Fundatiile uniunii. tratatul de la paris (1951)

FUNDATIILE UNIUNII.  TRATATUL DE LA PARIS (1951)

Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.) a reprezentat prima forma majora de integrare europeana. Una din motivatiile sale a fost si faptul ca un razboi in Europa ar fi mult mai greu de inceput daca institutii europene, avand autoritate bine definita, ar controla industriile siderurgica si a carbunelui. Cunoscuta si sub numele de Planul Schuman, dupa Robert Schuman - ministrul de externe francez din acea perioada, C. E. C.O. a fost infiintata prin semnarea Tratatului de la Paris, in 1951, de catre 6 state vest-europene: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, cu toate ca a fost deschisa unei majoritati mult mai largi de state.

Prevederile tratatului sunt foarte diverse, mergand de la reglementari ce permit un control substantial asupra preturilor, nivelului subventiilor, practicilor de comert discriminatorii si restrictive, stimulentelor pentru investitii, pana la prevederi care favorizeaza libertatea comertului si dezvoltarea unor piete ale otelului si carbunelui mai competitive: Se poate afirma faptul ca de-a lungul timpului, reglementarea acestor doua institutii in cadrul C: E. C.O. a trecut prin diverse cicluri, in principal urmarind politica in domeniu a Frantei. Planul Schuman a fost menit sa serveasca atat interesele nationale ale statelor participante, cat si interese mai largi, de integrare europeana. Pentru Franta tratatul a reprezentat o oportunitate in a juca un rol important in cadrul dezvoltarii Europei. Germaniei Federale, tratatul i-a acordat atat posibilitatea desfacerii produselor sale pe piete mai mari, cat si o mai larga recunoastere internationala. Tratatul nu a avut o importanta majora in schimb pentru alte state, predominant agricole, in timp ce unele tari, intre care se numara si Marea Britanie, se opuneau crearii unor institutii supranationale, declinandu-si in consecinta participarea.

Tratatul a intrat in vigoare in 1952, avand termen de valabilitate 50 de sni. Institutiile sale erau Consiliul de Ministri, Adunarea Europeana, Curtea de Justitie si un Comitet Consultativ care reprezenta interesele producatorilor, muncitorilor si alte interese. Institutia suprema era Inalta Autoritate, avand puteri de interzicere a subventiilor si de impunere de sanctiuni. Conform primului presedinte al C.E.C.O., Jean Monnet, prevederile tratatului erau revolutionare si constituiau, intr-un mod, o 'renuntare la suveranitate intr-un domeniu limitat dar decisiv'. El a vazut in acest tratat o locomotiva a integrarii europene, deoarece ceea ce se facuse in domeniul otelului si carbunelui putea fi infaptuit cu succes si in alte domenii: Structura institutionala a C.E.C.O. a constituit un model pentru structura Comunitatii Economice Europene, infiintata 5 ani mai tarziu. La sfarsitul anului 2002, Tratatul de la Paris va expira, industriile respective intrand sub 'aripa' mult mai larga si mai semnificativa economic a Tratatului de la Roma din 1957, care a infiintat Comunitatea Economica Europeana, perntru o perioada nelimitata de timp.

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Ř     problemele institutionale tratate la Nisa primesc solutii mai durabile, fara a fi insa deplin rezolvate;

Ř     se instituie posibilitatea de a rezolva probleme institutionale importante fara a se recurge la modificari ale Tratatelor (prin asa-numitele "clauzele-pasarela", care nu reprezinta insa o noutate absoluta, principiul fiind introdus, in mod limitat, de Tratatul de la Amsterdam).

2. Principalele realizari ale integrarii europene

  Piata interna europeana (P.I.E.)

Actiunea statelor membre si a Comunitatii cuprinde instaurarea unei politici economice fondata pe ingustarea coordonarii politicilor economice ale statelor membre, pe piata interna si pe definirea de obiective comune, in respectarea principiului unei economii de piata deschisa si in libera concurenta.

Privita in timp, integrarea economica in cadrul Uniunii Europene poate fi stabilita ca un proces istoric desfasurat in perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat in 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE), devenita Uniunea Economica si Monetara

Constituirea CEE a avut ca obiectiv initial crearea unei uniuni vamale intre tarile membre. Continutul esential al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desfiintarea taxelor vamale intre tarile membre si instituirea unui tarif vamal comun fata de tarile terte, adica cele care nu erau membre ale comunitatii. Uniunea vamala s-a incheiat la 1 iulie 1968.

