Germania intre secolele X-XV

Germania intre secolele X-XV

1.Germania secolele X-XIII

Economia in Germania facea progrese lente, dar sigure in secolul X; ca si in alte parti ale Europei Occidentale predomina economia naturala ce se explica prin slaba activitate comerciala cu regiunile din jur, respectiv cele franceze, italiene sau slave. Bunurile obtinute datorita actiunii economice erau consumate pe domeniile feudale unde erau obtinute. Dar datorita expansiunii politice, actiunea economica s-a mai inviorat stabilindu-se contacte cu zone europene intinse. Universul tehnic medieval este in general rudimentar permitand o productivitate a muncii redusa si de aceea necesitatile de produse de lux erau achizitionate in cea mai mare parte din Bizant sau din lumea musulmana. Un oarecare progres se remarca in productia armelor, atat de mult folosite si deci si cautate in acea vreme. Dupa parerea lui Jaques le Goff, exista chiar o "oroare de inovatii" in Occidentul medieval (Civilizatia Occidentului medieval, P. 275), si deci si in Germania, ceea ce explica slabele progrese tehnice, inovatia fiind socotita cel mai adesea un pacat. In secolul al XII-lea in primul tratat tehnic atribuit calugarului german Teofil, intitulat "De divertis atribus", se specifica faptul ca iscusinta tehnicianului este un dar de la Dumnezeu. Agricultura ramanea ocupatia de baza a populatiei ale carei progrese se remarca prin legarea suprafetelor cultivate si mai putin inovatiilor tehnice. Se practica asolamentul trienal sau bienal dar rezultatele obtinute sunt departe de a satisface necesarul si de aceea foametea era un fenomen obisnuit nu numai pentru partile germane. Comertul ce incepea sa se dezvolte putea sa salveze oarecum situatia din punct de vedere alimentar. Pe langa agricultura se mai practica viticultura, gradinaritul si cresterea animalelor. Se dezvolta orasele si incepe procesul iobagizarii taranilor, cu exceptia Friziei unde fenomenul se incheie in secolul XIII. Fiecare familie avea un lot de pamant numit Hubae sau Hüfon. Un rol important in dezvoltarea economica l-a avut efectul colonizarii prin care noi suprafete cultivate au fost exploatate in secolul XI-XIII.

Intre anii 1150-1266 colonizarile germane s-au extins si in tinuturile slave de dincolo de Elba si Oder unde a aparut ducatul de Brandenburg si principatul Meeklenburg. Ca si in Italia, dar in conditii diferite, in Germania nu a existat in aceasta perioada un centru economic si politic unic capabil sa realizeze unitatea statala.

In secolul XI avea sa continue lupta dintre imperiu si papalitate pentru intaietate, dintre puterea temporara si cea spirituala, dintre razboinic si preot.In Bizant, imparatul, reusise sa obtina a fi considerat un personaj sacru si sa fie considerat totodata un sef politic si religios (Jaques le Goff., Civilizatia Occidentului medieval, Ed. St., Buc., 1970, p.354). era o situatie avantajoasa pentru viitorul si unitatea statului. In Germania, insa, acest lucru nu a putut fi realizat datorita slabiciunii imperiului dar, in egala masura si opozitiei papei ale carui pretentii de dominatie universala, nu numai spirituala erau cunoscute. Puterea acestuia era exercitata prin faptul ca coroana imperiala, ungerea ca imparat era infaptuita la Roma. In urma acestui act, imparatii deveneau unsii Domnului, iar ungerea era un sacrament.

