui tactica fata de Romania. Problema recunoasterii trebuia solutionata prin tratate directe cu Poarta, ce vor cuprinde conditiile impuse de aceasta si respectate de noul candidat ,,ales''. La 21 noiembrie 1866 Rusia il va recunoaste pe Carol I ca domn al Principatelor. Politica Italiei fata de problema din Balcani din 1866-1868 intrevedea recunoasterea lui Carol I de toate puterile garantate cea impulsionat lupta pentru independenta a popoarelor balcanice. In 1863 prin intelegerea ruso-italiana in vederea problemei orientale, ce au esuat datorita declansarii revolutiei poloneze, au fost reluate inceputul anului 1867 in cadrul acestei chestiuni, Italia se pronunta pentru mentinerea pacii. La 5 ianuarie 1867 Florenta trimite cabinetului rus propuneri pentru o politica comuna in Mediterana orientala. Rusia se angaja sa sprijine interesele Italiei in Adriatica, iar Italia sustinea politica Rusiei in Marea Neagra. In 20 ianuarie 1868 se inchidea tratatul sarbo-roman ce prevedea: unirea cu Serbia (vechea Serbie) a Muntenegrului, a Hertegovinei, unirea personala cu Bulgaria si aliante ofensive si defensive cu Romania. Din 1871-1875 se vor semna si incheia conventii cu Austro-Ungaria (1875), Rusia (1866-1871), Franta (1876) si un acord comercial cu Marea Britanie.

Partea a V-a . Dupa castigarea independentei, contactele cu lumea europeana se adancesc, devenind mai puternice, mai complexe si sustinute. In 1890 s-a inregistrat o difuziune lenta catre piata franceza a unei parti titulaturilor imprumuturilor de statut extern al Romaniei: piata germana aborda 62%, piata franceza 28% etc. Creditorii germani si francezi vor fi nemultumiti de difuziunea ce accede lent. Germani erau nemultumiti de natura capitalului de imprumuturi, in timp ce francezi ca nu beneficiau de avantajele grupului german: comisioane, comenzi de materiale de razboi, materiale rulante etc. Dupa 1904 se produce o diminuare a pozitiei financiare germane pe piata romaneasca, prin solicitarea banilor catre guvernul roman, care trebuia sa-si avanseze singur imprumut. Finantarea franceza o secunda pe cea germana dar acestia nu erau dispusi sa participe ci intreaga suma ceruta, iar oferta lor fiind inferioare celei venite din partea germana, ,,Disconto''. Situatia se va repeta si in 1899 cand bancile franceze vor refuza sa onoreze imprumutul solicitat, datorita situatiei precare in care se afla momentan, iar guvernul roman se va vedea nevoit sa apeleze la ,,guvernarea'' finantatoare germana.

In anul 1913 in timpul celui de al doilea razboi balcanic, finantarea germana se afla in pericol, marcata de tensiunile dintre Marile Puteri europene si luptele din China dar si de razboiul civil din Mexic. Aceste evenimente ii vor face pe bancherii germani sa refuze alocarea unui imprumut Romaniei care va apela la sprijinul finantari franceze. In septembrie 1913 la Paris se va negocia pentru alocarea a doua imprumuturi Romaniei, declarat de un acord, si anume cu acordul francez si german. Franta refuza sa participe cu intreaga suma alocata(217 milioane de franci rambursabili in 40 de ani, cu o dobanda de 4,5 %). In 1914 in cele 9 mari banci importante din Romania, participarea capitalului strain era preponderat la 61%. Capitalul se ridica la 173.392.000 lei, si era de provenienta germana, franceza, austro-ungara, engleza si belgiana. Marile banci europene care si-au deschis putine filiale sau sucursale in Romania au ales sistemul societatilor anonime, conducerea si functiile importante revenind de regula reprezentantilor finantei straine, conform capitalului investit. Firesc, banicile in cauza erau preocupate in primul rand de beneficiile si interesele tarilor de unde provenea capitalul. O caracteristica a bancilor romanesti era implicarea concomitenta la operatiuni financiare si afaceri industrial-comerciale. In cele doua decenii de la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana la primul razboi mondial, petrolul s-a impus in intreaga lume drept cel mai important generator de energie pentru motoare in general si pentru cele ce explozie in special si cea mai importanta si ieftina sursa de iluminat. In 1914, noua tari aveau investitii in industria petroliera din Romania: Germania, Marea Britanie, Olanda, Franta, S.U.A., Belgia, Austro-Ungaria, Italia si Serbia. Odata cu ratificarea Legii minelor pe piata romaneasca isi fac aparitia si primele societati pe actiune. In preajma izbucnirii Primului Razboi Mondial pondera capitalului strain ce se manifesta in Romania fata de cel autohton (4%) era estimat de diferite surse la 96%. Din capitalul investit in industrie si pe anumite ramuri specifice era de provenienta straina.