Uniunea economica este faza urmatoare a integrarii, superioara primei etape, incluzand realizarile acesteia la care s-a adaugat introducerea celor 'patru libertati':

Ř     libertatea de miscare a bunurilor;

Ř     libertatea de miscare a capitalurilor;

Ř     libertatea de miscare a serviciilor;

Ř     libertatea de miscare a persoanelor.

Prin realizarea celor 'patru libertati' s-a constituit piata unica europeana, care a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1993.

Prima etapa a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenta a politicilor economice a statelor membre si o consolidare a coordonarii politicilor monetare nationale. In cursul primei etape se avea in vedere ca programul pietei unice sa fie terminat si noul tratat al UEM sa fie subordonat ratificarii in toate statele membre, dupa procedurile constitutionale nationale. Impactul macroeconomic al crearii marii piete unice se refera la:

Ř     reducerea initiala a costurilor, ca urmare a desfiintarii formalitatilor vamale si a obstacolelor in calea schimburilor;

Ř     reducerea costurilor ca urmare a extinderii economilor la scara;

Ř     reducerea preturilor datorita intensificarii concurentei;

Ř     castiguri generate si de alte efecte decat cele legate de pret, cum ar fi intensificarea procesului de inovare, largirea gamei de produse, modificari in planul organizarii productiei.

Constituirea pietei unice a avut ca urmari:

Ř     desfiintarea controlului marfurilor la frontiere, reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare in cursul anului 1993;

Ř     securitate comuna pentru toti cetatenii comunitatii, eliminarea dublei taxari la cumpararea de produse pentru uz personal din alte tari membre;

Ř     stabilirea cetatenilor Comunitatii pentru o durata nedeterminata intr-un alt stat membru decat propriul lor stat;

Ř     recunoasterea calificarilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenta sporita, concurenta deschide posibilitati suplimentare pentru crearea de noi locuri de munca.

Termenul de constituire a pietei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu inseamna ca toate libertatile s-au realizat automat si in intregime la acea data. Este vorba de un proces, in care unele masuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza in anii urmatori.

Politica economica si monetara comuna

Realizarea Uniunii economice si monetare (UEM) constituie un obiectiv comunitar care dateaza din anul 1969. El a fost reafirmat de nenumarate ori cu diverse ocazii: Raportul Werner; Comunicatul final al intrunirii de la Paris din 1972; concluziile Consiliului European din 1977; precizarea acestui obiectiv fiind facuta si in scris in Tratatul de la Roma dupa ratificarea UE in 1987.

Formarea Uniunii Economice, a pietei unice europene, este un proces in care drepturile si libertatile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. In decembrie 1989, tarile membre au adoptat o carta sociala europeana, care include 12 drepturi fundamentale sociale:

Ř     dreptul de a exercita orice profesie intr-una din tarile Comunitatii, la alegerea sa, dreptul de remunerare echitabila;

Ř     dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca; dreptul la protectie sociala asigurata prin sistemul in vigoare in tara primitoare;

Ř     dreptul la libertatea de asociere si la negociere colectiva; dreptul la formarea profesionala; dreptul la egalitate de tratament intre barbati si femei; dreptul la informatie, la consultare si participare a salariatilor;

Ř     dreptul la protectia sanatatii si securitatea locului de munca; dreptul la protectia copiilor si adolescentilor;

Ř     garantarea unui venit minim pentru persoanele in varsta, dreptul la integrare profesionala si sociala pentru persoanele handicapate.

O uniune monetara implica deplina convertibilitate a monedelor statelor membre si liberalizarea completa a miscarilor de capital. Acest lucru elimina orice marja de fluctuatie a monedelor in jurul cursului-pivot si instaureaza rate de schimb fixe, de maniera irevocabila, ceea ce presupune un inalt grad de convergenta a politicilor economice si monetare a statelor membre, precum si un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economica si monetara comunitara.

O alta dezvoltare obiectiv-necesara, chiar daca nu a fost vorba atunci de o conditie strict necesara pentru infaptuirea uniunii monetare, era chiar introducerea unei monede comune. Oferta acestei monede urma sa faca obiectul unui control centralizat care sa determine rate unice de dobanzi pe ansamblul comunitatii precum si rate de schimb pentru monedele din tarile terte, inclusiv masurile de control ce se impun.

Analizand obiectivele ce stau la baza realizarii UEM, ele trebuie cautate, in egala masura, chiar in interiorul acestui organism si anume realizarea pietei interioare eliminand incertitudinea si costurile tranzactiilor de operatii de schimb precum si asigurarea impotriva tuturor riscurilor fluctuatiei avand posibilitatea unor comparatii totale a costurilor si preturilor per total uniune:

Ř     cresterea eficientei activitatii in toate domeniile economico-sociale;

Ř     consolidarea stabilitatii monetare si a puterii financiare a UE;

Ř     evitarea oricaror speculatii intre monedele comunitare;

Ř     asigurarea, prin dimensiunea economica si financiara a crearii UEM, a unei anumite invulnerabilitati a noii monede fata de speculatiile internationale;

Ř     deschiderea posibilitatii pentru noua moneda de a deveni moneda de rezerva si de plati.

