Ideea comunitara. C.E.C.O.

Ideea comunitara. C.E.C.O.

La sfarsitul primului razboi mondial aproape intreaga Europa era distrusa. Bilantul celor ucisi: 10 milioane de oameni. In aceeasi perioada are loc si Revolutia din Octombrie din Rusia. Pentru a se mentine pacea, popoarele au fost impartite de Puterile lumii.

Prin Tratatul de la Versailles s-a pus capat luptelor, iar S.U.A au avut pentru prima oara un rol important in Europa. "Liga Natiunilor" a fost infiintata in scopul rezolvarii pe cale pasnica a viitoarelor conflicte.

O mare parte a vechii Europe a fost reorganizata. Ea a fost impartita in 38 de state, iar granitele au fost marite cu 8000km. Datorita acestui lucru, cat si faptului ca S.U.A si U.R.S.S nu au avut un rol deosebit in cadrul "Ligii Natiunilor", pacea ramanea fragila.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial o mare parte a economiei europene era distrusa, la fel ca si multe orase si sate. Milioane de oameni au ramas fara adapost. Aliantele incheiate in timpul razboiului in Occident nu mai erau valabile, iar in Estul Europei U.R.S.S isi marise zonele de interes . Comunismul a fost impus in tarile aflate in sferele de influenta ale U.R.S.S.

Esuarea conferintei postbelice a dus la sfarsitul pactului de razboi dintre Occident si U.R.S.S. Evenimentele din Praga din februarie 1948 si cele din Berlin din primavara anului 1949 au marit tensiunea si au demonstrat ca Europa s-a aflat sub dominatia celor doua mari puteri, U.R.S.S si S.U.A, desi in doua moduri diferite. Europa Occidentala se temea de puterea U.R.S.S si se straduia sa gaseasca mijloace prin care sa invinga puterea ei militara.

La sapte saptamani de la capitularea Germaniei naziste si cu sase saptamani inainte de lansarea bombei de la Hiroshima  reprezentanti ai 50 de natiuni au semnat la San Francisco in S.U.A "Carta Natiunilor Unite" .

La 19 sept. 1946, in discursul sau de la Universitatea din Zürich, Primul-ministru englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei dupa cel de-al doilea razboi mondial, afirmand necesitatea constituirea Statelor Unite ale Europei, iar pentru acest lucru este nevoie de un parteneriat Franta-Germania ca o prima etapa. Ideea unei Europe Unite nu era noua. Ea mai fusese vehiculata de-a lungul anilor in diferite imprejurari, inclusiv in cadrul dezbaterilor de la Liga Natiunilor. Pentru inceput, concretizarea ei s-a produs la 5 mai 1949, cand a fost creat Consiliul Europei, avand ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia. Dar, principalul rol al acestuia nu s-a circumscris domeniului militar si economic, ci domeniului social si cultural. Prima sa realizare in plan politic a fost adoptarea si semnarea la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Conventiei Europene a dreptului omului.

In aceeasi perioada, in plan economic S.U.A. lanseaza in anul 1947, Planul Marshall pentru ajutorarea statelor europene aflate in dificultate economica si sociala la sfarsitul razboiului, sub conditia aplicarii de catre aceste state a unor programe de restructurare, iar in plan politico-militar se evidentiaza infiintarea Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord-N.A.T.O.

In acest context problema franco-germana se mentinea, in sensul ca era necesar sa se obtina garantii pentru Franta, pentru ca Germania sa nu mai constituie o amenintare. Spre sfarsitul anului 1948, s-a insistat asupra supravegherii aliate in ceea ce priveste productia de carbune si otel - acestea constituind materii prime foarte importante in industria de armament - de catre o autoritate internationala, si reglementarea, in consecinta, a statutului zonei Ruhr-ului. Marea Britanie si S.U.A. s-au abtinut in aceasta privinta.

La 16 aprilie 1948 a fost infiintata Organizatia de Cooperare Economica Europeana-O.E.C.C., organizatie a carei activitate sa poata continua si dupa ce Planul Marshall isi va atinge obiectivele si care sa promoveze cooperarea europeana. In acest sens, propunerea Olandei privind stabilirea unei uniuni vamale dupa modelul Tratatului dintre tarile Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) din 1944 nu a fost urmata de o actiune concreta. Desi aceasta organizatie a adus o contributie importanta la liberalizarea comerciala si politica, la adoptarea politicilor economice nationale1 datorita diferentelor de opinii privind natura si metodele parteneriatului si a structurii institutionale care nu erau adecvate, nu se putea realiza o inlaturare a barierelor economice si comerciale intre tarile membre.

Primele demersuri in scopul realizarii unei noi unitati europene s-au facut prin lansarea "Planului Schuman". Principiile fundamentale ale acestui plan, care urmarea administrarea de catre un organism supranational a productiei de otel si carbune, luarea deciziilor de catre organe compuse din reprezentantii guvernelor, statele nefiind obligate prin decizii contra vointei lor, au fost sprijinite de sase tari: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Au urmat apoi noua luni de negocieri intre aceste sase state, care s-au concretizat in adoptarea Tratatului stabilind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului - C.E.C.O.- la 18 aprilie 1951.

In dispozitiile art. 4 ale acestui Tratat se gaseste fundamentul sau economic, in sensul ca sunt considerate incompatibile cu piata comuna a carbunelui si otelului:

taxele la import si la export ori taxele avand efect echivalent si restrictiile cantitative privind circulatia produselor;

masurile si practicile discriminatorii intre producatori, intre cumparatori si consumatori, in special in privinta preturilor si conditiilor de livrare ori a tarifelor si conditiilor de transport, precum si masurile care impiedica libera alegere de catre cumparator a furnizorului;

subsidiile si ajutoarele acordate de catre state ori taxele speciale impuse de state in orice forma ar fi ele;

practicile restrictive care tind spre impartirea si exploatarea pietii.

Tratatul C.E.C.O. desemneaza o Inalta Autoritate care sa asigure realizarea scopurilor sale in conformitate cu obiectivele propuse. Ea este compusa din persoane independente, numite de catre guverne, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra productiei de otel si carbune si are autoritatea necesara pentru a impune obligatii statelor membre si producatorilor in sensul prevederilor din Tratat. In luarea deciziilor urmeaza sa consulte guvernele sau in acord cu Comitetul Special de Ministri, in toate cazurile cand considera necesar. Consiliul de Ministri isi va exercita atributiile stabilite prin Tratat, in special in scopul armonizarii actiunii Inaltei Autoritati si a guvernelor, care sunt raspunzatoare pentru politicile economice generale ale tarilor lor. Este instituita regula consultarii si schimbului de informatii cu Inalta Autoritate, existand, de asemenea, posibilitatea initierii unor propuneri sau masuri pe care Consiliul le considera corespunzatoare, dar numai in anumite cazuri el are puterea de interventie in politica privind carbunele si otelul, si aceasta, in anumite conditii.

Mai este infiintata si o Adunare Comuna, compusa din membrii parlamentelor nationale, numiti de catre acestea, si in fata careia Inalta Autoritate raspunde pentru aplicarea Tratatului. De asemenea, a fost creata si o Curte de Justitie cu sarcina asigurarii respectarii legii in interpretarea si aplicarea Tratatului si a regulilor elaborate in temeiul acestuia.