Evolutia istorica - uniunea europeana

Evolutia istorica - Uniunea europeana

Tentative de unificare a natiunilor europene au existat inca dinaintea aparitiei statelor nationale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominata de celti, iar mai tarziu a fost cucerita si condusa de Imperiul Roman, centrat in Mediterana. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forta. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare si Sfantul Imperiu Roman au unit zone intinse sub o singura administratie pentru sute ani. Data fiind diversitatea lingvistica si culturala a Europei, aceste incercari au implicat de obicei ocupatia militara a natiunilor, conducand la instabilitate; unele incercari, insa, au durat mii de ani si au fost insotite de progrese economice si tehnologice, asa cum s-a intamplat cu Imperiul Roman in timpul asa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare pasnica prin cooperare si egalitatea statutului de membru a fost facuta de Victor Hugo in . In urma catastrofelor provocate de primul si al doilea razboi mondial, necesitatea formarii unei (ce a devenit mai tarziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza vointei de a reconstrui Europa si de a elimina posibilitatea unui nou razboi.

Crearea, in 1949, a Consiliului Europei nu reprezenta pentru toti adeptii Europei unite raspunsul asteptat asupra modului in care trebuia organizat batranul continent. Astfel, in anii '50, ideile lui Jean Monnet de creare a unei uniuni mai stranse intre popoarele europene, depasind suveranitatile nationale, incep sa prinda contur si, la 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, isi asuma politic aceasta idee prin oferta publica pe care Franta o face Republicii Federale Germania, de a pune in comun productia de carbune si otel. Desi adresata in mod expres Guvernului german, viitoarea comunitate era deschisa si participarii altor state europene. In declaratia de la 9 mai 1950, Robert Schuman prezinta o metoda consacrand mai intai o "solidaritate de fapt", menita a fi "fermentul unei Comunitati mai largi si mai profunde".

Acest sentiment a dus in cele din urma la formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului de catre Germania (de vest) Franta Italia si tarile din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea in aprilie a Tratatului de la Paris, care care a intrat in vigoare in iulie 1952.

Tratatul afirma crearea unei Piete comune a carbunelui si otelului, care antreneaza suprimarea drepturilor vamale si a restrictiilor cantitative la libera circulatie a produselor, interzicerea masurilor discriminatorii si a subventiilor sau a ajutorului acordat de stat. Principiul central al acestei piete comune este libera concurenta, insa Comunitatea controleaza aprovizionarea sa periodica si fixarea preturilor la cel mai scazut nivel.

Incercandu-se sa se orienteze aceasta prima etapa a unei constructii cu elemente federaliste si catre alte domenii, s-a propus crearea unei Comunitati Europene a Apararii, care ar fi presupus  organizarea unei armate europene comune avand contingente oferite de statele membre si care ar fi fost "atasata institutiilor politice ale Europei unite". Proiectul a fost insa respins si, dupa doar cativa ani de la nasterea ei, nou creata Comunitate parea a se afla intr-un impas .

Relansarea proiectului european a avut loc in 1957 prin semnarea Tratatelor de la Roma instituind o Comunitate Economica Europeana (CEE) si o Comunitate Europeana a Energiei Atomice (CEEA).

Tratatul CEE isi propunea realizarea unei Piete Comune ale carei elemente principale sunt: eliminarea drepturilor vamale si a restrictiilor cantitative si instituirea unui tarif vamal comun (deci realizarea unei uniuni vamale), libera concurenta, libera circulatie a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor, elaborarea unor politici comune (prima dintre ele, prevazuta in Tratat, fiind politica agricola comuna).

Anii '60 nu pareau favorabili dezvoltarii proiectului comunitar. In 1961-1962, negocierile din cadrul "Comisiei Fouchet" au incercat o relansare a Europei politice comune, insa viziunile diferite despre "cat de supranationala" trebuie sa fie Europa supranationala au determinat esecul acestui proiect. Criza pare sa se adanceasca in 1965; problema bugetului propriu al Comunitatilor si cea a trecerii de la votul in unanimitate la decizia majoritara in Consiliul de Ministri a atins punctul culminant cand reprezentantul permanent al Frantei pe langa Piata Comuna este rechemat. Este perioada denumita a "scaunului gol", care va fi deblocata in 1966 prin adoptarea "compromisului de la Luxemburg" (se prevedea ca "problemele reprezentand interese foarte importante pentru unul sau mai multi parteneri" necesita cautarea unui acord unanim intr-un timp rezonabil; desi, in principiu, Tratatul nu se modifica, prin "compromisul de la Luxemburg" se reaseaza totusi jocul institutiilor)[2].

In 1969 a avut loc la Haga o conferinta a sefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, al carei  comunicat final lansa un program de lucru ambitios inspirat de tripticul presedintelui francez Georges Pompidou: finalizare (trecerea de la faza tranzitorie la cea definitiva), aprofundare (elaborarea unui plan pentru crearea unei uniuni economice si monetare), largire (disponibilitatea Comunitatilor de a incepe negocieri cu state candidate).

Anii '70 au marcat numeroase progrese ale constructiei comunitare: acceptarea de noi membri (Irlanda, Danemarca si Marea Britanie devin membre ale Comunitatii),  stabilirea unui program de actiune vizand ajutor pentru regiunile nedezvoltate, participarea sporita a partenerilor sociali la deciziile economice si sociale, decizia extinderii campului de interventie comunitara, pregatirea unei politici europene in raport cu lumea a treia, Statele Unite, tarile socialiste, inceputul cooperarii politice.