Ultima parte. In aceasta ultima Irina Gavrila ne face o prezentare a Bazelor de date ca surse de informare istorica spunand ca: ,,Baza de date istorice sunt redate fie de liste electorale, registre de administrare a scolilor, registre de navigatie, ale unui sindicat si de recensaminte, catagrafiile sau registrele parohiale. '' Acestea si multe alte surse constituie punctul de plecare in cercetarea unui domeniu istoric. Alaturi de acesta de prezinta modele de Baza de date Medalii/Ordine. Aici se fac precizari la personalul inrolat in timpul razoaielor (Razboiul de Independenta) si ordinea dar si medaliile acoradte acestor. O astfel de baza cuprinde urmatoarele: Nr. decret, Data acordarii, Medalia Ordinul, Grad distinctie, Nume, Prenume, Grad militar si Observatii, lucrata in maniera limbajului SQL. In continuare autoarea ne prezinta limbajul SQL si ordinea de realizarea a unor baze date in acest limbaj. SQL este un limbaj flexibil, cel mai larg raspandit instrument de a comunica o baza rationala de date. Sistemul de gestionare a unei baze de date care decide cea mai buna cale prin care utilizatorul obtine informatia dorita. Limbajul SQL consta intr-un numar limitat de comenzi pentru gestionarea datelor. Indeplineste functia de definire a datelor, de manipulare si de control. Asupra figurilor de militari decorati in Razboiul de Independenta, este prezentata o lista de tabele alcatuite pentru soldati, capitani etc. in care se specifica datele de identitate, inclusiv rangul si decoratia primita. Tipuri de decoratii din 1878 sunt: Crucea Trecerii Dunarii, Crucea Comemorativa Elisabeta, Medalia Aparatorilor Independentei, Medalia Serviciului Credincios. In 1877-1878, Medalia Comemorativa Rusa, a razboiului din 1877-1878. Lista de personalitati include: Emanuel C. Boteanu (decorat la 19 oct. 1877), Dimitrie Boteanu si Romus Boteanu (1877), Mihail Boteanu (1877), Romului Botenu (1878), Iustin Handoca (1871), Alexandru Cernat, Alexandru Radovici si Carol Davila s.a.