Ř    Etapele UEM au ca scop de a conduce progresiv trecerea la o moneda unica pe fundamente solide, inainte de toate prin obtinerea unei convergente aprofundate a politicilor economice si monetare

1) Introducerea SME care s-a facut in 1979 prin:

Ř     stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor tarilor membre, care nu permitea o fluctuatie mai mare de ±2,25%;

Ř     introducerea unitatii monetare europene (ECU - European Currency Unit), ca moneda de cont, ECU se formeaza ca un cost al valutelor tarilor membre, cu ponderi diferite ale acestora in functie de forta economica a statelor membre, pe baza unor criterii convenite intre parti.

2) Infiintarea Institutului Monetar European (IME), care a inceput sa functioneze de la 1 ianuarie 1994. Daca prima etapa a reprezentat inceputurile uniunii monetare europene, aceasta etapa inseamna consolidarea ei.

Obiectivele IME sunt: intarirea cooperarii intre bancile centrale europene nationale; o mai buna coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE in vederea stabilitatii preturilor; supravegherea functionarii SME; facilitarea utilizarii ECU; pregatirea conditiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor si procedurilor necesare aplicarii politicii monetare unice.

3) In etapa finala s-a creat Banca Centrala Europeana (BCE), care a inlocuit IME. BCE emite o moneda unica. S-a convenit ca moneda unica sa se numeasca EURO, fiind folosita de la 1 ianuarie 1999.

Prin infiintarea BCE s-a urmarit instituirea unei singure politici monetare, blocarea ratelor de schimb, introducerea monedei unice care a circulat mai intai intre bancile centrale si comerciale, iar actualmente, circula pe piata ca bancnote si monede din 2002.

Introducerea monedei EURO are si consecinte pe plan international, mai ales in statele extracomunitare care intretin relatii economice si financiare cu U.E. Dezvoltarea pietei financiare unificate din Europa cat mai transparenta si stabila va spori atractia investitorilor internationali pentru EURO, iar pentru state, ca moneda pentru rezervele valutare. Se poate aprecia, deci ca aproape nimeni nu va ramane imun la efectele introducerii monedei EURO, iar cei aflati in apropierea ei, sub raport politic si economic, vor fi nevoiti sa se adapteze rigorilor acesteia.

Politicile de acompaniere ale P.I.E.

In U.E. nu exista o majoritate, ci numai minoritati, dar in ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat vointa de a lucra impreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune raspund si unui principiu fundamental al constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii.

Din cadrul politicilor europene de insotire a Pietei Unice, al carei obiectiv principal este sa asigure competitivitatea industriei UE, in vederea obtinerii de produse competitive, calitativ si cantitativ, mentionam: politica concurentei fiscala, comerciala, industriala, energetica, mediu, cercetare si tehnologie, turism. Mai jos sunt prezentate elementele fundamentale referitoare la cateva din aceste domenii ale politicilor europene.

Politica concurentei trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite monopolizarea pietei prin impartirea acesteia de catre anumite firme in urma unor intelegeri private. Pietele pot fi monopolizate ca rezultat al unor intelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor. Prin politica in domeniul concurentei se incearca a se evita ca una sau mai multe firme sa-si utilizeze in mod impropriu puterea economica in detrimentul firmelor mai slabe (abuz de pozitie dominanta). De asemenea, trebuie sa impiedice guvernele statelor membre sa distorsioneze regulile prin acordarea de discriminari pozitive/subventii intreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat.

Politica comerciala este cea care a dat impulsul primar integrarii economice europene, fiind conceputa ca o politica supranationala. Este unul din primele domenii in care Statele Membre au acceptat sa isi limiteze suveranitatea, delegand competente extinse la nivel comunitar. In fapt, constituirea Pietei Unice a constituit punctul de plecare pentru un proces de liberalizare accentuata a politicii comerciale comune, deoarece lipsa unei politici comerciale comune ar fi favorizat fenomenul de deviere de comert (penetrarea importurilor pe piata CE prin teritoriul vamal al statului membru cu cele mai mici obstacole la produsul respectiv), pentru a carui combatere s-ar fi recurs la aplicarea de masuri restrictive in comertul intra-comunitar. Principiile de functionare ale politicii comune sunt: instituirea unui tarif vamal comun, realizarea de acorduri comune cu tarile terte si aplicarea uniforma a instrumentelor de politica comerciala de catre toate statele membre. Politica comuna trebuie sa asigure dezvoltarea armonioasa a comertului mondial si suprimarea progresiva a restrictiilor in calea schimburilor internationale.