In 1974, dorinta presedintelui Pompidou de a institutionaliza conferintele la varf a devenit realitate, prin ceea ce denumim, de atunci, Consiliul European.

Aceste initiative au continuat sa fie dezvoltate in anii '80, deschisi din ce in ce mai mult ideii de uniune politica. Noile orientari ale politicii europene au fost regrupate in Actul Unic European (AUE - intrat in vigoare la 1 ianuarie 1987), text care reunea, pe de o parte, amendamentele la tratatele fondatoare (de aici si numele de "Unic") si, pe de alta parte, procedurile de cooperare intre "Cei 12" (in 1981, Spania si Portugalia au devenit membre ale Comunitatilor, urmand, in 1986, Grecia).

Obiectivul esential al Actului Unic poate fi considerat vointa de a realiza un spatiu fara frontiere, permitand libera circulatie a marfurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor (desi pare paradoxal sa-ti propui un astfel de obiectiv dupa ce, cu 30 de ani in urma, s-au suprimat taxele vamale intre statele membre, s-a introdus un tarif extern comun si s-au implementat politici comune, Actul Unic European revela faptul ca frontierele materiale nu disparusera inca).

Actul Unic European conferea, de asemenea, puteri noi instantelor comunitare. Un alt moment de maxima importanta al istoriei comunitare este semnarea Tratatului de la Lisabona in 1992 (intrat in vigoare in 1993), denumit si Tratatul asupra Uniunii Europene. Cele mai importante elemente ale noului tratat sunt: infiintarea unei uniuni economice si monetare (cel mai tarziu la 1 ianuarie 1999), un cadru consolidat pentru noile politici comune, sporirea puterilor instantelor comunitare, extinderea ariei de interventie a Comunitatii Europene (dupa Actul Unic European din 1987, cele trei Comunitati originare au fost numite, ca ansamblu, "Comunitatea Europeana"; era o recunoastere implicita a progreselor pe calea aprofundarii integrarii), introducerea cetateniei europene si crearea a doi noi piloni, alaturi de Comunitatea Europeana[3]: Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI) . Dar elementul de noutate esential al Tratatului de la Maastricht este faptul ca el reprezinta actul de nastere a Uniunii Europene. Noua structura creata era formata din cei trei "piloni", dintre care doar primul era supus regulilor comunitare de decizie. Uniunea Europeana nu avea insa personalitate juridica si va mai fi nevoie de alti 14 ani pana cand Tratatul Constitutional ("Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa") va rezolva si aceasta problema. Fara a raspunde tuturor asteptarilor, Tratatul de la Amsterdam introduce cateva reforme vizand, in special, spatiul de libertate, securitate si justitie (protectia drepturilor fundamentale, prevederi privind regimul vizelor, azilul, imigrarea, cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala), dezvoltarea conceptului de cetatenie europeana, un acord social consolidat, politica mediului, protectia consumatorului, o politica externa eficace si coerenta, chestiuni institutionale (sporirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificata, consolidarea principiului subsidiaritatii, etc.).

Anii '90 reprezinta si deschiderea extraordinara a Uniunii catre tarile din centrul si estul Europei. Relatiile cu aceste state s-au concretizat prin semnarea acordurilor de asociere (denumite si acorduri europene), documente ce stabilesc cadrul politico-juridic al acestei cooperari si abordeaza diferitele aspecte ale acesteia.

Prima uniune vamala totala, denumita initial drept Comunitatea Economica Europeana (informal chiar si Piata Comuna), a fost creata prin Tratatul de la Roma in si implementata la 1 ianuarie . Aceasta din urma s-a transformat in Comunitatea Europeana care este in prezent « primul pilon » al Uniunii Europene.

Uniunea Europeana a evoluat dintr-un organ comercial intr-un parteneriat economic si politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a facut prin ratificarea de catre ansamblul tarilor membre ale Comunitatii Europene a Tratatului de la Lisabona (Olanda), pe 7 februarie .

Contextul nou-creat a pus Uniunea in fata unei duble provocari: reforma interna (necesitatea crearii unui sistem functional pentru un numar mai mare de membri) si gestionarea unei extinderi fara precedent. Raspunsurile elaborate prin Tratatul de la Nisa (intrat in vigoare in ianuarie 2003), desi propun formule noi[5], nu au putut rezolva in mod adecvat problemele cu care se confrunta constructia comunitara. Aceasta sarcina a revenit Conventiei europene, organism instituit de Declaratia adoptata la Laecken, in 2001, care a avut drept misiune redactarea unui text constitutional care sa raspunda in mod real nevoilor si realitatilor europene.

Putem spune asadar ca Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene (Franta, Italia, Belgia, Germania Luxemburg Tarile de Jos ) si ca, in decursul urmatorilor 50 de ani au avut loc cinci valuri de extindere, iar prezent Uniunea Europeana este compusa, dupa cel de al saselea val, din 27 de state membre (Franta, Italia, Belgia, Germania Luxemburg Tarile de Jos-1958), (Danemarca Regatul Unit Irlanda -1973), (Grecia -1981 ), (Portugalia, Spania-1986), (Austria, Finlanda, Suedia-1995), (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha , Slovacia, Slovenia, Ungaria-2004), (Bulgaria, Romania - 2007).