Despre operatiunile militare romano-ruse, se specifica ca romanii si-au aparat cu indarjire fiinta, intarziind astfel inaintarea armatei otomane si erodandu-i puterea. O buna strategie, dublata de pozitia geografica favorabila, a impiedicat desfasurarea armatei inamice si a facut cu putinta contra-atacul romanesc. Luptele din jurul Plevnei, unde s-a hotarat soarta razboiului si in care ,,romanii se tineau mereu ca viespile de turci'' , au demonstrat lumii intregi vointa unui popor de a renaste in libertate. Inaltul ordin de zi al regelui Carol I, publicat in Monitorul Oficial in 26 noiembrie 1877, este elocvent pentru admiratia pe care armata romana o starnise in ochii suveranului rus. Din 31 decembrie 1877, dateaza publicatia din Monitorul Oficial care arata momentul decorarii regimului 13 dorobanti: ,,Steaua Romaniei pe drapelul vostru va aminti pururi ca dorobantii de Iasi si de Vaslui au fost cei dintai care au dat piept cu dusmanul''. Pentru aportul sai, regele Carol I a primit insemnele ordinului regal prusac ,,Pour le Mérite'', prilej cu care, in 22 decembrie 1877 a oferit un pranz in onoarea consulului general al Germaniei. Relatarile presei straine sunt elocvente pentru a demonstra calitatile deosebite de acre a dat dovada armata romana in cadrul operatiilor romano-ruse. The Times, relata in 8 mai 1877, ca divizia a 4-a, comandata de generalul G. Manu, ca fiind excelent echipata sub toate aspectele. Tot acest ziar la 12 mai 1877, spune: ,,Bateriile calarete romanesti sunt inarmate cu tunuri Keupp si au cai de toata frumusetea. Harnasamentul este bun, oamenii sunt chipesi si bine imbracati si intregul se infatiseaza in chip cu totul deosebit. '' In 23 mai 1877, acelasi The Times mentiona: ,,Trupele romane, protejand propria lor frontiera pe Dunare, au facut un mare serviciu serviciu rusilor, prin faptul ca au impiedicat pe turci sa ocupe si sa fortifice capetele de pod de pe malul nordic as Dunarii. '' La 12 septembrie, acelasi ziar, vorbea despre proclamatia catre romani a domnitorului, terminarea razboiului depindea in primul rand de trupele romanesti, care aratasera deja la Plevna ca nu sunt niste aliati de dispret, asa cum in mod nedrept socotise Marele Cartier General rus. ,,Rusii au fost in adevarat foarte darnici, in acest razboi, cu Crucea Sfantului Gheorghe. Totusi, atribuirea mai multor astfel de cruci romanilor arata ca acestia si-au facut datoria.'' Atat The Times si The Dailz Telegraph, comentau atacul de la 11 septembrie 1877, apreciind curajul romanilor si meritul pe care il vor avea in cazul in care rusii vor reusi sa cucereasca Plevna: ,,Trupele romanesti au dezmintit in mod efectiv barfelile, pe care criticii straini le-au afirmat in privinta capacitati lor de a sta sub foc si au demonstrat inca o data faptul ca curajul fizic nu apartine numai catorva nationalitati favorizate, dar ca este o calitate generala inerenta intregii rase omenesti. '' Modul exemplar in care armata romana si-a facut datoria pe campul de lupta a starnit bucuria si satisfactie chiar si din randul celt care, sa inceput, se opusesera razboiului, satisfactie cu atat mai mare ca cat atat Europa cat si Marele Cartier rusesc pusesera la indoiala valoarea armatei. Mai multe ziare afirmau ca curajul cu care au asaltat ostasi romani, desi fusesera respinsi de focul inamic, in atacul din 30 august/11 septembrie 1877 asupra redutei Grivita, se confruntau cu pozitii puternic fortificate si aparate de o armata de temut, romanii au dat dovada de curaj si tenacitate. The Morning Post, descoperea ca ,,romanii nu sunt numai ambitiosi, ci si bravi . , iar presupusii trandavi si jouisseurus de pe domeniile Domnitorului Carol s-au dovedit cu totul egali ce cele mai bune trupe ale Rusiei.'' Intr-una din scrisorile trimise, din Radenitza, datata cu 31 august 1877, printul Émile de Sayn-Wittgenstein-Berlebourg aprecia curajul romanilor. The Daily News descria efortul romanilor in fata redutei Grivita 2, precum si perseverenta si indrazneala lor remarcabila, cu atat mai mult cu cat ,,rusi nu fac nimic de partea lor.''

Eroismul ofiterilor si soldatilor romani in fata Plevnei, la Rahova si mai tarziu la Smardan, adesea rasplatit prin distinctii militare romanesti si straine, a devenit vointa unui popor de a se afirma in libertate.

Concluzia:

Interesul manifestat de statele din centrul si apusul Europei fata de spatiul romanesc, felul in care a fost receptata modernizarea, dar mai ales locul tarilor romane, apoi al Romaniei in jocul de interese al marilor puteri si modul in care acesta si-a pus amprenta asupra modernizarii, constituie probleme si aspecte deosebit de importante. In cursul secolului al XIX -lea, puterile europene au renuntat treptat la aliantele epocii romantice si au adoptat o politica pragmatica, in care primoridiale erau sferele de influenta, dominatie si control. In acest context s-a evidentiat tot mai clar interdependenta dintre specificul dezvoltarii tarii, natura evolutiei ei si apartenenta la spatiul geografic, politic si economic European.