Situatia internationala si planurile invingatorilor in ajunul conferintei de pace de la paris

SITUATIA INTERNATIONALA SI PLANURILE INVINGATORILOR  IN AJUNUL CONFERINTEI DE PACE DE LA PARIS.

Situatia dupa terminarea razboiului. Dupa terminarea razboiului in fata puterilor invingatoare a aparut sarcina consolidarii rezultatelor lui in tratatele de pace cu invinsii si de solutionat problema inabusirii revolutiei comuniste mondiale, element-cheie al careia era lichidarea Rusiei Sovietice.

Infringerea Germaniei a insemnat stabilirea rolului dominant in lume a puterilor Antantei si SUA si, respectiv, majorarea acelor resurse, pe care ele puteau sa le aloce pentru desfasurarea interventiei armate antisovietice. Analizind noua situatie in care s-a pomenit Rusia sovietica, Lenin scria, ca inca nici odata ea n-a fost atit de periculoasa: « acum una din grupari e maturata de anglo-franco-americani. Ei, ca prim scop, isi pun sugrumarea bolsevismului mondial, sugrumarea celulei lui principale, a Republicii Sovietice Ruse».1 Aceasta apreciere nu era o simpla inventie. Deja la 12 noiembrie 1918 comandamentul militar al Antantei a elaborat un plan, in care ca sarcina primordiala se punea «necesitatea nimicirii bolsevismului».2

Inca mai temeinic intentiile interventioniste au fost expuse in memoriul Comandamentului suprem al armatelor aliate de la 18 ianuarie 1919 «Despre necesitatea interventiei aliatilor in Rusia»: «Daca Antanta doreste sa pastreze roadele victoriei sale ea singura trebuie sa trezeasca regenerarea Rusiei pe calea doboririi bolsevismului

Interventia, care urmareste acest tel, este pentru ea o necesitate vitala».3

Problema ce statea in fata interventilor consta in aceea, ce forma trebuie sa capete lupta armata si sub ce lozinci ea trebuie sa se desfasoare. Lozinca veche - «despre apararea Rusiei de nemti» - nu se mai potrivea, de mascat cu asa lozinci scopurile reale ale interventiei si de mintit popoarele tarilor proprii a devenit imposibil. Atunci a aparut lozinca apararii «prietenilor rusi ai aliatilor», ce se aflau pe teritoriile ocupate de armatele straine. Aceasta insemna sustinerea si acordarea ajutorului material, militar si financiar guvernelor contrarevolutionare de pe teritoriul Rusiei. Invazia militara a Antantei contra fostului aliat a fost infaptuita fara declaratie de razboi si contrar multiplelor propuneri ale guvernului sovietic despre stabilirea relatiilor pasnice cu toate statele.

Paralel cu sugrumarea revolutiei, invingatorii tindeau spre reimpartirea lumii. Aceasta sarcina putea fi realizata numai tinind cont de forta fiecarui din participantii la imparteala, de forta economica financiara, militara. Alianta intre tarile invingatoare a fost incheiata dupa principiul: « batem impreuna, mergem separat». Dupa razboi caile aliatilor se indepartau tot mai mult si mai mult. De aceasta si intentionau sa se foloseasca nemtii.

Conditiile de pace, pe care le impuneau Germaniei erau extrem de grele. Dar aceasta deloc nu inseamna ca Germania imperialista era un miel blind. In realitate aceasta era o fiara ranita, care cu ura-si lingea ranile si urmarea vigilent actiunile dusmanilor sai. Comandamentul suprem german a reusit sa retraga armata dupa Rein. Ea aproape in intregime a evitat prizonieratul. Si cu toate ca armata germana era demoralizata si rapid se lasa influentata de revolutie, se pastra posibilitatea de a-i infricosa cu ea pe aliati. Totodata nemtii speriau Occidentul, ca revolutia se poate raspindi si in tarile Antantei. Si chestiunea consta nu numai in amenintari: Germania militarista raminea o forta antisovietica foarte serioasa si putea fi astfel si pe viitor. Dar concomitent si in Germania avea loc avintul fortelor revolutionare. Pentru a nu admite cresterea revolutiei, generalii germani erau gata sa lase armatele Antantei in Berlin. «Daca ei, contrar tuturor, scria Gofman despre fortele revolutionare germane, vor acapara puterea, Berlinul va fi ocupat de Antanta. Aceste perspective nu sint atit de imbucuratoare, dar in orice caz - e o anumita masura de siguranta».4 Perspectiva predarii Berlinului dusmanului national era mai atragatoare, decit victoria poporului revolutionarizat.