Instrumentele politicii industriale comunitare, se interfereaza cu cele ale altor politici ale UE: politicile comerciale, politica concurentei, ajutoarele de stat, conformitatea produselor si accesul pe piete. Masurile aplicate au tangenta cu stabilitatea macroeconomica, cu cercetarea stiintifica, protectia mediului, asistenta sociala etc.

Obiectivele politicii industriale ale UE pot fi sistematizate astfel:

Ř   cele care vizeaza productia industriala: protejarea si/sau promovarea anumitor industrii; rationalizarea anumitor industrii; coordonarea transferului de resurse intre industrii; promovarea investitiilor industriale;

Ř   cele care vizeaza organizarea industriala: intarirea concurentei; stimularea intreprinderilor mici si mijlocii; dezvoltarea ofertei de infrastructura (energie, transporturi si telecomunicatii); promovarea anumitor amplasamente industriale;

Ř   cele care vizeaza corectarea situatiilor de esec al pietelor: promovarea cercetarii-dezvoltarii, a inovarii si difuzarii tehnologice; stimularea investitiei in capitalul uman; diseminarea informatiei privind oportunitatile de afaceri; protectia mediului inconjurator si combaterea poluarii.

Dezvoltarea libera a activitatii industriale are nevoie de un cadru juridic, stiintific, etnic si social adecvat. Intro dezvoltare echilibrata a economiei, traditiile si capacitatile de productie create in Europa de-a lungul anilor trebuie avute in vedere si mentinute cu grija; normele comunitare impun industriei respectarea exigentelor sociale si de mediu, fara insa a neglija exigentele de competitivitate la nivel mondial.

3.Perspectiva /Politica internationala a mediului

Problema mediului ajunge in atentia societatii internationale in a doua parte a secolului XX ca urmare a semnalului de alarma tras de oamenii de stiinta privind degradarea mediului si efectele nefaste ale acestei realitati asupra societatii umane. In 1972 la Stockhom are loc prima conferinta ONU pe tema mediului inconjurator perceputa ca punct de pornire in internationalizarea si politicizarea problemei mediului. Desi la nivel de norme adoptate si implementate, rezultatele conferintei nu au fost relevante ci doar s-a deschis discutia privind crearea unei legi internationale a mediului. Insa cel mai important rezultat al Conferintei a fost infiintarea Programului de Mediu din cadrul ONU stabilind ONU ca spatiu principal de discutie si implementare a unei viitoare legi internationale a mediului[1].

In urmatorii ani s-a dezvoltat in special in tarile dezvoltate o miscare sociala puternica ce milita pentru legarea ideii de protectie a mediului de celelalte aspecte ale vietii sociale. La nivel international se realizeaza o serie de intalniri in care se pun in discutie efectele poluarii asupra temperaturii globale. Ca raspuns la ingrijorarile populatiei si a evidentelor stiintifice care prezentau efectele nefaste ale poluarii guvernele au decis adoptarea la nivel international a o serie de masuri ce vizau reducerea poluarii, conservarea biodiversitatii si limitarea efectelor transfrontaliere a degradarii mediului. La nivelul ONU s-a constituit Comisia pe probleme de Mediu si Dezvoltare ce viza adresarea integrata a problemelor de mediu si a dezvoltari societatii umane. Raportul acestei Comisii, cunoscute ca si Comisia Brundtland, dupa numele presedintelui ei, a elaborat un raport, "Our Common Future"[2] , prin care au promovat termenul de dezvoltare sustinuta ca abordarea comuna a mediului si dezvoltarii pe termen lung a societatii umane fara a se atenta la resursele necesare generatiilor viitoare. Conceptul a devenit larg rapandit in vocabularul international al mediului. In 1988 se constituie Comitetul International pe schimbari climatice prin efortul comun al Organizatiei Mondiale Meteorologice si Programul de Mediu din cadrul ONU, organism ce promova pe baza evidentelor stiintifice ideea schimbarii climatice ca urmare a activitatilor umane.[3]

Ca urmare a continuei degradari a mediului si a inexistentei unei coordonari in ceea ce priveste protejarea biodiversitatii si a calitatii naturii inconjuratoare se organizeaza a doua conferinta internationala pe tema mediului in 1992 la Rio de Janeiro. Printre delegatii tarilor participante s-au prezentat si un numar impresionat de membri ai ONG-urilor ce promovau protejarea mediului. Principalul rezultat al acestei intalniri a fost documentul Agenda 21 ce stabiliea ca linie de actiune la nivel international atingerea unei dezvoltari durabile la nivel international. Insa caracterul non-obligatoriu al documentului a permis semnarea dar nerespectarea lui.

