Spatiul romanesc, intre tie si conflict in Evul Mediu si la inceputurile modernitatii

Spatiul romanesc, intre diplomatie si conflict in Evul Mediu si la inceputurile modernitatii

Incepand din secolul al XIV-lea, o noua putere politica si militara se afirma in Europa: statul otoman.

Spre sfarsitul secolului al XIV-lea, acesta ajunge in expansiunea sa pana la Dunare, amenintand direct Tarile Romane.

In general, acestea au adoptat o atitudine defensiva, evitand transformarea in pasalacuri turcesti.

Statutul lor politico-juridic evolueaza de la independenta la autonomie, relatiile cu Imperiul Otoman fiind reglementate prin documentele numite Capitulatii.

Totodata, situatia Tarilor Romane a fost influentata si de jocul de interese al marilor puteri crestine vecine: Ungaria, Polonia si, din secolul al XVI-lea, Imperiul Romano-german (Habsburgic).

Alaturi de statele crestine europene, Tarile Romane au participat la cruciadele antiotomane, devenind adevarate 'Porti ale crestinatatii'.

Spre sfarsitul secolului al XIV-lea, voievodul Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418), a inaugurat politica de alianta cu Regatul Ungariei impotriva otomanilor. La 7 martie 1395, la Brasov, acesta semna, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg un tratat cu caracter antiotoman .

Voievodul Petru I Musat (1375 - 1391) inaugura, la randul sau, traditia bunelor relatii ale Moldovei cu Polonia, pentru a contrabalansa pericolul reprezentat de Ungaria. Aceasta politica a fost continuata si de alti voievozi moldoveni, ca Alexandru cel Bun (1400-1432) sau Stefan cel Mare (1457-1504).

De la sfarsitul secolului al XIV-lea, romanii au fost implicati direct in lupta antiotomana, participand la sustinerea politicii de "cruciada tarzie". Astfel, Mircea cel Batran a obtinut victoria, la Rovine (1395), impotriva ostilor conduse de sultanul Baiazid I si a participat, alaturi de Sigismund de Luxemburg, la cruciada de la Nicopole (1396), unde insa crestinii au fost infranti de otomani.

Romanii, intre diplomatie si conflict in secolele al XV-lea si al XVI-lea.

Consolidarea puterii otomane, in secolul al XV-lea, a determinat inlaturarea unor dispute mai vechi in relatiile tarilor noastre cu Polonia sau Ungaria.

Au fost incheiate noi tratate antiotomane, precum cel semnat de Stefan cel Mare cu regele Ungariei, Matei Corvin (1475).

Insemnate victorii militare antiotomane au fost obtinute de Alexandru cel Bun, la Cetatea Alba (1420), de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), in campania cea lunga, din 1443 - 1444 si in campania de la Belgrad (1456), de domnitorul Tarii Romanesti, Vlad Tepes, in 1461 - 1462, sau de Stefan cel Mare, la Vaslui (1475).

Unii voievozi s-au implicat in sustinerea pe tronul celorlalte tari romanesti a unor domnitori favorabili luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara i-a sustinut, intre altii, la tronul Tarii Romanesti, pe Vladislav al II-lea, iar pe cel al Moldovei, pe Bogdan al II-lea . Stefan cel Mare a intervenit, la randul sau, sustinandu-i, in Tara Romaneasca, pe Vlad Tepes sau pe Laiota Basarab. Voievodul moldovean a urmarit si obtinerea sprijinului altor puteri europene, fapt demonstrat, de pilda, de trimiterea solului Ioan Tamblac la Venetia, in 1475.

Tarile Romane nu au fost cucerite de otomani, si-au pastrat autonomia interna, fara a deveni pasalacuri, platind insa un tribut anual catre sultan. Din secolul al XV-lea, relatiile cu Imperiul Otoman au fost reglementate prin documentele numite capitulatii.

In secolul urmator, cand statul otoman a ajuns la apogeul extinderii sale teritoriale, dominatia otomana asupra Tarilor Romane s-a accentuat, regimul tributar devenind unul vasalic.

In 1540, centrul Ungariei a fost transformat in pasalac.

Prin urmare, Transilvania a intrat sub suzeranitate otomana, fiind organizata ca un principat autonom (1541).

Istoricii moderni considera ca statutul Tarilor Romane in raport cu Poarta a fost mai degraba rezultatul unui compromis intre clasa politica de la nordul Dunarii si Imperiul Otoman. Tarile Romane isi pastrau institutiile proprii, iar marea boierime - privilegiile. In schimb, Poarta primea, ca recunoastere a suzeranitatii sale, si dreptul de a exercita o anumita supraveghere asupra statelor din spatiul romanesc.

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, tributul a inregistrat o crestere fara precedent, fiind insotit de instituirea monopolului comercial otoman, de cumpararea domniei si un control tot mai sever al Portii asupra acesteia. De aceea, se poate considera ca otomanii au avut mai multe avantaje din exploatarea indirecta a spatiului romanesc, decat daca l-ar fi cucerit direct.