Coraportul de forte din tabara invingatorilor In urma razboiului in lagarul biruitorilor s-a produs regruparea fortelor. Dupa nivelul dezvoltarii economice si financiare pe primul loc au iesit SUA, unica tara care absolut a beneficiat de pe urma razboiului si s-a transformat dintr-o tara ce era datoare, intr-o tara careia Europa ii devenise datoare aproape 11 mlrd. dol. Catre sfirsitul razboiului SUA au concentrat in miinile sale circa 40% din rezervele mondiale de aur. In 1919 suma totala a investitiilor de capital americane pe termen lung peste hotare a atins 13 mlrd. dol. Anglia inca mai pastra intietatea dupa volumul investitiilor straine, insa-i venea tot mai greu sa concureze cu Statele Unite in lupta pentru sferele de aplicare a capitalului. In anii razboiului a crescut considerabil cota parte a Americii in productia globala industriala. Catre inceputul anilor 20 SUA, dobindeau aproape jumatate din extractia de carbune din lume, circa 3/5 din productia mondiala de fonta si otel, 2/3 din petrolul extras pe planeta, 85% din productia mondiala de automobile.5 Cresterea rapida a fortei economice a SUA in rezultatul conjuncturii militare inalte a constituit temelia consolidarii politicii lor externe expansioniste.

Cu scopul apararii active a intereselor Americii, prezidentul SUA pentru prima data in istorie a parasit hotarele tarii si a plecat in Lumea Veche. Pacifistii si liberalii il proslaveau pe Wilson ca pe un «apostol al ordinii politice noi» si i-au organizat, cind el a aparut in Europa in 1919, niste intilniri triumfale cu sunet de clopote, salve de artilerie, rinduri de fete, imbracate in culorile drapelului american, ce-i aruncau flori la picioare.6 Lenin, cu radicalismul ce-i era specific, l-a caracterizat pe Wilson ca pe un «idol al mic-burghezilor si pacifistilor de tipul lui Keynes si unui sir de eroi ai Internationalei II.».7

Un rol primordial cercurile guvernatoare ale Statelor Unite acordau revendicarii despre «libertatea marilor» atit in timp de pace cit si in timp de razboi. Aceasta cerere, care prevedea libertatea comertului cu orice tara beligeranta si interzicerea blocadei maritime a inamicului, era socotita pentru subminarea dominatiei maritime engleze. Guvernul american insista asupra recunoasterii unanime a principiului «egalitatii posibilitatilor comerciale» si a «usilor deschise», ce ar fi situat Statele Unite ale Americii, ca cel mai puternic din punct de vedere economic stat, in cele mai favorabile conditii ale expansiunii economice. In problema germana cercurile guvernatoare americane se pronuntau contra slabirii prea mari a Germaniei, voind s-o foloseasca ca bastion antibolsevic si-n calitate de cotrabalanta Angliei si Frantei. Totodata americanii aveau interese economice majore in Germania, ce deasemenea ii facea sa se impotriveasca slabirii prea mari a ei. In scopul slabirii Angliei si Japoniei SUA depuneau eforturi sa anuleze tratatul anglo-nipon.

SUA respingeau si posibilitatea consimtamintului la o pomana, pe care aliatii puteau sa le-o faca americanilor undeva in Africa. Era vorba de hegemonie mondiala, de «secolul Americii», si de schimbat aceste sperante globale pe o dobinda indoielnica sub forma a citorva milioane de busmeni Wilson nu dorea, despre ce si spunea demonstrativ.