Si papa avea pretentii imperiale, mai ales daca avem in vedere si faptul ca din 1099, dupa Pascal al II-lea, papii se incoronau devenind "pontifex rex" cu pretentia de a fi capul ierarhiei feudale. Regele care nu asculta de Biserica era considerat un rege rau. Dar amestecul regelui in alegerile unor inalti demnitari ai bisericii avea sa duca la o laicizare a clerului datorita faptului ca au fost numite persoane care nu aveau o vocatie si o pregatire necesara. Curentul reformator din cadrul Bisericii avea sa porneasca de la manastirea Cluny din Burgundia franceza ale carei idei mai importante erau interzicerea vanzarii functiilor ecleziastice, neamestecul laicilor in alegerea preotilor. Se incerca centralizarea organizarii Bisericii in frunte cu papa, pentru a ridica prestigiul moral si intelectual al clericilor si in consecinta au luat fiinta scoli pe langa manastiri. Ideea unui cler disciplinat si cult i-a placut si lui Henric al III-lea (1039-1056) care a sustinut Reforma. Urmasul sau avea sa se confrunte cu o puternica opozitie din partea papei. In timpul cat, minor fiind, anarhia interna a dus la slabirea statului; Papalitatea actiona nestingherita in Germania si Italia mai ales prin papa Grigore al VII-lea care a redactat un program de reformare a bisericii numit "Dictatus papae" (1074) - prin care revendica pentru el atotputernicia asupra autoritatii ecleziastice dar si laice. Papii urmau sa fie alesi de curia papala si nu de imparati cum fusese multa vreme. Papa era socotit seniorul tuturor, suveranul suveranilor, neputand fi judecat de nimeni, si putea detrona imparati si dezlega pe supusi de juramantul depus fata de seniorul lor.

Henric al IV-lea, om cult si bun politician s-a opus papei si a organizat la Wörms o adunare a principilor si episcopilor in care l-a acuzat ca i-a incalcat autoritatea si a refuzat sa i se supuna. Drept raspuns in februarie 1076, papa l-a excomunicat iar Henric, datorita unei rascoale a marilor feudali a fost nevoit sa treaca Alpii, plecand la Canossa - unde se gasea papa in iarna 1077 - a stat trei zile cu picioarele goale imbracat in haine de penitent implorand iertarea, umilindu-se; a patra zi papa l-a iertat ridicandu-i excomunicarea. Intors acasa in Germania, Henric a adunat ostile si a plecat spre Italia, dar papa a fugit la Salerno unde a murit in 1085. Conflictul a continuat si sub domnia urmasului sau, Henric al V-lea (1106-1123) si a urmatorilor papi. Abia in 1122 prin concordatul de la Wörms s-a ajuns la un compromis prin care se recunostea dreptul papei de a numi demnitarii bisericii, dar pamantul cu care era inzestrata manastirea sau biserica era dat cu aprobarea imparatului. Conflictul avea sa ramana insa deschis.

Cu Henric al V-lea avea sa se stinga dinastia de Franconia iar alegerea noului imparat va conduce la conflicte interne sangeroase si indelungate cu consecinte si pentru Italia deoarece fiecare imparat, pentru a putea fi recunoscut, pleca la papa sa fie incoronat. Doua familii princiare s-au infruntat : Welfii (guelfii) erau adversarii politicii imperiale, iar seniorii Weibeingen (ghibelinii) formau gruparea proimperiala. Guelfii se sprijineau pe papa si orasele italiene dar castigatori vor fi ghibelinii care impun o noua dinastie : Hochenstauffen (1137-1254). Puterea imperiala avea sa cunoasca perioada de apogeu in timpul imparatului Frederic I Barbarossa (1152-1190) ce avea sa redeschida conflictul cu papalitatea. Prilejul avea sa fie oferit de refuzul orasului Milano de a recunoaste suzeranitatea imparatului, la care s-a adaugat o rascoala la Roma impotriva autoritatii papale condusa de Arnaldo de Brescia si pentru proclamarea Republicii romane. Papa Eugen al III-lea a fugit iar, sub pretextul ocrotirii acestuia, imparatul a intrat in Italia in 1154 intrand in Pavia unde se incoroneaza rege. Apoi isi continua drumul catre Roma infrangand rascoala, iar papa Adrian al IV-lea, drept rasplata l-a incoronat imparat. Conflictul avea sa reizbucneasca datorita pretentiilor de suzeranitate ale imparatului fata de papa pe care de altfel nu le ascundea mai ales o data cu noul papa Alexandru al II-lea. Orasele sprijineau pe papa iar Frederic a cerut verificarea drepturilor acestora, trimitand oamenii sai la conducerea lor. Milano a refuzat si a fost asediat dar n-a putut rezista si dupa cativa ani a capitulat cerand iertare.

Un tribunal a cerut daramarea orasului. Papa si orasele si-au strans fortele si in anul 1167 au format Liga Lombarda care a reconstruit orasul Milano si dupa 9 ani de rezistenta fortele imperiale au suferit o grea infrangere la Legnano (1176).

