Feudalismul romanesc

Feudalismul romanesc

Sistemul feudal occidental : caracteristici generale

In primele trei veacuri ce urmeaza anului 1000, Occidentul European cunoaste o remarcabila expansiune demografica si economica. El intra in faza afirmarii unui sistem politic si social original: feudalitatea.

Acest termen ambiguu carcterizeaza atat sistemul in intregul sau, cat si clasa dominanta sociala dominanta a acestui sistem si randuielile care-I sunt proprii.

Originile feudalismului sunt complexe si indepartate in timp. Carcterul sau exceptional tine de conexiunea mai multor fenomene: existenta, dupa invazii , a unei clase de mari proprietari proveniti din aristocratiile indigene si cuceritori instalati ulterior

Dezvoltarea intre oameni a unor legaturi personale, deja existente in sistemul clientelar roman, dar considerabil intarite de institutia germana a cetelor si vasalitatea germana sunt sisteme garantate de Biserica si consfintite prin juramant.

Disparitia notiunii romane de stat apoi reaparitia sa in folosul imperiului Carolingian, este urmata de acapararea puterii politice astfel reconstituite de catre laici si oameni ai bisericii ce ar fi trebuit sa o exercite in numele suzeranului.

La originea atotputerniciei feudalilor, detinatori de fiefuri si castele, stau marea proprietate, autoritatea asupra oamenilor , trecerea parghiilor puterii in mainile unor personae particulare.

Sistemul feudal a fost un regim politico-economic care s-a nascut in Franta pe vremea urmasilor lui Carol cel Mare, in sec. IX-X in timpul incursiunilor arabe la sud apoi normande la nord, cand puterea regelui, care nu-si mai putea apara supusii s-a faramitat, el cedand o parte din puterea politica si militara unor sefi locali.

Dezvoltate in jurul acordarii unei feude de catre senior vasalului sau, in schimbul obligatiei de a prestare a unor servicii si a celei de fidelitate, aceste randuieli pun in evidenta valorile societatii medievale: legaturile personale si pamantul , inglobate intr-o viziune crestina.

De pilda, regele Frantei nu mai are contact direct, decat foarte rar, cu supusii sai din Bretania, Normandia, etc. Ei depind acum de ducele Bretaniei, Normandiei, etc.

Regele nu mai e cu adevarat suveran, ci doar suzeran al vasalului sau caruia i-a cedat aproape drepturile regaliene. Marii vasali au, la randul lor in subordine vasali mai mici tot nobili, cateodata manastiri sau main tarziu orase, carora le cedeaza anumite puteri administrative.

Principalele drepturi regaliene sunt: dreptul de a strange impozite si dreptul de a imparti dreptatea. Suzeranul nu a pastrat decat o contributie baneasca mica precum si dreptul de a judeca in apel.

Avem de-a face de atunci in Franta cu o organizare piramidala in care unitatea statala era foarte firava: atasamentul fata de un singur om si anume regele. Nu mai ramane decat legatura de juramant a feudalului (vasalul ) catre suzeran.

O alta caracteristica a sistemului feudal apusean era stapanirea asupra unui domeniu, ca si titlul care marca aceasta stapanire (duce, marchiz, conte, baron), era ereditara.

Nobilul, stapan al lui domeniu, acorda taranilor, oricare ar fi statutul lor juridic, acorda loturi de pamant taranilor, care ii sunt datori cu prestatii in munca, produse si bani.

Nobilul mai detine dreptul exclusiv de a tine o moara, cuptor, teasc, pentru folosirea carora taranii plateau o taxa.

Feudalismul romanesc

Statele medievale romanesti s-au constituit in 1330(Tara Romaneasca), 1359(Modova), iar voievodatulTransilvaniei in 1176 in cadru regatului maghiar.

Cat priveste feudalismul romanesc apare ca un subtip al celui bizantin: organizarii domaniale de tip seniorial i se suprapune o clasa politica, boierimea, care datoreaza fidelitate domnitorului, o copie in mic a imparatului de la Constantinopol .

Autoritatea centrala domneasca este a tot puternica si toti ii datoreaza ascultare: nu exista o piramida a raporturilor feudo-vasalice ca in feudalismul clasic, adica suzerani-vasali-subvasali, ci toti stapanii de pamant sunt in ascultarea domnitorului de la care considera ca pornesc toate stapanirile de pamant. Domnitorul are drept de viata si de moarte asupra supusilor de orice rang social ar fi.

Marii boieri de la noi chiar Marele Ban al Craiovei nu au fost aproape niciodata supusi, care si-au mostenit functia, cu dreptul de a strange impozitele si de a imparti dreptatea pe mosiile lor. Foarte rar a dat domnitorul pentru o vreme asemenea drepturi unui boier de-al lui sau unei manastiri pe care a vrut sa o cinsteasca in mod deosebit. Titlul celui mai mare boier din tara, Banul Craiovei, nu a fost ereditar niciodata.

Boierii isi datoreaza pozitia superioara in societate in dubla lor calitate, de mari stapani de pamant si de dregatori domnesti.

Spre deosebire de feudalismul apusean, in feudalismul romanesc nu existat ceremonii de depunere a omagiului de catre boieri si de primire din partea domnitorului a stapanirii funciare. Raportul dintre domni si clasa politica se intemeiaza pe ascultare din partea boierilor, care asteapta in schimb mila domneasca, adica dregatorii si danii de mosi. Boierii sunt indatorati a-l insoti pe domn in campaniile sale militare si a-i aduce cete de luptatori, recrutate pe mosiile lor.

Sistemul de succesiune la tron a fost cea mai nefericita dintre institutiile noastre medievale. Succesiunea nu se facea automat de la defunctul domnitor la fiul sau mai mare (cum era obiceiul in Occident), ci avem de - a face cu o alegere dintre fii fostului domnitor.

Era un sistem ereditar electiv: putea fi ales daca era considerat vrednic de domnie, oricare din descendentii familiei domnitoare, chiar daca era copil din flori.