Dar nici SUA nu aveau posibilitate sa realizeze complet planurile sale. Starea fortelor armate americane la acea perioada inca nu corespundea ponderii lor in economia mondiala. Flota americana pina ce ceda celei engleze dupa tonaj si forta. Statele Unite nu aveau o retea ramificata de baze maritimo-militare, de care dispunea Anglia. Armata expeditionara americana in Europa prezenta o valoare neinsemnata in comparatie cu fortele armate engleze si cu atit mai mult cele franceze. Partea slaba a diplomatiei americane era si aceea ca guvernul nu avea majoritatea in congres, iar liderii republicani au hotarit sa-l faca pe Wilson sa plateasca pentru tot, ce n-ar obtine el la Paris. Ei nu negau ideea unui rol mai activ al SUA pe arena internationala, nu negau ideea crearii unei organizatii mondiale, dar priveau sceptic la realizarea practica a acestui program. Si daca SUA se v-or supraincorda, v-or pierde resursele necesare, vor fi legate de niste acorduri obligatorii, vor nimeri sub influenta puterilor europene? Anume asa gindea muribundul T. Roosevelt si discipolii sai G. Loge si A. Root.

Nu incape indoiala, ca, plecind la Paris, Wilson lasa in urma sa spatele politic slabit. Dar inainte? Avangarda diplomatica trimisa in Europa in persoana colonelului House preintimpina despre fermitatea vechii diplomatii europene, prezidate de Clemenceau si Ll. George, sa primeasca lupta. Burghezia tarilor invingatoare fara indoiala nu avea de gind sa cedeze rezultatele victoriei, capatate dupa mai mult de patru ani de lupta crincena, in miinile dascalului autoproclamat al omenirii, conducatorului noii puteri, ce pretinde la suprematie in afacerile mondiale, mai ales ca inca erau proaspete amintirile, cind yankeii provinciali isi scoteau palariile in fata Westminsterului si Palais-Bourbonului. Scepticii spuneau, ca pe seama SUA au revenit doar 2% din toate eforturile militare ale aliatilor, de aceea SUA nu au nici un drept sa-si dicteze vointa. Exprimind aceasta parere, premierul australian Hughes spunea, ca rolul pe care l-a jucat America in timpul razboiului «nu-i da dreptul lui Wilson sa devina un fel de «deus ex machina» la Conferinta de pace si sa-i indice intregii omeniri cum se cuvine de trait in viitor». El a exprimat speranta, ca «Anglia si Franta, care au adus atitea jertfe, se v-or ridica in apararea intereselor proprii si nu vor permite unui om, ce n-are dreptul sa vorbeasca nici din numele propriei tari, sa fie demiurgul soartei lor».8

Dar si Wilson sosind in Europa si vizitind capitalele ei - Parisul, Londra si Roma - a exprimat vrind-nevrind lipsa de respect si trufia fata de europeni, care au dus tot greul razboiului pe umerii sai. Luind cuvintul la Londra in fata elitei engleze el «n-a manifestat nici un fel de simptome de compatimire amicala» fata de niste «oameni, ce-i erau combatanti Wilson nici n-a pomenit de rolul» Marii Britanii in razboi, «nici de sacrificiile ingrozitoare» pe care le-a suportat poporul ei. «Nici un cuvint de recunostinta nu s-a rupt de pe buzele lui, nemaivorbind de exprimarea multumirii» fata de poporul englez. «Cind Wilson a terminat, cei prezenti au simtit un vint rece de dezamagire». Lloyd George mentioneaza ca el «zadarnic astepta macar un cuvint de recunostinta pentru jertfele suportate de Anglia sau pentru succesele ei in atingerea scopului comun».9 Mai departe Ll. George releveaza, ca peste citeva saptamini lui i-a «revenit sa vada aceeasi lipsa de compatimire omeneasca elementara fata de suferintele ce le-a supravietuit Franta» in timpul cuvintarii lui Wilson in palata deputatilor franceza. « Eu n-am auzit nici o fraza, care ar fi vorbit, ca presedintele Wilson are macar cea mai mica inchipuire despre devastarile produse de razboi in casele si familiile Frantei».10 Lui Wilson nu-i era de durerile popoarelor europene, caci el a hotarit sa le fericeasca prin realizarea programului sau al restructurarii lumii. Ll. George mentiona ca «prezidentul absolut serios se considera misionar, care trebuie sa-i salveze pe bietii pagini europeni de la cultul multisecular al zeilor falsi si cruzi».11 Cu un aplomb pur profesoral el rostea adevaruri in ultima instanta, «iar dragostea lui aprinsa fata de omenire se transforma in flacara, cind el venea-n contact cu ereticii».12 Paralel cu aceasta Wilson nu suporta critica la adresa sa si-n nimeni nu avea incredere, fiind un om foarte suspicios. Oamenii creduli stiu multe deceptii grele in viata, insa ei primesc de la ea mult mai mult decit cei, ce inclina spre neincredere. In cazul unei prudente normale si rationale, clar viziunii si vigilentei primii sint capabili sa foloseasca capacitatile celor mai talentati oameni; cei de-a doilea trebuie sa se multumeasca de serviciile acordate in graba si fara voie buna de oameni secundari. Increderea ii stimuleaza pe lucratorii buni, neincrederea ii deceptioneaza. Iata de ce in anturajul lui Wilson nici odata n-au fost oameni cu o minte exceptionala si lui nu intotdeauna ii izbutea sa adune-n jurul sau omeni destepti. In calitate de rector al universitatii, guvernator al statului New Jersey sau presedinte al Statelor Unite el intotdeauna era primul, dar nu primul printre egali, ci printre subalterni. El nu era deprins sa se consulte cu cei egali si-i venea greu sa se adapteze la asa o situatie noua pentru el. La Conferinta de pace deciziile lui aveau o valoare nu mai mare, decit hotaririle prim-ministrilor cu care el se consulta.13

