Ideologia democrat-crestina

Ideologia democrat-crestina

in tema care ne intereseaza, personalismul si neotomismul ocupa o pozitie privilegiata. Personalismul institutionalizeaza un cuplu categorial: individ-persoana in care persoana capata o prioritate absoluta, deoarece ea se bucura de un dublu registru ontologic: ca individ, obligat sa convietuiasca in societate si, in calitate de creatura dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, a carei esenta este vocatia ei spirituala. Calea spre recuperarea acestei esente se afla undeva intre angajarea in comunitate si libertatea de a alege sau de a spune nu.

Pentru E. Mounier a te angaja inseamna a concilia spiritul de libertate cu transcendenta. Transcendenta este forta care in om si in afara lui face posibila libertatea, ajutand-o sa treaca de la tragicul existentei la libertatea autentica. Totul se absoarbe in credinta in om, considerat in vocatia lui, care inseamna triumf asupra raului si lupta impotriva scufundarii lui in lumea obiectului, in psihologia consumatorista. In aceata prinvinta, intre umanismul democrat-crestin , care stipuleaza ca intre liberalismul laic si materialismul ateu trebuie sa existe o a treia forta, bazata pe iubirea crestina a aproapelui, si personalism exista o identitate deplina.

Asadar doctrina democrat-crestina are asupra celorlalte doctrine politice avantajul individualizarii unui fundament filosofic, identificat clar in cele doua curente filozofice. Pentru neotomismul contemporan, dreptul natural reprezinta o expresie a legii naturale, asa cum se manifesta ea in domeniul economic si social-politic. El este "sistemul de norme dupa care trebuie evaluate masurile economice si institutiile politice, criteriul de apreciere a dreptului pozitiv. El defineste binele societatii si, in acelasi timp, binele sau. Legea naturala este, deci, legea morala".

Preeminenta valorilor morale in documentele partidelor democrat-crestine europene se inscrie ca niste pietre de hotar in reconstructia posttotalitara a lumii. Inca din 1943-1944 Alcide de Gasperi publica cele doua variante de program ale Democratiei-Crestine italiene unde eficienta actiunii politice este in functie de constiinta morala. Dupa al doilea Razboi Mondial, pozitionarea imaginii de centru a partidelor democrat-crestine este facilitata de definirea lor ca partide de inspiratie crestina, de intemeiere a vietii comunitare pe valorile culturale si morale inspirate din Sfanta Scriptura. Programul comun al celor trei partide democrat-crestine olandeze din 1971 isi propune sa apere o politica inspirata din Evanghelie si sa realizeze o societate cat mai conforma cu ideea de dreptate de care vorbeste Biblia. Mai ales dupa Consiliul Vatican II partidele democrat-crestine se definesc tot mai mult ca partide de centru, deschise spre sectoarele secularizate ale societatii; ca partide laice si neconfesionale, in sensul ca, desi ele se definesc partide de inspiratie crestina, ele sunt independente fata de ierarhia Bisericii si sunt deschise tuturor acelora care s-au indepartat de practica religioasa.

strans legata de aceasta deschidere spre lume a partidelor democrat-crestine este teza neotomista a "afirmarii autonomiei temporalului in calitate de scop intermediar sau infravalent" in cadrul proceselor de laicizare si secularizare contemporane. Recunoasterea autonomiei temporalului este dictata de admiterea lucida a realitatii profane.

conceptia neotomista despre proprietatea privata se inscrie in categoria drepturilor naturale fundamentale. J. Maritain considera ca dreptul la proprietatea privata a bunurilor materiale deriva din legea naturala, deoarece specia umana are in mod natural dreptul de a poseda pentru folosinta sa comuna bunurile materiale ale naturii.

in cadrul dreptului de proprietate Toma din Aquino distingea intre dreptul de folosinta a lucrurilor pentru satisfacerea nevoilor materiale si dreptul de dispozitie a lor (vanzari, donatii). El considera ca numai primul drept este drept natural fundamental, egal pentru fiecare. Tot astfel, ca urmare a dreptului de asociere ce deriva din legea morala naturala, Toma din Aquino acorda o importanta egala si dreptului de proprietate colectiva, desi recunostea superioritatea proprietatii private. Papa Leon al XIII-lea declara in aceasta privinta in enciclica-manifest Rerum Novarum ca proprietatea privata are la baza munca si aptitudinile individuale.

dreptul la proprietate privata este un drept natural invariabil, anterior constituirii societatilor politice, in conformitate cu prioritatea ontologica si teleologica a individului crestin fata de societate. El reprezinta un element de baza al ordinii sociale; de aceea, orice ordine economica si sociala normala trebuie sa se sprijine pe baza solida a dreptului de proprietate privata.

in enciclica Rerum Novarum " dreptul la proprietatea privata, drept ce nu provine din legile umane ci de la natura, nu poate fi anulat de stat. Acesta are numai posibilitatea sa regleze mijloacele acestei proprietati si sa le concilieze cu binele comun". Dupa al doilea Razboi Mondial, partidele democrat-crestine afirma in programele lor coexistenta celor doua forme de proprietate.

enciclica Popularum Progressio afirma: "proprietatea privata nu este un drept neconditionat, absolut si nelimitat. Nimeni nu poate folosi exclusiv pentru sine bunuri, cand altora le lipseste strictul necesar. Intr-un cuvant, conform invataturii traditionale a parintilor Bisericii si a marilor teologi, dreptul de proprietate nu poate fi niciodata folosit in dauna Binelui Comun". Punand pe prim-plan interesele Binelui Comun, enciclica Popularum Progressio afirma ca "binele comun cere uneori o expropriere atunci cand o proprietate se afla in calea realizarii lui ca urmare a intrebuintarii sale necorespunzatoare".