Imparatul s-a recunoscut infrant, a ingenunchiat si a sarutat pantoful papei si in Biserica San Marco din Venetia in 1177 s-au impacat, iar in 1183 prin pacea de la Constanta (Elvetia) Frederic a recunoscut autonomia oraselor lombarde.

Henric al VI-lea (1190-1199), ambitios si crud a inabusit o rascoala impotriva tiraniei lui arzandu-i si ingropandu-i de vii pe participanti.

Din 1198-1216, puternicul papa Inocentiu al III-lea avea sa intareasca autoritatea Bisericii, in timp ce Germania avea sa cunoasca o slabire a autoritatii centrale. Papa dicta si in Germania considerand papalitatea drept puterea suprema in lume si toti monarhii ar trebui sa fie vasalii sai. Conflictul dintre imparat si papa avea sa continue si in prima jumatate a secolului al XIII-lea, acum cu alti protagonisti cu aceleasi roluri respectiv papa Grigore al IX-lea si imparatul Frederic al IV-lea. Cel din urma a incercat ocuparea intregii Italii dar orasele din nord s-au opus avand si sprijinul papei. Refuzul imparatului de a pleca in cruciada i-a dat prilejul papei de a-l pedepsi prin excomunicare. Drept consecinta, Frederic a trebuit sa plece in cruciada (1228-1229) dar la intoarcere cu greu a putut linisti o rascoala a principilor care au si obtinut un act - favorem principum - de recunoastere a privilegiilor lor precum dreptul de a bate moneda, jurisdictie proprie, de a avea orase. Acest act avea sa stea la baza organizarii principatelor germane. Tot in aceasta perioada incepe (1236) cucerirea Prusiei a carei populatie a fost reprimata creandu-se Marele Ducat al ordinului teutonic. Incercand sa patrunda spre Rusia, germanii au fost opriti la locul Ciud. Inaintarea germanilor catre est avea sa produca grave probleme regatului Poloniei pentru multe veacuri.

La jumatatea secolului XIII prin unirea mai multor hanse a luat fiinta Hansa teutonica cu un numar de 80 de orase (la jumatatea secolului al XIV-lea avand o importanta economica deosebita). Catre sfarsitul secolului XIII s-a pus capat anarhiei cauzate de stingerea dinastiei Hohenstaufen prin alegerea ca rege a lui Rudolf de Habsburg (1273-1291) care a facut din Austria o provincie a casei regale. Dupa moartea lui, datorita faptului ca regele era ales de marii principi anarhia a reizbucnit la aceasta contribuind si papa. Principii au luat hotararea ca rege sa fie acela care are cele mai multe voturi - majoritatea - iar daca avea unanimitatea voturilor era proclamat fara acordul papei.

In 1347 a fost ales rege Carol al IV-lea de Luxemburg care fiind si rege al Cehiei, a facut din Praga "orasul de aur", adevarata capitala a statului. N-a reusit sa puna capat anarhiei, dimpotriva, prin Bula de Aur din 1356 a recunoscut impartirea Germaniei, recunoscand independenta politica a principilor. Imparatul avea sa fie ales de sapte principi electori - trei clerici, arhiepiscopul de Mainz, Köln si Trier si patru laici - regele Cehiei, comitele palatin de Rin, ducele Saxoniei si marcgraful de Brandemburg - regele Cehiei era seful colegiului.

Imparatul nu avea venituri fixe, nici armata. Se interzicea crearea de uniuni de orase care s-ar fi putut opune atotputerniciei marilor feudali, totusi acum apare vestita Hanse din Germania ca model de aparare in frunte cu Lübek, Bremen, Hamburg si cu importante sarcini comerciale. Avea sa domine viata comerciala a Germaniei si a Marii Nordului - jumatatea secolului XV-cand se ridica negustorii englezi.

Granitele imperiului erau imprecise si de aici conflicte aproape continuu. In (1411-1438) imparat va ajunge Sigismund de Luxemburg dupa care tronul va reveni habsburgilor care au avut coroana pana in secolul XIX. Catre sfarsitul secolului XV in lupta pentru stapanirea Germaniei s-a amestecat si Matei Corvin, dar unitatea ei nu s-a facut decat in secolul XIX.