Marea Britanie in rezultatul razboiului si-a atins scopurile sale principale: adversarul ei principal - Germania - a fost doborit si sub posesiunea britanica au trecut teritorii vaste. Insa in anii razboiului Anglia substantial si-a epuizat resursele si s-a pomenit datornic al SUA - datoria ei se echivala cu 3,7 mlrd. dol. Insa ea prelungea sa ramina un mare creditor al aliatilor sai europeni, care-i datorau 4,3 mlrd. dol. Bancile britanice prelungeau sa-si pastreze pe piata financiara mondiala pozitiile sale hotaritoare. Si cu toate ca pierderile ei au constituit 744 mii morti si 1693 mii raniti, substantial s-a micsorat productia industriala si cu 25% s-au redus investitiile peste hotare, Marea Britanie inca-si mai pastra un potential militar si economic substantial. Anglia se spriginea mai intii de toate pe superioritatea sa maritim-militara: flota germana deja nu mai exista, iar cea americana pina ce ceda celei engleze. Insa pe multe piete foarte valoroase unde Anglia cindva domnea, substantial s-au intarit pozitiile concurentilor ei, mai ales ale SUA si Japoniei. Industria engleza ceda celei americane dupa nivelul inzestrarii tehnice, iar marfurile engleze erau mai scumpe decit cele americane.

Planurile engleze reieseau din necesitatea lichidarii fortei maritime a Germaniei si imperiului ei colonial. Totodata cercurile guvernante ale Angliei tindeau sa pastreze in centrul Europei o Germanie imperialista puternica, capabila sa lupte cu bolsevismul sovietic si sa fie contrabalanta Frantei. Anglia cu fermitate insista asupra lichidarii coloniilor si flotei Germane, dar la o mai mare slabire a fostului sau dusman din punct de vedere teritorial si militar nu era de acord. Interesele engleze se ciocneau cu cele franceze si in problema reparatiilor, si in ceea ce priveste impartirea fostelor colonii germane si posesiunilor otomane. Spriginindu-se pe Japonia, Anglia miza sa se contrapuna SUA. Pe de alta parte, pentru a lupta contra pretentiilor crescinde ale Frantei, ea putea sa se bazeze pe aceleasi SUA, care, reiesind din interesele sale, nu doreau hegemonia Frantei in Europa. Penetratia Frantei in Balcani Anglia spera s-o neutralizeze, spriginind contra ei Italia si, pe de alta parte, organizind tarile balcanice contra Frantei.