Un nou pas va fi realizat in globalizarea si afirmarea importantei problemei de mediu la nivel international la New York in 1997. La aceasta intalnire a Adunarii generale a ONU s-a realizat evaluarea implementarii Agendei 21 si se accentueaza rolul umanitatii in generarea schimbarii climatice. Cum rezultatele intarzia sa apara s-a organizat intalnirea partilor in cadrul Conventiei ONU pe Schimbari Climatice la Kyoto. Aici s-a decis reducerea emisiilor de dioxid de carbon ca solutie la stoparea fenomenului de incalzire globala. S-au stabilit targete pentru fiecare tara participanta, insumand per total o reducere cu 5,2% a emisiilor pana in 2012 fata de perioada 1990. Schimbarea climatica castiga teren ca abordare a mediului si a efectelor sale asupra societatii umane. Fenomenul ce se constituie in cea mai mare amenintare la adresa societatii umane apare mentionat ca parte a principiului dezvoltarii din cadrul Documentului ce stabileste Telurile Mileniului, adoptat de ONU in 2000.

In 2002 la Johannesburg este organizat al treilea Summit Mondial pe tema Dezvoltarii Sustenabile. Desi se dorea depasirea stadiului de discutii si initierea unor actiuni si adoptarea unor documente cu caracter obligatoriu, nici acest Summit nu a reusit sa stimuleze statele inspre realizarea unei actiuni colective globale interesele particulare fiind inca odata mai importante.

Un actor important in accentuarea constientizarii pericolului pe care il reprezinta    fenomenul schimbarii climatice si abordarea acestui fenomen ca si efect al activitatii industriale si al unei dezvoltari nesustenabile a societatii actuale este Comitetul Interguvernamental pe Schimbari Climatice[4]. Acesta are ca si scop realizarea unor studii si redactarea rapoartelor ce evaluaza starea mediului, a climei si a influentei activitatii umane sub forma emisiilor de gaze cu efect de sera in ceea ce se manifesta ca si incalzire globala. Primul raport de evaluare a stadiului in care se afla societatea a fost elaborat in 1990. Au urmat alte doua rapoarte in 1995 si in 2001. Ultimul raport publicat in 2007 enunta ca si foarte probabila relatia directa de cauzalitate intre poluare, emiterea gazelor cu efect de sera si producerea fenomenului de schimbare climatica.

Raportul din 2007 a avut parte insa si de contestatii la nivel international din partea unor oameni de stiinta care impreuna au creat si au semnat "Declaratia de la Manhattan" ce infirma evidentele studiului efectuat de Comitetul Interguvernamental pe Schimbari climatice[5] si nu adera la ideea de "man made climate change". Schimbarea climatica este un fenomen natural care a mai avut loc in decursul existentei umane iar principalul factor in cauzarea acestei schimbari este activitatea solara nicidecum activitatea umana. Prin aceasta declaratie se neaga ideea crizei incalzirii globale si mai ales puterea politicii si a umanitatii de a stopa un fenomen natural. Sunt contesate metodele de studiu utilizate de IPCC si evidentele rezultate. In viziunea acestor contestatari respectivul comitet este mai degaba un comitet politic decat unul stiintific ceea ce afecteaza rezultate studiilor si favorizeaza mereu o anumita concluzie desi datele nu o confirma.

Probleme globale. Schimbarea climatica

Problemele legate de protectia mediului sunt considerate a fi esentialmente globale din prisma efectelor in lant care se produc odata cu deteriorarea sa si pentru ca mediul este perceput ca fiind peste tot si fara granite. Mediul este abordat azi din perspectiva importantei sale politice la nivel international desi initial discutia a fost deschisa de comunitatea stiintifica[6] si de actorii sociali organizati in ONG-uri. Nu se mai vorbeste de acorduri sectoriale privind protejarea mediului ci problema s-a extins pana la abordarea ideii de schimbare climatica, cea mai mare amenintare la adresa societatii umane. Schimbarea climatica ridica o problema importanta in ceea ce priveste modul de viata, ritmul si maniera de dezvoltare a societatii. Se pare ca activitatile umane menite a creste calitatea vietii a cat mai multora ascunde crearea amenintarii fatale la existenta in continuare a societatii umane[7]. Dezvoltarea care nu a tinut cont de efectele degradarii mediului si poluarii atmosferei