PREGATIREA
TERENULUI - Crearea Uniunii europene
Ideea de unitate europeana, de Europa
unita, este de data relativ recenta,
cu toate ca termenul 'Europa' , privit ca un concept geografic,
poate fi descoperit incepand cu
secolul V I.C. in lucrarile istoricului grec Herodot. Astfel, incepand cu perioada
renascentista a inceput sa se cristalizeze un curent de opinie favorabil crearii unei Europe Unite, vizibil
mai cu seama in lucrarile
unor autori cum ar fi Maximilien Sully (1559-1641), Emmannuel Kant (1724-1804), Jean
Jacques Rousseau (1712-1768), contele de Saint-Simon (1760-1825) si
altii. Insa, in timp ce pentru Sully aceasta reprezenta o uniune
a suveranilor europeni, Kant intelegea prin Europa Unita o uniune de state, iar Saint-Simon o uniune
de popoare: In secolul XX, in special datorita celor doua
razboaie mondiale, ideea unei Europe unite a inceput sa capete
consistenta politica, Prin distrugerea si discreditarea
ordinii economice si politice antebelice si interbelice, cel de-al doilea
razboi mondial - intr-o mult mai mare masura decat primul - a
creat un climat fertil pentru noi abordari privind rezolvarea disputelor
si cooperarea intre statele Europei Occidentale. Cu toate acestea, ideea
unitatii europene castigase un sprijin relativ puternic in
randul intelectualilor europeni inca de la sfarsitul secolului al
XIX-lea, insa acesta era lipsit de un larg suport. politic, ideile
nationaliste si socialiste beneficiind de un mult. mai puternic
sprijin popular.
In 1923, contele austriac Richard Coudenhove Kalergi a infiintat o Uniune Pan-Europeana,
al carei congres s-a tinut peste trei ani, in 1926, rezultatele
obtinute de aceasta fiind insa mult sub asteptarile
fondatorilor. O propunere pentru infiintarea unei Uniuni Federale a
Statelor Europene a fost facuta in fata Ligii Natiunilor Unite
de catre ministrul de externe francez Aristide Briand, in 1929,
pacatuind insa prin referiri mult prea vagi la conditiile
politice de realizare. In plus, perioada interbelica se concretiza, in
multe state vest-europene, printr-o recrudescenta a ideilor
nationaliste si fasciste. Cu toate ca miscarile
fasciste contineau idei de pan-europenism, acesta se bazau insa pe
antagonisme nationale si chiar rasiale.
In 1940, Jean Monnet, adesea privit ca fiind
'parintele fondator' al Uniunii Europene, a elaborat un plan al
unei uniuni franco-britanice, care includea un parlament comun si o
cetatenie comuna, plan sprijinit si de guvernul Marii
Britanii, condus de Winston Churchill. In acelasi timp, ideile referitoare
la uniuni federale castigau suport printre guvernele din exil ale
tarilor aflate sub ocupatie germana: un astfel de plan,
convenit in 1943 intre Belgia, Olanda si Luxemburg a condus la crearea
uniunii vamale Benelux, in septembrie 1948.
In perioada care a urmat razboiului, un sprijin in
directia cooperarii europene a venit. din partea premierului britanic
Winston Churchill: intr-un discurs rostit la Zűrich in 1946, el a pledat
in favoarea unei asa-numite 'Uniune a Statelor Europene'. Ceea
ce intelegea insa prin aceasta uniune era mai degraba o
cooperare a statelor Europei continentale (in special a Frantei si
Germaniei), rolul Marii Britanii fiind doar unul de pastrare a
echilibrului si de impiedicare a oricarui stat european de a deveni
prea puternic, evitandu-se in acelasi timp participarea britanica in
cadrul oricarui proiect de integrare europeana. Viitorul Marii Britanii era
reprezentat, in viziunea sa, de consolidarea si adancirea relatiilor
cu Statele Unite si cu restul Imperiului. Un comitet al federalistilor europeni (Comitetul
International al Miscarilor pentru o Europa Unita) a
organizat un congres, in mai 1948, la Haga. Datorita marii
diversitati de opinii, de puncte de vedere referitoare la procesul de
integrare, congresul a fost un esec total pentru cei mai
inversunati adepti ai integrarii. Cei 750 de delegati
reprezentind 16 state, dintre care pot fi mentionati: Winston
Churchill, Anthony Eden {ministrul de externe britanic), Harold MacMillan, nu
au cazut de acord cu oportunitatea crearii unui parlament european
avand largi puteri, asa cum ar fi dorit federalistii. In locul
acestuia, negocierile care au urmat congresului au condus la crearea, in 1949,
a Consiliului Europei, a carui structura institutionala
cuprindea o Adunare Consultativa fara puteri legislative, ai
carei membrii erau numiti de catre parlamentele statelor membre,
si un Comitet al ministrilor tarilor membre. Acest
consiliu, precum marea majoritate a organizatiilor regionale si
globale create in perioada aceasta, a reprezentat o forma de cooperare
interguvernamentala. Opozitia cea mai puternica in calea
cresterii importantei si puterii Consiliului a venit din partea
Marii Britanii, care s-a opus oricarei masuri care ar fi avut ca
efect erodarea suveranitatii nationale.