Dupa terminarea razboiului cea mai puternica din punct de vedere militar forta o constituia Franta. Bazindu-se pe aceasta superioritate, cercurile imperialiste franceze au inaintat un vast program de reimpartire a lumii. Ele visau la dezmembrarea Germaniei, tinzind la o slabire maximala a concurentului periculos. Despre aceasta ne marturiseste intelegerea secreta incheiata cu Rusia tarista in februarie 1917. Conform ei Franta isi recapata nu numai Alsacia si Lorena, dar si intreg bazinul carbonifer Saar, iar hotarul Germaniei trebuia sa treaca pe Rin. Raioanele din stinga Rinului se rupeau din trupul Germaniei si din ele se creau state neutre sub controlul francez. Franta vroia sa obtina de la Germania o mare suma de reparatii si sa limiteze fortele ei armate. Guvernul francez milita pentru largirea teritoriala a Poloniei, Cehoslovaciei, Romaniei si Serbiei din contul invinsilor, considerind, ca aceste state din teama unui razboi revansist din partea Germaniei vor deveni instrumente ale politicii franceze in Europa.14 Programul francez al amenajarii postbelice a lumii includea si pretentii coloniale asupra unor colonii germane in Africa si unei parti ale posesiunilor imperiului Otoman. Realizarea acestui plan ar fi facut Franta hegemon al Europei.

Pozitia Frantei era destul de puternica: in spatele ei statea o gigantica armata continentala, maresalul Foch dicta Germaniei conditiile de pace si a izbutit deja multe.

Insa la o realizare completa a planurilor sale imperialismul francez nu putea miza. In primul rind el si-a pierdut principalul sau suport pe arena internationala - Rusia. Franta in rezultatul razboiului trecea prin greutati economice grave. Departamentele din nord-estul tarii, cele mai dezvoltate industrial, au fost devastate in rezultatul operatiilor militare si actiunilor vandale ale ocupantilor germani. Situatia se agrava de inflatie si de datoria gigantica de razboi Statelor Unite si Angliei, si deasemenea pierderilor umane colosale: 1,4 mln. morti si 2,8 mln. raniti.

Pretentiile Frantei, Angliei si SUA jucau rolul hotaritor in determinarea conditiilor organizarii postbelice a lumii. Dar cu revendicari de cotropire se pronuntau si alti membri ai coalitiei antigermane - Japonia si Italia.

In anii razboiului simtitor s-a marit forta economica si militara a Japoniei. Productia otelului si fontei a crescut mai bine de doua ori, a industriei constructoare de masini si chimice - de 7 ori, exportul in 1919 a depasit nivelul antibelic de 3,3 ori si de doua ori au crescut rezervele de aur. Participarea Japoniei in razboi a fost neinsemnata, dar s-a dovedit a fi foarte rentabila: ea a acaparat coloniile germane in Oceania si spera sa-si pastreze dupa sine provincia chineza Sanidun, ocupata la inceputul razboiului; i-a impus Chinei un tratat de cabala ocupind de fapt o situatie de monopolist pe pietele Asiei de Est. Japonezii intentionau deasemenea sa ocupe Extremul Orient sovietic. Dar contra unei intariri prea mari a imperialismului nipon se pronuntau alte mari puteri, inainte de toate SUA.

In numarul tarilor invingatoare era si Italia. Conform tratatului de la Londra din 26 aprilie 1915, despre conditiile intrarii in razboi, Italia trebuia sa primeasca in rezultatul impartirii pradei - Tirolul de Sud (Trentino), Istria, litoralul adriatic al Austro-Ungariei si teritorii coloniale in Africa. In aprilie 1917 a fost semnat un acord nou, conform caruia Italiei i-a fost fagaduit teritoriul din sudul Anatoliei. Insa sa realizeze aceste planuri in mersul razboiului ea n-a reusit si la conferinta de pace in timpul impartirii pradei «dupa forta» Italiei i-a revenit sa joace rolul sacalului in timpul ospatului unor fiare mai puternice: ea incerca sa smulga o bucata mai mare, folosind pentru atingerea acestui scop contradictiile intre parteneri si, intimizindu-i cu pericolul bolsevic din tara, daca nu v-or fi satisfacute pretentiile ei teritoriale. Italia spera in primul rind la ajutorul SUA si Angliei, cointeresate in crearea contrabalantei Frantei.

Cu pretentii asupra teritoriilor ce apartineau statelor invinse si la primirea partii reparatiilor au iesit si diferite state mici.